Elemente Chimice - Aurul[Au]

  Aurul este un metal pretios, galben. Este un element chimic stabil, care nu este afectat de aer sau apa, deci nu rugineste si nu-si pierde stralucirea niciodata.

   Spre deosebire de majoritatea metalelor, aurul se gaseste in stare pura. O parte din el este gasit ca bobite mici, in nisip sau pietris, insa majoritatea se gaseste in filoane in piatra. El a fost valorificat de oameni de mii de ani, datorita calitatilor sale de a fi atractiv, de a nu-si pierde stralucirea si de a fi usor de prelucrat.
   MINE DE AUR
   Mult aur – aproape 2000 de tone pe an – se extrage din mine. Dupa ce se sparge piatra in care se gaseste, aurul e colectat folosind una din metodele chimice, din care cea mai folosita e metoda cianurii. Cianura de sodiu se adauga unui amestec de piatra sfaramata si apa. Aceasta dizolva aurul, care este filtrat inainte de a se adauga zinc. Aurul se depune ca un mal fin, iar zincul se dizolva.
   ORNAMENTAL SI PRACTIC
   Aurul a fost folosit pentru bijuterii si ornamente, de sute de ani. Astazi, el este folosit si la circuitele electrice, mulaje de dinti si parti din scutul reflector al satelitilor.
   INTARIND AURUL
   Aurul este foarte moale si el trebuie sa fie intarit prin amestec cu alte elemente, cum ar vfi cuprul sau argintul. Valoarea aurului se masoara in carate. Aurul de 18 carate contine 18 parti de aur si sase parti de argint sau cupru. Cel mai pur aur e cel de 24 de carate.
   GOANA DUPA AUR
   Aproape jumatate din aurul lumii este detinut de guverne sub forma lingourilor (calupuri de aur) . Aurul a avut intotdeauna valoare. Intre 1840 si 1900, sute de oameni si-au cautat norocul in SUA, Canada, Africa de Sud si Australia, in perioada "goanei dupa aur".

   SURSA 02
 
   In decursul secolelor si al mileniilor, aurul a fost considerat intotdeauna drept un simbol al bogatiei si al puterii. Intreaga istorie a aurului este legata de exploatarea crancena a oamenilor muncii, de jefuirea sangeroasa a unor popoare subjugate, de cele mai odioase intrigi si crime. Acesta este trecutul aurului.
   Si in zilele noastre cea mai mare cantitate in aurul produs pe glob se mai gaseste inchisa in seifuri, sub forma de lingouri stralucitoare, de monede si bijuterii. Cu toate acestea, tehnica ridica pe zi ce trece pretentii mai mari asupra acestui metal, ale carui calitati unice sunt de neinlocuit intr-o seama de domenii.
   Aurul este un metal greu (greutatea specifica este de 19,25), care se topeste la o temperatura destul de ridicata (1 063° C) si fierbe la 2 970° C, emanand un nor de vapori verzi. Aurul curat este extrem de maleabil si ductil, putand fi prelucrat in foite groase de sutimi de miimi de milimetru. Astfel de foite sunt transparente si privite in lumina apar de culoare verde. Aurul poate fi tras si in fire extraordinar de fine. O proprietate fundamentala care a contribuit ca aurul sa devina un etalon al valorii consta in faptul ca acest metal este total nealterabil sub actiunea factorilor atmosferici si nu poate fi atacat de cei mai puternici acizi. Singurii reactivi care ataca aurul sunt: apa regala (un amestec de o parte acid azotic si 3 parti acid clorhidric), solutiile de cianuri, mercurul, care dizolva aurul formand un amalgam si halogeni.
   Datorita rezistentei sale exceptionale la coroziune aurul serveste curent pentru protejarea suprafetei altor metale in constructia unor mecanisme fine. Deoarece aurul metalic este foarte moale, in tehnica el se foloseste aliat cu alte metale, in special cu arama si argintul. Conductibilitatea electrica ridicata a facut ca aliajele aurului sa-si gaseasca multe intrebuintari in electrotehnica, in timp ce marea stabilitate chimica i-a deschis larg portile spre laboratoarele chimice si uneori chiar spre industria chimica.
   In medicina aurul face parte dintre materialele cele mai folosite in tehnica dentara, iar sarurile sale cu rol de medicament au dat nastere unor preparate pentru tratamentul tuberculozei. Izotopii radioactivi ai aurului servesc in tratamentul tumorilor canceroase.
   Pulberea foarte fina de aur, de dimensiunile micronilor, duce la obtinerea unor minunate coloratii rosii ale sticlelor si ale produselor ceramice.
   Isi gasesc intrebuintari tehnice aliajele aurului cu argintul, cu platina si cu unele metale uzuale. Principala piedica in folosirea larga a “regelui metalelor” se datoreaza, bineinteles, pretului ridicat al acestuia si nicidecum lipsei de calitati tehnice, de care metalul nostru nu se poate plange! Traim insa intr-o perioada a procesului tehnic, cand costul materialelor nu este intotdeauna decisiv, multe metale rare, folosite in prezent, avand si ele preturi mari. Atunci cand calitatea produsului o cere, tehnica face sacrificii, care, pana la urma, sunt intotdeauna rasplatite prin calitatile materialului folosit. Aceste considerente au dus in decursul ultimilor ani la o importanta crestere in consumul altor metale nobile -; al celor platinice -; si au facut sa se manifeste tot mai pregnant cererile pentru folosirea aurului in scopuri pur tehnice. Asadar, ii putem dori “regelui metalelor” ca intr-un timp cat mai scurt sa se transforme dintr-un “nobil” sortit sa zaca sub lacat, intr-un metal cat mai folositor pentru progresul stiintei.

   SURSA 03
 
   Aurul este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul Au şi numărul atomic 79.
   Generalităţi
   Aurul este elementul cunoscut din cele mai vechi timpuri. Fiind răspândit în stare nativă în natură, el se putea obţine uşor în cantităţi mici. Se crede ca aurul a fost descoperit înaintea cuprului. Cules sub forma unor bucăţi strălucitoare din nisipurile râurilor şi din depunerile aluvionare, aurul a fost dintotdeauna un metal de ornament, apreciat pentru luciul său galben, dar mai ales pentru stabilitatea sa faţă de agenţii corozivi. Uşor de prelucrat, prin ciocănire, el lua forma diverselor obiecte de podoabă sau de cult cunoscute în antichitate. Aurul pur (care este întotdeauna galben) este prea moale pentru folosirea sa ca bijuterie. Metalele care se folosesc în amestec cu aurul, pentru a-l întări, pot modifica culoarea acestuia, rezultând astfel un aur de diferite nuanţe de galben, alb şi roşu. Acest amestec determină numărul de carate al aurului. Este unul din cele mai dense metale.
   Mineralogie
   Minereurile de aur pur, în afară de aurul nativ, sunt foarte rare. Aurul se găseşte majoritar în doar câteva minerale rare şi într-o proporţie mai mică în alte câteva. Uneori acesta e întalnit şi sub forma de aliaj cu alte metale, în special argint.
   Puţinele minerale care acceptă în formula lor existenţa aurului fac parte dintr-o subclasă a sulfurilor şi sunt numite telururi. Foarte rar se găsesc telururi care să nu conţină aur. Aceasta se explică prin faptul că telurul este singurul element de care aurul se ataşează foarte uşor. Printre telurile cele mai bogate în aur, şi aşa putine, se numără : nagyagit, calaverit, silvanit şi krennerit. De regulă acestea se prezintă sub formă de minereuri de aur. Uneori se găsesc şi în asociaţie cu aurul nativ.
Tot in grupa sulfurilor există şi o sumă de minerale numite ‘Aurul Prostului‘, (cel mai cunoscut fiind pirita), care şi-au căpătat această denumire de la asemănarea cu aurului în culoare si strălucire. Ce diferenţiază totusi aurul de aceste minerale este tocmai ductibilitatea acestuia, maleabilitatea şi densitatea.
   Minerale asociate: cuarţ, nagyagit (săcărâmbit), calaverit, silvanit, krennerit, pirita si alte sulfuri.
Indicatori de calitate: culoare, densitate, duritate, maleabilitate, ductibilitate.
   Prelucrarea în trecut a minereurilor aurifere în România
   Omul preistoric a folosit foiţele si firicelele de aur la confecţionarea unor rudimentare podoabe (brăţări, idoli etc) pe care le modela după placul lui, supunându-le la bătaia cu ciocanul.
Minereul bogat in aur, aşa cum provenea din vână era mărunţit cu multă răbdare in piuie (râşniţe, mojare), făcute la început din piatră, apoi din fier. Tulbureala produsă din măciniş era trecută la şaitroc pentru selecţionarea firişoarelor de aur (aurul, mai greu, rămânea la fund).
   Prelucrarea în şteampuri primitive era cunoscută din timpuri vechi. O roată de moară obişnuită mişca câteva baterii de lemn, alcătuite fiecare din câte trei pisăloage. Minereul fărămiţat manual (“părăclit”) cu ciocanul era aşezat în blocuri de fag întărite cu cremene, puse în dreptul fiecărui pisălog, prevăzut la capătul de jos cu saboţi de cremene sau de fier. Şuvoiul de apă, ce era indeobşte abătut dintr-un pârâu apropiat, mişca roata, iar fusul acesteia, cu ajutorul unor zimţi, ridica şi lăsa în voie pisăloagele să cadă în blocul de fag cu minereu. Măcinatul şi spălatul minereului erau ajutate de o şuviţă de apă, care trecea necontenit prin piua de lemn. Cam jumătate din aur rămânea în piuie, iar restul era purtat de firul de apă, sub forma unei tulbureli, printr-o sită şi apoi depusă într-un mic bazin numit “melegar”. Ceea ce nu trecea prin sită se numea “ţaglă”, ce se lua şi se spăla pe un “vălău”. “Hapul” rămânea pe “vălău”, iar resturile (“roamele”) într-un alt bazin, aflat la capătul “vălăului”. “Hapul” se strângea apoi şi se alegea din el, în şaitroc, aurul liber. Tulbureala scursă în “melegar” se prelucra prin spălare, fie pe “vălău”, fie pe un plan înclinat acoperit cu o ţesătură din lână scămoşată care avea menirea de a prinde fluturaşii şi granulele de aur.
   Tulbureala se putea spăla şi cu ajutorul “hurcei”, ce era o ladă simplă de lemn, acoperită cu un ciur. Măcinişul, udat fără întrerupere şi mişcat prin greblare, lăsa să treacă prin ochii ciurului materialul fin purtător de aur. Aici, scândura de brad sau firele de lână ţesută, barau şi opreau fluturaşii de aur.
Aurul se topea apoi intr-un mojar, până se obţinea o “galcă” de aur. 

sursa:ipedia,ro