Tunelul Canalului Manecii

Tunelul Canalului Manecii este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leaga vestul Frantei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Manecii. 

Tunelul a fost construit in cooperare de guvernele Regatului Unit si Frantei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depasit fiind doar de tunelul japonez Seikan. Traversarea masinilor, autocarelor, motocicletelor si camioanelor este asigurata de navete feroviare si dureaza aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul calatorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizeaza trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului si retelei britanice (alimentare prin a treia sina).

Caracteristici tehnice
Sapat in stratul de creta albastra, la o adancime medie de 40 m sub fundul marii (107,3 m adancime maxima), tunelul este format de fapt din 3 galerii: doua tuneluri feroviare, cate unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m; o galerie de serviciu lata de 4,8 m, prin care circula vehicule speciale. Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicatie. Acest sistem a permis evacuarea calatorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigura si aerisirea tunelului.

Aerul este introdus in galeria de serviciu pe la capete si este impins in tunelurile feroviare prin clapete uni-directionale, ceea ce impiedica patrunderea fumului de la un eventual incendiu in galeria de serviciu. Exista si tevi intre cele doua tunele feroviare, pentru a permite aerului sa se miste, reducand astfel rezistenta la inaintare.La fiecare treime a parcursului subteran exista legaturi intre cele doua tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei sectiuni a tunelului in caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasata langa cele doua tuneluri. Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane si au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapida a calatorilor. Exista antene care asigura comunicatia radio cu suprafata. Constructia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asigurati de investitori privati care au pierdut 87,2% din suma la cursul curent al actiunii.

Inaugurare
Galeriile britanica si franceza, care fusesera sapate cu ajutorul masuratorilor cu laser, s-au intalnit prima data pe 30 octombrie 1990, printr-o mica gaura in galeria de serviciu.Diferenta intre centrul celor doua tuneluri era de doar 358 mm orizontal si 58 mm vertical. Cand cele doua tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima data in ultimii 8.500 de ani cand se putea merge pe uscat intre Anglia si Franta. Tunelul a fost inauguratoficial de catre Regina Elisabeta a II-a si presedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii in Calais pe 6 mai 1994.

SURSA 02

Tunelul Canalului Mânecii (în engleză Channel Tunnel, "Tunelul Canalului", în franceză Tunnel sous la Manche, "Tunelul pe sub Canalul Mânecii") este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan. Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).

Descriere
Caracteristici tehnice
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din 3 galerii:
* două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelele feroviare prin clapete unidirecţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare. La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunele feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tunele. Din motive de securitate, tunelele feroviare sunt iluminate de 20.000 de tuburi fluorescente şi au un trotuar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa. Construcţia tunelului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii. Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.

Inaugurare
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tunele era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francez François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Statistici
Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub planşeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m. A fost deschis la sfârşitul anului 1994, oferind 3 servicii: navete pentru vehicule, serviciul de pasageri Eurostar care leagă Londra de Paris şi Brussels, şi trenuri de marfă. În 2005, 8,2 milioane de pasageri au călătorit cu Eurostar, iar în acelaşi an Eurotunel a transportat 2.047.166 maşini, 1.308.786 camioane şi 77.267 autocare. Traficul de marfă a fost de 1,6 milioane de tone (2005). Traficul de pasageri prin Tunelul Canalului Mânecii a crescut cu 15% în 2004 şi 2.4% în 2005 până la 7,45 milioane de pasageri. Se aşteaptă continuarea creşterii în 2007 (cu până la 56% între Londra şi Bruxelles), odată cu deschiderea legăturii feroviare de mare viteză către Londra. Călătoria în interiorul tunelului durează 20 de minute. Călătoria totală pentru un tren-navetă este de 25 de minute, inclusiv parcurgerea buclei ce permite întoarcerea trenului. Trenurile Eurostar circulă mult mai încet prin tunel decât pe restul parcursului (160 km/h faţă de 300 km/h viteză maximă), pentru a permite intercalarea navetelor şi pentru a evita problemele generate de frecarea cu aerul în interiorul tunelului. Costul întregului proiect a fost de aproximativ £10 miliarde, inclusiv o depăşire a estimărilor iniţiale cu 80%. Tunelul a operat în pierdere, acţiunile care au permis finanţarea proiectului pierzându-şi 90% din valuare între 1989 şi 1998. Compania a anunţat pierderi de £1,33 miliarde în 2003 şi £570 milioane în 2004. Pentru a justifica aceste pierderi importante, Eurotunnel aminteşte slaba utilizare a infrastructurii, costurile mari de acces la infrastructură, dobânzile prea mari pentru împrumuturile contractate şi nu în ultimul rând, un trafic de pasageri mai mic cu 38% şi un trafic de marfă mai mic cu 24% faţă de estimările iniţiale.

Operare
Tunelul este operat de Eurotunnel (Eurotunnel plc în Regatul Unit, Eurotunnel SA în Franţa).
Există patru tipuri de trenuri în operare:
* Eurostar - trenuri de călători de mare viteză care leagă Londra Waterloo de Paris Nord şi Bruxelles Midi, cu opriri la Ashford, Calais-Fréthun şi Lille-Europe. Există şi legături sezoniere spre Avignon, Disneyland Paris şi Munţii Alpi. Serviciile Eurostar se vor muta de la Waterloo la St. Pancras odată cu terminarea noii linii de mare viteză dintre tunel şi Londra, la 17 Noiembrie 2007.
* Navetele Eurotunnel transportă automobile, dube şi autocare între terminalele Sangatte (Calais/Coquelles) şi Folkestone. Vagoanele închise, unele cu două etaje, permit şoferilor să rămână în maşini pe toată durata călătoriei. Trenurile au fost cunoscute şi sub denumirea de Le Shuttle.
* Navetele de marfă Eurotunnel. Aceste trenuri transportă camioane în vagoane descoperite, iar şoferii călătoresc în vagoane de călători.
* Trenuri de marfă. Aceste trenuri transportă containere între Europa şi Anglia. Aceste trenuri sunt operate de EWS din marea Britanie şi SNCF în Franţa.
Au existat propuneri pentru trenuri locale care să lege comitatul Kent de oraşe din departamentul francez Pas de Calais, similare cu trenurile locale dintre insulele nordică şi sudică din Zealand, dar un asemenea serviciu este puţin probabil.

Măsuri de securitate
Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi şi englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o ţeavă ce parcurge întreg tunelul şi dispune de racorduri potrivite normelor din ambele ţări. În galeria de serviciu este menţinută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre. Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanşat un plan bi-naţional, numit binat. comanda dată de ofiţerul de serviciu este "Binat go!". Singurul incident serios înregistrat în tunel a fost incendiul din 18 noiembrie 1996, declanşat la bordul unui tren încărcat cu camioane. Datorită măsurilor de securitate şi a răspunsului rapid al echipelor de intervenţie, nu au existat victime, dar tunelul a suferit distrugeri ale structurii de rezistenţă pe aproximativ 1 km. Reparaţiile au costat aproximativ 200 de milioane £. În urma accidentului, procedurile de siguranţă au fost schimbate. Un alt incident s-a produs pe 21 august 2006, când un camion a luat foc în tunel. Echipajul trenului şi şoferii au fost evacuaţi rapid şi focul a fost stins înainte să producă pagube importante.

Al doilea tunel
În anii 1998 - 1999, concesionarul a început să studieze posibilitatea unui al doilea tunel pe sub canal, aşa cum era prevăzut în actul de concesiune. Impactul economic al proiectului nu a putut fi dovedit, astfel încât nu a fost depăşit stadiul studiului de fezabilitate.
Istorie
Primul proiect
* în 1855, inginerul francez Thomé de Gaumont propune un tunel între Capul Gris-Nez (Pas-de-Calais) şi Capul Eastwear, cu coşuri de aerisire în plină mare şi o insulă artificială pe bancul Varnes, care ar fi adăpostit o gară maritimă;
* 24 ianuarie 1868, crearea "Channel Tunnel Committee", finanţat de familia Rothschild din partea franceză şi de lord Richard Grosvenor şi Michel Chevalier din partea britanică;
* 1875, Crearea Societăţii tunelului submarin dintre Franţa şi Anglia, deţinută de Compania căilor ferate din nord (2/3) şi familia Rothschild (1/3);
* 1875, studiile geologice şi sondajele realizate de inginerul Labrousse şi geologii Potier şi Lapparent concluzionează că tunelul trebuie săpat în stratul de cretă albastră; traseul propus avea 54km;
* 21 octombrie 1876, începutul săpăturilor la Sangatte.
* 18 martie 1883, lucrǎrile sunt întrerupte din partea francezilor, din motive militare. Lungimea galeriilor sǎpate ajung până la 2026 m pe partea engleză şi 1839 m pe partea franceză.
Al doilea proiect
* în 1957, Louis Armand creează GETM (groupement d'étude du tunnel sous la Manche - grupul de studiu al tunelului pe sub Canalul Mânecii), având ca parteneri : Asociaţia franceză a tunelului mânecii (grup Rothschild), The Channel Tunnel Company (British Railways), Compania canalului Suez, dar şi o companie americană, Technical Studies Inc.
* 1960, partizanii podului lansează SEPM (Société d'étude d'un pont sur la Manche - Soceitatea de studiu al podului peste Canalul Mânecii), prezidată de Jules Moch;
* 1966, Harold Wilson şi Georges Pompidou decid să construiască un tunel. În 1967 este lansat un apel de oferte;
* 1971, GTM (Grupul tunelului mânecii), format din Asociaţia franceză a tunelului mânecii (grup Rothschild) şi The Channel Tunnel Company (British Railways) este desemnat câştigător; terminarea lucrărilor este prevăzută pentru 1980;
* 20 octombrie 1972, semnătura primei convenţii dintre GTM şi guvernele celor două ţări;
* 1973, începerea lucrărilor pe ambele maluri ale Canalului Mânecii;
* 11 ianuarie 1975, Harold Wilson anunţă că guvernul Marii Britanii renunţă la proiect din "motive economice";
* pe 20 ianuarie 1975 se opresc lucrările; se săpaseră 300m de galerie pe partea franceză şi 400m pe partea britanică.
Proiectul Rocard
în iunie 1981 Michel Rocard, ministrul planificării din Franţa, lansează un studiu preliminar privind o legătură feroviară de mare viteză între Franţa şi Anglia, specificând că finanţarea trebuia asigurată exclusiv din surse private.
Proiectul Eurotunnel
* 20 ianuarie 1986, François Mitterrand şi Margaret Thatcher anunţă, în cadrul unei întâlniri la Lille, alegerea proiectului de tunel propus de France Manche şi Channel Tunnel Group din cele patru proiecte concurente
* 14 martie 1986, semnarea actelor ce concesionare la Cantorbéry;
* aprilie 1986, crearea Transmanche Link (TML), un consorţiu de 10 întreprinderi, câte 5 din fiecare ţară, însărcinate cu construirea tunelului;
* 13 august 1986, crearea societăţii Eurotunnel, întreprindere în care France Manche şi The Channel Tunnel Group aveau câte 50% din acţiuni.
* în noiembrie 1986, după o campanie de sondaje geologice desfăşurată în timpul verii, se trece la sondarea fundului mării. În paralel se trece la construcţia unui puţ de acces la Sangatte. Se va realiza un puţ de 75 m diametru şu tot atât de adânc.
* 29 iulie 1987, François Mitterrand şi Margaret Thatcher semnează oficial tratatul franco-britanic care autorizează realizarea tunelului.
* în decembrie 1987, are loc primul foraj pe partea engleză, pe faleza Shakespeare Cliff.
* 1 decembrie 1990, prima joncţiune a galeriilor franceză şi engleză.
* 27 iulie 1993, arbitraj privind costurile tunelului între Eurotunnel şi TML; Eurotunnel se angajează să plătească un avans de 2 miliarde de franci francezi.
* 10 decembrie 1993, livrarea şantierului către Eurotunnel, care începe testele tehnice;
* 6 mai 1994, inaugurarea oficială a tunelului Canalului Mânecii.
După inaugurare
* 18 noiembrie 1996: un incendiu al unei navete de camioane în tunel. A condus la închiderea unei părţi din tunel timp de o lună şi a traficului de marfă timp de 7 luni. Au fost intoxicate cu fum 8 persoane.
* pe 25 decembrie 2002, 550 de refugiaţi din câmpul Crucii Roşii de la Sangatte încearcă să emigreze în Marea Britanie parcurgând tunelul pe jos. Împărţiţi în două grupuri, ei au reuşit să treacă de gardurile terminalului Coquelles şi să pătrundă în tunel. 129 de persoane au fost arestate de poliţie, unele ajungând la 7 km în interiorul tunelului. Traficul feroviar a fost întrerupt toată noaptea.
* pe 21 august 2006 incendiul unui camion provoacă închiderea unei părţi a tunelului; nu au existat pagube importante;
* pe 28 aprilie 2007, la ora 8:18, între Folkestone şi Capul Gris-Nez a avut loc un cutremur de 4,3° pe scara Richter. Epicentrul s-a situat la 14 km la sud de Dover, la o adâncime de 7,1 km. Traficul feroviar nu a fost afectat, deşi tunelul este situat la mai puţin de 10 km de epicentru.
Cele patru proiecte concurente
Au fost patru proiecte în cursa pentru realizarea unei legături fixe între Franţa şi Regatul Unit :
* Europont: prevedea construirea unui pod de 37 km susţinut de 8 piloni, care urma să folosească tehnici noi, cu traverse lungi de 5000 de metri, suspendate prin cabluri de kevlar; costul estimat era de 60 de miliarde FF;
* Euroroute: prevedea un ansamblu pod-tunel-pod, cu podurile ducând la 2 insule artificiale legate printr-un tunel feroviar de 38 km;
* Channel Expressway: proiectul, prezentat în ultimul moment, prevedea construirea de tunele rutiere şi feroviare;
* Eurotunnel: în linii mari, proiectul îl relua pe cel din 1975, cu 2 tunele feroviare şi un tunel de serviciu.
Filme
* Tunelul apare în filmul Mission: Impossible de Brian De Palma (1996) unde Tom Cruise, aflat pe un tren de mare viteză, este urmărit de un elicopter în ceea ce se presupune a fi tunelul în cauză. De fapt, toată scena a fost filmată pe calea ferată Kilmarnock - Dumfries, în Scoţia, într-un tunel cu secţiune rectangulară, şi nu rotundă cum este în tunelul de sub Canalul Mânecii. Scena conţine mai multe fapte imposibil de reprodus în realitate;
* În episodul 118 al serialului american Seinfeld ("The Pool Guy"), Chunnel este numele unui film de acţiune a cărui desfăşurare are loc în tunel;
* Tunelul Canalului Mânecii a apărut şi în seria "Superstructuri" de la National Geographic Channel, fiind plasat pe locul 10 între cele mai impresionante superstructuri ale planetei;
* Pot fi observate în mai multe reprize gurile de intrare în tunel în filmul Păpuşile ruseşti de Cédric Klapisch (2005);
* Tunelul şi trenurile Eurostar sunt prezente în numeroase episoade ale emisiunii Top Gear;
* În filmul Vacanţa lui Mr. Bean (2007), personajul principal trece prin tot felul de peripeţii în cele două terminale, precum şi la bordul trenurilor;
* Maşinile de săpat folosite pentru realizare tunelului apar în filmul Ocean's Thirteen (2007); în realitate, în momentul unirii tunelelor, maşina franceză era dezmembrată, iar cea britanică era îngropată şi abandonată.

sursa: ipedia.ro