Al 2-lea razboi mondial
În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.
Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele principale se poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale de Internaţionala Comunistă, marile puteri înţelegându-se să ia măsuri preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţă de pregătirile şi prima parte a „războiului ciudat”. Practic, toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost arestaţi de nazişti şi au pierit. După război, au apărut mai multe cărţi care au analizat acest aspect.
Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat, la început, o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucraineni (vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.
Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.
Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit din cauza acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasă", prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugătoare şi tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile dintre ţările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în cele din urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis calea democratizării ţării. Războiul civil din China a continuat în timpul şi după încheierea celui de-al doilea război mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.
Cauzele
Articole principale:
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Asia
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară.
* În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei.
* În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.
Participanţii
Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie.
Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia şi Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influenţe, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croaţia şi Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).
Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.
La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.
Alte ţări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia, Tailanda şi Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forţelor Axei, e adevărat, prin constrângere.
Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elveţia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.
Controverse cu privire la data de începere a războiului
Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menţionată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a dus la declaraţiile de război ale Franţei şi Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1937, (invazia japoneză în China, care a fost începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea război italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (aşa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.
Cronologia evenimentelor (1937 – 1945) == Articole principale: Teatrul european de război în Al Doilea Război Mondial, Teatrul mediteranean de război în Al Doilea Război Mondial, Războiul din Pacific, Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.
1940: Generalizarea războiului
Europa: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operaţiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine ameninţarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfăşurat lupte grele pe mare şi pe uscat, în Norvegia. Forţele britanice, franceze şi poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes şi Narvik. Până la sfârşitul lunii iunie, însă, forţele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg au fost invadate în 10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franţei. Aliaţii au sperat să poată stabiliza frontul, aşa cum făcuseră şi în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiţi să facă faţă tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operaţiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparţinând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot şi a spart apărarea Aliaţilor în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. Belgia, Luxemburgul şi Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediţionar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk în cadrul Operaţiunii Dynamo. Forţele germane au invadat Franţa în cadrul Operaţiunii Roşu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unităţile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni şi comandanţi militari de frunte au decis că era mai bine ca Franţa să capituleze. Franţa a semnat un armistiţiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a ţării.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice şi a anexat Basarabia şi Bucovina de nord care aparţineau României. Pentru că nu a reuşit să obţină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe şi Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spaţiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca ţintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eşuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operaţiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puţin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării a mărfurilor primite din SUA, prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reuşit să reducă într-o proporţie îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Preşedintele Roosevelt a anunţat o schimbare a poziţiei americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".
Mediterana: Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deşi depăşiţi numeric, grecii au respins atacul italian şi au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.
Campania din Africa de nord a început în 1940, forţele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ţinta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forţele britanice, indiană şi australiană au contraatacat (Operaţiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forţelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unităţile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia şi au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat şi cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declaraţia de război italiană a pus sub semnul întrebării supremaţia maritimă britanică, supremaţie sprijinită pe Gibraltar, Malta şi Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria şi, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forţele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ.
Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înţelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziţiei Forţelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forţelor Axei, Germania şi Italia. Aceste acţiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite şi Regatul Unit, care au reacţionat printr-un boicot petrolier.
Europa: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operaţiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine ameninţarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfăşurat lupte grele pe mare şi pe uscat, în Norvegia. Forţele britanice, franceze şi poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes şi Narvik. Până la sfârşitul lunii iunie, însă, forţele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg au fost invadate în 10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franţei. Aliaţii au sperat să poată stabiliza frontul, aşa cum făcuseră şi în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiţi să facă faţă tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operaţiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparţinând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot şi a spart apărarea Aliaţilor în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. Belgia, Luxemburgul şi Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediţionar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk în cadrul Operaţiunii Dynamo. Forţele germane au invadat Franţa în cadrul Operaţiunii Roşu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unităţile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni şi comandanţi militari de frunte au decis că era mai bine ca Franţa să capituleze. Franţa a semnat un armistiţiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a ţării.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice şi a anexat Basarabia şi Bucovina de nord care aparţineau României. Pentru că nu a reuşit să obţină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe şi Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spaţiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca ţintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eşuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operaţiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puţin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării a mărfurilor primite din SUA, prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reuşit să reducă într-o proporţie îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Preşedintele Roosevelt a anunţat o schimbare a poziţiei americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".
Mediterana: Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deşi depăşiţi numeric, grecii au respins atacul italian şi au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.
Campania din Africa de nord a început în 1940, forţele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ţinta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forţele britanice, indiană şi australiană au contraatacat (Operaţiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forţelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unităţile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia şi au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat şi cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declaraţia de război italiană a pus sub semnul întrebării supremaţia maritimă britanică, supremaţie sprijinită pe Gibraltar, Malta şi Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria şi, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forţele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ.
Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înţelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziţiei Forţelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forţelor Axei, Germania şi Italia. Aceste acţiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite şi Regatul Unit, care au reacţionat printr-un boicot petrolier.
Europa:
Guvernul iugoslav a cedat presiunilor italo-germane şi a semnat, la 25 martie 1941, Pactul Tripartit. Au urmat demonstraţii anti-puterile Axei în ţară şi o lovitură de stat care a înlocuit, la 27 martie 1941, guvernul cu un altul pro-Aliaţi. Forţele lui Hitler au invadat Iugoslavia şi Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis, fără nici o tragere de inimă, armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze şi să consolideze un front strategic sudic. Forţele aliate ale Axei au reuşit să-i împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost aduse din Africa de nord în Grecia pentru a face faţă noului atac, dar au eşuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă. La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta, prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte şi a paraşutiştilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite, în această operaţiune, 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi şi britanici, nu toţi fiind echipaţi corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reuşit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-şi întărească poziţiile şi să-şi aprovizioneze rapid forţele. Aliaţii au decis, după o săptămână de lupte, că au fost aduse în insulă atât de multe trupe şi provizii germane, încât apărarea insulei nu mai era cu putinţă, 17.000 de soldaţi ai Commonwealthului trebuind să fie evacuaţi. Pe insulă au rămas, totuşi, 10.000 de luptători greci şi 500 de britanici, continuând lupta împotriva ocupanţilor germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morţi) din cei 14.000 de soldaţi care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost aşa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani". Aliaţii au tras concluziile necesare din această invazie, şi anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de aviaţie. Aceste concluzii au fost folosite, mai târziu, în timpul debarcării din Normandia.
La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanşat Operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărarea Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roşie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câştiga timp şi pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate şi mutate în zona Munţilor Urali şi în Siberia, în afara razei de acţiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au început atacul pe trei direcţii: spre nord, pentru capturarea oraşului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz şi a oraşului Stalingrad şi către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre oraşele-ţintă nu aveau doar o valoare strategică, dar şi una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condiţiile iernii ruseşti. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului şi unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaţilor împotriva Germaniei Naziste. Războiul continuu dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică a început prin masive atacuri aeriene sovietice, la scurtă vreme după începerea Operaţiunii Barbarossa, (25 iunie), şi s-a încheiat cu un armistiţiu în 1944. URSS au avut ca aliat în acest război pe britanici, dar nu şi pe americani.
Mediterana: În iunie 1941, forţele Aliaţilor au invadat Siria şi Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraţionist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban). În acelaşi timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanţă vitală Tobruk. În ciuda rezistenţei îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.
Asia: Războiul chino-japonez
Războiul izbucnise în Asia cu mai mulţi ani înainte de a începe conflictul mondial în Europa. Japonia a invadat China în 1931. Roosevelt a semnat un ordin executiv, în mai 1940, nepublicat (secret), care permitea personalului militar al SUA să demisioneze cu scopul de a participa la o misiune americană sub acoperire: Grupul Voluntarilor Americani, cunoscuţi şi sub numele Tigrii Zburători ai lui Chennault. În aproximativ şapte luni, Tigrii Zburători au distrus un număr estimat de 600 avioane japoneze. De asemenea, Tigrii Zburători au scufundat numeroase vase maritime japoneze şi au luptat împotriva invaziei japoneze în Burma. Datorită, în parte, boicotului comercial la care participau Statele Unite şi alte ţări, boicot care afecta în special aprovizionarea cu ţiţei, dar şi alte materii prime, japonezii au plănuit să atace Pearl Harbor în duminica de 7 decembrie 1941, pentru a anihila flota SUA din Pacific, lăsând mână liberă armatei nipone să cucerească zonele petroliere din Asia de sud-est. La 2 ore după atac ambasadorul japonez a înmânat SUA declaraţia de război, motivându-se dificultăţi de translatare. În ciuda faptului că au existat numeroase semne care prevesteau atacul, bombardarea bazelor militare de la Pearl Harbor a fost o surpriză totală pentru americani. Deşi atacul a provocat distrugeri importante flotei americane de cuirasate, ţintele pricipale, portavioanele, au rămas neatinse. În ziua următoare, forţele nipone au atacat Hong Kongul, ceea ce a dus, în cele din urmă, la capitularea coloniei engleze, în ziua de Crăciun. De aceea, acea zi tristă a purtat printre localnici numele de 'Black Christmas – Crăciunul negru'. Japonezii au lansat numeroase atacuri împotriva avanposturilor americane şi britanice din zona Pacificului.
Asia: Intrarea SUA în război
La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific. Forţele japoneze au înfrânt rezistenţa slabă a americanilor şi au devastat portul şi aerodromurile. În timpul atacului au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucişătoare şi 3 distrugătoare şi au fost avariate mai multe vase auxiliare. De asemenea, au fost distruse sau avariate 343 de avioane. Totuşi, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ţinte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanţi ale bazei şi şantierele navale nefiind atinse. Eşecul japonezilor în atingerea acestor ultime ţinte a fost considerat de mulţi istorici o eroare strategică de proporţii, pe termen lung pentru Imperiul Japonez.
În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei. Concomitent cu atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, a fost efectuat şi un atac asupra bazei aeriene americane din Filipine. Imediat după aceste atacuri, Japonia a invadat Filipinele şi coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo şi Burma. Aceste ultime atacuri aveau ca scop cucerirea câmpurilor petroliere din zonă, în special cele aparţinând Indiilor Olandeze. În câteva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Insula fortificată Singapore a fost cucerită în februarie 1942, primul ministru W. Churchill considerând pierderea acestei posesiuni una dintre cele mai umilitoare înfrângeri britanice din toate timpurile, armata japoneză fiind în inferioritate numerică (36000 contra 85000).
După atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat, la 11 decembrie 1941, război Statelor Unite, deşi, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit din 1940, nu era obligată să o facă. Hitler a făcut acest pas deoarece era sigur de victorie pe frontul de est, motivând că nedeclararea războiului către SUA ar condamna Pactul Tripartit la moarte şi că SUA şi Germania se aflau deja într-un război nedeclarat. Cu toate aceste explicaţii, mişcarea diplomatică germană s-a dovedit totuşi o gravă eroare, care a oferit preşedintelui american Franklin D. Roosevelt pretextul de care aveau nevoie SUA pentru a se alătura cu toate forţele Aliaţilor în războiul din Europa, fără să întâmpine vreo opoziţie din partea Congresului. Cei mai mulţi istorici consideră acest moment un alt punct de cotitură al războiului, în care Hitler a provocat sudarea unei alianţe a mai multor naţiuni puternice: SUA, Anglia şi URSS, capabile, în această formulă, să ducă împreună ofensive puternice, simultane, în vest şi est.
1943: Schimbarea cursului războiului
Rusia: După victoria de la Stalingrad, Armata Roşie a lansat 8 ofensive de-a lungul iernii, multe dintre ele concentrate de-a lungul bazinului râului Don, lângă Stalingrad, care au dus, iniţial, la eliberarea unor teritorii sovietice. Datorită eforturilor continue, Armata Roşie a fost slăbită, iar germanii au recucerit zonele pierdute iniţial. În iulie, Wehrmachtul a lansat o ofensivă, amânată până în acel moment de mai multe ori, în zona Kursk. Intenţiile germanilor erau însă cunoscute de sovietici, care s-au pregătit corespunzător, astfel încât Bătălia de la Kursk s-a încheiat în nota generală a contraofensivei ruseşti, care i-a împins mult înapoi pe germani.
Invazia din Italia: Africa de nord, cucerită de curând, a fost folosită ca trambulină pentru invadarea Siciliei începută la 10 iulie 1943. În 25 iulie, Benito Mussolini a fost demis din funcţie de Regele Italiei, permiţând unui nou guvern să preia puterea. După cucerirea Siciliei, Aliaţii au invadat Italia continentală, la 3 septembrie 1943. Italia s-a predat în 8 septembrie, dar forţele germane au continuat să lupte. Aliaţii au avansat către nord, dar au fost opriţi, în timpul iernii, pe Linia Gustav, până când, în timpul bătăliei de la Monte Cassino, au spart frontul german, iar Roma a fost eliberată la 5 iunie 1944. La mijlocul anului 1943, înainte de capitularea Italiei, a avut loc a 5-a şi ultima ofensivă germană împotriva partizanilor iugoslavi.
Asia: (1943–1945) Forţele australiene şi americane au dus o campanie prelungită pentru recucerirea insulelor Solomon, Noii Guinei şi Indiilor Olandeze de Răsărit, în timpul căreia au întâlnit una dintre cele mai îndârjite rezistenţe din timpul războiului. Filipinele au fost recucerite la sfârşitul anului 1944, Bătalia din Golful Leyte fiind considerată una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie. Ultima ofensivă importantă din zona de sud-vest a Pacificului a fost campania din Borneo, care a avut ca scop izolarea rămăşiţelor forţelor armate japoneze din Asia de sud-est şi eliberarea prizonierilor aliaţi de război. Submarinele şi avioanele aliate au atacat, de asemenea, vasele comerciale japoneze, lipsind astfel industria japoneză de materiile prime pentru care Imperiul Nipon pornise războiul şi fără de care nu putea să-l continue. Eficacitatea acestei sufocări economice a crescut în momentul în care infanteria marină a Statelor Unite a cucerit insulele din apropierea Japoniei. Armata naţionalistă a Kuomintangului, de sub conducerea lui Chiang Kai-shek (Cian Ka-şi) şi armata comuniştilor chinezi, de sub conducerea Mao Zedong (Mao Ţe-Dun), au luptat cu succes împotriva japonezilor, dar nu s-au aliat niciodată, cu adevărat, împotriva invadatorilor. Conflictul dintre naţionalişti şi comunişti izbucnise cu mult timp înainte de declanşarea invaziei nipone şi a continuat în timpul luptelor de eliberare a ţării şi după înfrângerea japonezilor. Japonezii capturaseră cea mai mare parte din Burma, punând în pericol drumul Burmei folosit de Aliaţi pentru aprovizionarea naţionaliştilor chinezi. Acest fapt i-a forţat pe Aliaţi să înceapă aprovizionarea pe calea aerului a forţelor lui Chiang Kai-shek, podul aerian fiind cunoscut sub numele " Cocoaşa zburătoare". Americanii, chinezii şi o divizie britanică au curăţat nordul Burmei de japonezi, construind un nou drum terestru de aprovizionare – drumul Ledo – care să-l înlocuiască pe cel aflat încă sub ameninţarea japoneză – drumul Burmei. Mai la sud, principala armată japoneză din teatrul de război sud-est asiatic luptau un război de poziţii pe frontiera Burmei şi Indiei împotriva Armatei a XIV-a britanice Armata a XIV-a britanică ("Armata uitată"). Britanicii au atacat, au recucerit Burma şi plănuiau să continue ofensiva spre Malaya, când s-a sfârşit războiul.
1944: Începutul sfârşitului
In "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliaţii occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forţe care au atacat au fost paraşutiştii americani, canadieni şi britanici, care au deschis "al doilea front împotriva germanilor". Aliaţii au suferit pierderi grele în timpul debarcării de pe plajele Normandiei. Bateriile de artilerie germane au ţinut sub control plajele până în momentul în care au fost cucerite de paraşutiştii lansaţi în spatele frontului. În continuare, infanteriştii debarcaţi au început avansarea în înteriorul Normandiei. Luptele au fost foarte sângeroase, terenul şi numeroasele garduri vii avantajând apărarea germană din zona pe care francezii o numesc bocage. Un atac încununat de succes a fost efectuat la Saint-Lô, cea mai importantă forţă germană din Franţa, Armata a VII-a, fiind distrusă aproape complet în punga de la Falaise. În acest timp, în timpul Operaţiunii Dragon, armatele aliate staţionate în Italia au invadat, 15 august, Riviera Franceză şi au stabilit joncţiunea cu forţele din Normandia. Rezistenţa Franceză a declanşat insurecţia împotriva germanilor în Paris, la 19 august. Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc, a primit capitularea germanilor şi a eliberat oraşul (25 august 1944). La începutul anului 1944, Armata Roşie atinsese frontiera poloneză şi despresuraseră Leningradul.
La scurtă vreme după debarcarea din Normandia, în 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul Karelia, forţând Finlanda, aliat al naziştilor, să ceară un armistiţiu. Operaţiunea Bagration, o ofensivă sovietică in care au fost antrenaţi 2,5 milioane de soldaţi şi 6.000 de tancuri, a fost lansată în 22 iunie, distrugând Grupul de Armate Centru al germanilor şi luând 350.000 de prizonieri. După retragerea germanilor de pe ţărmul sudic al Golful Finic, Finlanda nu a mai fost capabilă să se apere şi a cerut armistiţiul. Acest armistiţiu prevedea noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în "procese ale responsabililor finlandezi pentru război" şi internarea sau expulzarea trupelor germane din ţară. (Vezi Războiul din Laponia). Judecarea responsabililor politici a fost rău primită de opinia publică finlandeză, care a perceput acţiunea ca pe o batjocorire a spiritului de justiţie.
Paraşutiştii aliaţi au încercat să avanseze în Germania, declanşând Operaţiunea Market Garden din septembrie, dar au fost respinşi. Probleme logistice începuseră să încetinescă viteza de avansare a trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia. Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit şi, mai apoi, apărat cu succes portul Antwerp - Anvers, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliaţi la sfârşitul lunii noiembrie 1944. România a cerut armistiţiul în august, urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecţia din Varşovia a avut loc între 1 august şi 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condiţiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani şi a mai reuşit să se menţină prin luptă, în Ungaria, până în februarie 1945.
În decembrie 1944, armata germană a reuşit să organizeze ultima mare ofensivă în vest. Alegerea acestei soluţii era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanţă în faţa masivei Armate Roşii, care avansa, implacabil, către graniţele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să adâncească neînţelegerile neîncetate dintre aliaţii occidentali, obţinând un armistiţiu care să-i fie favorabil, permiţându-i, mai apoi, să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp şi victoria în Bătălia de la Bulge. Germanii au reuşit să aibă succese importante, la început, împotriva americanilor staţionaţi în Ardeni. Forţele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neaşteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condiţiilor nefavorabile de zbor pentru aviaţia aliată, obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviaţiei aliate să intre în luptă, să-şi valorifice supremaţia aeriană, germanii nereuşind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligaţi să se retragă înapoi în ţară. În acest timp însă, sovieticii atinseseră graniţele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război.
Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise aşa de puternică, încât unii istorici susţin că debarcarea americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania şi Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliaţii occidentali nu ar fi atacat în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reuşit să câştige controlul asupra întregii Europe.
Bombardarea Dresdei de către RAF şi Forţele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF), între 13 şi 15 februarie 1945, rămâne una dintre acţiunile cele mai controversate ale celui de-al Doilea Război Mondial. Mulţi istorici sunt de părere că oraşul Dresda nu a avut nici o importanţă industrială sau strategică şi distrugerea lui nu a influenţat în nici un fel cursul operaţiunilor militare.
1945: Sfârşitul războiului
Europa:
Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin şi Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinţei de la Ialta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înfiinţarea ONU, formarea statelor naţionale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetăţenilor sovietici şi atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roşie, (inclusiv cei 78.556 soldaţi ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului la 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în oraşul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriene în tot acest timp. Cei mai importanţi lideri nazişti fuseseră ucişi în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viaţă şi sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile miliţiilor Volkssturm.
Când această ultimă încercare a eşuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-şi că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldaţi pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler şi statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, unde, la 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soţia sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit şeful guvernului german şi a trimis repede un reprezentant la Reims, în Franţa, pentru a semna o capitulare necondiţionată cu Aliaţii. Generalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai, ale cărei prevederi au intrat în vigoare la 8 mai. Sovieticii au avut pretenţia ca actul de capitulare să fie semnat şi la sediul statului major al forţelor sovietice. Acest lucru s-a întâmplat la 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. Acesta este motivul pentru care aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a săbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.
Asia:SUA au cucerit mai multe insule, aşa cum au fost Iwo Jima şi Okinawa şi a făcut ca principalele insule japoneze să se afle în raza de acţiune a crucişătoarelor şi portavioanelor americane. Printre multe alte zeci de oraşe japoneze, Tokyo a fost bombardat cu bombe incendiare şi doar în primul atac au murit până la 90.000 de oameni, în timp ce incendiile răvăşeau toată capitala. Marile pierderi de vieţi omeneşti au fost atribuite densităţii mari a populaţiei în zonele industriale, precum şi materialelor inflamabile din care erau ridicate, în mod obişnuit, construcţiile în acele vremuri. În plus, porturile şi principalele căi fluviale erau minate din aer prin Operaţiunea Foametea, care a distrus logistica acestei naţiuni insulare.
Mai târziu, la 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra oraşului Hiroshima, practic stergându-l de pe suprafaţa pământului. La 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, aşa cum fusese stabilit la Ialta, şi a lansat o invazie la scară largă a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operaţiunea Furtuna de August). Pe 9 august, bombardierul B-29 "Bock's Car" pilotat de maiorul Charles Sweeney, a aruncat a doua bombă nucleară americană (Fat Man) asupra oraşului Nagasaki. Folosirea celor două bombe atomice i-au permis Împăratului Japoniei să ocolească guvernul în funcţie şi să acţioneze pentru încheierea războiului. Intrarea Uniunii Sovietice în război a avut, de asemenea, un rol în această hotărâre, dar în discursul său la radioul nipon, împăratul nu a menţionat această invazie printre motivele care ar fi dus la capitularea Japoniei. Japonia a capitulat necondiţionat la 15 august 1945, semnând actele de capitulare pe 2 septembrie 1945 (V-J day) la bordul vasului de luptă USS Missouri, în Golful Tokyo. Capitularea Japoniei în faţa Statelor Unite nu a însemnat încheierea oficială a războiului şi cu Uniunea Sovietică, cu care Imperiul Nipon nu a semnat nici până în ziua de azi un tratat de pace. În ultimele zile ale războiului, URSS a ocupat partea de sud a insulelor Kurile, o zonă deţinută până în acel moment de japonezi şi revendicate şi de sovietici. S-au făcut numeroase eforturi pentru semnarea unor acorduri de pace, dar, în mod oficial, starea de război dintre cele două naţiuni continuă să existe.
Urmări
Pierderile omeneşti
Cel puţin 60 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25 de milioane de soldaţi şi cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ pe cei aproximativ 6 milioane de evrei şi cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali, comunişti, dizidenţi, handicapaţi, prizonieri sovietici, etc) ucişi în lagărele Holocaustului.
Forţele Aliaţilor au pierdut aproximativ 17 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 10 milioane de sovietici şi 4 milioane de chinezi), iar forţele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldaţi morţi, (din care aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omeneşti: între 20 şi 28 de milioane de morţi în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile omeneşti au fost de partea Aliaţilor, iar restul de 20% de partea statelor Axei.
O lume în ruine
La sfârşitul războiului, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.
Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către naţiunile învinse. În Tratatul de pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România şi Finlanda, trebuiau să plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de dolari împărţiţi, în principal, între Grecia, Iugoslavia şi Uniunea Sovietică.
Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârşitul Primului Război Mondial, învingătorii apuseni nu au pretins despăgubiri de război din partea ţărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică şi Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului şi de reconstruire a lumii postbelice.
În Olanda, planurile originale de a cere o compensaţie monetară uriaşă şi chiar de a anexa o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafaţa ţării, au fost abandonate în cele din urmă. Însă numeroşi germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declaraţi cetăţeni ostili şi au fost închişi într-un lagăr de concentrare, în cadrul unei operaţii cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691 de etnici germani au fost deportaţi.
Războiul a dus, de asemenea, la creşterea intensităţii mişcărilor de independenţă în coloniile africane, asiatice şi americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre aceste teritorii dependente câştigându-şi independenţa în următorii douăzeci de ani.
SURSA 02
Inceputul razboiului; atacarea Poloniei-Polonia repinge pretentiile Germaniei de a anexa orasul Gdansk si "coridorul polonez"
-la 1septembrie 1939 armata germana a invadat Polonia
-trupele germane erau conduse de generalul von Brauchitsch si erau impartite in doua grupe:
-1) grupul generalului von Bock care cuprindea doua armate formate din 10 divizii fiecare: Armata a-3-a von Kuchler, instalata in Prusia Orientala si Armata a-4-a von Kluge, de-a lungul "coridorului polonez"
-2) grupul generalului von Rundstedt era format din trei armate care cuprindeau 10,12 divizii fiecare: Armata a-8-a von Blaskowitz, Armata a-10-a a lui von Reichenau la frontiera Siliziei si Armata a-14-a a lui von List plasata pe vechea frontiera cehoslovaca si pe linia Carpatiilor
-armata poloneza condusa de maresalul Smigly-Ryds nu se sprijinea pe nici o linie de fortificatii
-Inaltul Comandament Polonez a stabilit un sistem de acoperire da-a lungul frontierelor ocupate si o linie de rezistenta pe cursul Vistulei, al Narewului si al Somului, aceasta linie era formata din 13 divizii
-la nord generalul von Bock impreuna cu armata von Kuchler si von Kluge incercuiesc cele 6 divizii poloneze plasate in Danzing
-in doua zile cele 11 divizii din regiunea Poznanului au avut aceeasi soarta ca si cele din "coridor"
-pe restul frontului armatele poloneze bat in retragere si formeaza un nou front Bug-Vistula-San , de-a lungul Vistulei medii
-armatele generalului von Kluge si von Kuchler sustinute de Luftwaffe si de Panzerdivizion reusesc sa srapunga linia din partea inferioara a Vistulei
-in vest pe frontul franco-german Armata a-4-a franceza comandata de generalul Requin inainteaza pe frontul sin Soar spre Forbach dar este oprita de fortificatiile liniei Westwall si de catre trupele generalului Wilhelm von Leeb
-la 17 septembrie generalul von Rundstdet asediaza Varsovia
-maresalul Smigly-Rydz refuza deschiderea unui nou front si ordona retragerea spre Lvov
-la 17 sptembrie la ora 4 dimineata armatele maresalului Vorosilov trec frontiera pe ambele parti ale mlastinilor de la Pripet
-infrante complet pe frontul de vest , polonezii nu mai sunt capabili sa deschida un nou front in partea de est
-la 18 septembrie trupele sovietice intra in Vilma si se indreapta spre Lvov
-armata maresalului Smigly-Rydz se retrage dar nu acopera decat 40km/zi iar armata lui von Kuchler inainteaza cu 2 divizii de tancuri de-a lungul raului Bug cu 60km/zi
-la 19 septembrie atacu blindatelor rusesti inlatura rezistenta orasului Lvov iar trupele poloneze se retrag spre frontierele cu Ungaria si Romania
-guvernul polonez se refugiaza in Romania
-la Varsovia trupele poloneze mai rezista 8 zile iar la 29 septembrie se predau fortelor germane conduse de von Rundstedt
-la 28 septembrie Ribbentrop dicsuta la Moscova cu Stalin impartirea Poloniei
-in campania impotriva Poloniei , germanii au folosit 897 de bombardiere si 611 de avioane de vanatoare fata de 170 de bombardiere si 270 de avioane de vanatoare ale polonezilor
-la sfarsitul agresiunii Romania a acceptat 100.000 de refugiati ditre care 60.000 erau militari
-tezaurul Poloniei estimat la 45 de milioane de dolari a tranzitat Romania si a fost imbarcat la 15 septembrie 1939 pe un vas englez in portul Constanta
-la sfarsitu campaniei Germania a ocupat 187.000 km2 si URSS 200.000 km2
-in 1939 a avut loc un conflict intre URSS si Finlanda generate de dorinta lui Stalin de a cuceri noi teritorii
-la 30 noiembrie 1939 Armata Rosie invadeaza Carelia
-trupele finlandeze conduse de maresalul Mannerheim opun o rezistenta eroica si dupa 3 luni de lupte incrancenate rusii obtin o victorie incompleta
-la 5 martie 1940 Viborgul este incercuit
-razboiul se incheie la 13 martie prin pacea de la Moscova semnata de Rysto Ryti prsedintele Consiliului de Ministrii ai Finlandei
-este cedat Rusiei istmul Careliei cu Viborg si baza navala de la Hango
-in razboiul din Finlanda au luat parte 9 divizii formate din 15.000 de oameni , 324 de tunuri de tip vechi dinainte de 1918 , 112 de tunuri antitanc si 96 de avioane finlandeze si 45 de divizii a cate 18.000 de oameni , 3000 de tancuri si 2500 de avioane rusesti
-pierderile se cifreaza la 48.000 de morti si 150.000 de raniti petru URSS iar pentru Finlanda 25.000 de morti si 44.000 de raniti din totalul de 1.200.000 angajat de URSS si 200.000 angajat de Finlanda.
SURSA 03
Al Doilea Razboi Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijloculsecolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare si mai ucigator razboi neintrerupt din istoria omenirii. A fost prima oara cand un numar de descoperiri tehnice noi, incluzand bomba atomica, au fost folosite la scara larga impotriva militarilor si civililor, deopotriva.
Al Doilea Razboi Mondial a provocat moartea directa sau indirecta a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populatia mondiala de la acea vreme. In plus, multe alte persoane au fost ranite grav, au capatat infirmitati pe viata datorita armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorita experientelor militare si medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat ca acest razboi a costat mai multi bani si resurse decat toate celelalte razboaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fara a se pune la socoteala sumele cheltuite pentru reconstructia de dupa razboi.Urmarile razboiului, inclusiv noile tehnologii si schimbarile aranjamentelor geopolitice,culturale si economice, au fost fara precedent.
In cazul Romaniei,obiectivul principal al luptei in acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupatia sovietica, instaurata dupa Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fara nici un temei istoric, neexistand nici o conventie politica sau militara intre Romania si U.R.S.S., si nici o consultare prealabila a populatiei privitoare la aceasta problema.
In acel moment, populatia majoritara era cea romaneasca.Majoritatea istoricilor apreciaza ca razboiul a inceput la 1 septembrie 1939, odata cu invadarea Poloniei de catre Germania, ceea ce a atras in conflict Franta, Anglia si Commonwealth-ul. Unii dintre istorici considera ca atacarea Chineide catre Japonia (7 iulie 1937) marcheaza inceputul conflictului mondial. Uniunea Sovietica a anexat partea rasariteana a Poloniei in 1939, a declansat un razboi separat cu Finlanda si a fost atacata de Germania Nazista, in iunie1941. Statele Unite ale Americii au intrat in conflict, in decembrie 1941, dupa Atacul de la Pearl Harbour. Razboiul s-a sfarsit in 1945, cand toate puterile Axei au fost infrante.
Cauzele celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt pe larg dezbatute inca, printre aceste cauze numarandu-se, in grade diferite:Tratatul de la Versailles,Marea Criza Economica, precum si aparitia si dezvoltarea nationalismului,rasismului si militarismului,fascismului italian,nazismului german si imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele principale se poate numara si amenintarea cu declansarea "Revolutiei Mondiale" pusa la cale deInternationala Comunista, marile puteri intelegandu-se sa ia masuri preventive. Asa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei fata de pregatirile si prima parte a "Razboiului ciudat".Practic, toti activistii instigatori comunisti din Europa au fost arestati de nazisti si au pierit. Dupa razboi, au aparut mai multe carti care au analizat acest aspect.
Partile aflate in conflict au fost Puterile Axei si Aliatii. Axa a reprezentat, la inceput, o alianta intre Italia Fascista si Germania Nazista, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia si tari din Europa Rasariteana precum Romania si Bulgaria. Unele dintre tarile ocupate de nazisti au trimis unitati militare pe front, in special pe Frontul de Rasarit. Printre fortele expeditionare care s-au alaturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichi,Olandei,Belgiei,Spaniei(desi Spania era o tara neutra), precum si unitati formate din rusi si ucrainieni(vlasovisti), sub comanda generalului Andrei Vlasov.Aliatii au reprezentat, mai intai, alianta dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul),Franta si Polonia, mai tarziu alaturandu-li-se Uniunea sovietica,Statele Unite ale Americii si China..
Principalele teatre de razboi au fost Oceanul Atlantic,Europa Apuseana si Rasariteana,Marea Mediterana,Africa de N,Orientul Mijlociu,Oceanul Pacific si Asia de sud-est si China. In Europa, razboiul s-a incheiat odata cu capitularea neconditionata a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat in Asia pana la capitularea Japoniei-15 august 1945..
Cel putin 60 de milioane de oameni au murit datorita acestiu razboi. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holacaustul si experimenteleUnitatii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bataliilor incredibil de sangeroase din Europa, Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraselor, inclusiv cele nucleare de la Hirosima si Nagasaki si bombardamentele cu bombe incendiare ale oraselor Dresda si Pforzeim inGermania. Doar putine regiuni au ramas neatinse de razboi.
sursa:ipedia.ro
0 comments: