Cinematografia - Istoric
Descoperirea si dezvoltarea acestor mecanisme s-au facut de-a lungul unui proces gradual si au implicat un numar de inventatori din Europa, Marea Britanie si America, ce au lucrat inca din 1860 la o serie de proiecte cu grade diferite de success. Numele catorva dintre acestia sunt mai rezonante: Edward Muybridge, Louis Le Prince si Ottomar Anschütz, ei realizand masini pentru proiectii ale imaginilor cu o miscare rapida. George Eastman, fondatorul american al Eastman Kodak, Hannibal Goodwin si William Friese Greene, toti au contribuit cu prototipuri pentru filmele animate.
Insa inceputurile pactului cu imaginatia trebuie cautat cu mii de ani in urma… Principiile si elementele ce stau astazi la baza unor procese atat de complicate si de avansate au constituit forme primitive de divertisment ce pun uneori la indoiala autenticitatea descoperirilor considerate a fi noi in secolul… “postvitezei". Egiptenii si babilonienii descoperisera lumina si umbra, precum si moditati de “exploatare artistica" a acestora cu 5000 de ani in urma. Piesele de teatru cu umbre si oglinzi au reprezentat pentru indepartata civilizatie rasariteana mijloace comune de delectare, iar in China, in timpul dinastiei Chou(1100 i.Hr.) se realizeaze pergamente, care, la derulare rapida pun in evidenta faza succesive ale aceluiasi gest.
In 1894 “lumea cea noua" era socata de descoperirea facuta de arheologul Austen Henry Layard care, printre ruine apartinand civilizatiei babiloniene, a descoperit prima lentila convexa ce data din secolul al XIX-lea i.Hr.
Tot chinezii, in vremea lui Mo Ti( filozoful care a explicat pentru prima data fenomenul imaginii refractate folosind analogia cu vasla din furchetul unei barci), proiecteaza imagini rasturnate pe ecrane naturale printr-un oricficiu pe care il numeau “locul de colecatre a luminii , a razelor soarelui".
Cinemicrografia
Supozitii (devenite ulterior certitudini pentru ei) legate de relatia dintre obiecte si lumina au fost elaborate de catre filozofii greci Platon si Aristotel. Conform teoriei primului, ochiul uman este cel care emite lumina pe care obiectele o reflecta, in timp ce pentru Aristotel raportul era invers: obiectele in sine sunt detinatoare de lumina, pe care ochiul are proprietatea de a o vedea. In ceea ce privea reflectia imaginii, s-a observat o dependenta legata de marimea orificiului prin care se facea proiectia: cu cat acesta era mai mic, cu atat imaginea era mai clara, in timp ce raza de lumina ce trecea prin el avea intotdeauna o forma circulara.
Oamenii sunt comparati de catre Platon cu niste prizonieri legati intr-o pestera, care nu pot privi inapoi si ca atare nu vad lumina soarelui ce lumineaza din spate. În fata lor sunt doar umbre, ale obiectelor si ale lor insisi, proiectate pe peretii pesterii, ce reprezinta lumea sensibila. Simturile ne creaza iluzia ca umbrele pe care le vedem sunt unica lume reala, intrucat noi vedem doar lucrurile sensibile.
Prima asociere dintre lumina si miscare, ambele create de aceeasi sursa, pare a fi fost facuta de Ting Huan in anul 180 d.Hr., intr-o reprezentatie ce purta numele “Tubul care face ca fanteziile sa apara" .
Camera obscura, atat ca obiect in sine, cat si ca fenomen optic, precursor al aparaturii de filmat si fotografiat din zilele noastre, a constituit o atractie permanenta pentru invatatii mileniului al doilea. Astfel, Yu Chao Lung construia o pagoda in miniatura pentru a observa imaginile rasturnate ce patrundeau prin orificiul ce le directiona pe un ecran, studiind astfel divergenta razelor de lumina. Efectele camerei obscure sunt explicate pe larg in 1267 de Roger Bacon, reprezentant de marca al stiintei medievale, in tratatul sau, De Multiplicatione Speciorum. Insa cel care va folosi pentru prima data camera obscura in scopuri de divertisment va fi Arnaud de Villeneuve, un medic de meserie, dar magician in timpul liber. El a folosit dispozitivul pentru a prezenta “spectacole miscatoare" prin plasarea publicului intr-o camera intunecata, in timp ce actorii interpretau afara. Imaginea reprezentatiei era proiectata pe un perete interior.Camera Obscura Villeneuve “regiza" de regula razboaie sau vanatori de animale, insotite de sunete produse din interior. Similar cu aceste reprezentatii pot fi considerate proiectiile cinematografice efective, in care spectatorii, aflati in sali intunecate, urmaresc imagini animate pe un ecran, antrenandu-li-se atat simtul vizual, cat si cel auditiv…
Ceea ce apare ca fiind prima ilustrare grafica a unei camere obscure se gaseste intr-o carte scrisa in 1420 de Johannes de Fontana. Desenul intruchipeaza o calugarita ce tine in mana o camera verticala cu o imagine in interior, pe care istoricii au descris-o de multe ori ca fiind o lanterna, desi desenul nu este deloc generos cu detalii ce ar putea sugera acest lucru. In plus, camera obscura contine imaginea pe care lanterna o proiecteaza, in timp ce ilustrarea lui Fontana prezinta imaginea in interiorul obiectului tinut de calugarita, fara a fi asadar “proiectata".
Un aspect foarte interesant legat de utilizarea lanternei este acela ca era considerata a avea un caracter diabolic, fiind perceputa ca instrument de inducere a temerii in randurile privitorilor. In Franta, spre exemplu, lanterna era denumita “Lanterne de Peur" (Lanterna fricii), atat principiul, cat si efectul ei constituind “facaturi diavolesti".
Cel caruia ii aprtine descrierea completa a camerei obscure este Leonardo Da Vinci, desi din cauza “scrierii in oglinda" (invers) a acestuia, munca sa de cercetare in domeniu a fost necunoscuta timp de aproape trei secole. Codex Atlanticus si Manuscript D ofereau ambele amanunte detaliate (efecte, observatii, diagrame si explicatii ale principiului de functionare) despre camera obscura, insa au fost publicate abia in 1797 de profesorul Venturi, care a reusit sa descifreze scrisul lui da Vinci. Mai mult decat atat, cu aproximativ 140 de ani inaintea lanternei lui Kircher, Leonardo desena o lanterna ce arata clar o lentila convergenta, o lumanare si un orificiu pe post de cos. Desi nici unul din documentele sale nu contine vreun indiciu de proiectie efectiva a imaginilor, ilustratia sugereaza un obiect intre lumanare si lentila. Asa cum precizam la inceputul acestei introduceri, al doilea element ce a stat la baza obtinerii de “imagini miscatoare" a fost exploatarea fenomenului optic numit “persistenta viziunii". Prima atestare a unei astfel de observatii dateaza din anii 300 i.Hr., filozoful grec Aristotel descriind efectul “postlumina": o imagine persistenta (ce se estompa treptat) dupa fixarea privirii pe soare. Poetul si filozoful roman Titus Lucretius Carus largea in anul 65 i.Hr. sfera de observatie, descriind principiul persistentei viziunii ca fiind efectul optic de miscare continua produs pe retina in momentul in care sunt vazute imagini statice intr-o secventialitate rapida, fiecare dintre ele pastrandu-se pentru cateva momente.Fantascopul Principiul acestuia va fi redescoperit si demonstrat de astronomul si geograful grec Ptolemeu din Alexandria in anul 130 d. Hr.
In ciuda acestor timpurii descoperiri, abia in 1832 omul de stiinta belgian Joseph Antoine Ferdinand Plateau va folosi (dupa o studiere aprofundata a cercetarilor in domeniu facute de francezul Peter Mark Roget in 1820) pentru prima data principiul in crearea unui dispozitiv (folosit ulterior pe post de jucarie) numit “phenakistoscope“ (“fantascope" sau “roata magica") ce facea ca imaginile desenate serial pe un cerc sa para in miscare. Mecanismul, considerat precursorul filmelor din ziua de astazi, a fost inventat simultan si de austriacul Simon von Stampfer.
ZoetropulAcesta era inceputul unei nesfarsite serii de prelucrari si imbunatatiri ce aveau sa duca la miracolul numit cinematograf. Astfel, in 1834 William George Horner inventa zoeotropul (“daedalum" sau “daedatelum", dupa cum il numea Horner insusi), bazat pe “phenakistoscope"-ul lui Plateau si reprezentand o forma mecanica incipienta de “proiector" ce continea un set de imagini statice care, invartite intr-o maniera circulara, crea iluzia miscarii.
SURSA 02
La inceputul secolului XIX, oamenii de stiinta au remarcat un nou fenomen vizual: o suita de fotografii individuale, puse in miscare, poate genera iluzia miscarii. Ei au atribuit aceasta experienta fenomenului numit inertia perceptiei optice, unde retina ochiului retine o fractiune de secunda imaginea dupa ce aceasta a disparut. Capacitatea ochiului de a retine imagini vizuale, a fost considerata un principiu fundamental in dezvoltarea filmului, chiar daca relatia sa cu perceptia miscarii inca nu este foarte bine inteleasa.
In anul 1830, a fost descoperit zootropul. Acesta era constituit dintr-o toba adanca cu o banda de desene in jurul suprafetei interioare. In momentul in care era invartita se producea efectul de miscare.
In anul 1870, inventatorul francez Emile Reynaud a imbunatatit ideea zootropului si a adaugat oglinzi in centrul tobei. Cativa ani mai tarziu, tot Reynaud a dezvoltat o versiune a zootropului pentru proiectie, folosind un reflector si o lentila care marea imaginile in miscare. In 1892 a inceput sa organizeze proiectii publice la Teatrul Optic din Paris, unde sute de desene rulau pe o bobina invartita de insusi Reynaud, proiectii ce durau aproximativ 15 minute.
In anul 1870 in California, fotograful britanic Eadweard Muybridge, in urma unui pariu angajat cu magnatul Leland Stanford, realizeaza o suita de fotografii ale unui cal in galop. Fotografiile au surprins calul cu toate picioarele deasupra pamantului, iar Muybridge a pornit intr-un turneu pentru a-si arata fotografiile in miscare folosind un mecanism pe care l-a numit zoopraxiscop.
Aceste reusite ale lui Muybridge l-au stimulat pe omul de stiinta francez Etienne-Jules Marey sa creeze un echipament destinat inregistrarii si analizei miscarii omului si a animalelor. Inventia s-a numit camera cronofotografica si putea sa inregistreze mai multe imagini suprapuse una peste cealalta.
In 1885 americanul George Eastman a introdus rola de hartie (pelicula) sensibilizata la actiunea luminii, in locul placilor de sticla individuale folosite pana atunci. In 1889, Eastman a inlocuit rola de hartie, cu celuloid - un material sintetic imbracat cu o emulsie de gelatina.
Intre anii 1896 si 1912 Melies a realizat 500 de filme, cel mai cunoscut fiind: "Le voyage dans la lune" (1902), care, intr-una din scene prezinta figura animata a lunii, lovita in ochi de o racheta. Acest mic filmulet era o ecranizare dupa Jules Verne. Alte filme care i-au adus lui Melies consacrarea au fost: L'Affaire Dreyfus (1899), Le sacre d'Edouard VII (1902) si Cendrillon (Cenusareasa-1899).
Din pacate, Melies nu a putut sa lupte impotriva marilor companii de productii cinematografice aparute in anii 1910. Dupa Primul Razboi Mondial, filmele sale au fost in mare parte uitate, dar in anii 20 au fost redescoperite si in 1931, Melies a primit Legiunea de Onoare din partea guvernului francez. Henri Langlois (responsabil cu arhiva de film francez) a creat in 1936 Cinemateca Franceza si a salvat o mare parte din filmele lui Melies. Langlois a supravegheat restaurarea lor.
In Statele Unite, un fost proiectionist, Edwin S. Porter, a preluat comanda productiei de filme in compania lui Edison (1901) si a inceput sa realizeze filme mai lungi care spuneau o poveste. Ca si in cazul filmelor lui Melies, aceste filme necesitau mai multe cadre care trebuiau montate intr-o secventa narativa. Cel mai cunoscut film al lui Porter - si poate cea mai cunoscuta capodopera a inceputului cinematografului - a fost "The Great Train Robbery" (1903), care are meritul de a transforma filmul intr-un spectacol comercial. Cu schimbari rapide de locatii, incluzand actiune intr-un tren in miscare, acest film a oferit spectatorilor o viziune foarte exacta a ceea ce a devenit simbolul spectacolului cinematografic.
Porter a continuat sa faca filme de scurt metraj pentru Edison pana in anul 1912, cand s-a hotarat sa plece si sa colaboreze cu compania "Famous Players" (stramosul lui Paramount). Din nefericire, lipsit de imaginatie, Porter a realizat filme la fel cum le realiza pentru Edison, singura diferenta fiind ca erau mai lungi. Cu timpul industria l-a depasit.
Cinematograful Lumiere
Edwin S. Porter a renuntat la regie in anul 1916 si s-a intors la meseria pe care o iubea - lucrul la propriile-i masinarii. In anul 1941, el s-a stins din viata.
David Wark Griffith - numit "Parintele filmului american" s-a nascut in Kentucky (oraselul La Grange). A fost actor la diverse companii de teatru pana cand a ajuns sa joace pentru compania de film "American Mutoscope and Biograph" (1908). Ulterior el a devenit regizor la un studio din New York. Pentru Biograph, Griffith a realizat peste 450 de filme. In tot acest timp, si-a strans in jur o echipa de profesionisti, inclusiv cativa actori cunoscuti ai vremii (Mary Pickford, surorile Gish, Mabel Normand, Mae Marsh) si regizori cunoscuti (Mack Sennet si Erich von Stroheim). Griffith a colaborat foarte mult cu legendarul operator Billy Bitzer.
In 1913, Griffith a parasit compania Biograph pentru a se muta in studiourile companiei Reliance-Majestic, apoi a devenit producator independent. Filmele sale "Judith of Bethulia" (1914), "The Birth of a Nation" (1915) si "Intolerance" (1916) l-au consacrat ca fiind cel mai mare producator de filme al Americii. "Nasterea unei natiuni" este considerat unul dintre cele mai importante filme facute vreodata. Elementele sale rasiste au provocat proteste, manifestatii si violenta ce au dus la cenzura filmului.
In 1920, alaturi de actorii Douglas Fairbanks, Mary Pickford si Charlie Chaplin, Griffith a fondat "United Artists Corporation", o puternica casa de productie. Dintre filmele pe care le-a realizat in aceasta perioada amintim: "Broken Blossoms" (Muguri Zdrobiti - 1919), "Way Down East" (1920), "The Orphans of the Storm" (1922), "America" (1924), "Battle of Sexes" (1928) si "Lady of the Pavements" (1929). Toate aceste filme sunt mute, cu exceptia ultimului care era cantat. Griffith a realizat si doua filme sonore: "Abraham Lincoln" (1930) si "The Struggle" (1931) - dar nu au avut la fel de mare succes precum filmele mute.
Peste ocean, in Marea Britanie, cinematograful a inceput sa devina din ce in ce mai fascinant. Cea mai importanta institutie care s-a ocupat de film la inceputurile sale a fost Scoala de la Brighton. Scoala a fost fondata in anul 1851, de catre Sir Henry Cole si era o scoala de arta si arhitectura. Reputatia scolii a crescut in anul 1925 cand studentii au cucerit un mare numar de medalii la "Exposition des Arts Decoratifs et Industriels in Paris". O sectie importanta a acestei scoli este scoala de film, unde au absolvit cineastul George Albert Smith, descoperitorul prim-planului si John Williamson, celebru pentru introducerea decupajului regizoral. Scoala de film de la Brighton activeaza si in prezent si este una dintre cele mai solicitate scoli de cinema din Europa si din lume.
Industria filmului francez (cea mai puternica inaintea Primului Razboi Mondial) a fost marginalizata dupa razboi. Cu toate acestea, nici o tara nu a avut atata devotament si pasiune pentru arta filmului asa cum au avut-o cineastii francezi. Intr-o atmosfera tensionata de razboi, filmul a capatat o semnificatie unica in viata intelectuala franceza de la inceputul secolului XX.
Una dintre cele mai importante companii de productii cinematografice a fost creata in anul 1895 de catre Leon Gaumont. Gaumont s-a lansat in fabricarea aparatelor de fotografiat si de filmat in aprilie 1896 cand a propus clientilor sai un aparat care inregistra si proiecta imagini animate - cronofotograful imbunatatit al lui Georges Demeny. Strainii s-au dovedit cei mai fideli cumparatori ai noului aparat. Pe langa aparatul propriu-zis, strainii cumparau si filmuletele demonstrative realizate de catre echipa lui Gaumont. In 1900, la Expozitia Universala, Gaumont a prezentat noua sa inventie, aparatul sonor care imbina un proiector si un fonograf.
Leon Gaumont isi continua cercetarile asupra sunetului si culorii si in 1906 comercializeaza cronofonul. Din echipa lui Gaumont faceau parte printre altii Louis Feuillade (a devenit director artistic), Leonce Perret, Henri Fescourt si Emil Cohl (realizatorul primelor desene animate).
Dupa ce a deschis cate o sala de proiectie pe cele mai cunoscute bulevarde din Paris, Gaumont a achizitionat hipodromul din Paris si l-a transformat in cea mai mare sala de cinema din lume. Hipodromul a devenit Gaumont Palace si si-a deschis portile in septembrie 1911. Sala dispunea de 3400 de locuri si avea o inaltime de 20 de metri. Dupa moartea lui Louis Feuillade (februarie 1925) productia cinematografica se opreste.
Leon Gaumont semneaza o colaborare cu Metro-Goldwyn, astfel luand nastere compania Gaumont Metro Goldwyn (G.M.G.). Dintre productiile acestei companii amintim "Ben Hur" (de Fred Niblo) si "Napoleon" (de Abel Gance).
SURSA 03
Cinematografie înseamnă, din punct de vedere etimologic, "scrierea mişcării".
Cinematografie este înregistrarea unei serii întregi de imagini fotografice succesive, a unui obiect în mişcare cu o anumită cadenţă - analiza mişcării - şi apoi proiectarea acestor imagini cu aceeaşi cadenţă (între 16 - 18 imagini/secundă pentru film mut şi 24 imagini /sec. pentru film sonor) pentru reconstituirea mişcării - sinteza mişcării.
Analiza mişcării, în cinematografie, este totalitatea operaţiunilor efectuate pentru obţinerea unor faze ale mişcării, sub forma unor imagini negative sau pozitive localizate pe un purtător transparent emulsionat.
Sinteza mişcării, în cinematografie, este totalitatea operaţiunilor efectuate pentru obţinerea efectului de mişcare de pe un film care conţine imagini pozitive - statice (faze intermediare ale unei mişcări).
Bazele psihofiziologice ale percepţiei mişcării cinematografice
Fenomenul cinematografic se realizează pe baza analizei şi sintezei mişcării. Acest fenomen al perceperii mişcării se datorează unor factori fiziologici şi a unor factori psihologici, care se petrec în ochi.
Dacă privind un obiect luminos imaginea lui se formează pe retina ochiului ca apoi prin nervul optic senzaţia perceperii vizuale a obiectului se transmite la creier. În momentul când obiectul dispare brusc senzaţia perceperii nu dispare concomitent. Acest fenomen de ştergere progresivă se numeşte memorie retiniană. Aceasta are o durată variabilă dependentă de intensitatea excitaţiei luminoase, de compoziţia spectrală a luminii, de durata în timp a excitaţiei luminoase. Cele expuse mai sus sunt factorii fiziologici privind analiza şi sinteza mişcării.
Factori psihologici sunt memoria asociativă şi persistenţa retiniană. Astfel ochiul observă în jurul lui o serie de imagini transmise creierului care le păstrează; fenomenul este definit ca memorie asociativă şi este factorul psihologic care leagă între ele diferite imagini completând lipsurile dintre ele. Aici intervine şi factorul numit persistenţa retiniană care îndulceşte trecerile de la o fază la alta şi care ajută să mai persiste vechea imagine în creier peste care impune noua imagine. Datorită acestor factori psihofiziologici putem viziona un film.
Filmul este o serie de fotograme înşirate a unor mişcări. In aparatul de proiecţie cinematografică, redarea fotogramelor se face în aşa fel încât fiecare va sta în faţa ferestrei de proiecţie un anumit timp, după care se va face proiecţia următoarei. Această sucesiune care se face într -un tempo sacadat (cadenţat) este percepută de ochiul uman ca o mişcare naturală. Dacă nu ar exista această persistenţă retiniană, după unii remanenţă retiniană, de fapt un defect al ochiului, nu ar fi putut să apară cinematograful.
Istoric
Cinematograful s-a născut la sfârşitul secolului XIX, deoarece a fost nevoie de un drum lung să se atingă nivelele de dezvoltare necesare ale fizicii, chimiei, mecanicii, electrotehnicii, opticii ca abia după aceea să înceapă să se dezvolte tehnica cinematografică.
Înainte de a vorbi de proiecţia cinematografică, este bine să ne amintim despre camera obscură, cunoscută încă din antichitate, dispozitiv cu care pentru prima dată se putea capta o imagine din mediul înconjurător. Chiar dacă imaginea era răsturnată, era însă o imagine reală. Pe la mijlocul secolului XVII apare lanterna magică, dispozitiv cu care se pot face proiecţii a unor desene executate pe sticlă. Este o proiecţie de tip diascop. Tot cam în acea epocă ca o aplicaţie a lanternei magice apare în China teatrul de umbre.
Secolul XIX înseamnă pentru oamenii de ştiinţă, secolul marilor căutări şi descoperiri. Referitor la descoperirile premergătoare apariţiei cinematografului, amintim de încercările unui profesor belgian, Joseph Plateau, care în 1829 vrând să stabilească limita de rezistenţă a retinei ochiului, se uită timp de 25 secunde la discul solar. Orbit de lumina puternică a soarelui, este nevoit să stea câteva zile într-o cameră întunecată şi constată că are în permanenţă senzaţia că vede imaginea soarelui, aceasta întipărindu-se pe retină. Cu această experinţă reuşeşte să definească remanenţa retiniană, foarte importantă pentru cinematograf. Realizează în 1832 un aparat pentru a înşela vederea, cunoscut sub nunele de fenakistoscop. Principiul de funcţionare era realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mişcare descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor printr-o succesiune rapidă datorită memoriei asociative, fenomenul care face ca ochiul să asocieze imaginile vazute.
În acelaş an, geometrul Simon Ritter von Stampfer, realizează un dispozitiv asemănător pe care l-a numit stroboscop. Acesta este format din două discuri solitare prinse pe acelaşi ax la o anumită distanţă. Pe unul se află diferite stagii care reprezintă imagini fixe rezultate din decompunerea unei imagini în mişcare, iar celălalt are nişte fante, fiecare corespunzând unei imagini. Dacă rotim aceste discuri şi privim prin discul cu tăieturi, vom vedea o imagine în mişcare.
Descoperirile legate de fenomenul cinematograf, dacă-l putem denumi astfel pentru epoca aceea, au mai fost făcute şi de englezul William Horner care creează zootropul, care este în fond un stroboscop perfecţionat, discurile fiind înlocuite cu cilindrii,astfel ca vizionarea se putea face de mai multe persoane.
Fotograful francez Emile Reynaud în 1847 perfecţionează zootropul, aşezând în centrul cilindrului nişte oglinzi sub unghiuri egale. Renunţă la cilindrul cu fante, iar imaginile sunt plasate pe interiorul cilindrului, fiecare în faţa unei oglinzi. Noul aparat se numeşte praxinoscop şi el asigurând vizionarea a mai multor spectatori.
Profesorul austriac Franz von Uchatius cercetător al imaginilor în mişcare, tot cam în acelaşi timp, perfecţionează stroboscopul cu discuri adăugându-i o lanternă magică ca sursă de lumină, iar desenele reprezentând fazele mişcării descompuse le execută pe material transparent (sticlă). Adaugă o lentilă în faţa fantelor celui de-al doilea disc pe post de obiectiv şi proiectează pe un ecran imaginile. Se poate spune că realizează primele desene animate.
Emile Reynaud realizează la 1888 un aparat mult mai perfecţionat privind proiecţia unor desene animate, numit teatru optic. Acesta esra format dintr-o lanternă magică ca sursă de lumină care concentra radiaţia luminoasă pe o bandă transparentă pe care erau desenate faze ale mişcării unor personaje desenate, care exprimau mici povestioare.
Vorbele erau înlocuite cu gesturi de pantonimă. Proiecţiile au fost organizate în sala Muzeului Grévin din Paris, aveau o durată de circa 5-10 minute, însoţite de muzică. Deplasarea benzii transparente cu desene se facea sacadat cu o ramă cu dinţi (grifă). Numărul spectatorilor era mare.
Cu toate acestea mecanismul mişcării reale, a lumii înconjurătoare, a oamenilor, nu era încă posibilă.
Pentru a se ajunge la proiecţia cinematografică a trebuit să se descopere arcul voltaic (l808) ca sursă de lumină pentru lanterna de proiecţie, fotografia, fixarea imaginilor pe un suport solid, transparent şi flexibil, a trebuit să se defecteze un aparat de fotografiat cu care se fotografia un cocoş zburând şi să se vadă descompunerea mişcării şi multe alte "nimicuri" pe baza cărora care mai târziu fraţii Lumière în februarie 1895 construiesc primul aparat de proiecţie cinematografică, iar în 28 decembrie al aceluiaşi an efectuează prima proiecţie cu public în subsolul unei cafenele din Paris.
Nu putem trece cu vederea munca savantului Batuche pe la 1725, care descoperă proprietatea unor materiale în compoziţia căror intră un metal de a se înnegri sub acţiunea luminii; a francezului Joseph Nicéphore Niépce care la 1822, folosind ca material fotosensibil o placă metalică cu o aplicaţie de bitum de Iudeea, introdusă într-o cameră obscură şi expusă timp de circa 8 ore, obţine un fel de matriţă a obiectului expus; a pictorului Jacques Mandé Daguerre care împreună cu Nipce pun bazele daguerrotepiei, realizând fotografii bazate pe acţiunea luminii asupra sărurilor de argint aplicate la început pe o placă metalică. Suportul pentru fotografii a fost apoi sticla de cristal, hârtia şi suportul transparent flexibil, fotosensibil pe bază de halogenură de argint pus la punct de George Eastman în 1884 cea care a făcut posibilă proiecţia cinematografică.
Este bine să amintim contribuţia importantă a inventatorului Thomas Alva Edison care prezintă la Expoziţia Mondială de la Chicago aparatul numit kinetoscop. Acesta prezenta, numai unui singur spectator imagini în mişcare din lumea reală, imagini obţinute cu un alt aparat numit kinetograf. Imaginile erau pe un suport fexibil de 35 mm, transportate în faţa unui obiectiv de un sistem de transport sacadat cu tambure dinţat, folosindu-se un obturator care avea rolul de a acoperi trecerea de la o fotogramă la alta. Ritmul de trecere a fotogramelor prin faţa ferestrei de vizionare era de 40-60 imagini pe secundă. Ulterior s-a dovedit ca pentru filmul mut erau de ajuns şi 18 imagini pe secundă.
Deoarece aparatul nu asigura decât vizionarea a numai unui singur spectator, pe mulţi alţi inventatori ideea ia pus la muncă pentru a face din această invenţie o afacere profitabilă prin prezentarea filmuleţelor unui număr mare de spectatori. Aşa va apare primul aparat de proiecţie cinematografică.
Prin prima proiecţie cinematografică a fraţilor Lumière, realizată la 28 decembrie 1895la Grand Cafee din Paris, cu o peliculă numită "Ieşirea muncitorilor din uzinele Lumière" a apărut o nouă artă şi o industrie, Industria cinematografică.
Apar primele studiouri cinematografice, care realizează primele filme (filme mute până în 1927), primele aparate de proiecţie cinematografică(la început cu acţionare manuală), primele aparate de filmat (la început acţionate manual).
Dezvoltarea tehnicii cinematografice este destul de rapidă.Dezvoltarea electronicii duce la apariţia filmului sonor. Astfel în 1927 apare primul film sonor folosind sistemul Vitaphone, unde înregistrarea se făcea pe placă de gramofon, sistem destul de greoi privind sincronizarea mimică-sunet (celebrul Cântăreţul de jazz cu Al Jolson). Ulterior se renunţă la acest sistem în favoarea celui cu înregistrare optică pe film. La începutul anului 1940 se fac primele încercări de înregistrare magnetică, prin aplicarea pe peliculă a unei piste magnetice.
In ceea ce priveşte apariţia filmului color, primele încercări le fac Fraţii Lumière, colorând una din pelicule manual cu ajutorul lucrătorilor din uzină, realizând ceace se numea film colorat. Tot ei creează sistemul "Autochrome" prezentându-l la 17 decembrie 1903, însă dificultăţilor de realizare şi exploatare nu s-a utilizat.Ajungându-se la un moment dat într-un impas privind spectacolul cinematografic, Georges Méliès, are ideea de a aplica procedeul de colorare şi la filmele sale.
Odată cu creşterea lungimii filmeler de la 15-20 m la 200 -300 m, Casa de Producţie Pathe din Franţa, creează un sistem cu şablon. Acesta consta în a decupa fiecare obiect, al colora şi al pune pe copiile pozitive care trebuiesc colorate pentru difuzare.O dată cu creşterea producţiei, sistemul devine greoi şi ineficient.
În 1920, americanii pun la punct un procedeu de realizare a filmului color, cunoscut ca Technicolor. Denumirea de tehnicolor este dată de public tuturor filmelor color,chiar dacă sunt făcute în alt sistem.
În 1929 fabrica de peliculă AGFA din Germania , scoate pe piaţă prima peliculă color, putând fi realizate mult mai uşor producţiile de film color. După cel de-al doilea război mondial apare pe piaţă şi fabrica ORWO, o filială a AGFA rămasă în est, producţia ei satisfăcând necesităţiile fostelor ţări socialiste, cu o calitate comparabilă cu cea a firmei mamă. Dacă la început prelucrarea peliculei necesita utilaje deosebite, după cel de-al doilea război,tehnica de prelucrare se dezvoltă, prelucrarea se îmbunătăţeşte, imaginea devenind cât mai apropiată de realitate.
În 1933 apare primul film în relief, datorat tot Fraţilor Lumière.
În jurul anului 1950, datorită dezvoltării televiziunii, apar noi sisteme de proiecţie pe ecran şi redare a sunetului: ecran lat (cinemascop cu sunet mono şi cinemascop cu sunet stereofonic cu înregistrare magnetică pe patru canale), ecran panoramic cu sunet stereofonic pe opt canale cu peliculă de 70 mm tip Tood AO, ecran lat cu peliculă de 35 mm cu mască (ecranul puţin mai mic ca lăţime decât cel cinemascop) iar în ultimii ani sisteme de sonorizare Dolby.
Primul film pe ecran lat este realizat de că regizorul american Henry Koster în anul 1953, intitulat Parada primăverii.
De asemenea, pentru divertisment mai sunt proiecţii circulare (sistemul circoramă) folosit de ruşi la Expoziţa Naţională unde într-o sală circulară spectatorul are senzaţia că se află mijlocul acţiunii sau la "Cité des Sciences" din Paris (Geoda).
sursa:ipedia.ro
0 comments: