Robert Schumann - Compozitor/Pianist (Detalii/Bibliografie)
In 1828 paraseste scoala din Zwickau si pleaca intr-un turneu la Munchen. Incepe sa studiaeze dreptul la Leipzing insa isi neglijeaza studiile din pasiune pentru muzica, iar din 1829 incepe sa compuna. In 1837 se logodeste cu Clara Schumann, o pianista si compozitoare foarte talentata, cu care va avea cinci copii. Nu dupa mult timp isi accidenteaza mana dreapta iar sperantele ca el sa devina pianist au fost spulberate. Din dorinta de a face muzica, Robert Schumann se dedica complet compozitiei si ia cursuri de la Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Tot in aceeasi perioada compune o opera cu subiectul Hamlet.
Reuseste sa se casatoreasca cu Clara abia in anul 1840, iar faptul ca se afla langa persoana iubita il stimuleaza si reuseste sa compuna in numai un an aproximativ 150 de piese. In anul 1841 se axeaza pe muzica orchestrala si scrie simfonii si compozitii pentru pian si orchestra. Un an mai tarziu, in timp ce sotia sa era pleacata intr-un turneu, incepe sa compuna muzica de camera si sa-si arate romantismul prin piese precum "Quintetul pentru Pian". In 1842 obtine postul de profesor la conservatorul din Leipzig si se cocupa de compozitii corale. In 1844 se muta alturi de Clara la Dresda si trece printr-o perioada de depresie, neputand compune o buna perioada de timp. Incepe sa compuna din nou in 1850 si scrie opera "Genoveva". Cativa ani mai tarziu, compozitorul intra din nou intr-o stare de depresie, urmand sa fie internat intr-un azil. Aici Robert Schumann se stinge din viata in anul 1856.
Reuseste sa se casatoreasca cu Clara abia in anul 1840, iar faptul ca se afla langa persoana iubita il stimuleaza si reuseste sa compuna in numai un an aproximativ 150 de piese. In anul 1841 se axeaza pe muzica orchestrala si scrie simfonii si compozitii pentru pian si orchestra. Un an mai tarziu, in timp ce sotia sa era pleacata intr-un turneu, incepe sa compuna muzica de camera si sa-si arate romantismul prin piese precum "Quintetul pentru Pian". In 1842 obtine postul de profesor la conservatorul din Leipzig si se cocupa de compozitii corale. In 1844 se muta alturi de Clara la Dresda si trece printr-o perioada de depresie, neputand compune o buna perioada de timp. Incepe sa compuna din nou in 1850 si scrie opera "Genoveva". Cativa ani mai tarziu, compozitorul intra din nou intr-o stare de depresie, urmand sa fie internat intr-un azil. Aici Robert Schumann se stinge din viata in anul 1856.
SURSA 02
8 iunie 1810 - se naste Robert Schumann , unul dintre cei mai importanti compozitori germani. Sotia sa, Clara Schumann, a fost la randul ei compozitor si o talentata pianista. Schumann a compus mai multe lucrari pentru pian, multe dintre ele destinate celor cinci copii ai cuplului, dar si compozitii foarte dificile pentru Clara.
Fiu al unui librar, a demonstrat de la bun inceput ca avea talent muzical, fiind pasionat atat de pian, cat si de literatura. Dar inca de foarte tanar era pasionat de scrierile lui J.P.F. Richter, de compania feminina si mai ales de sampanie, gusturi pe care si le-a pastrat toata viata. In 1821 a plecat la Leipzig pentru a face studii de drept, dar in loc de asta a preferat sa se ocupe de muzica si literatura. A scris in acea perioada cateva bucati pentru pian si a luat lectii de la Friedrich Wieck. Dupa un timp petrecut la Heidelberg, unde oficial se pregatea studiind dreptul, dar de fapt se ocupa doar de muzica, si-a convins familia ca trebuie sa devina pianist.
S-a dovedit surprinzator de convingator, a obtinut acceptul - si ce era mai important, sprijinul material - si in 1830 locuia impreuna cu Wieck la Leipzig. Dar in curand a inceput sa aiba probleme cu degetele. Chiar daca nu a mai putut exersa ca inainte, a continuat sa compuna in acelasi ritm ca inainte, multe lucrari datand din aceasta perioada.
Un rol destul de important in viata sa l-au avut si relatiile amoroase, Robert Schumann aprinzandu-se extrem de repede, dar plictisindu-se in la fel de scurt timp, cu o singura mare exceptie, care avea sa ii marcheze definitiv viata. In 1835 era indragostit nebuneste de fiica lui Wieck, Clara, chiar daca fostul sau profesor facea toate eforturile pentru a-i desparti. Cei doi s-au logodit in 1837, dar apoi au petrecut mult timp despartiti, iar Schumann a trecut printr-o perioada de depresii si crize. Abia in 1839 au incercat sa faca in asa fel incat sa nu mai fie nevoie de consintamantul lui Wieck, dar abia in 1840 au reusit sa se casatoreasca. Schumann, stimulat in buna masura de faptul ca pentru prima data era alaturi de femeia iubita, compune mai mult si mai bine decat oricand. In doar un an va termina circa 150 de piese, unele dintre ele adevarate capodopere, majoritatea inspirate de legatura dintre el si Clara. Schumann, in calitatea sa de compozitor si pianist, a facut ca pianul sa ia parte cu totul la exprimarea emotiilor, mult peste partile vocale.
Din 1841 insa Schumann s-a indreptat spre muzica orchestrala: a scris simfonii si o minunata compozitie pentru pian si orchestra, special pentru Clara, bucata ce va deveni primul pas pentru Concertul pentru Pian. Apoi, in 1842, in timp ce Clara se afla intr-un turneu (Schumann detesta sa o insoteasca) compozitorul a inceput sa scrie muzica de camera, reusind prin piese precum Quintetul pentru Pian sa aduca o caldura romantica si in egala masura o anumita prospetime acestui gen.
Mai tarziu, incepand cu 1843, a inceput sa se ocupe de compozitii corale, a fost profesor la noul conservator din Leipzig, condus de Mendelssohn. Dar nu s-a descurcat prea stralucit in noua postura didactica, la fel cum nu a reusit nici sa fie un dirijor prea bun. Schumann si Clara s-au mutat in 1844 la Dresda, dar compozitorul a continuat sa aiba perioade de depresie, in care nu putea lucra. Abia in 1847 - 1848 a reusit sa compuna din nou, scriind opera Genoveva (a carei premiera a avut loc in 1850 la Leipzig, cu un succes moderat), dar si muzica de camera. In 1850 va capata un post la Dusseldorf, dar dupa o perioada prolifica, Schumann s-a prabusit din nou in depresii, iar intre 1852-1853 starea sa de sanatate era tot mai precara. A renuntat la slujba si in scurt timp a inceput sa aiba halucinatii, a incercat sa se sinucida (speriat de ideea nebuniei) si in final a fost internat intr-un azil, unde avea sa moara in 1856. La capataiul sau au fost pana in ultima clipa Clara Schumann si tanarul compozitor Brahms.
8 iunie 1810 - se naste Robert Schumann , unul dintre cei mai importanti compozitori germani. Sotia sa, Clara Schumann, a fost la randul ei compozitor si o talentata pianista. Schumann a compus mai multe lucrari pentru pian, multe dintre ele destinate celor cinci copii ai cuplului, dar si compozitii foarte dificile pentru Clara.
Fiu al unui librar, a demonstrat de la bun inceput ca avea talent muzical, fiind pasionat atat de pian, cat si de literatura. Dar inca de foarte tanar era pasionat de scrierile lui J.P.F. Richter, de compania feminina si mai ales de sampanie, gusturi pe care si le-a pastrat toata viata. In 1821 a plecat la Leipzig pentru a face studii de drept, dar in loc de asta a preferat sa se ocupe de muzica si literatura. A scris in acea perioada cateva bucati pentru pian si a luat lectii de la Friedrich Wieck. Dupa un timp petrecut la Heidelberg, unde oficial se pregatea studiind dreptul, dar de fapt se ocupa doar de muzica, si-a convins familia ca trebuie sa devina pianist.
S-a dovedit surprinzator de convingator, a obtinut acceptul - si ce era mai important, sprijinul material - si in 1830 locuia impreuna cu Wieck la Leipzig. Dar in curand a inceput sa aiba probleme cu degetele. Chiar daca nu a mai putut exersa ca inainte, a continuat sa compuna in acelasi ritm ca inainte, multe lucrari datand din aceasta perioada.
Un rol destul de important in viata sa l-au avut si relatiile amoroase, Robert Schumann aprinzandu-se extrem de repede, dar plictisindu-se in la fel de scurt timp, cu o singura mare exceptie, care avea sa ii marcheze definitiv viata. In 1835 era indragostit nebuneste de fiica lui Wieck, Clara, chiar daca fostul sau profesor facea toate eforturile pentru a-i desparti. Cei doi s-au logodit in 1837, dar apoi au petrecut mult timp despartiti, iar Schumann a trecut printr-o perioada de depresii si crize. Abia in 1839 au incercat sa faca in asa fel incat sa nu mai fie nevoie de consintamantul lui Wieck, dar abia in 1840 au reusit sa se casatoreasca. Schumann, stimulat in buna masura de faptul ca pentru prima data era alaturi de femeia iubita, compune mai mult si mai bine decat oricand. In doar un an va termina circa 150 de piese, unele dintre ele adevarate capodopere, majoritatea inspirate de legatura dintre el si Clara. Schumann, in calitatea sa de compozitor si pianist, a facut ca pianul sa ia parte cu totul la exprimarea emotiilor, mult peste partile vocale.
Din 1841 insa Schumann s-a indreptat spre muzica orchestrala: a scris simfonii si o minunata compozitie pentru pian si orchestra, special pentru Clara, bucata ce va deveni primul pas pentru Concertul pentru Pian. Apoi, in 1842, in timp ce Clara se afla intr-un turneu (Schumann detesta sa o insoteasca) compozitorul a inceput sa scrie muzica de camera, reusind prin piese precum Quintetul pentru Pian sa aduca o caldura romantica si in egala masura o anumita prospetime acestui gen.
Mai tarziu, incepand cu 1843, a inceput sa se ocupe de compozitii corale, a fost profesor la noul conservator din Leipzig, condus de Mendelssohn. Dar nu s-a descurcat prea stralucit in noua postura didactica, la fel cum nu a reusit nici sa fie un dirijor prea bun. Schumann si Clara s-au mutat in 1844 la Dresda, dar compozitorul a continuat sa aiba perioade de depresie, in care nu putea lucra. Abia in 1847 - 1848 a reusit sa compuna din nou, scriind opera Genoveva (a carei premiera a avut loc in 1850 la Leipzig, cu un succes moderat), dar si muzica de camera. In 1850 va capata un post la Dusseldorf, dar dupa o perioada prolifica, Schumann s-a prabusit din nou in depresii, iar intre 1852-1853 starea sa de sanatate era tot mai precara. A renuntat la slujba si in scurt timp a inceput sa aiba halucinatii, a incercat sa se sinucida (speriat de ideea nebuniei) si in final a fost internat intr-un azil, unde avea sa moara in 1856. La capataiul sau au fost pana in ultima clipa Clara Schumann si tanarul compozitor Brahms.
SURSA 03
Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului german.
Biografie
Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în egalitate către cultivarea în literatură şi muzică în acelaşi timp. El însuşi povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe pe Lord Byron şi autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă literară exercitată asupra sa a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinereţe, "Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât şi tutorele său dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.
1830-1839
Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paşte în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie mamei sale, "Întreaga mea viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi conştient în muzică şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în ambele locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria von Weber erau neglijaţi în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism al preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.
Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârşeşte logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol, C şi B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu zgomotele falsităţii. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuşi a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar apreciaţia sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate generoasă care l-a remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese precum Warum şi In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero şi Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viaţa reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muştiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieţii sale se sfârşeşte.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută şi cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influenţă a stat la baza perfecţiunii textuale din compoziţii precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns şi Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) şi Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deşi balada dramatică este mai puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume, una ideală, în care mişcările sale sunt aproape precum dorinţele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea cuvenită. În timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut în cadrul Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziţiei muzicii de cameră şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute şi admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziţia de cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei experienţe de viaţă şi a impulsului de a o exprima.
Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soţia sa în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca editorială şi pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături şi îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar şi clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden şi Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost puternic influenţate de către Schumann, care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carneţelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani, iar uvertura în 1853.
După 1850
Între 1850 - 1854 textul operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la mal confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 este ridicată o statuie de A. Donndorf la mormântul său.
Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului german.
Biografie
Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în egalitate către cultivarea în literatură şi muzică în acelaşi timp. El însuşi povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe pe Lord Byron şi autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă literară exercitată asupra sa a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinereţe, "Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât şi tutorele său dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.
1830-1839
Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paşte în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie mamei sale, "Întreaga mea viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi conştient în muzică şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în ambele locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria von Weber erau neglijaţi în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism al preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.
Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârşeşte logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol, C şi B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu zgomotele falsităţii. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuşi a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar apreciaţia sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate generoasă care l-a remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese precum Warum şi In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero şi Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viaţa reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muştiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieţii sale se sfârşeşte.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută şi cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influenţă a stat la baza perfecţiunii textuale din compoziţii precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns şi Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) şi Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deşi balada dramatică este mai puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume, una ideală, în care mişcările sale sunt aproape precum dorinţele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea cuvenită. În timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut în cadrul Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziţiei muzicii de cameră şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute şi admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziţia de cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei experienţe de viaţă şi a impulsului de a o exprima.
Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soţia sa în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca editorială şi pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături şi îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar şi clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden şi Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost puternic influenţate de către Schumann, care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carneţelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani, iar uvertura în 1853.
După 1850
Între 1850 - 1854 textul operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la mal confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 este ridicată o statuie de A. Donndorf la mormântul său.
sursa:ipedia.ro
0 comments: