Sabia

Apare ca o „armă individuală pentru lupta corp la corp, medievală şi modernă, pentru lovit şi împuns, cu lamă curbată şi prevăzută cu un singur tăiş pe partea exterioară a curburii şi în general (cu excepţia Extremului Orient) cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.

Încovoierea asigură o ţinută corespunzătoare, pentru că sabia nu avea, de obicei, un cap al mânnerului ci doar un mâner simplu. Pentru protejarea mâinii avea garda de parare, dar existau şi săbii fără o asemenea gardă, ca de exemplu şaşca caucaziană.

Sabia era preferată de trupele rapide ale cavaleriei. Fiind uşoare erau potrivite pentru înţepare şi lovire rapidă în toate direcţiile, iar principalul avantaj faţă de alte arme era lama încovoiată. La lovire, luptătorul trăgea arma înspre sine , producând în acelaşi timp şi un efect de tăiere. Curbura diferă de la o sabie la alte. S-a dovedit că lamele mai puţin curbate sunt mai eficiente decât cele mult încovoiate. O platoşă puternică nu era străpunsă de sabie.

Sabia era cunoscută din mileniul 2 î.e.n. de către persani. Sabia persană (shamshir – coadă de leu sau scimitar) are o lamă puternic curbată, subţire, îngustată puternic spre vârf.  Partea se sus a mânerului este aplecată spre partea tăişului şi este prevăzută cu un capac. Gardele de parare sunt drepte şi se lăţesc puternic formând un scut de mijloc. Locul de provenienţă iar apoi de răspândire a săbiilor a fost orientul şi estul Europei – Ungaria secolelor IX –X. În Europa centrală sabia nu a avut succes până în secolul al XVII lea din cauza folosirii platoşelor împtriva cărora erau mai eficiente spada grea de lovire şi spada puternică pentru împungere.

La sfârşitul  secolului al XV lea apare ca armă folosită în cadrul şcolilor de scrimă (duel) din Germania aşa-numitul „Dusack”, o armă cu o lamă foarte lată, încovoiată, ascuţită spre vârf şi cu tăiş tocit. Nu avea mâner; în partea superioară a lamei se afla o spărtură în care puteau fi introduse doar patru degete. Această armă apare în manualele de scrimă pînâ în secolul al XVIII lea.

De la mijlocul secolului al XVII lea se răspândeşte în Polonia modelul turcesc „karabela”. Acest model de sabie prezintă ca o caracteristică la capătul mânerului un cap stilizat de vultur, aplecat pe o parte.  Tipul acesta de mâner îl găsim  mai târziu şi la paloşe sau alte tipuri de arme de înţepare şi lovire. Gardele drepte de parare se termină în mici butoni, puternic aplecaţi în jos, în formă de flori sau dragoni. Karabela era purtată în Polonia ca floreta în alte ţări, inclusiv la costumaţie civilă.  Din săbiile poloneze, s-au păstrat şi unele pe a căror lamă este încrustat cu aur numele şi portretul principelui Stephan Batory din Transilvania (1533-1586), care din 1576 a devenit regele Poloniei.

Săbiile au făcut parte până la sfârşitul secolului XX din armamentul de război în majoritatea ţărilor europene. De exemplu, în războiul de independenţă din 1877-1878, lista armamentului trupelor româneşti cuprindea în primul rând săbiile de diferite tipuri :”tesac  de infanterie, trupă; sabie de dorobanţi călări, trupă; sabie- baionetă, trupă; sabie de marină, ofiţer; sabie de infanterie, ofiţer; sabie de cavalerie, ofiţer; sabie de călăraşi/artilerie, trupă”, pe lângă alte arme albe ca  spada, „pumnalul de incendiu” şi lancea de cavalerie şi trupă. Toate săbiile respective erau produse în manufacturi din străinătate, dintre care amintim celebrele ateliere Sollingen din Germania, vestite pentru calitatea prelucrării oţelului. Printre armureriile prestigioase din Europa se numărau, încă din secolele medievale,  cele de la Cluet – Franţa, Trivelli – Italia, Toledo – Spania.

Nu se poate discuta despre sabie fără a fi amintită cea a samurailor,  japonezii stăpânind încă din secolul XVII „nu numai tehnologia obţinerii unor aliaje fier- oţel bine omogenizate, ci şi metode de tratare termică parţială, şlefuire şi lustruire ce ducea la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic”. Sabia samurailor rămâne modelul ideal al armei ce cucereşte prin forţă, flexibilitate şi rezistenţă. La ora actuală, în Japonia sunt în jur de 250 de fierării, ce produc săbii care depăşesc în frumuseţe şi calitate chiar şi cele mai bune produse ale istoriei sabiilor.