Baltagul - Scris de Mihail Sadoveanu
In lumina anecdotei initiale poate fi explicata, in buna parte, actiunea romanului.
Bunaoara, ramanand ce ceea ce aveau, conform poruncii sacre, muntenii au continuat sa traiasca intr-un spatiu aspru, in care "timpul se anuleaza prin izolare si singuratate" (Perpessicius); si pentru a pastra nealterata puritatea timpului intemeierii, au refuzat sa se amestece cu alte neamuri si si-au perpetuat "datinile lor de la inceputul lumii".
Greul drum al Vitoriei are drept scop implinirea "randuielii", astfel incat osemintele celui dus sa fie puse "in pamant sfant", harazindu-i astfel raposatului "binecuvantarea din urma s( rugaciunile de care n-a avut parte".
Tot in lumina anecdotei initiale poate fi privita si pedepsirea ucigasilor: Bogza si Cutui - calcand porunca sacra de a se multumi cu ceea ce aveau, iesisera din lege, iar pacatul lor trebuia sanctionat.
Nucleul epic al romanului il constituie inceputul capitolului al X-lea - episod in care autorul face. un excelent portret de grup al oamenilor de la munte. Traitori intr-un spatiu hieratic si pur, in care fiecare brad reprezinta emblematic viata si moartea, muntenii isi iubesc, mai presus de orice "datinile lor de la inceputul lumii". Tema romanului fiind obiceiurile pastoresti, exista destule pagini sublime inchinate traditiei pe care oamenii din aceasta insula de nemurire au ridicat-o la rangul de lege.
In virtutea acesteia "cei mai vrednici" dintre munteni isi intemeiaza stani pe inaltimi, unde stau "cu Dumnezeu, si singuratatile", pana cand ciclul cosmic ii obliga sa-si coboare turmele spre balti; in aceste miscari largi ale transhumantei, cu regularitatea lor de ceasornic stravechi se incadreaza momentele existentiale ale obstii: ritualurile sarbatorilor de iarna, botezul, nunta, inmormantarea.Retin atentia, in roman, doua dintre aceste momente (primul, evocand o nunta, iar al doilea - descriind ritualul inmormantarii osemintelor lui Nechifor):- La Cruci, unde Vitoria "a dat de nunta", drumetii sunt invitati sa bea "in cinstea feciorului de imparat" — aluzie transparenta la vechea oratie de nunta despre care -Scria D. Cantemir in "Descriptio Moldaviae". Si ^cunv fiecare casatorie constituie o repetare a aparitiei primei perechi a lumii, muntenii pastreaza calendarul "cel vechi de la inceputul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam". - Ritualul inmormantarii constituie mobilul lungului drum al Vitoriei care stie ca Nechifor traise aidoma visul ei prevestitor: trecuse calare o apa neagra, intors cu fata spre apus. Cuvintele muntencei ("// fac toate slujbele randuite, ca sa i se linisteasca sufletur) o apropie de personajul antic Antigona (din tragedia cu acelasi titlu, de Sofocle).
Detaliile ritualului funerar .(car cu boi, cetina, buciumasi, bocitoare, panza care semnifica "podurile" din "drumul" mortului) tin de un timp stravechi si emana din fondul spiritual autohton.
In roman, autorul evoca o lume arhaici in care datinile s-au pastrat "cape vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult". Prin aceste tipare in care s-au integrat "randuri dupa randuri de generatii, in sute dupa sute de ani", lumea sadoveniana este proiectata intr-un timp stravechi, sacru si pur.
In "Baltagul, din tesatura aparent simpla a faptelor, se releva un substrat mitic de mare profunzime:
Mitul mioritic (acceptat de unii, contestat de altii) se concretizeaza in faptul ca romanul continua actiunea baladei.
In spatele naratiunii sta ideea destinului uman: autorul ridica o intamplare la rang de universalia, caci moartea este "a lumii mireasa", stapanind tot ceea ce sta, la un moment dat, sub semnul fiintarii. Rupt din Univers prin nastere, omul se reintegreaza in acesta prin moarte, pentru a-i perpetua splendida unitate: Nechifor care "s-a inaltat in soare" devine Omul universal si personaj-suma ahlumii. Timpul actiunii este mitic, prezentul curgand in trecut prin pastrarea traditiei si prin existenta mereu egala cu ea insasi. Spatiul este unul inchis: numele satului (Magura Tarcaului) nu are importanta pentru ca el simbolizeaza un sat pentru eternitate; sustras timpului comun.
Mitul soarelui (cu radacini in mitologia egipteana) ar sta, conform opiniei lui Al. Paleologu, la baza intregit naratiuni.
Motivul soarelui strabate intreg romanul, conferind oamenilor si intamplarilor o aura de sacralitate; prin el se realizeaza dimensiunea cosmica a iubirii, a vietii si a mortii. Soarele este Muma in sens goetheean, in care se intoarce trecatoarea alcatuire umana; sub lumina lui incepe lunga calatorie a Vitoriei care i se inchina ca in vechile ritualuri pagane. Semn al puritatii, al sinceritatii si caldurii sufletesti ("... mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta") si martor al clipei in care "Nechifor a stat in cumpana cu Neantul, soarele intra in chiar destinul uman. Mitul marii calatorii este subinteles, drumul Vitoriei in cautarea osemintelor lui Nechifor fiind o replica pamantena la "marea calatorie" in care a plecat "dalbul de pribeag"; si pentru ca sufletul lui sa-si gaseasca odihna, femeia si feciorul ei cutreiera muntii, spre a implini datina: "Sa nu ramaie intre lupi; sa-l aduc intre crestini".
Mitul crengii de aur poate fi recunoscut in ultima parte a romanului, dupa ce initierea lui Gheorghita ia sfarsit, el fiind pregatit sa-si asume rolul si locul pe care Nechifor le avusese in comunitate.
Acest sfarsit are loc in noaptea in care feciorul mortului coboara in rapa (act care echivaleaza cu o descindere in Infern) pentru a se "naste" a doua oara, dupa ce primise, in sufletul lui fiinta celui dus: "Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui, in pasi, in zboruri, in chemari".
In scena praznicului, baltagul devine, "Creanga de aur" care va deschide drumul tanarului initiat: loviwdu-1 pe Bogza, in frunte, cu baltagul, Gheorghita isi va recupera nu doar oile, ci si locul pe care Nechifor il avusese in comunitate (si pe care i-1 uzurpase ucigasul).
Ca specie literara, "Baltagul este un roman; comentatorii au relevat caracterul polifonic al acestei capodopere socotita a fi si epos al mortii, si roman al initierii unui tanar, si poem al iubirii matrimoniale, si monografie a spatiului montan si poem al naturii.
Curentul literar in care se incadreaza "Baltagul este realismul liric.
Bunaoara, ramanand ce ceea ce aveau, conform poruncii sacre, muntenii au continuat sa traiasca intr-un spatiu aspru, in care "timpul se anuleaza prin izolare si singuratate" (Perpessicius); si pentru a pastra nealterata puritatea timpului intemeierii, au refuzat sa se amestece cu alte neamuri si si-au perpetuat "datinile lor de la inceputul lumii".
Greul drum al Vitoriei are drept scop implinirea "randuielii", astfel incat osemintele celui dus sa fie puse "in pamant sfant", harazindu-i astfel raposatului "binecuvantarea din urma s( rugaciunile de care n-a avut parte".
Tot in lumina anecdotei initiale poate fi privita si pedepsirea ucigasilor: Bogza si Cutui - calcand porunca sacra de a se multumi cu ceea ce aveau, iesisera din lege, iar pacatul lor trebuia sanctionat.
Nucleul epic al romanului il constituie inceputul capitolului al X-lea - episod in care autorul face. un excelent portret de grup al oamenilor de la munte. Traitori intr-un spatiu hieratic si pur, in care fiecare brad reprezinta emblematic viata si moartea, muntenii isi iubesc, mai presus de orice "datinile lor de la inceputul lumii". Tema romanului fiind obiceiurile pastoresti, exista destule pagini sublime inchinate traditiei pe care oamenii din aceasta insula de nemurire au ridicat-o la rangul de lege.
In virtutea acesteia "cei mai vrednici" dintre munteni isi intemeiaza stani pe inaltimi, unde stau "cu Dumnezeu, si singuratatile", pana cand ciclul cosmic ii obliga sa-si coboare turmele spre balti; in aceste miscari largi ale transhumantei, cu regularitatea lor de ceasornic stravechi se incadreaza momentele existentiale ale obstii: ritualurile sarbatorilor de iarna, botezul, nunta, inmormantarea.Retin atentia, in roman, doua dintre aceste momente (primul, evocand o nunta, iar al doilea - descriind ritualul inmormantarii osemintelor lui Nechifor):- La Cruci, unde Vitoria "a dat de nunta", drumetii sunt invitati sa bea "in cinstea feciorului de imparat" — aluzie transparenta la vechea oratie de nunta despre care -Scria D. Cantemir in "Descriptio Moldaviae". Si ^cunv fiecare casatorie constituie o repetare a aparitiei primei perechi a lumii, muntenii pastreaza calendarul "cel vechi de la inceputul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam". - Ritualul inmormantarii constituie mobilul lungului drum al Vitoriei care stie ca Nechifor traise aidoma visul ei prevestitor: trecuse calare o apa neagra, intors cu fata spre apus. Cuvintele muntencei ("// fac toate slujbele randuite, ca sa i se linisteasca sufletur) o apropie de personajul antic Antigona (din tragedia cu acelasi titlu, de Sofocle).
Detaliile ritualului funerar .(car cu boi, cetina, buciumasi, bocitoare, panza care semnifica "podurile" din "drumul" mortului) tin de un timp stravechi si emana din fondul spiritual autohton.
In roman, autorul evoca o lume arhaici in care datinile s-au pastrat "cape vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult". Prin aceste tipare in care s-au integrat "randuri dupa randuri de generatii, in sute dupa sute de ani", lumea sadoveniana este proiectata intr-un timp stravechi, sacru si pur.
In "Baltagul, din tesatura aparent simpla a faptelor, se releva un substrat mitic de mare profunzime:
Mitul mioritic (acceptat de unii, contestat de altii) se concretizeaza in faptul ca romanul continua actiunea baladei.
In spatele naratiunii sta ideea destinului uman: autorul ridica o intamplare la rang de universalia, caci moartea este "a lumii mireasa", stapanind tot ceea ce sta, la un moment dat, sub semnul fiintarii. Rupt din Univers prin nastere, omul se reintegreaza in acesta prin moarte, pentru a-i perpetua splendida unitate: Nechifor care "s-a inaltat in soare" devine Omul universal si personaj-suma ahlumii. Timpul actiunii este mitic, prezentul curgand in trecut prin pastrarea traditiei si prin existenta mereu egala cu ea insasi. Spatiul este unul inchis: numele satului (Magura Tarcaului) nu are importanta pentru ca el simbolizeaza un sat pentru eternitate; sustras timpului comun.
Mitul soarelui (cu radacini in mitologia egipteana) ar sta, conform opiniei lui Al. Paleologu, la baza intregit naratiuni.
Motivul soarelui strabate intreg romanul, conferind oamenilor si intamplarilor o aura de sacralitate; prin el se realizeaza dimensiunea cosmica a iubirii, a vietii si a mortii. Soarele este Muma in sens goetheean, in care se intoarce trecatoarea alcatuire umana; sub lumina lui incepe lunga calatorie a Vitoriei care i se inchina ca in vechile ritualuri pagane. Semn al puritatii, al sinceritatii si caldurii sufletesti ("... mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta") si martor al clipei in care "Nechifor a stat in cumpana cu Neantul, soarele intra in chiar destinul uman. Mitul marii calatorii este subinteles, drumul Vitoriei in cautarea osemintelor lui Nechifor fiind o replica pamantena la "marea calatorie" in care a plecat "dalbul de pribeag"; si pentru ca sufletul lui sa-si gaseasca odihna, femeia si feciorul ei cutreiera muntii, spre a implini datina: "Sa nu ramaie intre lupi; sa-l aduc intre crestini".
Mitul crengii de aur poate fi recunoscut in ultima parte a romanului, dupa ce initierea lui Gheorghita ia sfarsit, el fiind pregatit sa-si asume rolul si locul pe care Nechifor le avusese in comunitate.
Acest sfarsit are loc in noaptea in care feciorul mortului coboara in rapa (act care echivaleaza cu o descindere in Infern) pentru a se "naste" a doua oara, dupa ce primise, in sufletul lui fiinta celui dus: "Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se intorceau asupra lui, in pasi, in zboruri, in chemari".
In scena praznicului, baltagul devine, "Creanga de aur" care va deschide drumul tanarului initiat: loviwdu-1 pe Bogza, in frunte, cu baltagul, Gheorghita isi va recupera nu doar oile, ci si locul pe care Nechifor il avusese in comunitate (si pe care i-1 uzurpase ucigasul).
Ca specie literara, "Baltagul este un roman; comentatorii au relevat caracterul polifonic al acestei capodopere socotita a fi si epos al mortii, si roman al initierii unui tanar, si poem al iubirii matrimoniale, si monografie a spatiului montan si poem al naturii.
Curentul literar in care se incadreaza "Baltagul este realismul liric.
SURSA 02
Universul ţărănesc:
Mihail Sadoveanu, "Ceahlăul literaturii române", cum l-a numit Geo Bogza, "Ştefan cel Mare al literaturii române" cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională.
Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii sadoveniene, întrucât "ţăranul român a fost principalul meu erou", mărturisea Sadoveanu într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului "Baltagul"). Puternic individualizat în literatura română, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice:
- ţăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi imemoriabile;
- răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane;
- universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă: "Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului [...], să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă" ("La noi în Viişoara");
- înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din "vreme adâncă".
♦ Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.
Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).
Tema romanului:
Ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemoriabile.
Semnificaţia titlului. Mit şi tradiţie
Titlul:
Este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică şi simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Ea este, în basmele populare, furată de forţele malefice (zmei) şi redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge: "...unealta răului se dovedeşte a fi, întoarsă, arma binelui [...]. Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-1 ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi şi a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însuşită de răufăcător şi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia Iui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-1, el apare cu adevărata sa înfăţişare.
Cartea lui Sadoveanu se cheamă «Baltagul» aşa cum se cheamă unele basme «Nuieluşa fermecată» sau «Paloşul năzdrăvan»". (Petru Mihai Gorcea - "Nesomnul capodoperelor - Basmul eternei repetiţii. însemnări sadoveniene")
Cuvântul "baltag" poate veni şi de la grecescul "labrys", care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. în roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.
In mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.
Romanul "Baltagul" este o operă epică, deoarece naratorul omniscient îşi exprimă indirect sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor şi al acţiunii. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi relatarea Ia persoana a IH-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de evenimente.
Timpul în care are Ioc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială este reprezentată de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, ilustrând viaţa aspră a muntenilor.
Acţiunea:
Este complexă, iar structura este mai complicată decât Ia povestire sau la nuvelă. în cele şaisprezece capitole, precedate de o legendă fascinantă, sunt povestite, în principal, acţiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absenţa soţului ei şi de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Specific romanului este şi conflictul interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de incertitudine, în care se manifestă un drum lăuntric sinuos, de la nelinişte la adevăr, numit labirint interior, care conturează un personaj mult mai complex decât în povestire sau nuvelă.
Cele şaisprezece capitole ale romanului evidenţiază trei idei esenţiale:
- primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
- capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor.
- ultima parte (14-16 capitole) evidenţiază găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar, şi ideea de ciclicitate existenţială a vieţii către moarte şi din nou la viaţă, "să luăm de coadă toate câte-am lăsat".
Construcţia subiectului:
Incipitul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan "la cumătrii şi nunţi", de la care era nelipsit în vreme de iarnă şi această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager legenda este o prezentare a locuitorilor din "munţii ţărilor de sus", a trăsăturilor aspre de caracter generate de traiul în locuri stâncoase, a vieţii dure a muntenilor, cărora Dumnezeu le hărăzise să stăpânească ce au şi în plus le dăruise "o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru".
Acţiunea romanului:
Este simplă, subiectul având un singur fir epic şi anume drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soţului său, Nechifor. Efortul căutării urmează un traseu dificil şi sinuos, Vitoria parcurgând un drum al neliniştilor şi al zbuciumului sufletesc, sub forma labirintului interior şi altul, un labirint exterior, pe cărările şerpuite şi înguste ale munţilor, dorind să afle adevărul şi să împlinească dreptatea.
In Măgura Tarcăului, Vitoria Lipan este îngrijorată că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi şi nu se întorsese cum ar fi trebuit şi nici ny dăduse vreo ştire. Niciodată până acum el nu întârziase atât de mult (73 de zile), deşi zăbovise, uneori, la vreo petrecere, căci îi plăcea cântecul şi vinul bun. Femeia încerca să ajungă până la el cu gândurile, îi auzea în mintea ei numai glasul, dar "nu putea să-i vadă chipul".
Lipanii aveau atâta avere "cât le trebuia" şi, din cei şapte copii "cu cât îi binecuvântase Dumnezeu", mai trăiau doi: o fată, Minodora şi un băiat, Gheorghiţă.
Frământându-se pentru întârzierea bărbatului ei, Vitoria crede că are primul semn rău, care "a împuns-o în inimă", atunci când îl visează pe "Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape", iar altă dată îl visase "trecând călare o apă neagră [...] era cu faţa încolo", ceea ce înseamnă că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor. Atunci când cocoşul "se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă", Vitoria înţelege că Nechifor "nu vine", deoarece "cucoşul dă semn de plecare", iar "nourul către Ceahlău e cu bucluc".
Incercând să găsească răspuns la semnele rău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă, care îi promite că va face o slujbă şi va citi la biserică pentru ca Dumnezeu "să facă lumină şi are să-ţi aducă pace". Femeia se duce şi la baba Maranda, vrăjitoarea satului, care îi spune că Nechifor şi-a găsit "una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate", oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria refuză, pentru că vrea ca mai întâi să facă "rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului", apoi să ţină "post negru douăsprezece vineri în şir" şi până atunci poate că vine şi Lipan acasă.
Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o devora ca "un vierme neadormit", se închide în sine, să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare: "Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine", ilustrând labirintul interior. Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât "timpul stătu", fiind însemnat numai cu "vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură". Desprinsă de realitatea înconjurătoare, ea "se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa", ceea ce înseamnă că de Ia bănuială ajunsese Ia certitudine şi se hotărăşte să plece în căutarea adevărului, să afle ce s-a întâmplat cu soţul ei: "Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul".
Vitoria pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, Iasă argatului Mitrea cele de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi.
Ii comandă fiului ei un baltag, pe care-l sfinţeşte preotul şi a doua zi, pe 10 martie, Vitoria pleacă împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta şi având un scop bine definit: "Mai ales dacă-i pierit cată să-I găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur".
Episodul narativ:
Al călătoriei conturează drumul pe care-l parcursese Nechifor şi pe care Vitoria îl urmează întocmai. Nevasta întreabă peste tot, pe la hanuri şi pe la oameni, de "bărbatul cu căciulă brumărie şi cal negru ţintat". Ea şi Gheorghiţă sunt însoţiţi până la Călugăreni de domnul David şi primul popas îl fac la han la Donea, care le spune că nu-1 mai văzuse pe Nechifor "cam de astă-toamnă". Următoarele popasuri, la Călugăreni, apoi la Farcaşa, cei doi drumeţi află că un muntean care avea "un cal negru ţintat în frunte" şi "căciulă brumărie" trecuse pe acolo. La Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil), unde Vitoria a închinat paharul de băutură către naşi, iar la Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă, unde Vitoria "a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei", considerând însă că este semn rău faptul că "întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul".
La Vatra Dornei, cei doi călători află de la prefectură că în luna noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi, fiind cea mai mare vânzare din târg, apoi vânduse o sută de oi la doi munteni şi o luaseră împreună spre Neagra. Ca urmare, Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aşa cum presupune că s-ar fi întors şi Nechifor, luând drumul spre casă. Poposind la o crâşmă de la marginea Domelor, nevasta află de "turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări", precum şi de cel care era pe "un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie".
Următoarele informaţii le capătă la Broşteni, la Borca, apoi la Sabasa, aflând şi aici "urma oilor ş-a călăreţilor".
Coborând muntele, drumeţii s-au oprit în satul Suha, unde ţinea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care le spune că trecuseră mai întâi oile şi ciobanii, apoi sosiseră şi cei doi stăpâni, nu trei, cum susţinea munteanca, mai ales că îi şi cunoştea, pentru că erau de prin partea locului: pe cel "cu buza crăpată" îl cheamă Calistrat Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuţui.
Vitoriei i se pare limpede că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, nevasta descoperă câinele soţului ei, Lupu, care îi călăuzeşte pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă, unde găsesc osemintele lui Nechifor Lipan. Femeia observă că avea "căpăţâna [...] spartă de baltag" şi socoteşte că este datoare să afle adevărul şi să-i găsească pe criminali, deoarece "cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască".
Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă autorităţile, se îngrijeşte de preot, angajează bocitoare şi veghează ca toate ritualurile să fie respectate până în cele mai mici amănunte. Tot satul se adunase la biserică, chemat de zvonul clopotelor şi de sunetele buciumelor şi s-a făcut slujbă mare "cum puţine s-au văzut în Sabasa".
Episodul denunţării:
Vinovaţilor începe cu vizita Vitoriei la Prefectură. Ea nu acuză făţiş pe nimeni, doar modul insinuant în care-şi exprimă nedumeririle în legătură cu dispariţia.unui posibil martor care ar fi trebuit să asiste la târgul făcut de cei trei oieri la cumpărarea oilor, ori în legătură cu existenţa chitanţei de primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului sunt sugestive pentru inteligenţa Vitoriei şi înclinaţiile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi pofteşte la "îngropăciune" pe subprefectul Balmez, dar şi pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, cu scopul de a pune în scenă demascarea şi pedepsirea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în cunoaşterea firii umane.
După înmormântare, pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma şi, pentru că era în "vremea postului celui mare", fusese mai greu cu mâncarea, dar "băutură era destulă şi bună, care împlinea lipsurile" şi Vitoria era mulţumită că bărbatul ei "îşi găsise în sfârşit hodina".
Scena demascării:
Ucigaşilor este cutremurătoare. îndemnându-i pe meseni să mănânce şi să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că "e mai vechi şi ştie mai multe". Apoi, ea începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă. Toţi mesenii tăcuseră, iar subprefectul se arată foarte interesat de povestea Vitoriei. Nechifor Lipan umbla la deal, vremea era în asfinţit şi împreună cu el mai erau, în afară de câine, doi oameni, unul se uita dacă nu trece cineva, iar celălalt venea uşor în spatele lui, ţinându-şi calul de căpăstru. Cel din urma lui Nechifor, i-a dat lui Lipan "o singură pălitură" şi bărbatul a căzut cu capul în coama calului, pe care ucigaşul 1-a împins în râpă. Câinele s-a repezit la criminal, dar acesta 1-a lovit cu piciorul sub bot, prăvălindu-I şi pe el în prăpastie. Cei doi au încălecat şi au plecat, "nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma". II întreabă, apoi, pe Gheorghiţă dacă nu poate citi ceva pe baltagul gospodarului, deoarece ei i se pare "că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău".
Pierzându-şi cumpătul, Calistrat se repede la băiat să-i smulgă baltagul, îl loveşte cu pumnul în frunte pe Cuţui, care voia să-1 împiedice, dar Vitoria strigă să dea drumul câinelui, care era legat. Cu "un urlet fioros", Lupu rupe lanţul, iar Bogza se năpusteşte asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine. Atunci, "feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă", apoi îl loveşte scurt cu muchea baltagului, în frunte", în timp ce câinele "se năpusti la beregată".
Calistrat Bogza mărturiseşte că "eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui", fiind împreună cu Ilie Cuţui şi recunoscând că l-au ucis "ca să-i luăm oile".
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se ducă acasă, plănuind că se va întoarce pentru parastasul de patruzeci de zile,
Când vor face un praznic "cu carne de miel de la turma cea nouă". Tot atunci o va aduce aici şi pe Minodora, "ca să cunoască mormântul" tatălui ei, apoi se vor întoarce cu toţii acasă, "Ia Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat". întorcându-se dinspre moarte spre viaţă, Vitoria trebuie să ia de una singură hotărâri în ceea ce priveşte destinul copiilor ei, finalul romanului ilustrând aceeaşi luciditate a femeii, care se gândeşte că nu poate s-o dea pe Minodora "după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor".
In romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor "caractere puternice, variate sau pitoreşti", acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară: "Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism decât în acest roman" (Nicolae Manolescu - "Sadoveanu sau utopia cărţii").
Caracterizarea personajelor:
Vitoria Lipan - personaj principal şi figură reprezentativă de erou popular, întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor "ea nu e o individualitate, ci un exponent al speţei" (George Călinescu). Ea este, aşadar, un personaj mitic şi un personaj-simbol pentru ţăranul român.
Portretul moral reiese în mod indirect, din gândurile, faptele şi vorbele eroinei, naratorul conturând, Ia început, trăsăturile din exterior spre interior. Gândindu-se la soţul său, plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria trece printr-un proces de interiorizare, întreaga sa viaţă devenind lăuntrică, "acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute", ceea ce sugerează o autoizolare de lumea din jur. Neliniştea femeii este cauzata de întârzierea "peste obicei", de 73 de zile, a Iui Nechifor Lipan şi ea încearcă să intuiască ce s-ar fi putut întâmpla cu bărbatul ei: "în singurătatea ei femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul".
Eroina se ghidează în presupunerile ei după ştiinţa semnelorşi după experienţa sa morală, intuitivăşi acţionează în funcţie de acestea. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: unul care a "împuns-o în inimă", i-1 arată "pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape", iar altă dată 1-a visat rău, "trecând călare o apă neagră... era cu faţa încolo".
Alt semn este glasul lui Lipanvenit din memoria ei afectivă (procedeu artistic), dar "nu putea să-i vadă chipul". Neliniştea devine bănuială, "un vierme neadormit" o roade permanent şi pentru ea "timpul stătu" (timpul mitic).
Vitoria nu măsoară vremea după calendar, ci se conduce după semnele naturii pe care le înţelege: vântul dă semne "şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor", pădurea de brad "clipi din cetini şi dădu şi ea zvon", brazii erau "mai negri decât de obicei", dar mai ales "nourul către Ceahlău e cu bucluc". Venirea iernii sugerează aşadar drama femeii. Alte semne prevestitoare vin din timpuri mitice: "cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă [...] dă semn de plecare", deci Lipan nu va veni acasă, ci va trebui să plece ea Ia drum.
Când bănuiala devine certitudine, Vitoria porneşte în căutarea soţului, zbuciumul şi căutările dinlăuntrul Vitoriei fiind labirintul interior, pe care-l parcurge din întunericulneştiinţei la luminacertitudinii.
înaintea călătoriei simte nevoia unei purificări sufleteşti, ţine post negru în toate "vinerele negre [...] fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură".
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria reconstituie cu luciditate drumul făcut de Nechifor - labirintul exterior-, se amestecă printre oameni întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat.
Tenace, dârză şi aprigă, punând cap la cap cele aflate cu o logică impecabilă, ia urma oilor şi a ciobanilor. Cu o deducţie uimitoare de detectiv dovedeşte, relatând în amănunt, înfăptuirea crimei şi-i demască pe vinovaţi. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise, pentru că "cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască".
Odată împlinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa reintră în normal, "ne-om întoarce iar Ia Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat".
In acţiunea sa, Vitoria dovedeşte spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi.
Gheorghiţă: - fiul Iui Nechifor şi al Vitoriei Lipan, aflat la începutul romanului la vârsta adolescenţei, parcurge, alături de mama lui, un drum al iniţierii către formarea lui ca bărbat, "de-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău".
Portretul fizic sugerează trăsăturile morale ale tânărului. "Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat", cu ochi adânci ca ai Vitoriei şi nu prea vorbăreţ, dar când "întorcea un zâmbet frumos ca de fată", cu mustăcioara abia mijită, emana timiditate şi un farmec deosebit care stârnea admiraţia mamei.
Inteligent, el îşi cunoaşte bine mama, observă toate schimbările care se petrec cu dânsa şi, deşi sfios şi supus, el îi ghiceşte toate gândurile.
Devenirea sa ca bărbat se face o dată cu veghea din râpă a osemintelor tatălui său, când se simte înfricoşat. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă ca bărbat se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: "feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. [...] Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte". Gheorghiţă îşi îndeplineşte astfel datoria de fiu, înfăptuind un act justiţiar ca pe un prim pas către maturitate.
Personaj absent, Nechifor Lipan: soţul Vitoriei Lipan, concentrează în jurul său toate acţiunile şi întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei şi de a împlini actul justiţiar al pedepsirii vinovaţilor.
Nechifor Lipan era oier din Măgura Tarcăului şi îşi câştiga existenţa ca toţi muntenii, "cu toporul ori cu caţa", el fiind dintre "cei mai vrednici", pentru că-şi întemeiase o stână de oi la munte. Naratorul nu face în mod direct un portret fizic, ci îl alcătuieşte din memoria afectivă a Vitoriei, care-şi aminteşte că avea "mustaţa groasă, adusă a oală", sprâncenele lăsate şi statura "îndesată şi spătoasă".
Trăsăturile morale ale lui Nechifor se conturează şi din relatările celor care-l cunoscuseră ca pe un om generos, "nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui", prietenos şi sociabil, era "meşter la vorbă", oier cinstit şi mândru, " om vrednic şi fudul". Harnic şi priceput, Nechifor îşi rânduise bine stânele, ciobanii îi ascultau întocmai poruncile, fiind un stăpân autoritar, dar corect şi prompt în plata simbriilor. în toate locurile pe unde a întrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat, ca de un muntean "cinstit, plătindu-şi datoriile şi iubitor de animale: "ş-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea".
Legătura spirituală dintre cei doi soţi este solidă şi eternă, ea se bazează pe "dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani". Vitoria şi Nechifor Lipan formează o pereche de iniţiaţi, un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existenţiale a omului şi asupra răului din sufletul omenesc, deoarece "Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi".
In romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu realizează o uniune deplină a sufletelor celor doi soţi, care comunică nu numai în timpul vieţii, ci mai ales dincolo de moarte, ceea ce a făcut ca să fie considerat un roman de dragoste.
Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune concentrată şi cu o intrigă bine evidenţiată. Personaje le, puternic individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă conturează o imagine profundă a sufletului ţărănesc şi a vieţii patriarhale. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Universul ţărănesc:
Mihail Sadoveanu, "Ceahlăul literaturii române", cum l-a numit Geo Bogza, "Ştefan cel Mare al literaturii române" cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională.
Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii sadoveniene, întrucât "ţăranul român a fost principalul meu erou", mărturisea Sadoveanu într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului "Baltagul"). Puternic individualizat în literatura română, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice:
- ţăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi imemoriabile;
- răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane;
- universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă: "Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului [...], să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă" ("La noi în Viişoara");
- înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din "vreme adâncă".
♦ Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.
Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).
Tema romanului:
Ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemoriabile.
Semnificaţia titlului. Mit şi tradiţie
Titlul:
Este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică şi simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Ea este, în basmele populare, furată de forţele malefice (zmei) şi redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge: "...unealta răului se dovedeşte a fi, întoarsă, arma binelui [...]. Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-1 ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi şi a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însuşită de răufăcător şi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia Iui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-1, el apare cu adevărata sa înfăţişare.
Cartea lui Sadoveanu se cheamă «Baltagul» aşa cum se cheamă unele basme «Nuieluşa fermecată» sau «Paloşul năzdrăvan»". (Petru Mihai Gorcea - "Nesomnul capodoperelor - Basmul eternei repetiţii. însemnări sadoveniene")
Cuvântul "baltag" poate veni şi de la grecescul "labrys", care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. în roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.
In mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.
Romanul "Baltagul" este o operă epică, deoarece naratorul omniscient îşi exprimă indirect sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor şi al acţiunii. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi relatarea Ia persoana a IH-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de evenimente.
Timpul în care are Ioc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială este reprezentată de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, ilustrând viaţa aspră a muntenilor.
Acţiunea:
Este complexă, iar structura este mai complicată decât Ia povestire sau la nuvelă. în cele şaisprezece capitole, precedate de o legendă fascinantă, sunt povestite, în principal, acţiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absenţa soţului ei şi de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Specific romanului este şi conflictul interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de incertitudine, în care se manifestă un drum lăuntric sinuos, de la nelinişte la adevăr, numit labirint interior, care conturează un personaj mult mai complex decât în povestire sau nuvelă.
Cele şaisprezece capitole ale romanului evidenţiază trei idei esenţiale:
- primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
- capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor.
- ultima parte (14-16 capitole) evidenţiază găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar, şi ideea de ciclicitate existenţială a vieţii către moarte şi din nou la viaţă, "să luăm de coadă toate câte-am lăsat".
Construcţia subiectului:
Incipitul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan "la cumătrii şi nunţi", de la care era nelipsit în vreme de iarnă şi această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager legenda este o prezentare a locuitorilor din "munţii ţărilor de sus", a trăsăturilor aspre de caracter generate de traiul în locuri stâncoase, a vieţii dure a muntenilor, cărora Dumnezeu le hărăzise să stăpânească ce au şi în plus le dăruise "o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru".
Acţiunea romanului:
Este simplă, subiectul având un singur fir epic şi anume drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soţului său, Nechifor. Efortul căutării urmează un traseu dificil şi sinuos, Vitoria parcurgând un drum al neliniştilor şi al zbuciumului sufletesc, sub forma labirintului interior şi altul, un labirint exterior, pe cărările şerpuite şi înguste ale munţilor, dorind să afle adevărul şi să împlinească dreptatea.
In Măgura Tarcăului, Vitoria Lipan este îngrijorată că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi şi nu se întorsese cum ar fi trebuit şi nici ny dăduse vreo ştire. Niciodată până acum el nu întârziase atât de mult (73 de zile), deşi zăbovise, uneori, la vreo petrecere, căci îi plăcea cântecul şi vinul bun. Femeia încerca să ajungă până la el cu gândurile, îi auzea în mintea ei numai glasul, dar "nu putea să-i vadă chipul".
Lipanii aveau atâta avere "cât le trebuia" şi, din cei şapte copii "cu cât îi binecuvântase Dumnezeu", mai trăiau doi: o fată, Minodora şi un băiat, Gheorghiţă.
Frământându-se pentru întârzierea bărbatului ei, Vitoria crede că are primul semn rău, care "a împuns-o în inimă", atunci când îl visează pe "Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape", iar altă dată îl visase "trecând călare o apă neagră [...] era cu faţa încolo", ceea ce înseamnă că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor. Atunci când cocoşul "se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă", Vitoria înţelege că Nechifor "nu vine", deoarece "cucoşul dă semn de plecare", iar "nourul către Ceahlău e cu bucluc".
Incercând să găsească răspuns la semnele rău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă, care îi promite că va face o slujbă şi va citi la biserică pentru ca Dumnezeu "să facă lumină şi are să-ţi aducă pace". Femeia se duce şi la baba Maranda, vrăjitoarea satului, care îi spune că Nechifor şi-a găsit "una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate", oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria refuză, pentru că vrea ca mai întâi să facă "rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului", apoi să ţină "post negru douăsprezece vineri în şir" şi până atunci poate că vine şi Lipan acasă.
Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o devora ca "un vierme neadormit", se închide în sine, să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare: "Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine", ilustrând labirintul interior. Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât "timpul stătu", fiind însemnat numai cu "vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură". Desprinsă de realitatea înconjurătoare, ea "se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa", ceea ce înseamnă că de Ia bănuială ajunsese Ia certitudine şi se hotărăşte să plece în căutarea adevărului, să afle ce s-a întâmplat cu soţul ei: "Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul".
Vitoria pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, Iasă argatului Mitrea cele de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi.
Ii comandă fiului ei un baltag, pe care-l sfinţeşte preotul şi a doua zi, pe 10 martie, Vitoria pleacă împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta şi având un scop bine definit: "Mai ales dacă-i pierit cată să-I găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur".
Episodul narativ:
Al călătoriei conturează drumul pe care-l parcursese Nechifor şi pe care Vitoria îl urmează întocmai. Nevasta întreabă peste tot, pe la hanuri şi pe la oameni, de "bărbatul cu căciulă brumărie şi cal negru ţintat". Ea şi Gheorghiţă sunt însoţiţi până la Călugăreni de domnul David şi primul popas îl fac la han la Donea, care le spune că nu-1 mai văzuse pe Nechifor "cam de astă-toamnă". Următoarele popasuri, la Călugăreni, apoi la Farcaşa, cei doi drumeţi află că un muntean care avea "un cal negru ţintat în frunte" şi "căciulă brumărie" trecuse pe acolo. La Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil), unde Vitoria a închinat paharul de băutură către naşi, iar la Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă, unde Vitoria "a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei", considerând însă că este semn rău faptul că "întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul".
La Vatra Dornei, cei doi călători află de la prefectură că în luna noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi, fiind cea mai mare vânzare din târg, apoi vânduse o sută de oi la doi munteni şi o luaseră împreună spre Neagra. Ca urmare, Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aşa cum presupune că s-ar fi întors şi Nechifor, luând drumul spre casă. Poposind la o crâşmă de la marginea Domelor, nevasta află de "turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări", precum şi de cel care era pe "un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie".
Următoarele informaţii le capătă la Broşteni, la Borca, apoi la Sabasa, aflând şi aici "urma oilor ş-a călăreţilor".
Coborând muntele, drumeţii s-au oprit în satul Suha, unde ţinea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care le spune că trecuseră mai întâi oile şi ciobanii, apoi sosiseră şi cei doi stăpâni, nu trei, cum susţinea munteanca, mai ales că îi şi cunoştea, pentru că erau de prin partea locului: pe cel "cu buza crăpată" îl cheamă Calistrat Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuţui.
Vitoriei i se pare limpede că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, nevasta descoperă câinele soţului ei, Lupu, care îi călăuzeşte pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă, unde găsesc osemintele lui Nechifor Lipan. Femeia observă că avea "căpăţâna [...] spartă de baltag" şi socoteşte că este datoare să afle adevărul şi să-i găsească pe criminali, deoarece "cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască".
Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă autorităţile, se îngrijeşte de preot, angajează bocitoare şi veghează ca toate ritualurile să fie respectate până în cele mai mici amănunte. Tot satul se adunase la biserică, chemat de zvonul clopotelor şi de sunetele buciumelor şi s-a făcut slujbă mare "cum puţine s-au văzut în Sabasa".
Episodul denunţării:
Vinovaţilor începe cu vizita Vitoriei la Prefectură. Ea nu acuză făţiş pe nimeni, doar modul insinuant în care-şi exprimă nedumeririle în legătură cu dispariţia.unui posibil martor care ar fi trebuit să asiste la târgul făcut de cei trei oieri la cumpărarea oilor, ori în legătură cu existenţa chitanţei de primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului sunt sugestive pentru inteligenţa Vitoriei şi înclinaţiile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi pofteşte la "îngropăciune" pe subprefectul Balmez, dar şi pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, cu scopul de a pune în scenă demascarea şi pedepsirea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în cunoaşterea firii umane.
După înmormântare, pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma şi, pentru că era în "vremea postului celui mare", fusese mai greu cu mâncarea, dar "băutură era destulă şi bună, care împlinea lipsurile" şi Vitoria era mulţumită că bărbatul ei "îşi găsise în sfârşit hodina".
Scena demascării:
Ucigaşilor este cutremurătoare. îndemnându-i pe meseni să mănânce şi să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că "e mai vechi şi ştie mai multe". Apoi, ea începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă. Toţi mesenii tăcuseră, iar subprefectul se arată foarte interesat de povestea Vitoriei. Nechifor Lipan umbla la deal, vremea era în asfinţit şi împreună cu el mai erau, în afară de câine, doi oameni, unul se uita dacă nu trece cineva, iar celălalt venea uşor în spatele lui, ţinându-şi calul de căpăstru. Cel din urma lui Nechifor, i-a dat lui Lipan "o singură pălitură" şi bărbatul a căzut cu capul în coama calului, pe care ucigaşul 1-a împins în râpă. Câinele s-a repezit la criminal, dar acesta 1-a lovit cu piciorul sub bot, prăvălindu-I şi pe el în prăpastie. Cei doi au încălecat şi au plecat, "nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma". II întreabă, apoi, pe Gheorghiţă dacă nu poate citi ceva pe baltagul gospodarului, deoarece ei i se pare "că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău".
Pierzându-şi cumpătul, Calistrat se repede la băiat să-i smulgă baltagul, îl loveşte cu pumnul în frunte pe Cuţui, care voia să-1 împiedice, dar Vitoria strigă să dea drumul câinelui, care era legat. Cu "un urlet fioros", Lupu rupe lanţul, iar Bogza se năpusteşte asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine. Atunci, "feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă", apoi îl loveşte scurt cu muchea baltagului, în frunte", în timp ce câinele "se năpusti la beregată".
Calistrat Bogza mărturiseşte că "eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui", fiind împreună cu Ilie Cuţui şi recunoscând că l-au ucis "ca să-i luăm oile".
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se ducă acasă, plănuind că se va întoarce pentru parastasul de patruzeci de zile,
Când vor face un praznic "cu carne de miel de la turma cea nouă". Tot atunci o va aduce aici şi pe Minodora, "ca să cunoască mormântul" tatălui ei, apoi se vor întoarce cu toţii acasă, "Ia Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat". întorcându-se dinspre moarte spre viaţă, Vitoria trebuie să ia de una singură hotărâri în ceea ce priveşte destinul copiilor ei, finalul romanului ilustrând aceeaşi luciditate a femeii, care se gândeşte că nu poate s-o dea pe Minodora "după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor".
In romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor "caractere puternice, variate sau pitoreşti", acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară: "Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism decât în acest roman" (Nicolae Manolescu - "Sadoveanu sau utopia cărţii").
Caracterizarea personajelor:
Vitoria Lipan - personaj principal şi figură reprezentativă de erou popular, întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor "ea nu e o individualitate, ci un exponent al speţei" (George Călinescu). Ea este, aşadar, un personaj mitic şi un personaj-simbol pentru ţăranul român.
Portretul moral reiese în mod indirect, din gândurile, faptele şi vorbele eroinei, naratorul conturând, Ia început, trăsăturile din exterior spre interior. Gândindu-se la soţul său, plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria trece printr-un proces de interiorizare, întreaga sa viaţă devenind lăuntrică, "acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute", ceea ce sugerează o autoizolare de lumea din jur. Neliniştea femeii este cauzata de întârzierea "peste obicei", de 73 de zile, a Iui Nechifor Lipan şi ea încearcă să intuiască ce s-ar fi putut întâmpla cu bărbatul ei: "în singurătatea ei femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul".
Eroina se ghidează în presupunerile ei după ştiinţa semnelorşi după experienţa sa morală, intuitivăşi acţionează în funcţie de acestea. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: unul care a "împuns-o în inimă", i-1 arată "pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape", iar altă dată 1-a visat rău, "trecând călare o apă neagră... era cu faţa încolo".
Alt semn este glasul lui Lipanvenit din memoria ei afectivă (procedeu artistic), dar "nu putea să-i vadă chipul". Neliniştea devine bănuială, "un vierme neadormit" o roade permanent şi pentru ea "timpul stătu" (timpul mitic).
Vitoria nu măsoară vremea după calendar, ci se conduce după semnele naturii pe care le înţelege: vântul dă semne "şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor", pădurea de brad "clipi din cetini şi dădu şi ea zvon", brazii erau "mai negri decât de obicei", dar mai ales "nourul către Ceahlău e cu bucluc". Venirea iernii sugerează aşadar drama femeii. Alte semne prevestitoare vin din timpuri mitice: "cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă [...] dă semn de plecare", deci Lipan nu va veni acasă, ci va trebui să plece ea Ia drum.
Când bănuiala devine certitudine, Vitoria porneşte în căutarea soţului, zbuciumul şi căutările dinlăuntrul Vitoriei fiind labirintul interior, pe care-l parcurge din întunericulneştiinţei la luminacertitudinii.
înaintea călătoriei simte nevoia unei purificări sufleteşti, ţine post negru în toate "vinerele negre [...] fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură".
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria reconstituie cu luciditate drumul făcut de Nechifor - labirintul exterior-, se amestecă printre oameni întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat.
Tenace, dârză şi aprigă, punând cap la cap cele aflate cu o logică impecabilă, ia urma oilor şi a ciobanilor. Cu o deducţie uimitoare de detectiv dovedeşte, relatând în amănunt, înfăptuirea crimei şi-i demască pe vinovaţi. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise, pentru că "cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască".
Odată împlinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa reintră în normal, "ne-om întoarce iar Ia Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat".
In acţiunea sa, Vitoria dovedeşte spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi.
Gheorghiţă: - fiul Iui Nechifor şi al Vitoriei Lipan, aflat la începutul romanului la vârsta adolescenţei, parcurge, alături de mama lui, un drum al iniţierii către formarea lui ca bărbat, "de-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău".
Portretul fizic sugerează trăsăturile morale ale tânărului. "Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat", cu ochi adânci ca ai Vitoriei şi nu prea vorbăreţ, dar când "întorcea un zâmbet frumos ca de fată", cu mustăcioara abia mijită, emana timiditate şi un farmec deosebit care stârnea admiraţia mamei.
Inteligent, el îşi cunoaşte bine mama, observă toate schimbările care se petrec cu dânsa şi, deşi sfios şi supus, el îi ghiceşte toate gândurile.
Devenirea sa ca bărbat se face o dată cu veghea din râpă a osemintelor tatălui său, când se simte înfricoşat. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă ca bărbat se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: "feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. [...] Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte". Gheorghiţă îşi îndeplineşte astfel datoria de fiu, înfăptuind un act justiţiar ca pe un prim pas către maturitate.
Personaj absent, Nechifor Lipan: soţul Vitoriei Lipan, concentrează în jurul său toate acţiunile şi întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei şi de a împlini actul justiţiar al pedepsirii vinovaţilor.
Nechifor Lipan era oier din Măgura Tarcăului şi îşi câştiga existenţa ca toţi muntenii, "cu toporul ori cu caţa", el fiind dintre "cei mai vrednici", pentru că-şi întemeiase o stână de oi la munte. Naratorul nu face în mod direct un portret fizic, ci îl alcătuieşte din memoria afectivă a Vitoriei, care-şi aminteşte că avea "mustaţa groasă, adusă a oală", sprâncenele lăsate şi statura "îndesată şi spătoasă".
Trăsăturile morale ale lui Nechifor se conturează şi din relatările celor care-l cunoscuseră ca pe un om generos, "nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui", prietenos şi sociabil, era "meşter la vorbă", oier cinstit şi mândru, " om vrednic şi fudul". Harnic şi priceput, Nechifor îşi rânduise bine stânele, ciobanii îi ascultau întocmai poruncile, fiind un stăpân autoritar, dar corect şi prompt în plata simbriilor. în toate locurile pe unde a întrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat, ca de un muntean "cinstit, plătindu-şi datoriile şi iubitor de animale: "ş-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea".
Legătura spirituală dintre cei doi soţi este solidă şi eternă, ea se bazează pe "dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani". Vitoria şi Nechifor Lipan formează o pereche de iniţiaţi, un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existenţiale a omului şi asupra răului din sufletul omenesc, deoarece "Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi".
In romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu realizează o uniune deplină a sufletelor celor doi soţi, care comunică nu numai în timpul vieţii, ci mai ales dincolo de moarte, ceea ce a făcut ca să fie considerat un roman de dragoste.
Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune concentrată şi cu o intrigă bine evidenţiată. Personaje le, puternic individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă conturează o imagine profundă a sufletului ţărănesc şi a vieţii patriarhale. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
SURSA 03
Prin capodopera Baltagul, aparut in 1930, Sadoveanu realizeaza o noua interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicand sursa de inspiratie: “Stapane stapane,/ Mai cheama s-un cane”.
Subiectul este simplu, pastrand elementele baladei: un cioban este omorat de doi tovarasi ai sai pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligenta nu are liniste pana nu afla faptasii si nu-i pedepseste dupa legea nescrisa a comunitatii.
Intriga, dupa modelul romanului politist, pune in lumina vocatia justitiara a eroinei, descoperirea asasinilor si demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, insa intr-o societate patriarhala, arhaica, strapunsa de zorii unei civilizatii, de noi relatii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. In sensul basmului vechi, baltagul este unealta magica si simbolica insusita de raufacatori si cucerita de erou, unealta care ramane pura, nepatata de sange.
Compozitia e determinata de semnificatia cartii: infatisarea unei societati de tip arhaic si un individ reprezentativ al ei, o lume esentiala, lumea oamenilor de la munte si Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul incepe cu prezentarea sintetica a vietii pastorilor (vechimea, felul de viata, psihologia), fixata intr-o cosmologie populara:
“Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam.[…]
La urma au venit si muntenii s-au ingenunchiat la scaunul imparatiei. […]
- Apoi ati venit cei din urma, zece Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-un adaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura, si s-aveti muieri frumoase si iubete”.
Naratiunea simpla, ar putea fi delimitata schematic in trei parti: partea intai de la inceput pana la plecarea Vitoriei in cautarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea si a lui Gheorghita, coborat la vale, cu oile, asinii si dulaii la iernat, intr-o balta a Jijiei, in apropiere de targ; nelinistea Vitoriei pentru intarzierea barbatului ei, peste obicei, cunoasterea si “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la parintele Danila, la biserica, sa-i “ceteasca”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice stiinti si mestesuguri”; drumul la Piatra, popasul la manastire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autoritati pentru a-si spune necazul.
Partea a doua, incepand cu cap. VII, cand Vitoria “are intr-insa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena durere, se vazu totusi eliberata de intuneric”; parintele Danila ii scrie jalba catre autoritati; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la manastirea Varaticului, la calugarita Melania, sora a mamei Vitoriei; lasarea gospodariei in grija lui Mitrea; pregatirea de plecare. Firul naratiunii urmeaza popasurile Vitoriei Lipan in cautarea adevarului despre barbatul ei (itinerariul se sfarseste prin gasirea ramasitelor lui Nechifor intre Sabasa si Suha). A treia, si ultima parte, sta sub semnul actului justitiar; prezinta actiunile Vitoriei pentru indeplinirea datinei crestine si cinstirea mortului, cercetarea despre vinovati, in Sabasa si Suha; intoarcerea acasa, la Magura Tarcaului pentru randuirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea si pedepsirea vinovatilor.
Romanul construieste pe parcursul sau imaginea unei lumi esentializate. Spatiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile si oamenii.
Ritmul existentei pastoresti este dirijat de fenomenul transhumantei, iar acesta urmareste miscarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trasaturile ce definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fara lirism:
“Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji in bucurii […], placandu-le dragostea si betia si datinile lor de la inceputul lumii, […] mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai adesea se desmiarda si luceste - de cantec, de prietenie. Asa era si acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenta simpla, dar grea: “Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata.”
Gospodaria Lipanilor arata oameni cu indeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri in care se practica inca schimbul de produse: “Avere aveau cat le trebuia, poclazi in casa, piei de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, branza si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume. Tot de la campii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi.”
Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugravind o civilizatie pastorala milenara. Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt si ele prezente in roman: cumatria de la Borca, la Cruci nunta, in care traditia e plina de stralucire.
Dar Baltagul ramane, in ultima analiza, romanul “unui suflet de munteanca, vaduva Vitoria Lipan”. Ea este din Magura Tarcaului si traieste viata aspra a oamenilor de la munte. Figura reprezentativa de erou popular, Vitoria intruneste calitatile fundamentale ale omului simplu, care se inscriu in principiile etice dintotdeauna ale poporului roman: cultul adevarului, al dreptatii, al legii stramosesti si al datinei.
Scriitorul dezvaluie nelinistea eroinei datorate intarzierii (saptezeci si trei de zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan, “dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”, plecat la Dorna sa cumpere oi. Asteptarea se transforma in banuiala, banuiala in neliniste, nelinistea in presimtire si de aici decurg actiunile ei. Munteanca isi cunoaste barbatul asa cum stie semnele vremii. In aceste ceasuri de cumpana, de cautare a adevarului despre omul ei, marea descoperire a Vitoriei ramane insa pastrarea tineretii iubirii.
Tema fundamentala, axul romanului in jurul caruia sunt polarizate timpul si spatiul, este cautarea adevarului in labirintul sau interior. Vitoria pare aceeasi, in exterior, dar viata ei interioara se adanceste. Acolo, in sine, se hotaraste totul.
Intreaga strategie a Vitoriei are la baza doua coordonate fundamentale ale cunoasterii: stiinta semnelor, si i deplin acord experienta morala. Primele semne rau prevestitoare sunt visele: cel dintai vis, care “a impuns-o in inima si a tulburat-o”, i-l arata pe Nechifor “calare cu spatele intors spre ea”; alta data l-a visat rau, “trecand o apa neagra… Era cu fata incolo”.
Vitoria nu masoara vremea cu calendarul, ci cu semne cerului. Ea intelege semnele firii. Elementele naturii indeplinesc o functie simbolica. Mai ales vantul da semne: “trecu susuind prin crengile subtiratice ale mestecenilor”.
Vitoria este o sinteza de spiritualitate straveche romaneasca, ea respecta neabatut datina mostenita din vechime, manifestata in viata cotidiana, sau la evenimente cruciale (nunti, botezuri, inmormantari). Toate actiunile ei poarta pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria isi lasa fata la manastire, se marturiseste preotului, ia sfanta impartasanie, sfinteste baltagul pentru feciorul ei.
Intelepciunea, inteligenta si luciditatea ii dirijeaza comportamentul: cere bani marunti negustorului, sa-i aiba “la indemana” , ii leaga intr-un colt de naframa.
Cuvintele cheie in jurul carora se concentreaza discursul narativ al romanului au valoare simbolica, definind eroina: randuiala, semn, intuneric, lumina.
Ingroparea barbatului dupa datina marcheaza momentul reintrarii in linistea si ordinea vietii de la inceput. “Descoperind adevarul, Vitoria verifica implicit armonia lumii: afla ceva mia mult decat pe faptuitorii omorului si anume ca lumea are o coerenta pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)
In comportamentul eroinei se cuprinde o intreaga filozofie de viata (ca cea a banului din Miorita), un echilibru si o masura in toate, fara nici o tanguire, mostenite din asprimea vietii din vremuri memoriale.
sursa:ipedia.ro
![Elemente Chimice - Acidul Acetic[CH3-COOH]](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiwXxHDjgFmxdZOMZTOg4d8_xxglpYn4lfyimB6yyzxfvZVOI5pf9sx_Ls0YezodqMYfqXAURws1IhUp_DCV0Nl2RHMw3TllkgkEXNhN_KZXoeul-HgIzrbiRi5VjtZjqh7oxp3vQw-e-o/s72-c/800px-Acetic_acid_flat_structure-element-chimie-formula-poza-detaliu.png)
0 comments: