Morometii - Scris de Marin Preda(Roman Realist)

  Romanul "Morometii", scris de Marin Preda, a carui originalitate sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale, este unul ce prezinta foarte bine povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.

   In volumul I satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, intr-o perioada in care timpul era "foarte rabdator cu oamenii". De asemenea intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui singur personaj, desfasurarea epica fiind subordonata lui Ilie Moromete.
La fel ca toti satenii, in afara unor familii mai instarite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Balosu, si familia Moromete nu are trai foarte usor, ei, in special parintii, fiind apasati de multe impozite, foncirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de capul familiei care se aduna cu placere duminica, la taifas, in "poiana lui Iocan" unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Ilie Moromete stapaneste absolut peste o familie a carei gospodarie pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra.
   Capul familiei este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa profite de institutiile capitaliste – nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu prietenii, discuta politica – are pareri indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult scadentele, fara sa instraineze ceva din avere, astfel dovedindu-se grija barbatului de a nu-si lasa familia fara nimic.
Familia Moromete nu este una chiar obisnuita, copiii fiind impartitii in doua tabere, una formata din copiii din prima casatorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nila, Achim, si a doua compusa din fete si Niculae, care era mai mult neutru. El fiind cel mai mic din familie, putem spune ca este si cel mai sensibil, lucru care il facea sa planga foarte repede. Moromete nu prea era interesat de soarta mezinului, pentru el copilul fiind doar o persoana care trebuia trimisa cu oile, de aceea atunci cand acestuia i s-a facut rau la serbarea scolara Moromete nu a stiut ce sa faca. Niculae are un rol important deoarece reuseste sa-si induplece tatal sa faca altceva decat si-a planuit, adica sa-l convinga ca el nu are nevoie de pamant ci are nevoi de scoala, lucru cu care Moromete nu a fost de acord la inceput, dar apoi a indeplinit vointa baiatului.
O alta componenta a familiei este mama, Catrina Moromete care in primul volum nu are un rol foarte mare, unicul detaliu care o diferentiaza aici este viata ei dubla, in vis si realitate, si frica morbida de Diavol, fiind foarte credincioasa, mustrandu-si adesea sotul pe motivul ca nu merge la biserica. Ea este supusa barbatului, luand si bataie de la acesta din cauza celor trei baieti, tematoare de copiii vitregi, are un glas "indepartat si imbulzit de ganduri". Mai tarziu, ura cumplita impotriva barbatului o va scoate din anonimat.
O scena importanta din viata Morometilor este cea a cinei, in care descriindu-se pozitiile la masa se arata statutul fiecaruia in cadrul familiei. Astfel modul in care sunt asezati la masa sugereaza si anticipeaza viitoarele conflicte care vor determina destramarea familiei. Mama impreuna cu fetele stateau in partea dinspre vatra, sugerandu-se astfel faptul ca ele asigurau buna desfasurare a cinei. Locul lui Niculaie denota faptul ca este neglijat de familie, iar cei trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim au o pozitie centrifuga, semn al dorintei lor de a parasi casa parinteasca, atrasi de mirajul unei alte lumi. Pe cel mai inalt loc din jurul mesei statea Moromete, acest lucru reliefand autoritatea lui paterna. Scena cinei de o mare simplitate pare a fi un ecou peste milenii al ceremonialului familiei gentilice care si-a conservat intr-o forma aproape intacta structura , dar nu si mentalitatea.
O alt situatie semnificativa este si perioada secerisului. Prin acest eveniment ni se arata ordinea cu care Ilie Moromete si-a oranduit copii, fiecare avand bucata sa de secerat, pe care trebuia sa o termine intr-o anumita perioada de timp. Pentru Niculaie acest an reprezinta initierea sa in tainele secerisului, el mergand pentru prima oara cu familia la secerat.
Un lucru demn de remarcat in roman este conflictul intre cele doua grupuri de copii, datorat in special pamantului, o dovada fiind faptul ca Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o lada, o sparge. Intre Ilie Moromete si cei trei fii ai sai exista o relatie mai speciala, pe care insa el nu o arata foarte bine, fiind autoritar cu toata lumea. Insa aceasta atitudine este rasplatita intr-un mod nu foarte cuviincios de catre baieti, ei murmura si-l vorbesc de rau in sat ca a dat porumbul ieftin, si ca "el nu face nimic", "sta toata ziua". "A face ceva" inseamna a face bani. Tinerii Moromete au simtul acumularii burgheze, iar modelul lor e Tudor Balosu, semnul noilor relatii capitaliste in economia satului. Dragostea barbatului nu intarzie sa apara, el avand o conceptie patriarhala si, voind sa-si lecuiasca fii de boala castigului, ii lasa sa se duca de mai multe ori la munte. Insuccesul nu-i dezarmeaza, si stimulati de Guica, sora rea a tatalui, care le spune ca fetele vor sa le fure averea, ei planuiesc sa fuga cu oile si caii la Bucuresti. Presat de fonciire si de banca, Moromete accepta sa-l lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti pentru a castiga bani. Cand isi da seama ca Achim nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija lui Paraschiv si Nila. Acestia insa se opun si incearca sa fuga, dar taranul afla ca ei vor sa-l jefuiasca si sa-l paraseasca si ii opreste. E momentul in care incepe declinul personal. Spargerea familiei duce la prabusirea lui morala. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe Paraschiv si Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din jur : «- Atata timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am luat pamant ca sa traiti voi bine . De ani de zile ma zbat sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg, orbilor si salbaticilor la minte . Si […] acum sariti la mine… ca v-am furat munca voastra ! Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la mine! »
Moromete nu e deci setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci numai un mijloc de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu instrumentele puterii statului,jandarmul si perceptorul, fug si ei la Bucuresti cu caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculaie si incepe o viata noua. Cu toate acestea lucrurile nu mai merg ca altadata cand «timpul se scurgea… fara conflicte mari» in Campia Dunarii:
«In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare.» Lumina pe care Moromete o descoperea in intamplarile si faptele vietii se stinge, linistea il paraseste, si fara liniste existenta nu mai este o incantare ci o povara. Incercarile celorlalti de a-l atrage in discutiile politice raman fara rezultat. De pe stanoaga podistei -locul vechi de observatie- Moromete vede un drum trist si niste tarani prapaditi care traiesc fara sa stie ca bucuria lor este inselatoare. Cand cineva ii da buna-ziua el nu raspunde. Momentul culminant al acestei crize se desfasoara la hotarul lotului de pamant. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete, vine intai, dintr-un simt inalt al paternitatii ranite. Nu faptul de as-i pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de as-i pierde fii si linistea care-l face sa priveasca existenta ca un "spectacol" superior. Gandul prabusirii unei ordini durabile este primit cu o tristete rece. Instrainarea de starea de inocenta in care traise ii pare mai rea decat moartea. Deoarece dorea cu orice pret sa se impace cu fii sai el trece peste oricine si nu lasa pe nimeni din restul familiei sa intervina, astfel scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fiii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fete impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet: "-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!".
Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor Balosu si vinde o parte din pamantul familiei. In ciuda loviturii naprasnice, Moromete ramane "indepartat si nepasator". Lovitura are efect in alt plan. Omul netulburat si ironic paraseste stanoaga podistei, nu mai raspunde la cuvintele de salut si nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele intamplari care fermecau prietenii sai din Silistea-Gumesti. Fantezia lui se inchide. Omul creator este invins de omul social. Din Moromete nu mai ramane decat capul de huma facut in timpul unei adunari in poiana lui Iocan de catre Vasilescu.
Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte istorii vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea unui timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa treaca prin intamplari vesele si triste, si in cele din urma sa moara, lasand locul altora.
O astfel de istorie este si cea familiei Pisica, istorie prezentata de Ilie Moromete la una din adunarile sale in "Poiana lui Iocan", prin care el isi prezinta calitatile de povestitor, transformand dintr-un adevar obisnuit un "adevar artistic". Astfel ne este prezentata scena treziri din familia Pisica vazuta prin ochii taranului. In acea casa desteptarea era ca la armata, deoarece capul familiei striga cat il tinea gura "Desteptarea" iar cel mai mic dintre copii sarea in patul care era cat zece obisnuite si topaia pe spatele celor care inca dormeau. Apoi incepea o harmalaie de nedescris pe care parintii nu se sinchiseau sa o opreasca. Cand Moromete a intrebat de ce nu da in ei, Pisica i-a explicat ca el nu apeleaza la violenta deoarece ar fi galagie si mai mare. Liniste s-a facut cand una dintre fete, la indemnul mamei a tipat, iar apoi toti s-au pus pe treaba.
Pentru a arata simtul de raspundere al copiilor, Marin Preda ni-l prezinta pe Botoghina care, fiind bolnav pleaca la sanatoriu lasand toate grijile pe capul fiiului, Vatica Botogina care isi ia rolul in serios, si cel dintai semn de autoritate este glasul "aspru si neinduplecat" cu care isi striga sora.In roman este prezentata si intemeierea unei familii, care insa intampina multe greutati, cea a lui Birica si a Poinei. Prin aceasta prezentare autorul reia tema tanarului taran care se foloseste de fata unui om instarit pentru a pune mana pe avere, insa schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa, intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, insa se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care conduce ostilitatile intre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face, structural, parte din familia Marei si a Vitoriei Lipan, cealalta fata a tipologiei traditionale. Polina lupta pentru zestrea ei silindu-l pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei. Birica se bate cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.
Prin toate aceste exemple putem afirma ca opera "Morometii" a lui Marin Preda ilustreaza toate tipurile de familii dintr-un sat, atat cele fara de griji sau cele ce tocmai se intemeiaza, cat mai ales familia Moromete care este pe pragul destramarii.

   SURSA 02
 
   Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale.
Cele doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.
In volumul I satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, in vara anului 1937, intr-o perioada de relativa sau iluzorie stabilitate sociala, perioada in care timpul era foarte rabdator cu oamenii.
Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei.
Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.
Gospodaria Morometiilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra.
Ilie Moromete este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa profite de institutiile capitaliste -; nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu prietenii, discuta politica -; are pareri indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult scadentele, fara sa instraineze ceva din avere. Cand isi da seama ca unul din fiii lui din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la Bucuresti ca sa aduca bani, nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija altor doi fii, Paraschiv si Nila. Acestia se opun ; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o lada o sparge. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe Paraschiv si Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din jur : - Atata timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am luat pamant ca sa traiti voi bine ! De ani de zile ma zbat sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg, orbilor si salbaticilor la minte ! Si a…i acum sariti la mine… ca v-am furat munca voastra ! Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la mine!
Moromete nu e deci setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci numai un mijloc de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la Bucuresti cu caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculaie si incepe o viata noua. Cu toate acestea lucrurile nu mai merg ca altadata cand timpul se scurgea… fara conflicte mari in Campia Dunarii:
In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare.
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neincrezator in posibilitatea schimbarilor ordinei prin violenta, de altfel ca si taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce dovedeste ca in bratele lui a mai ramas destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape de bunavoie, la inchisoare.
Asta nu inseamna ca satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si al Polinei e dintre cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Bririca de catre acesta, fara stirea parintilor. Cearta fetei cu tatal ia proportii. Polina sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se bate cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.
In alt episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau nu sa vanda pamant pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e in stilul obiectiv al autorului, de un afect comic savuros :
-Vreai sa ma duci la cimitir ? intreba omul plin de manie.
-Cu ce ma duci fa, la cimitir ? Nu tot trebuie sa vinzi ?
-Vorbesti parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina a…i Parca am fost din alea care sa-ti puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi de lac a…i. N-am sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei ani, cand ai pus porcu in caruta si te-ai dus de l-ai dat !… Ai lui Moromete nu platesc cu anii si traiesc si nici pamant n-au vandut…
-Fa, tu nu vrei sa taci din gura ?… Cand ti-oi da una acuma, iti mut falcile in partea ailalta.
Daca volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostiinta cu timpul care nu mai avea rabdare in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa alunece in mutenie, in volumul II eroul, prin istetimea lui reuseste sa-si refaca starea economica. Rascumpara pamantul vandut, care insa, in noile conditii, devine o povara. Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza. Acestia, capatuiti si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si Moromete se intoarce acasa aproape fara un cuvant din partea lor. Drumurile lor se vor desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfarsi lovit de o boala de piept, Nila va muri pe front, Achim singur se va descurca in comert. Catrina il paraseste si ea pe Moromete (ii reproseaza ca n-a avut grija de Niculaie si de cele doua fete, Tita si Ilinca).
Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la sfarsitul cartii, atentia cade acum asupra lui Niculaie. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion sa supravegheze in satul natal secerisul si predarea cotelor catre Stat. Descrierea peripetiilor acestei actiuni prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie dar si o capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un monent de mare incordare, de ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta pasivitate calma si bruca izbucnire a nelinistii, ca in asteptarea unei catastrofe (incurcatura este datorata unei directive a bazei de receptie care pretinde ca graul primit de tarani la insamantare cu neghina sa n-aiba la predare corpuri straine ceea ce reclama trecerea lui prin trioare si ca atare cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma baza de receptie incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si lucrurile se linistesc.
Niculaie Moromete, banuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din functia de activist regional si abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. Dupa alte intamplari pe care romancierul nu le mai insira, Niculaie ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam Fanatana, care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face fata tuturor obstacolelor dupa cum Ilie Moromete, tatal fusese la vremea lui, impins acum de imprejurari fara sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.

   SURSA 03
 
   Moromeţii este un roman al scriitorului Marin Preda.
   Marin Preda a trebuit să-şi taie toate punţile de întoarcere spre ţărănie şi spre sat. Copilul, tânărul poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generaţia sa. De la 10 ani îşi doreşte să nu mai fie ţăran. Însă viaţa avea să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti ca om şi ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiţii ţărăneşti. Ca şi în alte cazuri a altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este anticipat şi pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din ţăranul Moromete un individ cu o viaţă psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă, el creează un ţăran inteligent, în măsură să conştietizeze, în modul lui caracteristic, dramele existenţei şi ale clasei sociale din care face parte. Aspre, dure, polemice sunt aproape toate bucăţile din volumul de debut, încărcate de un patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii din ţărănie, a cuceririi vieţii şi carierei ca pe o pradă. Calul a fost scrisă cu o duritate pe care a pierdut-o ulteior (a fost citită chiar în faţa lui Eugen Lovinescu care a recunoscut imediat talentul lui Preda, dar căruia nu i-a smuls de cât un evaziv „Hm!....Descriptiv!”)
Povestirea care dă titlul volumului transpune mitul erotic în varianta rurală. Naratorul povesteşte cu ironie binevoitoare turnirul ţărănesc în urma căruia flăcăul trebuie să-şi câştige dreptul la fata îndrăgită: el îşi invită rivalul, pe Achim Achim, „în Pământuri”, pe câmp, unde bătaia cu bâtele şi pumnii, în prezenţa martorilor, decide învigătorul.
Nuvelele volumului de debut interesează şi prin deschiderea caracteriologică în raport cu opera capitală. Astfel, Ilie Resteu (În ceaţă) prefigurează tipul umilitului care acumulează ofense, după care va izbucni în manifestări necontrolate. Pot fi decelate în atitudinea lui semnele personalităţii lui Ţugurlan.
Dimineaţa de iarnă conţine, în embrion, finalul Moromeţilor şi intriga cărţii. In O adunare liniştită se regăseşte povestea călătoriei pe care a făcut-o cândva eroul romanului la munte împreună cu Bălosu ca să vândă porumb. Paţanghel, eroul acestei naraţiuni, seamnă uimitor cu Moromete. Personajul devine aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului. Paţanghel nu istoriseşte pur şi simplu, ci pune faptele în scenă, le regizează şi apoi le interpretează. Paţanghel (porecla lui Moromete) este povestitor şi actor (cum se dovedeşte a fi şi Moromete atunci când va face revista presei sau informare politică la fierăria lui Iocan), pregătindu-şi meticulos efectele istorisirii. Amânările, ocolurile inteniţionate, suspansul replicilor ţin de o anume plăcere a personajului de a-şi crea şi regiza o scenă, de spectacol cu public. De la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu a obţinut efecte artisitice mai savuroase din vorbirea personajelor, cum a făcut-o Preda. Simţul limbii vorbite, pe care puţini prozatori l-au stăpânit aşa de bine de la Caragiale încoace – singurul său înaintaş pe linia spiritului muntenesc al limbii. Dacă Mihail Sadoveanu şi Ion Creangă compliniseră artisitic varianta moldovenească a mentalităţii rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică drept novator prin plăcerea disimulării şi a „teatrului în teatru”, prin viziunea ironico-sarcastică şi prin atmosfera colocvială a scrisului. Niculae, însoţindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, rămâne dezamăgit; întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiţi de farmec. Moromete avea însă ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, avea facultatea de a inventa semnificaţii acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse celorlalţi
Marin Preda a vut intuiţia de a nu cuprinde în volumul de debut schiţa Salcâmul, apărută în ziarul „Timpul”. De acest lucru îşi dă seama mai târziu. În Viaţa ca o pradă mărturiseşte că salcâmul reprezintă pentru el o „legătură adâncă cu familia sa, care ar fi putut fi ucisă într-o carte de nuvele”, „un cod care nu trebuia divulgat”, „o poartă spre o lume miraculoasă”. Salcâmul lui Moromete este un simbol multivalent al aceste lumi, este un axis mundi, un simbol al independenţei lui Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul şi orice obiect de pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputând fi înstrăinate, şi de aceea rezistenţa de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Dar salcâmul lui Moromete mai poate avea un înţeles: este un semn de hotar şi, o dată ce va fi tăiat, se poate ajunge la pierderea întregului pământ. Scena tăierii salcâmului este precedată de un bocet funerar, prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Tăierea salcâmului constituie prima fisură a spaţiului rural. Şi coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare şi cu deruta ce îl cuprinde şi îl înstrăinează treptat pe Moromete. Mitul care începe este unul al destrămării, semnificat prin tăierea salcâmilor şi prin uciderea cailor, mitul lui Moromete.
Romanul se deschide amplu, sub semnul unei temporalităţi blânde, cu memorabila fraza
„...timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare.”
Temporalitatea este însă drama personajelor lui Preda, deoarece ele trebuie să iasă din timpul sacru/timp răbdător şi să intre în timpul profan/timpul istoriei, un timp al fatalităţii, ireversibil, neîndurător şi nerăbdător. Primul roman se încheie tot sub auspiciile temporalităţii, însă al unui timp ce nu mai are răbdare cu oamenii, precipitat, haotic, profan.
Romanul Moromeţii are ca temă satul şi ţăranul în perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorul caută să găsească un răspuns la problema, dacă mica proprietate ţărănească poate rezista la presiunile relaţiilor de producţie capitaliste. Ilie Moromete stăpâneşte în chip absolut peste o familie a cărei alcătuire prevesteşte parcă destrămarea: trei fii din prima căsătorie – Paraschiv, Nică şi Achim, în timp ce Ilinca şi Niculae provin din cea de-a doua. Tita este fata Catrinei - cea de-a doua sotii a lui Ilie Moromete, din prima casaorie. Pentru a păstra unitatea familiei, tatăl este neînduplecat şi justiţiar.
Problema familiei patriarhale, a raporturilor din cadrul familiei sunt obiectul de studiu al autorului. Familia ca nucleu al societăţii are în roman încă o organizare patriarhală. Moromete este şeful familiei şi el decide. De aceea la masă el stă într-o poziţie semnificativă, privilegiată, în capul mesei, mai sus, pe un prag. Cei trei fii din prima casatorie stau inspre usa, Catrina, sta spre oale, avandu-i langa ea pe cei trei copii cu Ilie: Ilinca ,Niculae si Tita.Familia lui Ilie Moromete este reconstituită, fiindcă el a mai fost căsătorit iar prima soţie a murit. Băieţii mai mari, Nilă, Achim, Paraschiv sunt din această căsătorie, de aceea pentru ei Catrina este mama vitregă iar Niculae frate vitreg. Cu aceeaşi ochi sunt privite Tita şi Ilinca. Conflictul este aţâţat de sora lui Moromete, ga Maria, poreclită Guica, care sperase că Ilie nu se va mai căsători, ea ii va crste cei trei copii si va avea grijă de gospodaria lui. Dar Ilie s-a recasatoriet si i-a cumparat sorei sale un alt loc pe care i-a facut un bordei. Ea sustine ca locul din spatele casei e al ei. Ea vine şi ia lucruri de prin casă fără să întrebe. Catrina îi interzice şi de aici conflictul. Învăţaţi de Guica, cei trei fii mai mari vor pleca la oraş luând oile şi caii, deci lovind gospodăria lui Ilie Moromete. La cauzele obiective derivate din relaţiile de producţie capitaliste se vor adăuga şi cauzele subiective din cadrul familiei. În afară de conflictul cu fii săi, Moromete mai are un conflict cu Catrina. Atitudinea lui contemplativă, felul în care nu se zbate să obţină venituri suplimentare pentru familie, agravează contextul social al familie lui Moromete.
La sfârşitul romanului „timpul nu mai avea răbdare”, Moromete îşi schimbă atitudinea şi, după plecarea fiilor, face cărăuşie cu cereale, câştigă banii şi-i oferă fiilor plecaţi la Bucureşti, ca să se întoarcă. Catrina află şi de aici conflictul, care va determina plecarea Catrinei de acasă. În volumul al doilea, acţiunea se reia după zece ani, Moromete mai are doar pe Ilinca, fiindcă Tita s-a măritat iar Nicolae a plecat la şcoală şi se va întoarce ca activist. Aflăm că fii şi-au făcut un drum propriu. Paraschiv a devenit sudor la I.T.B., Achim şi-a deschis o prăvălie cu banii de pe oi, iar Nilă a devenit portar la un bloc. Concluzia este că nucleul satului adică familia patriarhală este supusă unei presiuni sociale şi se va destrăma.
Nicolae Moromete, în volumul al doilea, vine ca activist de partid în sat şi intră în conflict cu nucleul comuniştilor arivişti din sat. Îl sileşte pe primarul Potloagă să-şi predea cotele de cerale, ca să fie exemplu pentru ceilalţi, nu intervine în conflictul dintre Mantaroşie şi Fântână, care se ceartă cine să fure de la moară, nu dă curs codoşelilor lui Isosică, care vrea să devină secretar de partid. Prin atitudinea lui intransigentă îi descurajează pe ariviştii deghizaţi în comunişti şi trebuie să părăsească satul. El pleacă la Bucureşti, unde fostul notar din sat, care-l ajutase să intre în partid, deţine o funcţie importantă şi-l va sprijini să obţină un post la seră ca să-şi contiunue studiile. El trăieşte drama omului cinstit, care a avut încredere în lozincile comuniste şi este lovit tocmai fiindcă este cinstit.
Problema distrugerii gospodăriei patriahale de către relaţiile de producţie socialiste nu a fost tratată de Marin Preda ci doar pusă în romanul Marele singuratic, care continuă ciclul Moromeţilor şi în nuvela Desfăşurarea, care este o pledoareie pentru colectivizare. Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa.”
Moromete Ilie este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pământ. Spre deosebire de Ion a lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului :”Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”. Ilie Moromete este primul ţăran filozof din literatura română. Relevantă pentru această trăsătură este scena ploii, când Moromete ud până la piele, cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizând condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. Dezamăgit de etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează spunându-şi sieşi că şi-a făcut datoria de părinte, ţinându-le pământul până în momentul de faţă, deşi ei au fugit ca nişte trădători nevrând să-l muncească. Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele, vrând să facă din ei oameni. Disimularea este trăsătura definitorie a firii lui Ilie Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru firea sucită a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să-l vândă, însă îi răspunde altceva, şi anume, că la noapte o să plouă şi că o să facă o grămadă de bani, subînţelegăndu-se că s-ar putea să scape astfel de datorii, decât să taie salcâmul. Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz, conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune.
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui Ilie Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţeleg greutăţile bietului ţăran. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele la agent, se răsteşte la Paraschiv care nu se vede nicăieri, apoi se roteşte brusc pe călcâie şi strigă „N-am!” – totul desfăşurându-se sub privire uluite, năucite ale agenţilor. Calm apoi se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-l însoţea pe Jupuitu şi i se adresează supărat şi poruncitor „- Dă-mi, mă, o ţigară!” Plăcerea de a vorbi este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, cu care pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că ar fi bine dacă s-ar ivi cineva... oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum. Auzindu-se strigat, se bucură. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleşesc pe Moromete, aparent nepăsător, nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau în drum, nu mai este auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut, nu mai este auzit povestind, nu mai participă la adunările de la fierăria lui Iocan... Ilie Moromete avea să semene cu capul de humă arsă, pe care il modelase cândva din lut Din Vasilescu. Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra satului întreg, „trei ani mai târziu avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Ultimile capitole ale cărţii constiuie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi fu adus cu roaba acasă de nepotul sau. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concetrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă.” 

sursa:ipedia.ro