Charles Baudelaire - Poet/Scriitor

  Charles Baudelaire- poet, estetician, critic literar si de arta francez, a trait in perioada 1821- 1867. El s-a impus nu numai prin versurile sale, dar si prin experienta sa poetica. A fost primul poet francez care s-a impus pe plan european ,,cu Baudelaire lirica franceza a devenit un fapt european". Poezia lui reprezinta practic inceputurile poeziei moderne.

Poezia lui Baudelaire in literatura franceza reprezinta un caz aparte, la fel si modul sau de viata a fost aparte, el face parte din categoria poetilor damnati. Imediat dupa nasterea lui, tatal sau care avea 62 de ani, moare, iar mama, care avea numai 28 de ani, se grabeste la numai un an de la moartea sotului sa se recasatoreasca cu un general, care ajunge ambasador al Frantei la Constantinopol.
O seama de biografi pun pe seama diferentei mari de varsta dintre cei doi parinti ai lui ciudateniile care il faceau aparte de semenii sai.
La varsta de 17 ani, tatal sau vitreg cu care nu se intelegea defel, il imbarca pe un vapor spre Indii. El, diplomat, debarca pe insula Bourbon, de unde revine la Paris, la varsta de 18 ani ca sa-si revendice drepturile de proprietar al averii tatalui sau, insotit de o actrita mulatra, cu o morala cu totul indoielnica.
Se intoarce razvratit repetand un lucru pe care l-a spus si in copilarie,,m-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"- el toata viata va fi un singuratic.
Aceasta perioada fiind si epoca inceputurilor sale scriitoricesti; el este un poet al cautarilor continue, un poet al nemultumirii de sine, a conflictului dintre ratiune si inima, el se considera poet damnat, un om sortit sa nu cunoasca fericirea pe pamant. Dandysm-ul sau a fost in realitate o maniera de a protesta impotriva lumii contemporane, pe care o credea meschina. Se simtea bantuit de o furie de geniu, furtunile launtrice ii devastau sufletul, ii inspaimantau luciditatea cu care-si da seama de singuratatea ce-l coplesea, din mrejele careia nu stia cum sa scape.
Dupa revolutia din 1848, zece ani el traduce aproape in exclusivitate opera lui Edgar Alan Poe, despre care spunea ca I-a plagiat ideile, dar in acelasi timp se ocupa si de celebra sa carte Florile raului , care in prima editie cuprindea 100 de poezii. Aparitia cartii e scandaloasa si, el este dat in judecata si judecat de acelasi judecator care-l va judeca peste cativa ani pe Gustave Flaubert- pentru romanul Doamna Bovary.
În formarea spiritului lui Baudelaire exista cateva etape cruciale, cum ar fi: o dragoste in sanul familiei care s-a prabusit odata cu recasatorirea mamei sale, descoperirea unor orizonturi noi de o frumusete stranie in prima sa calatorie spre Indii, intalnirea cu opera poetului Poe, cele doua inspiratoare: mulatra si M-me Sabatier- atat de deosebite intre ele.
Cunoscand foarte bine lumea din jur, el constata la o anumita data ca: "trebuie sa ne intoarcem spre interior".
Sartre- spune despre Baudelaire- "scarba de sine, dezgustul de propria fiinta, a fost rezultatul unei aventuri tragice, si anume de-a fi coborat cu prea mare luciditate in imparatia adancurilor intunecate ale constiintei, ceea ce I-a dat senzatia unui vid interior nevindecat.

   SURSA 02
 
   Florile raului- este opera care exprima tocmai acest lucru într-o mare varietate de forme. Aceste flori se gasesc la granita dintre romantism si poezia moderna, în orice caz la începuturile unei poezii noi.
Baudelaire- a gasit numeroase analogii din opera lui Poe: sentimentul singuratatii, reveria pâna la extaz, cautarile unui paradis artificial, spleen-ul si obsesia mortii.
Baudelaire l-a tradus pe Poe nu ca si poet ci ca prozator; pâna la contactul cu opera lui, ideile lui Baudelaire, salajuiau în sufletu-I ravasite.
Într-o scrisoare catre Alfred de Vigny, Baudelaire îi scrie ca: "doreste ca aceasta carte sa nu fie privita ca pe un album, pentru ca ea are un început si o încheiere".
Studiind cartea ne dam seama ca ea are arhitectura cea mai severa din lirica europeana. Ea cuprinde o suita de cicluri care se leaga între ele prin ideea contrastului de pretutindeni, cele doua postulate spre care tinde sufletul omenesc: binele si raul, frumosul si uratul, dragostea si ura, adevarul si minciuna,etc. El era convins ca purtam în suflet stigmatul mortii, de la care, ca oameni, nu ne putem sustrage.
Baudelaire este primul poet citadin în excelenta prin ciclul Imagini pariziene, un alt ciclu este Vinul – un pacat al tineretii sale, o forma de coborâre în paradisurile sale artificiale, într-o uitare de sine, imaginea descriptibilului. Ciclurile sunt ca si ciclurile desfasurarii vietii.
Litaniile catre Satan- poemul care încheie ciclul si care e o splendida idee a omului care si-a pierdut credinta în Dumnezeu, si I se roaga celuilalt, acelui înger razvratit si alungat din cer pentru ca stia prea multe. Ruga- de la sfârsitul poemului ni-l înfatisaza pe poet dornic de-a coborî în "adâncimi" pentru odihna. Ultimul ciclu al Florilor raului este Moartea – obsesie pe care a putut-o mosteni si de la Poe, dar care mai degraba e rezultatul propriei sale existente.
Se pare ca exista o cheie pentru toate întrebarile în legatura cu moartea din volumul Florile raului pe care ne-o întinde poetul în ultima poezie a ciclului – Le voyage – poemul e o incursiune prin viata omului, o invitatie la calatorie , la marile calatorii, la calatoriile fara tinta cum au fost ale lui.
"Florile raului" – sunt în realitate niste flori bolnave, de o boala incurabila de care au suferit toti oamenii de sensibilitatea lui Baudelaire din epoca sa si foarte multi dintre intelectualii lumii moderne a secolului XX. Aceste flori tâsnesc dintr-o estetica a urâtului. În volum exista o serie de cuvinte cheie cum ar fi: maretie murdara, descompus si fermecator, groaza îmbietoare, negru si lumina, etc.

   SURSA 03
 
   Charles Baudelaire este un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale.
Note bio-bibliografice
1821 Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827 Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828 Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835 Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840 Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842 Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845. Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
În 1847, publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
În 1848, publică şi lucrează la variate gazete. În 1854 şi 1855, publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.
Florile răului
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apriţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice, mai non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut o serie de atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl intrenează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, dupa o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.
Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului. 

sursa:ipedia.ro