Continente - Europa

   Europa este, convențional, unul dintre cele șapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei, Europa este separată de Asia de Munților Ural, râul Ural și Marea Caspică la est, și de Munții Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră și la căile ei de legătură spre Marea Mediterană. Totuși, granițele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferențele de ordin cultural și politic sau cele de ordin fizico-geografic.
  După suprafață, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătrați sau 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră. Din cele aproximativ 50 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafață, cât și ca populație), în timp ce Vaticanul este cel mai mic. Europa este al treilea cel mai populat continent după Asia și Africa, cu o populație de 731 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populația lumii; totuși, potrivit estimărilor Organizației Națiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.
  Europa de Vest este locul de naștere al culturii vestice. Națiunile europene au jucat, începând din secolul al XVI-lea încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, și porțiuni întinse din Asia. Schimbările demografice și cele două războaie mondiale au condus la declinul dominației europene în politica mondială, la mijlocul secolului al XX-lea, pe măsură ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își sporeau influența. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de-a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea de vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei și Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându-și granițele spre est, dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991.

  Etimologie

  În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prințesă feniciană pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un alb strălucitor. A dus–o pe insula Creta, unde a dat naștere lui Minos, Rhadamanthus și Sarpedon. Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele reginei Cretei din mitologie, și nu, încă, o denumire geografică. Mai târziu, Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. termenul a fost extins pentru a face referire și la teritoriile din nord.
  Numele grecesc „Europa” are o origine incertă. O ipoteză sugerează originea cuvântului de la cuvintele grecești întins (eur-) și ochi (op-, opt-), iar de aici Europē.

  Istorie

   Europa are o lungă istorie a unor mari reușite culturale și economice, începând din Epoca Bronzului. Originile culturii vestice sunt, în mod general, atribuite grecilor antici și Imperiului Roman, care a supus întreg continentul pentru mai multe secole. După declinul Imperiului Roman, Europa a intrat într-o perioadă de stagnare, cunoscută sub numele de Evul Mediu, care s-a terminat prin fenomenul numit Renaștere și prin Noii Monarhi, ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări și creșterea cunoștințelor științifice. Din secolul XV, națiunile europene, în special Spania, Portugalia, Franța și Marea Britanie, au construit mari imperii coloniale, cu dependențe în Africa, America și Asia.   Revoluția Industrială a început în secolul XVIII, ducând la o prosperitate sporită și, implicit, la o creștere de populație. După Al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul Războiului Rece, Europa a fost împărțită în două mari blocuri politice și economice: națiunile comuniste din Europa de Est și țările capitaliste din Europa de Vest. În jurul anului 1991, blocul estic a fost dezintegrat, după ce a fost vândut la Malta.

  Geografie și întindere

  Din punct de vedere al geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei: Asia ocupă partea estică a acestei mase continentale și toate împart un platou continental comun.

  Delimitări

  Granița de est a Europei este, în mod obișnuit, definită de Munții Ural, în Rusia. Primul geograf al secolului I d.Hr., Strabon, credea că, de fapt, Râul Tanaïs reprezintă această graniță, așa cum și primele surse iudaice precizau. Frontiera de sud-est cu Asia nu este definită cu precizie. Cel mai adesea, Uralul sau, alternativ, Râul Emba sunt luate ca posibile delimitări. Granița continuă către Marea Caspică, Munții Caucaz sau, alternativ, Râul Kura din Caucaz, și ajunge la Marea Neagră; apoi, Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele și Marea Egee completează granița cu Asia. Marea Mediterană din sud separă Europa de Africa, în timp ce vecinul din vest este Oceanul Atlantic; Islanda, deși mai aproape de Groenlanda (America de Nord) decât de Europa, face, totuși, parte din cadrul acestui continent.Europa este delimitata la sud de Asia, un continent puternic si renumit pentru populatia si peisajele ei.
  Datorită diferențelor culturale și socio-politice, există multe variante de delimitări ale Europei; în unele surse, anumite teritorii nu sunt incluse în Europa, în timp ce alte surse le includ. De exemplu, geografii din Rusia și alte state post-sovietice includ, în general, Munții Ural în Europa, dar Caucazul îl atribuie Asiei. În mod similar, unele hărți includ în Europa Georgia, Armenia și Azerbaidjanul, în timp ce altele le exclud. Tot în același mod, în ciuda faptului că insulele Cipru și Malta sunt mai apropiate de Asia și Africa, adesea sunt redate ca aparținând continentului european, mai ales de când au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Același lucru se petrece cu Insulele Canare ale Spaniei și cu teritoriile engleze și franceze situate în sau dincolo de Oceanul Atlantic sau în Oceanul Indian.

  Clima Europei

  Europa se află în mijlocul zonei temperate de nord, cea mai mare parte a continentului fiind cuprinsă între 35º și 60º latitudine nordică și între 9º și 65º longitudine vestică, întinzându-se pe mai bine de 4 000 km între Capul Nordului, unde temperatura medie anuală este de −5 °C, și insula Creta unde temperatura medie anuală este de 18 °C.
  Centrul și răsăritul continentului au o climă continentală contrastată, cu ierni reci și veri foarte calde (mai ales în ultimele decenii și cu precădere în orașele moderne dominate de asfalt, ciment, beton și sticlă), dar în apus și la miazăzi se manifestă respectiv influențele atlantice și mediteranene care moderează contrastele termice. Dinspre Atlantic vin vânturile de apus care aduc umezeală tot anul și mențin temperaturile deasupra mediei mondiale la latitudinile corespunzătoare, mulțumită apelor calde aduse de curentul Nord-Atlantic zis și „Curentul Golfului” (este vorba de Golful Mexic: acest curent este numit Gulf Stream în limba engleză și Corriente del Golfo în spaniolă).
  Spre răsărit, marile presiuni de iarnă formează bariere de aer rece în calea fluxului de apus de aer oceanic, provocând ninsori mari acolo unde cele două mase de aer se întâlnesc sau geruri uscate mai la răsărit. Munții norvegieni constituie de asemenea o barieră, astfel că Scandinavia are o climă continentală rece.
  Spre sud, clima mediteraneană se caracterizează prin ierni călduțe și ploioase și prin veri calde, uscate și însorite, astfel încât această climă a fost definită ca fiind „temperată iarna și subtropicală vara”.
  Acești factori explică repartizarea climelor Europei așa cum apar pe harta alăturată.

   Geografie fizică

  Harta fizică a Europei

  Relieful Europei este foarte variat pe zone relativ mici. În regiunile sudice predomină caracterul muntos, în timp ce mergând spre nord, terenul coboară dinspre Alpi, Pirinei și Carpați, prin teritoriile deluroase, și continuă către câmpiile joase din nord și est. Aceste șesuri prelungite sunt cunoscute sub numele de Marea Câmpie Europeană, iar în mijlociul lor se întinde Câmpia Nord-Europeană. Un arc format din zone mai înalte, de asemenea, se desfășoară de-a lungul țărmului nord-vestic, care începe în vestul insulelor britanice și Irlandei și continuă până la țărmul articulat și plin de fiorduri al Norvegiei.
   Această descriere este simplificată. Zone cum ar fi, de pildă, Peninsula Iberică și Peninsula Italică au propriile caracteristici, așa cum și însăși Europa centrală dispune de multe platouri, văi și bazine care complică și mai mult tendința generală.
  Suprafața Europei este de aproximativ 10,5 milioane de km², fiind al șaselea continent ca întindere. Cea mai mare răspândire o au câmpiile cu înălțimi între 0 și 200 de metri, care reprezintă circa 57%, urmate de dealuri și podișuri — cu 37% — și munți — cu 6% din suprafața totală. Altitudinea medie este de 320 de metri, aceasta fiind cea mai mică, relieful încadrându-se între 28 de metri, în Marea Caspică, și 4807 metri, în Munții Alpi, vârful Mont Blanc.

  Demografie

  Încă de la Renaștere, Europa a avut o influență majoră în cultura, economia și mișcările sociale din întreaga lume. Cele mai importante invenții își au originea, în principal, în Europa și Statele Unite.Demografia Europei e importantă nu numai din punct de vedere istoric, cât mai ales din cel al înțelegerii actualelor relații internaționale și probleme de ordin social-economic.

   Regiuni în Europa.

  Unele probleme curente și din trecut legate de demografie au inclus emigrația religioasă, relațiile inter-rasiale, imigrația economică, un declin al natalității și îmbătrânirea populației. În unele țări majoritar catolice, precum Irlanda și Polonia, accesul la avort este, în prezent, limitat; în trecut, asemenea restricții privind nașterile controlate artificial erau comune în Europa. Avortul a rămas ilegal în insula Malta, unde religia de stat este cea catolică. De asemenea, este de menționat și faptul că 3 țări europene (Olanda, Belgia și Elveția) și comunitatea autonomă a Andaluziei (Spania) au permis forma limitată a eutanasiei voluntare pentru persoanele bolnave în stare terminală.
  În 2005 populația Europei a fost estimată la 731 de milioane de locuitori de către Națiunile Unite, care reprezintă puțin peste a noua parte din populația lumii. Cu un secol în urmă, Europa adăpostea aproape un sfert din populația lumii. Populația Europei a crescut în ultimul secol, dar în alte zone ale lumii (în special în Africa și Asia) populația lumii a crescut într-un ritm mult mai alert. Potrivit proiecției populației realizată de ONU, populația Europei va suferi un declin până la 7% din populația planetei în 2050, sau 653 de milioane de locuitori (varianta medie, variantele cele mai ridicate și scăzute fiind de 777 de milioane, respectiv, 556 de milioane). În acest context, discordanțe importante există între regiuni privind rata fertilității.

  Limbi

  Hartă lingvistică a Europei

  Majoritatea limbilor Europei fac parte din una din cele trei mari familii lingvistice indo-europene : limbile romanice (dezvoltate din limba latină vorbită în Imperiul Roman); limbile germanice (dezvoltate din limba pregermanică vorbită în partea de sud a Scandinaviei) ; limbile slave (dezvoltate din limba slavă veche vorbită în Ucraina actuală).

• Limbile romanice sunt vorbite, constant, în Europa de Sud-Vest și Vest, în țări precum Franța, Belgia, Spania, Portugalia, Andorra, Italia, Elveția, dar și în România, Republica Moldova, în unele regiuni ale Serbiei, Macedoniei și Greciei. Există, de asemenea, o importantă diasporă italiană și portugheză în Germania, Elveția etc.
• Limbile germanice sunt vorbite, mai ales, în Europa Centrală, Europa de Nord-Vest și Nord (Germania, Austria, Elveția, nordul-estul Italiei, nord- estul Franței, Țările de Jos și Scandinavia și, de asemenea, în Marea Britanie și Irlanda, precum și de minoritatea germană și de unii membri ai comunităților evreiești care au supraviețuit în diverse țări de pe cuprinsul continentului).
• Limbile slave se utilizează în Europa Centrală și Europa de Est - în Polonia, Cehia și Slovacia, unele zone ale estului Germaniei, în Rusia, țările baltice, Ucraina, Belarus și în Europa de Sud-Est - în țările din fosta Iugoslavie, Bulgaria, minorități din nordul Greciei, Ungaria, România și Republica Moldova, în țări din Caucaz, precum și de către diaspora iugoslavă, polonă, ucraineană și rusă în Germania, Franța, Belgia, Suedia și alte țări occidentale.

  În afară de cele trei familii amintite sunt vorbite și alte limbi indo-europene:

• limbile celtice, din care multe au dispărut, mai rămân în uz relativ limitat în câteva regiuni ale Europei, precum Scoția, Irlanda, (unde limba gaelică irlandeză este oficială), Țara Galilor și Bretania;
• Limbile baltice sunt vorbite în zona Mării Baltice - mai ales în Lituania și Latvia (Letonia), și unele zone limitrofe din Belarus și Polonia;
• Limba greacă - mai ales, în Grecia și Cipru, și in unele mici zone din sudul Albaniei și Italiei;
• Limba albaneză - supraviețuitoare a grupului de limbi iliro-tracice, vorbită în Albania, Serbia - Kosova, Muntenegru, Macedonia, nordul Greciei și în unele zone din sudul Italiei, precum și de imigranți albanezi și kosovari în această țară și în alte țări occidentale;
• Limba armeană, mai ales în Armenia.
• Între limbi indiene se numără limba romanes - vorbită de către o bună parte a romilor aflați ca minoritate în numeroase țări europene; de asemenea, urdu, hindi, marathi, bengali, malayalam și alte limbi și dialecte ale diasporei indo-pakistaneze din Marea Britanie.
• Limbi iraniene ca, de exemplu, persana și kurda sunt vorbite de minorități imigrate în ultimele decenii, mai ales în țări germanofone și Franța, iarosetina este vorbita de un popor din Caucaz.

  În afara limbilor indo-europene sunt reprezentate în Europa și alte câteva familii de limbi, în primul rând,

• Cele fino-ugrice — cu vechime pe continent: în nord — finlandeza (în Finlanda) și estona în Estonia, limbile sami vorbite de laponi în nordul țărilor scandinave și limba maghiară (în Ungaria și în unele părți din România, Slovacia, Ucraina și nordul Serbiei); de asemenea, câteva limbi (mordvina, udmurta, hanti mansi etc) de pe teritoriul unor provincii autonome din cadrul Federației Ruse.
• În Țara Bascilor și Navarra, în nordul Spaniei și mai puțin în sudul Franței se mai vorbește limba bască, o limbă izolată, neînrudită cu nici o altă limbă vorbită pe continent (se pare că este una din cele mai vechi limbi de pe continent, dacă nu cea mai veche).
• Familia limbilor turcice este reprezentată de: limba turcă vorbită în Turcia și Ciprul de Nord, dar și de minorități importante în Germania, Olanda, și Bulgaria, mai mici în Grecia, România etc.; limbi ca tătara; bașkira, ciuvașa; kalmîka în republici sau regiuni autonome din cadrul Federației Ruse și Ucrainei (tătarii din Crimeea) și, în vecinătatea lor, găgăuza — vorbită de o minoritate din Republica Moldova; azera — limba majorității din Azerbaidjan
• De asemenea, în Caucaz se vorbesc, din vechime, limbi din familia limbilor caucaziene precum georgiana în Georgia, cecena, avara, abhaza, limbile cerkezilor etc.

• Familia limbilor semitice e reprezentată de limba malteză, oficială în Malta, și de limba arabă vorbită de minorități numeroase de istorie recentă în Franța, Olanda, Spania, precum și de imigranți arabofoni în Marea Britanie, Suedia și alte țări occidentale. Există și o diasporă somaliană și etiopiană în Italia, Franța, Olanda etc.

  Datorită imigrației din fostele colonii, există și comunități vorbitoare de limbi africane din familia limbilor hamitice, sudaneze, bantu (de pildă, în Franța și Marea Britanie etc) sau a limbilor malaezo-polineziene — de exemplu, în Olanda, Franța, Marea Britanie.
În unele orașe occidentale există cartiere populate de vorbitori de limbi din familia sino-tibetană — mai ales chinezi și vietnamezi — de pildă, în Franța și Regatul Unit — sau comunități bilingve de imigranți vorbitori de limbi amerindiene, în Spania.
Multilingvismul și apărarea limbilor regionale și minoritare sunt recunoscute ca scopuri politice în Europa de astăzi. În același timp, se acordă însemnătate și combaterii marginalizării și izolării cronice a minorităților mai recent imigrate, mai ales din țări extra-europene, în scopul promovării integrării lor economice, culturale și lingvistice.