Lupul - Cea mai mare specie din categoria canina

   Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai rãspânditã dintre mamiferele care trãiesc în prezent. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferã nordicã, adaptându-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca în aceste conditii divese, lupul a fost nevoit sã învete sã vâneze cele mai diferite vietãti, fie insecte, rozãtoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânãtor foarte talentat, însã modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de rãspândire a pierdut în aceastã luptã inegalã.
   Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trãiau în sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este în general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi în muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare decât lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii în domeniu. În mod normal în haitã numai acestia pot avea urmasi. În haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care încã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul în societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã în ierarhia interioarã. În vârful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã întotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. În aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar deoarece ar însemna rãnirea unor indivizi importanti în vânãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. Într-o oarecare mãsurã fiecare individ îsi cunoaste propria pozitie în ierarhia haitei.
   Ori de câte ori se reîntîruneste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste într-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate îsi aleg adesea calea independentei.


   Teritoriul
   Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si încearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si întemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii foarte lungi.
   Lupul singuratic este foarte atent. Încearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã întâlneste o altã haitã. Cu toate cã în interiorul haitei luptele sângeroase sunt foarte rare, în lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi pânã la urmã împuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare decât zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care vâneazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat împreunã cu haitele de lupi teritorii imense. În Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km în sase sãptãmâni, cutreierând circa 13000 km².


   Marcarea prin secretii mirositoare
   Bineînteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã câinii la primul stâlp electric întâlnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea în teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare între lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã îsi semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La început urlã numai unul, apoi încep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. Când o haitã începe sã urle, de obicei toate haitele din zonã încep sã urle între ele, realizând un concert înfiorãtor. Dacã o haitã este micã, înseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã în liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci când o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãmâne în liniste pentru a putea surprinde haita vecinã.


   Reproducerea
   La sfârsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe întreg teritoriul habitatului este înlocuitã cu vânãtoarea scurtã, având punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai înalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãmâne de obicei împreunã pânã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãmâni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. În urmãtoarele trei sãptãmâni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã atât la hrãnirea femelei cât si a puilor. Acestia acceptã si îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja împreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãmân cu pãrintii încã multi ani. În acest timp învatã cum, unde si ce sã vâneze, iar în final pãrãsesc haita si încearcã sã întemeieze o haitã proprie.


   Vânãtoarea
   Lupul nu este pretentios; mãnâncã orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, gândaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãnâncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste în ochii oamenilor, deoarece în trecut, asemãnãtor cu hoitarii, mâncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt întotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este nevoie sã vâneze, acestia aleg întotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãcând cât mai rentabilã energia consumatã în vânãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara tânãrã sau un miel, dar dacã o haitã întreagã vâneazã, atunci cu cât prada este mai mare cu atât câstigul haitei este mai mare.
Lupii care vâneazã în haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare decât un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este nevoie de multã fortã, dârzenie si o conlucrare foarte bunã în echipã.
În timpul vânãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. Când haita miroase ceva, lupii se opresc, îsi întorc capul în directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savurând mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. Într-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. În pãduri au sanse mai bune de a se apropia cât mai mult de pradã, cu atât mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, având vântul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar în majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã în urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.


   Selectia naturalã
   Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au motiv sã se teamã de lupi, însã cele tinere, bãtrâne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese în evidentã atunci când haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãmân în urmã si captureazã întotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã în ansamblu decât cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, îndatã ce au fosrt detectati, încearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma îsi strânge rândurile si împreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi în aceste conditii.


   Lucrul în echipã
   Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, în timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. Când fugãritii îsi dau seama cã au cãzut în capcanã, cei puternici pot abandona înspãimântati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor îi sar în ajutor si în îngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãmânt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãnâncã în ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãmâne atunci o îngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã într-un pârâu apropiat, dorm putin si se întorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã în fãlci sau în stomac.
Un lup poate consuma pânã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici fâsii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate în întregime. Deoarece 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai multe zile la rând. Succesele în vânãtoare trebuie folosite cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.



   SURSA 02
 
   Lupul cenusiu
   Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.
   Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).
   Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.
Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.
   Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.
Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.
   Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.
   Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".
   Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.
La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.
   Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.
   În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.


   Lupul de stepa
   Prima jumătate a romanului este construită pe antagonia om-animal (lup) pentru a explica nevroza autorului (identificat cu Harry Haller), și a generației sale în fapt. Ororile războiului trecut și ale celui care va să vie inevitabil, putreziciunea burgheză și promiscuitatea în care se zbat neputincioși oamenii simpli îl deprimă în asemenea măsură încât nu-i rămâne altceva la îndemână decât sinuciderea. Ca un făcut cunoaște pe Hermina, femeie care se dovedește a fi oglinda lui psihologică. Aici romanul capătă accente lirice și încărcături simbolice într-o căutare neîncetată de sensuri ale vieții. Teatrul Magic improvizat de camarazii Herminei are pentru Harry rolul unui purgatoriu, a unei spovedanii în fața oglinzii. Sufletul i se sfărâmă în mii de bucăți ce-i dănțuiesc în față, fostele iubiri sunt retrăite laolaltă cu viziuni apocaliptice într-o construcție literară fluidă în care realul și fantasticul devin imposibil de separat. Harry o înjunghie pe Hermina (cu îngăduința ei) în planul ireal proiectat de piesa de teatru în care joacă fără voie. Gestul ar putea avea semnificația unei vindecări pentru că Harry se ucide de fapt pe el. Prin dorința ei, de a fi ucisă de dragostea lui Harry, Hermina îi cere în definitiv să se iubească pe el însuși. Totuși izbăvirea aceasta nu este perfectă iar Harry este mustrat într-un sfârșit pentru vina de a fi luat prea în serios viata!


   SURSA 03
 
  Cea mai mare specie din familia cainilor si una din cele sapte care formeaza ordinul carnivorelor, specia lupului este cea mai raspandita dintre mamiferele care traiesc in prezent. Este raspandit in Canada, Alaska, Europa Estica si Centrala, Rusia, Siberia, Peninsula Scandinava, Orientul Apropiat si Asia Centrala.
   Avand o statura de 100-150 cm si o greutate cuprinsa intre 12 si 80 de kg, lupul este unul dintre animalele cele mai inteligente si adaptabile. Are aspectul asemanator cu al unui caine, ochii rotunzi, coada groasa si un bot alungit, in care se ascund colti puternici.
   Poate avea blana de culoare alba (lupul polar din tundrele nordice), rosie (lupul rosu, odinioara raspandit pe teritoriul Nord-American, iar acum pe cale de disparitie) sau sura.
   Traieste in haite avand in jur de 6 si 15 de exemplare. Lupii care ataca in haita pot vana chiar animale mari, de circa 500 kg sau chiar mai mari. Un lup poate consuma pana la 10 kg de carne odata; animalele mici sunt mancate in intregime. Cum rata esecurilor la haituit este de 90%, lupii sunt adaptati sa rabde de foame zile-n sir. Vaneaza diverse vietati, de la rozatoare si insecte pana la animale mari ca elanul, bizonul sau boul moscat.
   Lupul are putini dusmani, dar cei care se incumeta totusi sunt alungati de coltii ascutiti ai acestui animal. El devine mai puternic si mai de temut in cadrul haitei din care face parte si de care se desparte foarte rar.
  Habitatele sunt mici (in jur de 100 km patrat) si bine delimitate pe teritorile unde exista hrana din belsug. Daca prada este putina, habitatul este de cel putin zece ori mai mare.
   Lupii singuratici, de obicei masculi tineri, strabat drumuri foarte lungi pana ce isi fac rost de propriul teritoriu.
   Datorita faptului ca face parte din familia cainilor, lupul are mirosul si auzul bine dezvoltate. Este un animal inteligent, comunicand cu semenii prin diverse sunete (urlete, latraturi, scancituri, maraieturi, etc) sau prin diferite pozitii ale corpului si ale cozii. De pilda, coada lupului in pozitie verticala semnifica faptul ca acel animal este seful haitei, iar pozitia orizontala a cozii se traduce prin intentia acestuia de a vana.
   Lupii, in comparatie cu oamenii - care au o presiune a muscaturii de 90 kg presiune pe 1 cm patrat - au capacitatea de 450 kg presiune pe 1 cm patrat, deci de 5 ori mai mare decat a omului.
   Lupul poate ajunge la varsta de 15-16 ani, dar datorita faptului ca a fost vanat in exces, a disparut de pe teritoriul multor tari.

sursa:ipedia.ro

0 comments:

Free Page Rank Tool