Ion Neculce - Poet/Scriitor/Cronicar

  A fost un boier moldovean dupa mama dar de origine modesta dupa tata fiind influentat mai mult dinspre ramura materna (a ramas de timpuriu orfan de tata), ceea ce il determina pe G. Calinescu sa spuna ca Neculce "apartine unei boierii solide".

Viitorul cronicar – crescut in vremuri tulburi pentru Moldova atacata de turci sau tatari – pleaca cu bunica din partea mamei intree 1686-1690 in Tara Romaneasca, de "raul lesilor", invata carte pe apucate dar face o serioasa scoala a vietii. In Tara Romaneasca o deosebita influenta benefica asupra lui Neculce a avut-o educatia umanista a unchiului sau, Constantin Cantacuzino.
In 1693 gratie altui unchi al sau Iordache Cantacuzino, mare demnitar sub Constantin Duca Voda, Ion Neculce capata o prima slujba pe langa domn: postelnicel. Ce inseamna asta? Functia in sine presupunea ingrijirea dormitorului domnesc dar era o prima treapta spre inaltele functii boieresti. O ucenicie.
Treptat, devine un om politic important, aflandu-se permanent in randul dregatorilor moldoveni. A fost investit cu functii speciale si i s-a acordat inalta incredere, in special in timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, cu a carui sora a fost casatorit.
   Implicat ca hatman (inalta demnitate in timp de razboi) in tensionata lupta militara si diplomatica a lui Dimitrie Cantemir, alaturi de rusi, impotriva imperiului otoman, Neculce sufera asprimile infrangerii de la Stanilesti (1711) si se refugieaza in Rusia si apoi in Polonia.
Intors dupa ani in tara este repus in drepturi si isi recapata averea; traieste alte ascensiuni si alte coborasuri sociale. Gratie mintii agere, sensibilitatii sale, gratie, de asemenea, preocuparilor sale politice, administrative, militare, dovedind o rara complexitate psihologica (Serban Cioculescu vorbeste despre "pluralitatile psihice ale cronicarului"), Neculce a cunoscut bine realitatile, conceptiile, psihologia epocii.
   Ajuns septuagenar, retras din treburile politice ale Moldovei, a simtit nevoia de a fixa in scris, pentru posteritate, evenimente din istoria Moldovei dar si fapte cotidiene de pe parcursul a peste opt decenii, o buna parte din ele fiindu-i familiare cronicarului din insasi viata lui de zi cu zi. Scrierea e facuta cu luciditate si biectivitate ("cronicar nepartinitor" l-a numit istoricul Nicolae Iorga).
Neculce scrie deci un Letopiset (- document care consemneaza faptele pe ani; in limba slava: leto = ani; pisat = a scrie), precedat de O sama de cuvinte si o Predoslovie.
O sama de cuvinte – suita de povestiri istorice – este in realitate, tot o cronica mult comprimata traversand anii mai indepartati de vremea lui Neculce, fapt ce explica aura de legenda a acestor evocari.
"In proza lor puternica si dulce simtim sufletul trecutului mai bine decat oriunde si, multumita acestui maestru simplu care este Neculce, o poarta spre legenda se deschide in zidul sever al cronicii o poarta prin care vedem perindandu-se in lumina supranaturalului eroice chipuri de epopee" – scria tot Nicolae Iorga.
Legendele evoca figuri alese, iubite si respectate de oameni; in prim plan fiind figura glorioasa a lui Stefan cel Mare, apoi Daniel Sihastrul sau Neculai Milescu si altii.
Anecdotica, atmosfera de basm, stilul colorat si tonul de povestire – penduland intre dimensiunea moralizatoare si umor – demonstreaza de la inceput talentul literal al autorului.
Continuand activitatea lui Miron Costin, Ion Neculce prin Letopisetul Tarii Moldove de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, fixeaza elementele din Moldova din a doua jumatate a secolului al XVII –lea si prima jumatate a secolui al XVIII-lea mai precis 1662-1743.
Letopisetul propriu zis reda istoria Moldovei sub un sir lung de domnii, ale unor voievozi autohtoni sau straini (in special greci precum Mavrocordat, Cantacuzino s.a.) in contextul politicii europene. Un tablou complex de opera. bogate referiri se fac la raporturile Molovei, uneori ale Tarii Romanesti, cu Poarta Otomana, Neculce consemnand cu durere si revolta ingrata oprimare de catre imperiul Turcesc dar si de catre unii domnitori;
Autorul noteaza nelinistea provocata permanent de situatia economica dificila a tarii, de birurile cerute de Poarta sau Domni, de podgheazurile (jafuri) organizate de tatari prin saturi si targuri, de prea desele schimbari de domni, de coruptia unor boieri.
Pagini ample dedica Neculce numirii domnilor in scaunul tarii, investirii boierilor cu functii, creionarii portretelor fizice si morale – situate de George Calinescu intre "caricatura si tablou".
Cronicarul dezvolta pe multe pagini faptele din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, in timpul caruia cum am aratat Neculce a avut un rol deosebit.
Cu rigoare este notata si consemnata permanenta stare de razboi a "crestinatatii" europene cu Imperiul Otoman ca si conflictele Moldove cu lesii sau "moscalii", cu "sfezii" sau nemtii.
Neculce da autenticitate scenelor de lupta.
In scenele de istorie propriu zisa, cronicarul insereaza si elemente vizand fenomene naturale – eclipse, cutremure, epidemii e.t.c. . Observatiile lui Neculce merg uneori si in zona viselor a unor credinte stravechi, potrivit spiritului mitologic romanesc traversat de miraculos, de fantastic.
Neculce este obiectiv si lucid in consemnarea faptelor, intrucat, deosebindu-se de alti cronicari ai acele timpuri, din Moldova sau din Tara Romaneasca, nu scria din porunca domneasca si nu servea interesele unei anumite curti. Totusi pozitia sociala ii influienteaza uneori indirect optica, si atunci el acuza vehement pe domnitorii care impuneau sau mareau darile boierilor si manastirilor, facand in schimb elogiul unor domnitori sub a caror stapanire el, cronicarul, a avut un statut social politic mai bun. Cateodata se distanteaza de cei cu origine modesta.
Neculce compatimeste Moldova pentru situati precara in care se afla, insa fara a diferentia marcat soarta diferitelor categorii sociale. Prezenta taranilor este foarte rara in cronica sa. De aceea unii critici literari au remarcat "contradictiile si limitele gandirii istorice a lui Neculce" (D.Velciu), explicabile insa prin statutul social al cronicarului.
Dincolo de aceste "contradictii si limite" de conceptie si interpretare, cronica lui Neculce ramane un document viu de epoca, prin forta pe care obiectivitatea si talentul sau o confera evocarilor.

   SURSA 02

 
   Neculce se implica afectiv în creionarea propriilor sale personaje fără a le altera autenticitatea – pe Milescu se pare ca nu-l are la inima
neputându-i ierta trădarea, în timp ce Ştefăniţă, recunoscut ca fiind de o cruzime fără seamăn, pare a fi prezentat cu o oarecare simpatie; se insista asupra hotărârii justiţiare amplificate prin participarea efectiva la actul tăierii nasului cu hamgerul personal şi nu cu cuţitul călăului, moment în care, aproape automat, Milescu primeşte un adjectiv demonstrativ de depărtare ("şi au adus pre acel Nicolai Milescu...") ca semn definitiv al pierderii identităţii - din acest moment el devine Cârnul.
Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducând evenimentele până în anul 1743. Caracterizat de George Ivaşcu drept un "ins malitios, vindicativ, subiectiv, bârfitor şi pamfletar" (cf. Crăciun, Gh., Istoria didactică a literaturii române, Ed. Magister/ Aula, Bucureşti, 1997, p.65), cronicarul moldovean îşi alcătuieşte scrierea într-un stil unic încărcat de "complexitatea pamfletară făcută din ciudă şi vaiete, din colorare şi încărcătură..." (cf. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini..., Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p.25, preluat de Crăciun, op. cit., p. 65); dornic să-şi completeze informaţia şi să ofere "cetitorului" cele mai potrivite instrumente de înţelegere corectă a textului, dar şi să completeze cronicile înaintaşilor, Neculce are fericita inspiraţie să aşeze în fruntea Letopiseţului cele 42 de legende, numite "O sama de cuvinte", o istorie folclorica paralelă a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase să o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascălul, cel aspru criticat în De neamul moldovenilor; ale cărei componente şi/sau personaje trebuie să rămână vii în mintea contemporanilor, aşa cum s-au înrădăcinat în memoria colectivă.
Deşi istorioarele sunt legende însuşi Neculce îşi avertizează, grijuliu, cititorii: "Căci cine le va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine..." – aşezate, adeseori, în structuri imaginare - ele par autentice fiindcă poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinţa de a certifica veridicitatea informaţiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrând legendele cu proverbe, zicători şi parabole vii în vreme.
Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detaşare, fiindcă cronicarul, fire colerică, probabil, se implica cu ardoare în tot ce povesteşte şi-şi doreşte cititorul părtaş la derularea acţiunii – formula "iubite cetitorule" revine insistent în Letopiseţ marcând nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trăiri umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care îl poarta; mai mult, ele sunt coborâte la dimensiunea actelor lor, oamenii putând fi curajoşi sau laşi, buni sau răi, demni sau vrednici de dispreţ, după cum le sunt şi faptele. Întreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o înşiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate "cu virtuţile şi lipsurile lor particulare, dar esenţiale" (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axată pe virtuţile umane, ceea ce ni-l dezvăluie pe Neculce ca fiind mai puţin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degrabă, un clasic al artei literare.
Sub acest aspect se cuvine făcută o analiza mai detaliata.
Abordarea în sincronie a textului cronicarului este, fără îndoială, anevoioasa, deşi pare mai aproape de un demers lingvistic onest – lipsesc, însă, structurile referenţiale la care să ne raportam şi cu care să operăm; cu toate acestea, avem credinţa că, prin creaţia sa, Neculce este nu doar un precursor al lui Creangă sau Sadoveanu , ci şi un creator de teorie literara în structuri epice, motiv pentru care consideram că putem aborda textul cronicarului utilizând, diacronic, mijloacele actuale de analiză.
Din punctul de vedere al expresiei , Neculce este un purtător de sentimente şi atitudini, el nesfiindu-se să-şi judece personajele, pe care le simte vii sau le cunoaşte, cu umor sau cu satiră, pe limba cititorului, fără nici un efort. Este evident că autorul scrie aşa cum vorbeşte, intr-o limba vie, construind imagini care se identifică cu normalul cotidian, intr-o succesiune aproape sincronă cu acţiunea prezentată; probabil că, la vremea lui, Neculce era un scriitor harnic, rapid şi bine deprins cu meşteşugul slovelor care trebuiau aşternute pe hârtie cu viteza înfiripării amintirilor. Cu toate acestea, există autori care contesta ideea ca Neculce ar fi scris Letopiseţul, afirmând că textul ar fi fost dictat. (cf. Rotaru, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed...., p....) Aceasta nu înseamnă, însă, ca lipseşte exerciţiul unor construcţii lexicale îndrăzneţe ("pace sulimenita" intre Cantemireşti şi Brâncoveanu, "cămeşa de ghiaţă" a lui Constantin Duca sau enumeraţia din debutul povestirii despre Nicolae Milescu spătarul) pe care cu greu le poţi extrage din contextul care le cuprinde, ceea ce face din Neculce un mare maestru al construcţiilor sintactice complexe.
Predicatele aşezate în vecinătatea personajelor importante păstrează pluralul epocii ca marca posibila a consideraţiei faţă de acestea, în timp ce subiectele sunt adeseori subînţelese; superlativele, de asemenea sunt ale vremii ("pre învăţat", "pre drag", "s-au pre mâniet"); topica este, în general, corecta, deşi, uneori, Neculce simte că aşezarea unor structuri subordonate înaintea regentului sporeşte expresivitatea formulării ("Iară mai pre urma, rădicându-se Petru împărat, fiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Husi, în ţinutul Falciiului, agiuns-au Carnul din Sibir cu cărţi la dânsul..." este remarcabila insistarea lui Neculce asupra corectitudinii aşezării geografice, aşa cum se cuvine unui cronicar, deşi este posibila şi explicaţia cunoaşterii personale, cu un uşor iz nostalgic, a ţinutului respectiv din vremea când autorul îndeplinea diverse dregătorii la curtea Cantemirilor (n.n.); frazele lungi, unele cu aspect de anacolut, alternează cu propoziţiile scurte, stârnind cu buna ştiinţă interesul cititorului, curios sa afle ce va urma în povestire, intr-o continua aşteptare.
Remarcăm, de asemenea, o anume insistare asupra cuvântului "cinste" folosit de patru ori "nu s-a saturat de bine şi cinste ce avea...", "Şi era în mare cinste şi bogăţie...", "Şi a avut acolo multa cinste şi dar...", "...mare cinste i-a făcut împăratul..." , mai mult denotativ – cu sens de a fi onorat de cineva, dar şi cu conotaţii subtile în ideea inducerii unor idei moralizatoare; substantivul astfel citit devine "cinstire" în cheia actuala, practic un infinitiv lung de diateza pasiva.
Sub aspectul imaginii, trebuie remarcat faptul ca, deşi nu abuzează de figuri de stil
, Neculce are darul de a construi imagini fără a silui limba vorbita, cu o dezarmanta naturaleţe. Evenimentele se succed în cursul lor firesc, extrem de vizual, cu a anumita gradare menita sa sporească interesul cititorului (suferinţele poporului sunt prezentate crud, fără întorsături lexicale, cu durere greu reprimata: "Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, bătuţi şi struncinaţi precum era mai rău şi mai amarnic, cum nu se poate nici a se scrie, nici a se povestire caznele şi ucisurile lor ce au avut cu tătarii.").
Ca portretist, Neculce rămâne creatorul unor chipuri vii, insistând acolo unde firea personajului are ceva semnificativ; personajele sunt vii prin ceea ce au caracteristic, chiar daca aceste însuşiri sunt, nu de puţine ori, contrastante ( Toderasco din Galaţi este "chipeş...din fire, dar mai rău şi mai spurcat, şi mai varvar şi mai tiran nu era alt om pe acele vremi în ţară", Milescu era " prea învăţat şi cărturar, şi ştia multe limbi: elineşte, greceşte şi turceşte. şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi paloşe, cu soltare tot sarma la cai...Iar când a fost odată, nu s-a saturat de bine şi de cinste ce avea la Ştefaniţă-vodă, ci a şezut şi a scris nişte cărţi viclene..."; gradaţia în creionarea personajelor pare perfecta în portretul făcut lui Gin Ali Pasa, " un păgân rău, turbat şi mare sorbitor de sânge asupra creştinilor (este oarecum suspecta asemănarea dintre acest text şi caracterizarea făcută de Ureche lui Ştefan: «Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de graba varsatoriu de sânge nevinovat») Nu-i trebuiau lui daruri sau rugăminte. Acesta au omorât pe Brancoveanu vodă cu cuconii; acesta au omorât şi pe Ştefan vodă şi pe tată-său Constantin Stolnicul, şi pre Mihai Spătarul şi pe Lupul Vornicul...Numai ca şi-au luat şi el plata..., ca i-au luat tata-sau diavolul sufletul.".

   SURSA 03
 
   Ioan Neculce a fost un cronicar moldovean, boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate în epoca domniei lui Dimitrie Cantemir.
Biografie
Cronicarul s-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.
Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice - şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.
Opere
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".
Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci ştim că la venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, şi portretul ţarului: "Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam aruncă câteodată din cap, fluturând".
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate».
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă. 

sursa:ipedia.ro