Creditul si Dobanda
1.2. Formele creditului si titlurile de credit
1.3. Dobanda
1.1. Continutul si trasaturile creditului
Termenul de credit , abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotriva in activitatea comerciala, bancara, in contabilitate, cat si in relatiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai larga utilizare a creditului apartine insa domeniului financiar-bancar si comercial.
In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relatie baneasca ce apare in legatura cu acordarea de imprumuturi unor pesoane juridice sau fizice, care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta" .
Caracterizand specificul creditului, Virgil Madgearu scria ca, prin credit se intelege "schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligatii viitoare pentru o afacere prezenta. Deci, creditul este o afacere in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt separate in timp" .
Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa intre producator si consumator, intre oferta si cerere si intre cei doi agenti economici reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta relatie dintre cei doi parteneri definind intreaga relatie a procesului de creditare.
Sub un alt aspect, creditul a aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti economici, proces caruia nu-i poate face fata moneda lichida, din aceasta perspectiva creditul reprezentand o parghie a desfasurarii oricarui proces economic. La nivelul agentului economic se constata ca pe langa capitalul propriu, acesta contracteaza si imprumuturi, in particular bancare, sub forma creditului. Largirea si modernizarea productiei spre care tinde orice manager, crearea conditiilor pentru a rezista concurentei si, nu in ultimul rand, obtinerea unui profit care sa-i asigure desfasurarea normala a activitatii sunt de neconceput fara existenta creditului.
Depasind sfera de interese a agentului intern, creditul se extinde si in relatiile cu partenerii externi, in cele mai complexe sfere de activitate in care intervin diferiti agenti economici, chiar si la nivelul statului, confirmand adevarul (asa cum demonstreaza monetaristii) ca astazi omenirea traieste prin credit.
In practica monetar- financiara, creditul se confunda adesea cu banii si cu finantele. Ori, banii si respectiv, finantele au functii care le asigura relativa independenta, incat orice identitate intre cele trei notiuni nu poate fi decat generatoare de concluzii incompatibile cu rigorile stiintifice ale adevarului. In acest sens, subliniem ca numai in cadrul relatiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale si monetare, creditul se poate transforma fie in bani, fie in finante; in vreme ce finantele presupun capitaluri deja formate care se acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice, in urma carora apar capitaluri economice temporar disponibile.
Victor Slavescu, oferind o ampla motivare a creditului, accepta unele interferente ale sferei acestuia cu sfera notiunii de bani, surprinzand totusi elemente de continut specific ale acestui concept (scadenta, dobanda). Astfel, in opinia lui V. Slavescu, creditul si operatiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedeaza o suma de bani, efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic, in folosinta altui subiect economic, cu obligatia acestuia din urma de a restitui mai tarziu, la un termen fixat, suma primita, plus o suma de bani, care se cheama interes sau dobanda.
Cu toata complexitatea si varietatea lor, relatiile de credit au o esenta comuna data de trasaturile lor caracteristice:
- subiectii relatiei de credit;
- promisiunea de rambursare;
- rambursabilitatea;
- dobanda;
- acordarea creditului;
- consemnarea si tranferabilitatea acestuia.
Subiectii relatiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana fizica sau juridica care avanseaza imprumutul conditionat si pentru un interval de timp si debitorul, tot o persoana fizica sau juridica care, in schimbul dreptului de folosinta asupra obiectului imprumutului, se obliga sa restituie creditorului la scadenta suma avansata impreuna cu dobanda.
Dupa natura participantilor la procesul de creditare, acestia se pot grupa in trei categorii cu ampla cuprindere: firma, populatie, si stat. Intreprinderea si populatia apar frecvent atat in postura de debitor, cat si de creditor. Pe plan intern, de regula, statul este debitor, dar in raporturile internationale, statul poate sa apara atat ca debitor, cat si in postura de creditor.
Pe de alta parte, in calitate de creditori, firmele si populatia se afirma diferentiat in diferite tari, tendinta fiind, in tarile dezvoltate economic, de crestere a ponderii populatiei la procesul de creditare, ceea ce genereaza profunde modificari in activitatea bancara, de transformare financiara a disponibilitatilor monetare in economii financiare. In calitate de debitor, alaturi de firme si, in mai mica masura, de populatie, se afirma cu putere statul, ponderea acestuia in debitul national variind intre 20% si 40%, evident, in functie de tara si timp.
Promisiunea de rambursare reprezinta elementul esential al relatiei de credit, presupunand riscuri care necesita, in consecinta, angajarea unor garantii.
In raporturile de credit riscurile probabile sunt:
- riscul de nerambursare;
- riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau a incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiza temeinica a imprumutatului din mai multe puncte de vedere: competenta profesionala, situatie economica nationala si internationala, situatie financiara, volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoasterea legislatiei, legaturile juridice cu alte intreprinderi, etc. De regula, prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin colaborarea cu alte institutii de credit) si/sau prin garantarea imprumutului.
Riscul de imobilizare survine la banca sau la detinatorul de depozite, care nu sunt in masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereusite a creditelor acordate. Prevenirea unui asemenea risc se poate obtine prin administrarea judicioasa a depozitelor si creditelor de catre banci, angajarea de credite pe hartii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont si prin alte operatiuni.
Creditele care se acorda, de regula, prin banci, angajeaza fonduri ce nu apartin bancii. De aceea, in scopul gestionarii ferme a fondurilor ce-i sunt incredintate spre pastrare, banca trebuie sa-si intareasca pozitia sa de creditor prin garantii personale si garantii reale.
Garantia personala reprezinta angajamentul unei terte persoane de a onora obligatiile debitorului in cazul in care acesta este in incapacitate de plata. Garantia poate fi simpla si solidara. In cazul garantiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea primordiala a debitorului si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa raspunda numai pentru partea sa. In cazul garantiei solidare, garantul poate fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent, sau chiar inaintea debitorului, daca aparent prezinta conditii preferabile de solvabilitate.
Garantia reala presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte persoane) pentru asigurarea executarii obligatiei debitorului. Garantiile reale pot fi asigurate prin:
a) retinere care consfinteste dreptul creditorului de a pastra un bun al debitorului atata vreme cat acesta nu a fost achitat integral;
b) gajare care invoca actul prin care debitorul remite creditorului un bun in garantia creditului. Gajarea poate avea loc cu sau fara deposedare. Daca gajarea are loc fara deposedare, creditorul primeste un titlu de recunoastere a gajului. Creditorul titular al gajului are anumite drepturi:
- de preferinta, respectiv de a fi platit inaintea altora, in cazul vanzarii bunului ce reprezinta garantia;
- de urmarire, daca se schimba proprietarul;
- de retinere, pastrarea obiectului gajului pana la achitarea obligatiunilor debitorului;
- de vanzare, vanzarea prin justitie a bunului gajat in cazul incapacitatii de plata a debitorului.
c) ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare si cu publicitate, conferindu-i creditorului dreptul de preferinta si dreptul de urmarire;
d) privilegiul reprezinta dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra uneia din parti sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire. Privilegiile pot fi generale si speciale, respectiv mobiliare si imobiliare.
Indiferent de garantiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul ca o buna garantie nu este decat o precautiune suplimentara si nu un suport al unui risc, mai mult decat probabil. Transformarea garantiilor in bani (exercitarea dreptului creditorului in cazul incapacitatii de plata a debitorului) presupune pentru creditor eforturi si cheltuieli suplimentare si nu in ultimul rand, prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor.
Rambursabilitatea. Prin natura sa, creditul este o finantare cu caracter temporar, rambursarea lui dupa o anumita perioada de timp fiind obligatorie. Termenele de rambursare sunt foarte variate si in functie de acestea creditele se pot clasifica in:
- credite pe termen foarte scurt pana la 24 de ore;
- credite pe termen scurt pana la un an;
- credite pe termen mediu pana la 5-7 ani;
- credite pe termen lung pana la 50 sau chiar 100 ani pentru (pentru constructie de locuinte).
Pentru creditele pe termen scurt, caracteristica este rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica de cele mai multe ori o rambursare esalonata, ceea ce arata ca, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.) odata cu platile cuvenite pentru dobanzi se ramburseaza o parte din imprumut.
Dobanda reprezinta caracteristica esentiala a creditului. In acordurile de credit s-a incetatenit clauza dobanzii fixe. Clauza dobanzii fixe, convenita in cadrul acordului de credit, este acceptabila pentru ambele parti, pentru intregul imprumut si pe toata durata creditului. Pe fondul presiunii inflationiste s-a instituit regimul dobanzilor variabile (sensibile), situatie in care dobanzile se modifica periodic (de regula semestrial) in functie de nivelul dobanzii pe piata (nationala sau internationala). In acordurile de credit se poate prevede aditionarea dobanzii cuvenite si plata integrala a acesteia la incheierea contractului.
Acordarea creditului. Creditul poate fi consimtit in cadrul unei tranzactii unice: acordarea unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui depozit. In ultima vreme s-a dezvoltat sistemul de credit deschis (linii de credit), in cadrul caruia imprumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor, cartile de credit fiind modalitatile cele mai raspandite pentru aceasta forma. In consimtirea tranzactiei, respectiv acordarea creditului, fiind un act de mare importanta, creditorul trebuie sa-si asigure o buna informare si documentare pentru evitarea riscului. Este vorba, in principal, de riscul in investirea de hartii de valoare, obligatiuni, de o mare audienta publica.
Consemnarea este o trasatura clasica a creditului si presupune inscrierea termenilor relatiei de creditare in documente. Exista insa si relatii de creditare neconsemnate care se incheie doar prin acord verbal intre cele doua parti si sunt bazate pe increderea personala, cum ar fi de exemplu acordarea de credit pe piata interbancara.
Transferabilitatea creditului presupune transferul titlului de credit. Acesta poate face obiectul unei operatii de vanzare-cumparare prin care se realizeaza cesiunea creantei, adica cedarea dreptului de a incasa suma inscrisa in titlul de credit (suma totala de incasat la scadenta de la debitor). Vanzarea-cumpararea titlurilor de credit se poate face:
a) direct intre investitori sub forma transmiterii unor cecuri, andosarii, scontarii sau rescontarii unor cambii. Transmiterea prin andosare (sau gir) consta in inscrierea pe verso-ul cambiei a formulei "Platiti lui X la ordinul acestuia" dupa care urmeaza semnatura beneficiarului care a cedat dreptul de a incasa suma. Transmiterea prin scontare consta in cumpararea cambiei de catre o banca, la un pret numit valoarea actuala (Va) a cambiei si calculat ca diferenta intre valoarea nominala (Vn) si scont (S).
Va = Vn (1), unde t numarul de zile din momentul scontarii pana la scadenta;
s taxa scontului.
b) indirect, in cadrul pietelor financiare. Pe aceste piete, atat vanzatorul cat si cumparatorul sunt reprezentati de agenti. Pretul cursului de credit cursul acestuia se stabileste in functie de cerere si oferta, dar acestea depind in mare masura de nivelul ratei dobanzii pe piata pentru scadente similare, precum si de nivelul dobanzii la instrumentul respectiv, astfel:
C = Vn , unde C cursul instrumentului respectiv;
Vn valoarea nominala a instrumentului;
ri0 rata dobanzii la instrumentul care face obiectul tranzactiei;
rp0 rata dobanzii pe piata.
In functie de operativitatea cu care se face transferul lor, titlurile de credit pot fi mai mult sau mai putin lichide.
1.2. Formele creditului si titlurile de credit
Intr-o economie de piata, relatiile de credit sunt considerabile, in dimensiunile lor si multiple in varietatea lor.
Clasificarea creditelor in forme distincte va aparea, in aceste conditii, discutabila, prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere. Totusi, gruparea operatiunilor de credit, functie de natura lor si de cadrul in care actioneaza, ofera posibilitatea caracterizarii fenomenului general si, totodata permite cuprinderea, in mare parte a raporturilor de credit semnificative.
Criteriile care permit delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:
- subiectii relatiilor de creditare: creditorul si debitorul;
- obiectul creditului si sfera de utilizare;
- sursa fondurilor imprumutate;
- durata relatiei de creditare.
Privite din perspectiva aceasta, raporturile de credit s-au structurat de-a lungul timpului in cinci forme fundamentale:
1) creditul comercial;
2) creditul bancar;
3) creditul obligatar;
4) creditul ipotecar;
5) creditul de consum.
Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai reprezentativa forma a creditului in economia de piata si consta in acordul reciproc de amanare a platii de catre agentii economici cu prilejul vanzarii marfurilor. El apare din faptul ca unii agenti economici dispun de marfuri fabricate si pregatite pentru vanzare, in vreme ce alti agenti economici au nevoie de aceste marfuri, dar nu dispun, o perioada de timp, de mijloacele banesti pentru cumparare. In felul acesta creditul comercial favorizeaza desfacerea productiei respective inainte ca agentul economic cumparator sa dispuna de cantitatea de bani necesara si accelereaza circuitul si rotatia capitalului ocupat in sfera productiei si circulatiei. In economia contemporana, creditul comercial este o forma predilecta prin care furnizorul finanteaza activitatea cumparatorului, acoperind o parte semnificativa a resurselor financiare ale intreprinderilor: 10-15% in SUA; 20-22% in Franta; 30-35% in Japonia.
Motivatia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale partilor in cresterea fluiditatii schimburilor si in diminuarea cheltuielilor de organizare, amenajare si intretinere a depozitelor etc. Totodata el este si un mijloc de concurenta, deoarece acordarea de facilitati in domeniul creditului de catre furnizor, este o cale suplimentara de a atrage clientela. In acelasi timp, creditul comercial are anumite limite, volumul sau depinzand de marimea capitalului disponibil al intreprinderilor din productia si circulatia marfurilor si de regularitatea revenirii capitalurilor la intreprinzatorii respectivi. In sfarsit, in economia de piata, creditul comercial are o mare audienta si pentru ca el poate fi usor transformat in credit bancar, prin operatia de scontare a cambiilor sau a altor efecte de comert, de catre beneficiarii acestora, in scopul obtinerii inainte de scadenta a disponibilitatilor banesti cuvenite.
In desfasurarea raporturilor de credit comercial, intreprinderile apar in dubla ipostaza:
- pe de o parte, ele primesc credite in calitate de cumparator, ceea ce le asigura un aflux de resurse;
- pe de alta parte, ele acorda credite propriilor lor cumparatori.
Daca pe ansamblu putem vorbi, insa, de un transfer reciproc de resurse, care avantajeaza pe fiecare intreprinzator in parte, judecand la o scara mai restransa, pentru o parte din intreprinderi resursele primite de la furnizori sub forma de marfuri, sunt cedate in valori egale, clientilor prin produse livrate pe credit. Pentru aceste intreprinderi angajarea patrimoniului este neutra, pentru altele, angajarea patrimoniului poate fi pozitiva cand soldul general le este favorabil (ele beneficiind de un aflux de resurse), iar pentru altele, poate fi negativa cand soldul general le este nefavorabil; pentru acestia diferenta trebuie suplinita prin credit bancar. Asadar, intreprinderile pentru care angajarea patrimoniului este negativa (reflux de resurse) devin, in cadrul circuitului generat prin creditul comercial, intermediari ai creditului bancar. Ele obtin credite bancare pe care, in parte, le redistribuie (ca furnizor) clientilor prin intermediul creditului sub forma de marfuri. Aceasta operatiune de redistribuire a creditului sub forma marfurilor tine si de inadecvarea activitatii bancare la nevoile financiare ale economiei.
Se poate concluziona, fata de cele de mai sus, ca intr-o sfera larga a economiei nationale, creditul comercial suplineste importante fluxuri financiare, tocmai cu ajutorul intreprinderilor nonfinanciare si nonbancare care asigura circuitul, repartizarea si redistribuirea de fonduri financiare.
Inscrisurile de credit (cambia, trata, biletul la ordin, etc) au numeroase valente: usureaza acordarea creditelor, permit transferabilitatea creantelor, cedarea lor unui alt beneficiar (de regula banci sau societati financiare), aceasta insemnand, in final, transformarea creditului comercial in credit bancar. In aceasta situatie banca isi angajeaza resursele sale intr-un plasament de credit de la preluare (prin scontare mai ales) pana la scadenta, operatiune similara cu acordarea unui credit pe termen scurt. Apeland la scontare, valoarea actuala a creditului este de fapt pretul de cumparare a creantei de catre banca. Dobanda incasata pentru aceasta perioada revine bancii sub forma scontului. Deci, valoarea actuala este egala cu valoarea nominala a creantelor din care se va deduce scontul.
Creditul obligatar
Creditul obligatar exprima acea forma a relatiilor de credit in care, pe de o parte, intervin institutiile statale sau intreprinderile economice in calitate de debitori, care emit obligatiuni, iar pe de alta parte subscriptorii de obligatiuni, in calitate de creditori, care isi avanseaza capitalul in scopul obtinerii unei dobanzi.
Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei, care reprezinta o creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul). Altfel spus, obligatiunea este o promisiune scrisa a debitorului de a plati o suma de bani la o data stabilita, detinatorul incasand periodic dobanzile cuvenite in raporturile de credite.
In general, obligatiunea este caracterizata prin valoare nominala, curs, pret de emisiune, cupon, durata de maturitate si valoarea garantata la rambursare. In mod repetat, pentru a atrage subscriptia de economii ale publicului, pretul de emisiune al unei obligatiuni se situeaza sub valoarea sa nominala cu 10-15%. In acest caz, subscriptorii beneficiaza de o prima de emisiune. Daca valoarea de rambursare la maturitate depaseste valoarea nominala, intervine o prima de rambursare de aceeasi marime ca prima de emisiune.
Durata unui imprumut obligatar este variabila de la 5 la 30 ani. Durata medie inregistrata in ultimul deceniu, pentru emisiunile de credit public este de 8,7 ani in SUA, 9 ani in Canada, 6 ani in Franta si 7 ani in Marea Britanie.
Rata stabilita la data emisiunii, de regula, este mai mica decat rata dobanzii curente bancare cu aproximativ 20-30% si aceasta pentru ca pentru detinatorii de obligatiuni riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul unui imprumut obligatar este mai mare decat al creditului bancar pentru aceeasi durata, deoarece acesta (costul imprumutului obligatar) cuprinde in plus:
- cheltuielile de emisiune (cca 6% din valoarea totala a emisiunii);
- comisionul anual platit bancilor pentru obligatiunile rascumparate (0,5% din valoarea lotului de obligatiuni rambursate);
- comisionul bancar (1% din valoarea dobanzilor acordate anual investitorilor);
- rata dobanzii acordata investitorilor cu scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobanzilor.
Desfasurand o activitate de expertizare in favoarea investitorilor, institutiile de rating pot consolida buna apreciere a emitentilor de obligatiuni, promovand prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.
Obligatiunile se vand in mod curent intre intreprinderi si banci, intre banci si Banca Centrala, in cadrul operatiunilor de optimizare a plasamentelor pe care o urmareste fiecare. In plus, activele in obligatiuni constituie baza unor operatiuni de imprumut, detinatorii obtinand, astfel, in conditii avantajoase, importante disponibilitati lichide. Pe de alta parte, benficiind de calitatea de proprietar al acestor obligatiuni au si dreptul de a incasa la termenele stabilite, dobanzile ce li se cuvin.
Rata dobanzii care se cuvine creditorilor detinatori de obligatiuni poate fi fixa sau variabila. In functie de valoarea ei nominala, de capitalul avansat si de periodicitatea platilor dobanzilor, suma pe care creditorul o incaseaza se poate determina astfel:
a) cand dobanda se plateste anual, se foloseste relatia:
D =
b) cand dobanda se plateste semestrial, se foloseste relatia:
D =
unde: D dobanda
Vn valoarea nominala a obligatiunii
r0 rata anuala a dobanzii pentru obligatiunea respectiva, exprimata in procente.
Daca obligatiunea este nominala, atunci creditorul-detinatorul este inregistrat in evidenta debitorului emitent si plata dobanzii se face periodic la domiciliul creditorului (prin CEC) sau prin virament direct in contul sau bancar. Daca obligatiunea este la purtator, atunci ea este emisa/transmisa impreuna cu un set de tichete (cupoane) detasabile care trebuie prezentate la banca debitorului emitent pentru a se putea incasa dobanda.
Principalul emitent de obligatiuni este statul, administratia centrala si administratiile locale pentru acoperirea deficitelor bugetare, intreprinderile publice, bancile si, in mod exceptional, chiar si societatiel industriale si comerciale private pentru a finanta lucrari importante de investitii si sporirea capitalului fix si circulant (sub forma bonurilor si certificatelor de depozit).
Referitor la obligatiunile emise de catre intreprinderi se evidentiaza specificul acestora de a fi angajate primordial in sfera publica, fiind accesibile tuturor doritorilor de a investi. Aceste obligatiuni, de regula, sunt negociate la bursa de valori.
Dezvoltarea pe scara larga a creditului obligatar a reactivat si extins activitatea institutiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de imprumut.
Se poate conlcuziona ca obligatiunile, in sine, reprezinta fondul material al unor ample operatiuni bancare active, generand numeroase si variate operatiuni de credit bancar.
Creditul ipotecar
Creditul ipotecar priveste activitatile imobliliare si reprezinta una dintre cele mai importante forme de credit in cadrul unei economii care cultiva, dezvolta, sprijina si sustine proprietatea individuala.
Creditul ipotecar se bazeaza pe un acord realizat intre imprumutant si imprumutat, in care sunt prevazute urmatoarele:
- proprietatea folosita drept garantie;
- daca aceasta mai este grevata de alte ipoteci;
- conditiile si scadentele de rambursare;
- penalitatile pentru nerespectarea scadentelor de rambursare;
- circumstantele in care, prin nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea.
In functie de conditiile de rambursare se practica:
a) credite ipotecare cu rate fixe prin care se restrange o parte din capitalul avansat si din dobanda cuvenita creditorului; aceasta suma este constanta datorita ratei fixe a dobanzii si rambursarii esalonate, in transe identice a capitalului avansat. Aceasta este forma clasica a creditului ipotecar;
b) imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile folosit in perioadele de variabilitate accentuata a ratelor dobanzii;
c) credite ipotecare cu rambursare progresiva prevad rate initiale mai mici decat rata constanta si rate finale superioare. Ele sunt utilizate ca mijloc promotional pentru a atrage clientii cu venituri mici in prezent, dar cu bune perspective de ameliorare a situatiei financiare (mai ales tinerii casatoriti sau proaspat absolventi de institutii de invatamant superior).
d) credite ipotecare purtatoare de anuitati urmaresc valorificarea capitalului imobilizat in locuinte proprietate, fara a renunta la dreptul de proprietate si la uzufruct. Ca urmare, imprumutul obtinut prin ipotecarea unei parti a proprietatii serveste la achizitionarea unui contract de anuitati, aducand proprietarului un venit regulat, fiind considerat din aceste ratiuni ca un credit de perspectiva.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat in fluxuri distincte de constituire si redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, intr-o forma evoluata, a unei piete distincte (piata ipotecara), in cadrul careia operatiunile se desfasoara sub supravegherea unei institutii de credit specializate. Pe aceasta piata, obligatiile nu sunt decat obiectul gaj al operatiunii, creditele negociindu-se prin instrumente speciale, care leaga pe ofertanti de capitaluri (banci sau institutii) de utilizatorii creditului ipotecar (populatia sau intreprinderile).
1.3.Dobanda
Elementele definitorii ale dobanzii
Dobanda este in mod firesc comuna cu conceptul de capital si cu elementele timp si risc. Aceste concepte si elemente se regasesc in cele mai succinte formulari ale dobanzii.
Astfel, intr-un sens, dobanda poate fi considerata ca o remunerare pe care capitalistul o primeste pentru folosirea capitalului propriu (dobanda originara a capitalului) sau pentru capitalul incredintat altor persoane spre utilizare (dobanda imprumutului) pe o durata data, pentru o folosire oarecare.
In sens restrans, sau ca formula mai mult utilizata, dobanda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei imprumutate sau pretul folosiri capitalului si totodata remunerarea riscului pe care il implica imprumutul respectiv.
In aceste formulari regasim unele caracteristici, unele elemente descriptive, insa lipsesc precizarile cu privire la originea dobanzii, la legile de formare si la justificarea sa.
In aceasta, o contributie pe deplin si-a adus-o, unul din cei mai importanti analisti ai dobanzii. Acesta, in cercetarile sale, porneste de la unele constatari empirice, cu care sunt de acord economistii din vremea sa:
• dobanda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului;
• pare ca este o calitate fireasca a capitalului;
• se formeaza fara ca acesta (capitalul) sa se epuizeze (deci dincolo de limitele umane) si are astfel o durata eterna de constituire.
Factorii care determina nivelul dobanzii
Ca element al contractului de credit, nivelul dobanzii este acceptat, in fiecare caz in parte, de creditor si debitor ca urmare a unei negocieri de durata sau mai operative.
Fiecare dintre parti doreste sa aiba in contextul acceptarii solutiei, anumite orientari care sa motiveze si sa justifice decizia adoptata.
Deci se pune problema de a discerna si considera factorii cu audienta si acceptabilitate generala. Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului. intreprinzatorul, atunci cand isi propune sa mobilizeze un capital suplimentar, trebuie sa evalueze posibilitatile de, respectiv dimensiunile profitului, intrucat el va trebui sa remunereze corespunzator pe detinatorul de capital.
sursa:ipedia.ro
0 comments: