Iubirea si Natura in operele marelui cunoscut poet Mihai Eminescu

   Natura in operele lui Eminescu

Ceea ce se numeste de obicei natura, adica aspecte geologice, fauna si flora, se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar. Nu varietatea e nota dominanta ci dimensiunea, cantitatea. Aceasta e determinata prin puterea de a intimida constinta si a o elimina. Versurile contin numai notiunea simpla de de codru, dar intr-o proportie colosala. Padurea noastra empirica are o durata limitata, fiind supusa dezagregarii, codrul eminescian insa “creste" peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este de veci. Imaginea aceasta egipteana de trainicie peste milenii, determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii.
   Natura este intalnita in majoritatea operelor lui Eminescu, de cand era inca copil si pana cand si-a scris testamentul (“Mai am un singur dor"). Sederea mai lunga in codru poate duce la o adormire in codru sau chiar dorinta de moarte.
   Eminescu isi aduce iubita in mijlocul naturii, aceasta asteptandu-l pe malul lacului. Fuziunea dintre natura si dragoste este perfecta in “Sara pe deal". Suavitatea, candoarea iubirii, sperantele pe care le desteapta sunt stimulate de o ambianta in care accentele melancolice, destul de rare, sunt coplesite de atmosfera in general optimista, declansatoare de vitalitate. Arborele preferat de poet pentru aroma penetranta, imbatatoare a florilor, este teiul. Perechile eminesciene se lasa ingropate de ninsoarea florilor parfumate. Asa cum afirma Calinescu, "Plopul, copac clasic, orasenesc, da amintirilor o miscare lenta. ("din “Luceafarul" de la “Sub sirul lung de mandrii tei…Cu plete lungi, balaie). In “Pe langa plopii fara sot", poetul reproseaza femeii indiferenta, faptul ca nu raspunde chemarilor sale. Asa cum arata G.Ibraileanu, tanarul timid tremurand sub fereastra iubitei se transforma in geniul constient de superioritatea sa. In “Luceafarul", acesta adreseaza amare mustrari femeii pentru ca nu s-a ridicat la nivelul aspiratiilor sale, preferand banalitatea existentei cotidiene. Atitudine intelectualista are Eminescu si in Scrisoarea V, in care poetul este obsedat de incapacitatea femeii de a intelege pe creator, caruia-I prefera un tanar monden, imbracat dupa ultima moda si parfumat, dar sec (“Tu cu inima si mintea poate esti un paravan…Opera croitoreasca si in spirit si in stofa.").
   Deosebindu-se de predecesorii sai: Bolintineanu si Alecsandri, care compara femeia iubita cu o floare si cu o privighetoare, in termenii secolului trecut “filomela", Eminescu evita banalitatea unor asemenea procedee, privind-o ca pe o reprezentanta a erosului, ca pe o Venus Anadyomene, ca pe aceea care asigura prin iubire continuitatea vietii. O singura data Eminescu compara femeia cu o floare si atunci magistral, realizand o imagine neegalata, de o prospetime care contine parca efluviile unei noi geneze. (din “Atat de frageda": "Atat de frageda te-asameni…In calea vieti mele iesi").

   SURSA 02

 
   Autorul prefera putin si alti copaci. Arinul, copac salbatic se aseamana cu cornul de vanatoare pe care il evoca si Weber in freischutz (din "Peste varfuri": ”Peste varfuri trece luna…Melancolic cornul suna”.).
   Subordonate codrului ca element central, celelalte esente silvestre (bradul, stejarul, fagul) capata nuante variabile in functie de contextul liric.
   Daca codrul si lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii, luna plutind deasupra vastelor intinderi de apa formeaza cadrul adecvat ideilor filozofice. Transformarea naturii si a vietii, reflectiile asupra mortii sunt privite din perspectiva selenara si oceanica. Meditatiile cu privire la aparitia si extintia universului sunt inaugurate de un vast preludiu, de ampla invocatie de la inceputul Scrisorii I: ”Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci,…Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!”.
In "Melancolie",luna strabatand sirurile de nori deasupra “tinutului cu strambe cruci” constituie uvertura instrainarii poetului de viata si construieste totodata presentimentul mortii: ”Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta…Ca de dureri straine?…Parca-m murit de mult”.
Din cauza tristetii si a singuratatii Eminescu vorbeste cu codrul caruia ii pune intrebari ca unui prieten. Prin raspunsurile sale codrul isi arata si el tristetea si povesteste cum sta si asteapata si mai auda oameni. (“Ce te legeni codrule?”).
   Natura eminesciana, grandios romantica in salbaticia ei, in insula lui Euthanasius, intrata in decreptitudine si putrefactie in gradina si casa din “Sarmanul Dionis”, se prezinta liric sub multiple si variate aspecte.
   Poetul Luceafarului a topit intr-o retorta uriasa elementele disperate la inaintasii sai, sublimandu-le intr-un cristal de o perfectiune si stralucire neegalata pana astazi.

   SURSA 03
 
   Iubirea este inocenta prin elementaritatea ei apropiata de instinct, neprefacuta prin insasi profunditatea implicarii in trairea acesteia.
   Unul dintre liricii de dragoste romanesti este poetul Mihai Eminescu intaiului cuplu transpus in Edenul romanesc.
   Supremul elogiu este dorinta lui Hyperion de a cunoaste lumea pamanteana supunandu-se legilor “norocului in iubire”. Astrul indepartat si rece se insufleteste la ideea unei ora de iubire, singura capabila sa intinda o punte de intelegere intre eternul cosmic si umanul pieitor.
Natura antropomorfizata traieste in consonanta cu sentimentele poetului, imaginile paradisiace corespunzand implinirii erotice, iar tablourile pustii, dezolante, alcatuind ambianta dezamagirii si rupturii sentimentale. Fericita sau nefericita, iubirea ramane mereu o proiectie ideala, iar femeia intruchipeaza cand imaginea Fecioarei, cand o nimfa a padurii, o zeitate acvatica, ori o faptura de basm, dovada ca nici un alt poet roman n-a asezat-o pe un piedestal mai inalt decat a preamarit-o Eminescu.
   Creaţia lui Eminescu nu reprezintă o fulguaţie uluitoare, unică şi neaşteptată pe cerul poeziei românesşti,ci o sinteză de tradiţie popular-naţională şi de cultură, concentrată într-o personalitate genială, cu o gânduire socială şi filosofică profundă şi cu o sensibilitate de acuităţi superioare. A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba pâna la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.
   Despre intensitatea şi statornicia sentimentului de iubire se vorbeşte în cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amară a aşteptării (’’Lacul’’) în balsamul odihnitor al prezenţei iubirii (’’Inger de paza’’,’’Noaptea’’) ca şi în unele postume din această epocă: ’’ Ea-şi urma cărarea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tău etc...’’
Poezii ce exprimă o tonalitate senină a sentimentului erotic si chiar dragostea fericită există însă şi in faza următoare: ’’Freamăt de Codru’’, ’’Somnoroase păsărele’’, ’’La mijloc de codru des’’ la care se pot adăuga nepieritoarele şi inegalabile momente închinate iubirii şi naturii din ’’Scrisoarea IV’’ şi ’’Luceafărul’’.
   În toată poezia erotică a tinereţii, figura iubitei are o lumina şi o căldură dobândite din concreteţea imaginii ei pentru poet. În poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ roşie ca mărul ’’ ; în ’’ Crăiasa din poveşti ’’ ‚’’...Păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaştrii / Toate basmele s-adună ’’. Tot aşa şi în ’’Dorinţa’’.
   Toate aceste elemente se schimbă treptat după 1877 Eminescu cântând şi stările depresive şi regretul, tristeţa , cât şi durerea pricinuită de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Începând cu “Pe aceiaşi ulicioară’’ şi ’’Departe sunt cu tine’’ (care fac parte din prima fază) cele mai multe aparţin fazei a doua: ’’De câte ori iubito..’’ , ’’Atât de fragedă’’, ’’Despărtire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe lângă plopii fără soţ’’, ’’Iubind
în taină’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu mă înţelegi’’, ’’De ce nu mai vii?’’.
   Arar mai răsună din închipuire cât un ecou al vechii încrederi luminoase în dragoste. Dar, în general, tot mai obosit şi mai dezamăgit de loviturile vieţiii şi de neînţelegearea societaţii contemporane lui, poetul dă glas unor noi armonii poetice, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Pentru el, dragostea rămâne in trecut şi amintirea ei ca şi a chipului iubitei se însoţeşte de o nespusă suferinţă.
   Din această pricină se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o fixare de contururi apăsate. Codrul nu mai are bogăţia, risipa de lumini, culori şi parfumuri din tinereţe, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile se sting, culorile pălesc.’’De câte ori, iubito...’’ cu simbolurile ei tragice, e o primă mărturie a întunecării. În locul peisajului edenic apare aici ’’oceanul cel de gheaţă’’ ‚’’ bolta alburie’’ a alungat de pe ea voiciunea culorii, iar ‚’’luna cea galbenă – o pată’’ şi-a pierdut eminesciana ei strălucire. Căldura inimii l-a părăsit pe poet: ‚’’Din ce in ce mai singur mă-ntrec şi îngheţ.’’ ‚’’Iar timpul creşte-n urma mea ... mă-ntunec !’’ (‚’’Trecut-au anii’’).
Mai întotdeauna puţinele elemente de cadru sunt evocate de amintiri. Niciodată lirica românească nu a cunoscut o mai mare bogăţie de nuanţe o mai profundă sondare a adâncurilor o mai deplină autenticitate a tuturor biruinţelor şi înfrângerilor iubirii. În aceste versuri deşi pe primul plan stă mişcarea frământată a sufletului nu lipseşte nici prezenţa naturii.Ea este redusă însă la semne şi aspecte care se subliniază simbolic prin concordanţă sau prin contrast sentimental. Exemplu în ‚’’ Şi dacă...’’ : ’’ Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Si-ncet să te apropii.’’
   Metafora toamnei ca anotimp al sfârşitului e frecventă. În ‚’’Sonetul I ’’ , două versuri strâng toată tristeţea naturii, comună desigur cu cea a poetului, sugerată în două epitete: ’’ Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;’’. Pentru Eminescu viaţa fără iubire şi fără vis este ca ’’ O toamnă care întârzie / Pe-un istovit şi trist; / Deasupra-i frunzele pustie – ’’, aşa cum menţionează în ’’ Te duci...’’. Chemarea din ’’De ce nu-mi vii’’ răsună sfâşietor într-un cadru pustiu de toamnă: ’’ Vezi rândunelele se duc, / Se scutur frunzele de nuc, / S-aşează bruma peste vii –’’.
Poezia naturii are la Eminescu trăsăturile propii, poetul selectând din peisaj anumite aspecte. Izbeşte insistenţa cu care cântă codrul apoi izvoarele cristaline, luminişurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu limpezime de cleştar. Dintre arbori ”teiul sfânt”ii reţine cel mai mult atenţia. Survine ca simbol al necuprinsului sau al frământărilor neastoite ale vieţii. Farmecul tablourilor de natură sporeşte prin faptul că de obicei ele nu sunt inundate de cruda şi violenţa naturală lumină a soarelui care subliniază totul până în detaliu, ci peste ele se cerne “ca o bură” dulcea lumină a lumii care pune o surdină stridentelor învăluind totul într-o vrajă de nedescris.
   La fel ca in folclor, natura este întotdeauna în consonanţă cu starea sufletească (Din acest punct de vedere scriitorul se inrudeşte în atitudinea sa faţă de natură cu G. Coşbuc sau M. Sadoveanu). Pentru simbioza între natura şi dragoste este semnificativ următorul catren postum:
“Si dacă de cu ziua se-ntâmplă să te văz / Desigur că la noapte un tei o să visez / Iar dacă peste ziua eu întâlnesc un tei / În somnu-mi toată noaptea te uiţi în ochii mei.”
   Poezia dragostei şi a naturii are la Eminescu unele trăsături apropiate specificului creaţiei populare orale. Aşa de pildă ca şi în producţiile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se înfăţişează cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar în aspecte foarte generale (părul blond, ochii mari şi albaştrii, mâini subţiri şi reci). Înteresează în primul rând portretul moral care este dezvăluit într-o sumedenie de reacţii pshice ale sentimentului erotic. 

sursa:ipedia.ro