Pumnalul

Pumnalul, un cuţit mare cu lama dreaptă,  este cea mai veche dintre arme albe,  din ea  dezvoltându-se în epoca de bronz spada.   În general, până la o lungime de 40 de cm se consideră a fi pumnal iar peste această lungime se consideră spadă. Pumnalele de luptă din vechime se numeau „akinakes” şi aveau o gardă antropomorfă  şi un buton cu „antene” sau „ghiare de vultur”.

Pumnalul este o armă de înţepare scurtă cu lamă îngustă sau lată, dreaptă sau curbă, cu 1,2,3 sau 4 tăişuri şi cu mâner pentru o singură mână. Sunt arme ţinute în pumn pentru a putea fi utilizate cu o mişcare rapidă de împingere a braţului de sus în jos împotriva adversarului.

Pumnalul  era cunoscut din neolitic. Pumnalele cu lame late cu dublu tăiş din epoca de piatră, aveau un mâner din acelaşi material, care în cazul unor exemplare avea formă de evantai pentru a fi mai bine poziţionate în mână la lovire. Cele din epoca de bronz erau de formă şi cu decoraţiune variată. Până în sec. XIII nu joacă un rol important, sax-ul îndeplinind atunci funcţia unei arme de înţepare. La războinicii înarmaţi complet, pumnalul este considerată a treia armă.  Un cavaler folosea mai întâi lancea pentru împungere, apoi apela la spadă iar dacă aceasta era pierdută în luptă, folosea pumnalul. Şi în cazul luptătorilor pedeştrii, situaţia era asemănătoare. Mai întâi se loveau cu suliţa lungă sau halebarda, când se creea aglomerare umană, se folosea spada scurtă şi în caz de necesitate pumnnalul. În viaţa civilă, pumnalul era util pentru că era purtat singur, pe o parte , nu îngreuna şi nu încurca. De aceea era preferat de nobili, burghezi şi ţărani ca armă de autoapărare.

Cauza pentru reintroducerea pumnalului ca armă de război la sfârşitul sec. XIII rezidă probabil în folosirea crescândă a platoşelor, pumnalul fiind folosit , se pare, pentru lupta corp la corp, în înghesuială, pentru a înţepa în locurile mici neacoperite de platoşă. Pumnalul folosit pentru „lovitura de graţie”, denumit „misericordia” avea de obicei o lamă îngustă, în secţiune prezentând mai multe muchii.

Anumite forme tipice  ale zonei mânerului au dus la denumiri speciale pentru pumnale. Pumnalul reniform are în partea de jos a mânerului nişte îngroşări evidente, de forma unor bulbi. Plăselele se lărgesc în partea superioară şi au adesea aplicat un capac de metal  deasupra. La pumnalele de după sfârşitul sec. XIV apare adesea  între mâner şi inserţia lamei o plăcuţă arcuită de metal. Uneori este arcuită şi prelungită până la vârful lamei formând două braţe lungi. Se poate trage concluzia că pumnalul era folosit ca şi opritor/captator pentru  alte lame.

Anumite caracteristici are şi pumnalul tip „plăcuţe”. Mânerul acestuia are la ambele capete câte o plăcuţă rotundă . Cea superioară are rolul de cap iar cea inferioară de parare. La anumite modele, mânerul metalic  se lăţeşte către capete sub forma unei trompete. Lamele sunt ca la cuţit, dar foarte subţiri şi cu mai multe muchii în secţiune. Aceste pumnale erau folosite în perioada 1300 – sec. XVI.

Alt tip de pumnal este cel denumit „basilard”. Garda de parare plată, dreaptă sau curbă, este din aceeaşi bucată cu cârligul de la baza mânerului, deasupra căruia sunt montate plăselele. Lamele cu dublu tăiş sunt late în partea superioară şi se subţiază puternic spre vârf.

O armă cu efect de surprindere era pumnalul de mâna stângă cu lame mobile. Din lama centrală îngustă, cu vârful lăţit pornesc două lame laterale aflate la un unghi de 50 – 70 grade. Fiind închis, acest pumnal are forma obişnuită. În momentul în care luptătorul apasă un buton sau trage de un mâner curb aflat la baza lamei, sunt eliberate cele două lame laterale, care sar fiind împinse de un arc montat în interior.   Acest tip de pumnal a apărut în Italia iar în ţările europene şi-a găsit utilitatea până la jumătatea secolului al XVII lea.

De provenienţă italiană este stiletul, un pumnal mic cu lamă îngustă având în secţiune 3 sau 4 muchii precum şi gardă de parare scurtă şi dreaptă. Stiletul se putea lesne ascund sub îmbrăcăminte, datorită dimensiunii sale şi era preferat de cei ce comiteau asasinate.

În fapt, pumnalul era purtat îndeobşte la brâu, pe partea stângă sau dreaptă, în faţă sau în spate. Pentru că acestei arme i se atribuia renumele de armă perfidă folosită pentru comiterea unor omoruri mişeleşti, pumnalul nu a fost niciodată considerat un simbol pentru putere şi dreptate ca spada sau lancea.

Dintre tipurile de pumnale mai deosebite, notăm katar-ul şi „coarnele fachirului”, ambele de provenienţă indiană. Katarul, pumnalul hindus, este făcut în întregime din oţel şi are un mâner în forma literei H, care se fixează în pumn. „Coarnele fachirului” este o armă formată din două pumnale arcuite, poziţionate opus şi confecţionate din coarne de animal la al căror capăt subţire se fixa o ţeapă de oţel. În spaţiul dintre capetele groase ale pumnalelor, prinse în două nituri, se aşeza mâna. Acest pumnal se folosea ca armă de apărare de către fachiri, hinduşi sacri ce nu aveau voie să poarte arme obişnuite.

Hangerul

Este un pumnal mare, cu lama încovoiată, de origine orientală.