Feature news

Showing posts with label Chimie. Show all posts

Structura atomului


   Primul pas spre chimia modernă l-a marcat descoperirea atomilor. Astăzi este cunoscut faptul că fiecare element este format dintr-un anumit tip de atomi.


   La începutul sec. XIX, omul de ştiinţă John Dalton a lansat teoria conform căreia întreaga materie constă din atomi indivizibili. Atomii din fiecare element chimic au aceeaşi mărime şi structură chimică. în anii care au urmat, oamenii de ştiinţă au considerat atomul ca fiind un obiect rotund şi elastic umplut în mod uniform cu
materie. Această concepţie a fost combătută categoric mai târziu, când fizicianul J.J. Thompson a demonstrat că particulele încărcate negativ pot fi separate de atomii lor. În plus, Henri Becquerel a reuşit chiar să identifice existenţa unei radioactivităţi naturale. Graţie acestor descoperiri, fizicienii au ajuns să înţeleagă că atomul se poate diviza.
   Preponderent spaţiu gol
   La începutul sec. XX, Ernest Rutherford a bombardat o foiţă subţire din aur cu particule alfa emise dintr-un element radioactiv. Aproape toate particulele au penetrat foiţa de aur, câteva au deviat, iar altele chiar au ricoşat.
   Rutherford avea să scrie mai târziu: „A fost nemaipomenit, ca şi cum ai trage cu un proiectil de 15 ţoli printr-o foiţă şi acesta ar ricoşa şi te-ar lovi". El a dedus că atomii din foiţa de aur conţin în principal spaţiu gol, dar că exista în acelaşi timp o masă în centrul acestor atomi care putea devia particulele noi. Această ipoteză i-a sugera lui Rutherford că atomii constau dintr-un nucleu încărcat pozitiv şi un înveliş încărcat negativ. Această idee a fost dezvoltată ulterior de Niels Bohr şi de alţi cercetători. Potrivit teoriilor acestora învelişul unui atom este format din electroni care circulă în jurul unui nucleu alcătuit din protoni şi neutroni.
   Electronii se mişcă pe orbite fixe în jurul nucleului, asemenea planetelor.

   Mecanici ondulatorii şi orbitali
   Modelul atomic Bohr nu a putut totuşi explica nici existenţa atomilor cu electroni multipli, nici modul în care atomii sunt legaţi între ei. 0 altă problemă a fizicienilor, începând de la Bohr, Schrodinger şi De Broglie, era că jumătate din timp aceştia aplicau legile fizicii clasice, iarcealaltă jumătate legile fizicii cuantice.
   Analiza mecanicii ondulatorii privind atomul susţine teoria conform căreia poziţia şi momentul mecanic al unui electron nu se pot determina cu exactitate în mod simultan. Potrivit acestei teorii, nu există mai multe orbite de electroni. Mişcarea electronilor este în schimb descrisă şi determinată de o funcţie matematică, cea de undă.
   Valoarea funcţiei de undă oferă probabilitatea de a găsi un electron într-o anumită zonă. Zona în care un electron poate fi găsit în jurul unui atom are o forma caracteristică şi se numeşte orbital.

Learn more »

Materia - Lumea substantelor


   Chimia ca ştiinţă acoperă un domeniu vast, ocupându- se de studiul materiei şi al transformarilor acesteia. Pământul, mediul înconjurător şi înşişi oamenii sunt formaţi din materie. Specialiştii în domeniul chimiei au ajuns să înţeleagă de-a lungul deceniilor cum este structurata materia şi au elaborat mai multe produse chimice: îngrăşăminte, medicamente, semiconductori, materiale plastice şi multe alte materiale indispensabile epocii moderne. în acelaşi timp, sunt pe cale de a elabora o nouă generate de materiale, mult mai eficiente şi „mai inteligente" decât cele de până acum.


   In trecut, oamenii nu aveau nicio explicate în ceea ce priveşte multitudinea de substanţe şi transformările acestora. Astfel, ei atribuiau fenomenele chimice zeilor. Filozofii din Grecia antică erau de părere că întreaga materie e formată din patru elemente: foc, apă, aer şi pământ. Abia în epoca modernă cercetatorii chimişti au reuşit să identifice structura blocurilor de materie. Ei au clasificat nenumaratele substante existente în lume şi au elucidat mecanismele formării compuşilor chimici.

Materia (in latină: materia) se găseşte pretutindeni, cu exceppa vidului absolut.



  • UN AMESTEC se poate descompune in substanţele sale de bază aplicând mijloace fizice.
  • ELEMENTUL este o substanţă formată dintr-un singur tip de atom.
  • SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR este un mod de clasificare a elementelor chimice în ordine crescătoare a masei lor atomice.
  • MOLECULELE sunt formate din doi sau mai mulţi atomi.
DE LA MATERIE LA ELEMENTE
Compuşii, amestecurile şi elementele diferă în ceea ce priveşte capacitatea lor de a se descompune.
Un element este format din atomi care nu se pot scinda prin mijloace fizice sau chimice.

A.P. Cehov a afirmat că „nimic nu este impur pe acest pământ pentru un chimist". Cuvintele acestui scriitor rus din sec. XIX au avut probabil o semnificaţie mai profundă, însă, din perspectivă ştiinţifică, Cehov se înşela. Pentru un chimist există o mare diferenţă între amestecuri şi compuşi.
Separarea amestecurilor
De exemplu, vinul este un amestec. Pus la foc, vinul începe să fiarbă la 78° C. După o anumită perioadă de
timp punctul de fierbere atinge 100° C. Dacă se fierbe alcool pur, cum ar fi etanolul, temperatura rămâne constant la 78° C. Etanolul reprezintă un compus pur, în timp ce vinul conţine şi alte substante, în special etanol şi apă. Dacă vaporii care rezultă din vin sunt încălziţi şi direcţionaţi printr-un tub şi apoi într-un alt recipient, se condensează.
   Lichidul rezultat se scurge în celălalt recipient, iar etanolul este astfel separat din vin. Această separare are loc datorită diferitelor puncte de fierbere prin care tree atât apa, cât şi etanolul.
   La acest proces de distilare se adaugă alte modalităţi de a separa părţile componente din amestecuri.
   Cu ajutorul procesului de filtrare este posibilă diferenţierea mai multor mărimi de particule, iar cu ajutorul cromatografiei poate fi calculată solubilitatea substanţelor.
   Diferenţa dintre amestecuri şi compuşi este că amestecurile se pot scinda prin aplicarea mijloacelor fizice, în timp ce compuşii sunt inseparabili.

   Tipuri de amestecuri
   Amestecurile precum vinul au aspect omogen. Un alt exemplu il constituie apa de mare, care este o soluţie salină. Aliajele, cum ar fi cele de alamă şi bronz, reprezintă amestecuri de metale cu structuri chimice diferite. Bronzul este alcătuit din cupru şi până la o treime cositor, iar alama este alcătuită din cupru la care se adaugă zinc. În amestecuri precum sosurile de oţet şi ulei folosite în salate se pot vedea clar picături dintr-un tip de lichid în cel de-al doilea tip de lichid.
   Compuşi şi elemente
   Deşi, spre deosebire de amestecuri, compuşii nu se pot separa în părţile lor componente prin mijloace mecanice, majoritatea pot fi descompuşi ulterior prin alte mijloace. Apa, de exemplu, se scindează în oxigen şi hidrogen atunci când i se aplică un curent electric. Oxigenul şi hidrogenul, asemenea fierului, aurului şi
sulfului, nu mai pot fi descompuşi prin mijloace chimice, fiindcă sunt elemente indivizibile.
   Carbonul este elementul cu mai multe tipuri de structuri atomice. Există două forme de carbon foarte
cunoscute: diamantul şi grafitul, folosit pe larg în industrie.
Curiozitati
PÂNĂ ACUM sunt inregistrate peste 30 de milioane de substante diferite.
CCA 12 MILIOANE dintre aceste preparate chimice prezintâ interes comercial.
PESTE 400 000 DE SUBSTANTE N0I sunt descrise in fiecare an in
publicatiile din intreaga lume.



Learn more »

Actiniu[AC]



Actiniul este un element chimic radioactiv, notat cu simbolul Ac, descoperit în anul 1899 de către chimistul André-Louis Debierne. Numărul atomic are valoarea 89, iar masa atomică este de 227,0278 uam. A fost primul element radioactiv care a fost izolat, deși poloniul, radiul și radonul erau observate înainte, însă neizolate până în anul 1902. Este întâlnit sub forma a 36 de izotopi, cei mai stabili fiind 225Ac, 226Ac și 227Ac. A dat denumirea seriei actinidelor, un grup de 15 elemente asemănătoare între actiniu și lawrenciu în tabelul periodic. Actiniul este un metal foarte rar, fiind prezent în scoarța Pământului ca urme reziduale în minereurile de uraniu, cantitățile de actiniu din minereu fiind de ordinul miligramelor la o tonă de minereu brut. Răspândirea actiniului în scoarța terestră este de 5 · 10-14 %.] Datorită intensității radioactivității sale, are puține domenii de utilizare, precum radio-imunoterapia sau folosirea neutronilor emiși ca sursă energetică. În tehnologia chimică sau metalurgia clasică nu se cunosc aplicații industriale ale actiniului.



Structura atomică


Structura atomului de Actiniu este determinat de numărul nucleonilor din nucleul atomic, astfel pentru izotopul său natural, 227Ac, el are 89 de protoni și 138 neutroni. Numărul neutronilor poate varia de la 117 până la 147 în funcție de izotop. Raza atomică medie este de 1,88Å, volumul molar al actiniului chimic pur în condiții fizice normale este de 22,54cm3/mol.
Învelișul electronic este format din 89 electroni care ocupă succesiv orbitalii păturilor cu începere de la pătura (stratul) K și terminând cu pătura Q. O particularitate a modului de completare a orbitalilor este aceea că se completează mai întâi subpătura interioară 5f, aceeastă cracteristică fiind proprie tuturor elementelor din seria actinidelor și este cauza proprietăților chimice asemănătoare pe care le au aceste elemente. Numărul maxim de electroni care se pot afla în stare f este, potrivit principiului excluziunii al lui Pauli, egal cu 2(2l+1)=2(2·3+1)=14 (unde pentru numărul cuantic cinetic s-a luat valoarea l=3), de aceea trebuie să fie 14 actinide cu proprietăți analoage actiniului. În notație spectroscopică, configurația electronică pentru starea fundamentală al atomului neutru de actiniu este prezentat mai jos, figura alăturată prezintă într-o manieră simplificată ocuparea nivelelor energetice de către cei 89 electroni legați.
Configurație electronică:
-stratul electronic K: 1s2
-stratul electronic L: 2s2p6
-stratul electronic M: 3s2p6d10
-stratul electronic N: 4s2p6d10f14
-stratul electronic O: 5s2p6d10
-stratul electronic P: 6s2p6d1
-stratul electronic Q: 7s2

Utilizări

Este de aproximativ 150 de ori mai radioactiv ca radiul, făcându-l valoros ca sursă energetică datorită neutronilor. În combinație cu beriliul, este utilizat în generarea neutronilor pentru activarea analizelor minereurilor sau aliajelor. Altfel, acesta nu are nici o aplicație industrială semnificativă.
225Ac este utilizat în medicină pentru a produce 213Bi într-un generator reutilizabil sau poate fi folosit individual ca un agent pentru radio-imonoterapia pentru Targeted Alpha Therapy (TAT, Terapia Alfa Orientata). 225Ac a fost produs artificial pentru prima oară de Institutul pentru Elementele Transuraniene (Institute for Transuranium Elements-ITU) în Germania, folosindu-se un ciclotron și de către doctorul Graeme Melville la Spitalul Saint George în Sydney, folosind un accelerator liniar de particule în 2000.
Learn more »

Acid lisergic dietilamid[LSD] - Substanta Halucinogena

  LSD este numele generic pentru acidul lisergic dietilamida-25. Descoperit in 1938 de catre Albert Hofmann, LSD este una dintre cele mai puternice substante halucinogene cunoscute. Este o pulbere alba, fara miros luata de obicei oral, cu efecte variabile care isi fac aparitia in decurs de o ora si dureaza in general intre 8 si 12 ore, slabind treptat. A fost folosita experimental in tratamentul aloolicilor si al pacientilor psihiatrici (unde a dat unele rezultate pozitive). Altereaza perceptia, dispozitia si procesele psihologice si poate impiedica coordonarea si abilitatile motorii. Intre 1950 si 1960, experimentele cu LSD a fost conduse de specialisti psihiatri si medici, care au ajuns la concluzia ca in unele cazuri pot aparea reactii psihologice neplacute (dramatice in unele cazuri), incluzand panica, confuzie puternica si anxietate.
   In prezent, singura tara in care LSD se mai foloseste in mod oficial in medicina este Elvetia.
In catalogul farmaceutic de la mijlocul anilor '60, LSD era trecut sub denumirea de Delysid, si se prezenta sub forma unor tablete continand 0,025 mg de substanta activa sau sub forma de fiole continand o solutie injectabila, care isi facea efectul mult mai repede. In acelasi catalog, la proprietatile farmatceutice, scrie:
   "Administrarea de doze foarte mici de Delysid (1/2 - 2 ug/kg greutate) duce la alterarea perceptiei, halucinatii, depersonalizare, amintiri neplacute si alte variate simptome neuro-vegetative. Efectele se instaleaza dupa 30-90 de minute si dureaza in general intre 5 si 12 ore. Cu toate acestea, perturbari intermitente ale perceptiei pot persista timp de cateva zile.". Substanta era recomandata in special pentru psihoterapia analitica, precum si pentru studii experimentale asupra naturei psihozelor. Cu toate acestea, sunt mentionate si niste precautii: "Anumite conditii mentale patologice pot fi intensificate de catre Delysid. Este necesara precautie in administrarea la subiecti cu tendinte de sinucidere sau in cazuri in care evolutia psihozei este iminenta. Labilitatea psiho-afectiva si tendinta de a comite acte impulsive poate dura ocazional cateva zile. Delysid trebuie administrat numai sub supraveghere medicala stricta. Supravegherea nu trebuie incetata pana cand efectele medicamentului nu au disparut complet."
   Efectele periferice ale LSD includ contractia vaselor sanguine si scaderea presiunii sangelui, dilatarea pupilelor precum si hipertermia. Aceste efecte au natura simpatica si pot fi indepartate prin blocarea ganglionilor. Efectele parasimpatice includ salivarea, lacrimarea, voma, hipotensiune si brahicardie. Dozele mici stimuleaza respiratia dar cele mari o inhiba. Unele efecte secundare precum transpiratia, nervozitatea si insomnia sunt de obicei confundate cu cele ale amfetaminei, un alt halucinogen. Din punct de vedere fizic, LSD nu cauzeaza deloc dependenta, iar din punct de vedere psihologic, dependenta creata este aproape nula.
   Cea mai comuna varianta a drogului este N-acetil-LSD (ALD-52) (in "Enciclopedia Psihiatrica" se mentioneaza ca aceasta varianta isi face efectul mai lent).
   Se intampla destul de des ca efectele LSD sa fie foarte neplacute si sa afecteze pentru o perioada de timp sanatatea psihica a persoanei drogate. Printre simptome se numara depresia, agitatia, confuzia, dar mai ales teama de innebunire.
   Cea mai des intalnita reactie adversa este un episod temporar (care dureaza mai putin de 24 de ore) de panica. Simptomele includ iluzii si halucinatii (vizuale si auditive) inspaimantatoare, anxietate exagerata pana la panica, agresivitate si comportament agresiv, depresie, idei, gesturi sau incercari de sinucidere, confuzie si teama pana la paranoism.
   Reactiile prelungite (zile sau chiar luni) care necesita spitalizare sunt deseori denumite "psihoze LSD" includ un grup eterogen de simptome. Cu toate ca nu exista niste reguli bine stabilite, au fost observate niste lucruri comune la acesti pacienti. Exista o tendinta ca persoanele cu profil psihologic scazut, cu antecedente psihiatrice sau care folosesc sau au folosit si alte droguri sa sufere aceste consecinte. Totusi, exista si cazuri de reactii severe si prelungite la indivizi fara antecedente, precum si cazuri foarte slab adaptate care nu sufera deloc efecte secundare in urma folosirii repetate de droguri psihadelice.
   Pe tema LSD circula cateva povesti false, cum ar fi:
- Formarea de cristale in interiorul organismului, care se descompun dupa un timp si cauzeaza reactii adverse. LSD este un solid cristalin usor solubil in apa, deci nu poate forma depozite in organism. In plus, este metabolizat si eliminat in decurs de cateva ore. Reactiile adverse sunt de natura psihologica si nu depind de prezenta substantei in organism.
- LSD dauneaza cromozomilor. S-a dovedit prin teste ca acest lucru nu este adevarat.
Pericolul real al folosirii LSD este de natura pur psihologica, drogul neavand efecte fizice. Dozele letale (toxice) de LSD sunt de cateva zeci de mii de ori mai mari decat doza normala, facandu-l (din punct de vedere toxic) unul dintre cele mai "sigure" droguri cunoscute.
   Unul dintre cele mai interesante aspecte ale LSD sunt asa numitele "reveniri", termen utilizat pentru a desemna reaparitia unor emotii sau perceptii din timpul aflarii sub influenta drogului. O revenire poate dura secunde sau ore intregi, poate reproduce oricare din multitudinea de aspecte ale unei halucinatii si poate fi placuta, interesanta, suparatoare sau inspaimantatoare. Cele mai multe dintre ele sunt momente de distorsionare ale vazului sau ale notiunii timpului, simptome fizice (resimtite de organism) sau emotii puternice. De obicei sunt foarte putin deranjante, in special datorita faptului ca persoana care le resimte constientizeaza cauza acestor fenomene. Din cand in cand ele dureaza mai mult, iar intr-un numar redus de cazuri se transforma in imagini sau ganduri inspaimantatoare. In majoritatea situatiilor insa numarul aparitiilor precum si intensitatea lor descresc rapid si apar rareori mai mult de cateva luni dupa consumul drogului. Printre conditiile care cauzeaza aparitia acestor fenomene se numara stresul, oboseala, betia si consumul de alte droguri.
   Compusii lisergici apar in ergot, un parazit fungic al cerealelor, triptamine aparand si in ciupercile psilocibe, in anumiti arbori sud-americani (Rivea Corymbosa si Ipomoea Violacea) si in glandele veninoase ale unor animale. LSD (acid lisergic-dietilamida) nu se gaseste ca atare in aceste plante. In seva de Rivea Corymbosa, concentratia de ergina (un acid lisergic) este de pana la 54%, iar cea de izoergina de pana la 35%. Se pare ca efectele acestor plante au fost cunoscute inca din vechime diferitelor culturi umane.
   In studiul "Drumul catre Eleusius" (Hoffman, Wasson si Ruck) este prezentata existenta unei religii secrete timp de 2000 de ani in Grecia (pana in anul 400 e.n. cand a fost respinsa de catre crestinism). Oricine vorbea limba greaca si nu comisese nici o crima putea deveni membru. Dupa o perioada de pregatire de 6 luni, aspirantii mergeau la templul din Eleusius unde aveau loc niste ritualuri secrete (aceste ritualuri au ramas secrete pana la descoperirile din anii 1970). Explicatia pe care o aduc autorii este ca secretul ritualului consta in viziunile induse de consumarea unui decoct din spice de grau -- sursa de derivati lisergici. De asemenea, populatiile aztece foloseau in mod curent bauturi preparate din seva de Ipomoea Violacea si exista multe consemnari referitoare la efectele halucilogene ale acestora.
   Modul de actiune al LSD nu este inca cunoscut cu certitudine. Ipoteza curenta spune ca LSD inhiba activarea celulelor serotonergice intr-un mod selectiv. Analogii non-helucinanti ai LSD nu manifesta aceasta selectivitate. Aceste rezultate sugereaza faptul ca exista doua conformatii sterice diferite ale receptorilor serotonergici, dintre care una are o afinitate mai mare pentru LSD.
   In momentul ingerarii in organismul uman, LSD se comporta ca un inhibitor al autoreceptorilor 5-HT (Serotonina). Drogul mareste numarul de molecule 5-HT active dezactivandu-le autoreceptorii (un mecanism de protectie al creierului care reduce nivelul activitatii neurotransmitatorilor).
Formula chimica a LSD este N,N-dietil-6-metilergolina-8B-carboxamida. Numai unul dintre izomeri (cel "d-") este psihoactiv, de aceea in sinteza se separa doar forma "l-".
   Efectele mentale ale LSD pot fi neutralizate rapid (imediat dupa ingerare) prin administrarea de 50 mg de clorpromazina.
   S-a descoperit ca cele doua grupari etil de pe catena LSD pot fi inlocuite cu alte lanturi de carbon pentru a obtine compusi cu diferite efecte, tarii si durate. Cand grupul 6N-metil este inlocuit cu etil sau alil, compusul devine de 2, respectiv 3 ori mai puternic. Acesti derivati nu au devenit totusi foarte raspanditi din cauza costurilor suplimentare la sinteza.


   SURSA 02
 
   Acest stupefiant este un lichid incolor, inodor si fara gust, dar se poate prezenta si sub forma solida: o pudra alba cristalina, insolubila in apa dar solubila in solventi organici (eter, cloroform, benzen). LSD-ul este obtinut si prin sinteza din acid lisergic, alcool etilic, amoniac. Datorita cantitatilor infime ce sunt necesare, dozele de LSD se prezinta sub forma de suporturi imbibate cu substanta activa: dulciuri, pilule de diferite marimi si forme.
   LSD-ul se absoarbe in mod obisnuit pe cale orala. Saliva dizolva produsul de pe suport, iar moleculele de LSD ajung in sange. Anumite molecule ajung la creier in zona informatiilor senzoriale iar altele ajung in ficat, intestine si rinichi. Acestea din urma sunt cele ce genereaza fenomenul de "flash-back" propriu LSD-ului.
   LSD-ul este cel mai puternic halucinogen. "Calatoria" cu LSD se desfasoara in trei faze: 1. "Plecarea" se manifesta prin dilatarea pupilelor, tahicardie, ameteli, greturi, senzatie de frig. 2. "Calatoria" dureaza intre cinci si opt ore si se caracterizeaza prin: tulburari de perceptie si tulburari psihice; deformarea distantelor si contrastelor; vizualizarea sunetelor si auditia imaginilor si alterarea notiunilor de timp si spatiu. 3. "Intoarcerea" intervine intre opt si 12 ore dupa ingerare, cand subiectul revine progresiv la starea sa normala. Este obosit si tensionat. Exista posibilitatea ca moleculele de LSD fixate temporar pe anumite organe, pe care nu le afecteaza, sa fie reactivate dupa cateva ore sau zile ori chiar luni si sa atinga creierul, iovocand o noua intoxicatie neasteptata si imprevizibila (flash-back). Pe termen lung, consumatorii de LSD pot fi atinsi de boli mentale grave si ireversibile. Nu exista dependenta fizica fata de LSD. Se considera ca nu exista toleranta la consumatorii de LSD, decat in cazul "marilor uilizatori". Aceasta dispare dupa incetarea prizelor.

   SURSA 03
 
   Acidul lisergic dietilamid-25 ( din germană Lysergsäure-diethylamid LSD, de asemenea numit LSD-25) este un drog psihedelic semisintetic, ce aparţine familiei de triptamine. Probabil cel mai cunoscut şi raspândit psihedelic, LSD-ul a fost folosit in principal ca un drog recreaţional, un enteogen şi o unealtă în ajutorul diverselor practici precum meditaţia, psihonautica, proiecte artistice şi psihoterapie psihedelica. Este sintetizat din acidul lisergic, derivat din cornul de secară, o ciupercă a grânelor, ce de obicei se regăseste pe orez.
   LSD-ul este sensibil la oxigen, lumină ultravioletă şi clor, mai ales sub formă lichidă, deşi potenţa sa se poate menţine ani de zile, dacă este depozitat la rece, departe de lumină şi umezeală. În formă pură, este incolor, inodor şi uşor amar. LSD-ul este de cele mai multe ori administrat oral, de obicei pe un substrat precum hârtie sugativa, un cub de zahăr sau gelatină. În forma sa lichidă, poate fi administrat prin injecţie intramusculară sau intravenoasă. Doza necesară pentru efecte psihoactive la oameni este intre 25 şi 500 µg (micrograme), însă consumat des, se poate ajunge la 1200 µg per doză din pricina toleranţei.
   Introdus de Laboratoarele Sandoz ca un drog cu diverse întrebuinţări psihiatrice, LSD-ul a devenit rapid un agent terapeutic ce oferea multe speranţe. Însă, întrebuinţarea medicală excesivă a substanţei in societatea vestica la mijlocul secolului 20, a condus la o serie de complicaţii politice ce s-au terminat cu interdicţia substantei atât în folosuri medicale, cât si recreaţionale şi spirituale. În ciuda acestor lucruri, drogul este şi astazi considerat, în anumite cercuri intelectuale, promiţător ca substanţă medicală. O serie de organizaţii-inclusiv Fundatia Beckley, MAPS, Institutul de Cercetare Heffter şi Fundaţia Albert Hofmann-există cu scopul de a finanţa, încuraja şi coordona cercetările în scopuri medicale ale substanţei.
   Istoric
* Chimistul elveţian Albert Hofmann sintetizează pentru prima oară această substanţă în anul 1938 în cercetările lui privind "cornul secarei" cu scopul extragerii unei substanţe care să stimuleze circulaţia sanguină. LSD cunoscut şi sub denumirea comercială "Delysid" folosită de concernul farmaceutic Sandoz, era un preparat pentru tratamentul bolilor psihice şi pentru scopuri de cercetare.
* Efectul său halucinogen îl descoperă Hofmann prin întîmplare la data de 16 aprilie 1943 după ce probabil substanţa s-a absorbit prin pielea cercetătorului. El repetă acest proces la data de 19. Aprilie 1943 prin administrarea de 250 micrograme LSD corespunzînd azi (ca. 50 µg) LSD stabilind efectul halucinogen puternic. Această dată este sărbătorită fanii drogului ca "Ziua bicicletei", deoarece Hofmann în ziua amintită fiind sub acţiunea drogului merge acasă cu bicicleta. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Elemente Chimice - Celuloza[C6 H10 O5]

  CELULOZA este polizaharida cea mai raspindita in natura. Ea corespunde formulei(C6 H10 O5)n, in care n are valori cuprinse intre 700-800 si 2500-3000. Impreuna cu lignina si alte substante necelulozice , ea formeaza pereti celulelor vegetale si da plantei rezistenta mecanica si elasticitate.
   Formarea celulozei in plante este rezultatul unui proces de biosinteza fotochimica. Procentual celuloza din plante variaza in limite foarte largi: 7-10% pentru unele plante leguminoase, 40-50% in paiele de cereale sau stuf, 40-60% in masa lemnoasa a diferitelor specii de arbori, pina la 85-99% in plante textile.
   Celuloza se obtine in general din bumbac, lemn, stuf si paie.Cea mai pura varietate de celuloza se obtine din bumbac prin egrenarea(indepartarea semintelor) si apoi spalarea vatei din capsulele plantei de bumbac.Aceasta varietate este folosita aproape exclusiv in scopuri textile.
   O celuloza mai putin pura se obtine din lemn, stuf sau paie. In acestea celuloza este amestecata cu diferiti componenti necelulozici, numiti irecruste(lignina, oligozaharide, ceruri, rasini etc.), care trebuie indepartati. Separarea se poate face cu ajutorul unor reactivi acizi sau bazici care dzolva incrustele, eliberind cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folositi, cel mai intrebuintat este bisulfitul de calciu, Ca (HSO3)2 (in procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu si hidroxid de sodiu (in procedeul sulfat). Celuloza rezultata este supusa albirii si serveste la fabricarea hirtiei sau la chimizare; in tara noastra productia de celuloza se realizeaza in numeroase unitati industriale.


   SURSA 02
 
   Celuloza este o substanta solida, amorfa, de culoare alba, insolubila in apa sau in solventi organici, solubila in hidroxid tetra aminocupric, [Cu(NH3)4](OH)2 (reactiv Scheueizer). La incalzire se carbonizeaza fara sa se topeasca. Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor.
   Prin hidroliza enzimatica, celuloza formeaza glucoza; celuloza prezinta un slab caracter reducator. Aceste constatari au dus la concluzia ca lantul macro molecular de celuloza este format dintr-un mare numar de resturi de glucoza legate intre ele prin legaturi monocarbonilice in pozitiile 1-4 (gruparea hidroxil glucozitic de la C1 al unui rest glucozic cu gruparea hidroxil de la C4 al restului urmator). Rezulta astfel o structura filiforma a lantului macromolecular celulozic.
   Numeroasele grupari hidroxil existente de-a lungul lantulului, in resturile glucozice, formeaza intre ele un numar urias de legaturi de hidrgen; aceste impacheteaza foarte strins lanturile macromoleculare si confera celulozei structua macroscopica de fir.

   SURSA 03
 
   I. Istoric
   Celuloza a fost prezenta pe Terra de cand au aparut copacii si plantele fiind constituentul principal al peretilor celulari vegetali. Datorita acestui fapt nu exista o data anume pentru descoperirea ei; a aparut inainte de nasterea omului. Recunoasterea celulozei ca fiind un constituent principal al peretelui celular vegetal a fost in anul 1838 datorita descoperirilor botanistului francez Anselme Payen care a izolat celuloza pentru prima data din lemn. Atunci a fost inteleasa structura sa. In prezent celuloza este polizaharida cea mai raspandita in natura si se afla sub observatia oamenilor de stiinta producandu-se schimbari in procesul de prelucrare, utilizari si genetica plantelor (multi fermieri fiind interesati de mutatiile genetice pentru a produce cantitati mai mari de bumbac).
   II. Surse de celuloza
   Apare in stare pura in componenta bumbacului. Din acesta se obtine cea mai pura celuloza prin indepartarea semintelor si spalarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultata este folosita in industria textila deoarece are un procent de 91% celuloza. Se gaseste in combinatie cu lignina  in lemn (40-60%). Fibrele de celuloza prezente in lemn sunt sub forma unui polimer complex: lignina. Acesta tratat cu substante alcaline duce la formarea hartiei. Alte surse sunt inul, canepa, stuful (50%). Formarea celulozei in plante este rezultatul unui proces de biosintez fotochimica. Peretele celular vegetal este alcatuit din celuloza cu exceptia catorva tipuri de alge. Celuloza este organizata in microfibre. Structura confera rigiditate plantei si un mediu poros favorabil circulatiei apei, mineralelor si altor substante nutritive. Celuloza formeaza partile de sustinere ale plantelor impreuna cu lignina si alte substante necelulozice, si confera acestora elasticitate. Multe din speciile de plante care contin un nivel ridicat de celuloza sunt benefice omului.
   Numeroasele grupari hidroxil existente de-a lungul lantulului, in resturile glucozice, formeaza intre ele un numar urias de legaturi de hidrgen care impacheteaza foarte strans lanturile macromoleculare si confera celulozei structua macroscopica de fir. Desi este considerat ca fiind produs de plante si unele bacterii produc celuloza.
   III. Structura celulozei
   Timp de multi ani s-a acceptat ca celuloza este un lant lung de polimeri, alcatuit din glucoza. In anii 1900 celuloza a fost descrisa mai amanuntit de Cross si Bevan. Ei au indepartat partile vegetale prezente in mod normal in celuloza prin dizolvarea lor in solutie concentrata de dioxid de sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numita a-celuloza. Materialul solubil (ß-celuloza si γ-celuloza) s-a dovedit mai tarziu a nu fi celuloza ci zaharuri si carbohidrati.
   Astfel α-celuloza descoperita de Cross si Bevan este ceea ce numim noi astazi celuloza. Formula chimica este (C6H10O5)n  unde n variaza intre 700 - 800 si 2500 - 3000. Celuloza este formata din molecule de glucoza unite in pozitia 1-4. Este o substanta organica, un polimer sau mai specific o polizaharida care este formata din peste 3 000 de molecule de glucoza. Un polimer este o macromolecula formata din molecule mai mici care se repeta (glucoza in acest caz). Acest lucru explica faptul ca structura celulozei este formata din molecule de glucoza sau C6H12O6.
Glucoza este o substanta care are rol foarte important in respiratia celulara si in fotosinteza:
CO2 (g) + H2O (l) + lumina = C6H12O6 (s) + O2 (g) (ecuatia fotosintezei).
Atomii de hidroxil sunt grupati ordonat precum structura cristalului in lantul de celuloza. Legaturile de hidrogen in regiunile cristaline sunt puternice ducand la insolubilitate in majoritatea solventilor. Ei impiedica celuloza sa se topeasca. In regiunile mai putin ordonate lanturile sunt mult mai departate si mai dispuse la combinarea hidrogenului cu alte molecule precum apa. Deoarece elementele componente ale celulozei sunt nemetale celuloza prezinta legaturi covalente. Rezulta astfel o structura filiforma a lantului macromolecular celulozic. Datorita structurii (celuloza este formata dintr-un singur monomer) este numita polizaharida si nu poate fi digerata de oameni. Din punct de vedere chimic este un carbohidrat, adica o polizaharida. Hidroxilii celulozei reactioneaza cu aldehidele si formeaza acetatii. Aceasta reactie duce la stabilitate. Animalele precum vacile, oile, caii si alte ierbivore au enzimele necesare digerarii acestui material marind viteza hidrolizei celulozei si transformand-o in glucoza. Omul nu are aceste enzime.
   IV. Producerea celulozei
   Polizaharidele, precum celuloza sunt produse eliminand apa continuta in moleculele monozaharoase. In acest caz glucoza este monozaharida. Companiile de bumbac si alte fabrici de materiale textile  impreuna cu alte metode  folosesc acest proces pentru a rafina celuloza. Cea mai pura varietate de celuloza se obtine din bumbac prin egrenarea (indepartarea semintelor) si apoi spalarea vatei din capsulele plantei de bumbac. Aceasta varietate este folosita aproape exclusiv in scopuri textile.
O celuloza mai putin pura se obtine din lemn, stuf sau paie. In acestea celuloza este amestecata cu diferiti componenti necelulozici, numiti irecruste (lignina, oligozaharide, ceruri, rasini.), care trebuie indepartati. Separarea se poate face cu ajutorul unor reactivi acizi sau bazici care dizolva incrustele, eliberand cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folositi, cel mai intrebuintat este bisulfitul de calciu, Ca(HSO3)2 (in procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu si hidroxid de sodiu (in procedeul sulfat). Celuloza rezultata este supusa albirii si serveste la fabricarea hartiei sau la chimizare.
   V. Proprietati fizice
   Celuloza este o substanta amorfa, de culoare alba, insolubila in apa sau in solventi organici. Desi se umfla nu se dizolva in apa. Este solubila in hidroxid de tetraaminocupru [Cu(NH3)4](OH)2, numit si reactiv Schweizer.
   Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliza enzimatica celuloza formeaza celobioza (dizaharida) care, hidrolizata enzimatic, conduce la glucoza. Organismul uman nu are enzimele necesare hidrolizarii celulozei. De aceea celuloza nu este o substanta nutritiva pentru om.
   Structura filiforma a macromoleculelor de celuloza a permis orientarea lor paralela si realizarea unui numar mare de legaturi de hidrogen intre gruparile hidroxil din macromoleculele invecinate. In felul acesta macromoleculele de celuloza sunt foarte strans impachetate iar firul de celuloza este rezistent.
Celuloza este hidroscopica, retine apa prin legaturi de hidrogen si de aceea se recomnda purtarea lenjeriei de corp confectionata din bumbac.
   VI. Proprietati chimice
   Deoarece contine un numar mare de grupari de hidroxil reactioneaza cu acizi si formeaza esteri sau cu alcool si formeaza eteri. Din modul in care celuloza reactioneaza cu diferiti reactivi s-a dedus ca in macromolecula sa fiecare rest de glucoza prezinta trei grupari hidroxil capabila sa reactioneze chimic. Gruparile hidroxil din celuloza au reactivite normala si participa la reactiile specifice lor: formarea de eteri, de esteri, de alcooli. Dupa numarul gruparilor hidroxil dintr-un rest glucozic, care participa la asemenea reactii se obtin produsi cu diferite grade de transfer.
   Tratata cu amestec de acid acetic si anhidrida acetica, celuloza poate forma mono-, di- sau tri-acetatul de celuloza. Prin tratare cu solutii concentrate de hidroxid de sodiu, celuloza formeaza un produs de tip alcoolat (alcoxid), denumit alcoliceluloza, ce poate avea, de asemenea, diferite grade de transformare. Asemenea produsi sunt obtinuti si folositi direct la fabricarea fibrelor artificiale. Fibrele de celuloza din bumbac au lungimi de 20-30 mm si de aceea pot fi toarse in fire care apoi se tes. Fibrele celulozice din lemn sunt foarte scurte, 3-5 mm si incercarea de a le toarce nu a condus la nici un rezultat. Prin prelucrare fizico-chimica a acestora s-au realizat fibrele artificiale, denumite curent matase artificiala (au luciu asemanator cu cel al matasii naturale).
   Se cunosc astazi mai multe procedee de fabricat matase artificiala. Procedeul vascoza se bazeaza pe relatia ce are loc intre alcoliceluloza si sulfura de carbon, CS2 prin care se obtine xantogenatul de celuloza. Acesta este solubil in solutie de hidroxid de sodiu, formand o solutie coloidala, vascoasa, vascoza (de unde si numele procedeului ). Trecuta prin orificii foarte fine intr-o baie de acid sulfuric diluat (filare umeda) solutia de vascoza se neutralizeaza, iar xantogenatul se descompune in celuloza si sulfura de carbon. Pe aceasta cale celuloza se regenereaza sub forma unui fir continuu, desi provine din fibre foarte scurte din lemn. Daca celuloza este supusa fierberii cu un acid mineral (acid clorhidric sau sulfuric) concentrat, ea se descompune intr-un produs care se dovedeste a fi glucoza.
   VII. Derivati ai celulozei
   Nitratul de celuloza a fost primul material plastic realizat cu succes in 1869 prin transformarea celulozei  in nitrat. Este folosita in industrie pentru confectionarea lacurilor (1920 - folosita pentru prima data), pieselor de tualeta. Este folosita si la explozibili.Tratata duce la formarea vascozei sau celuloza acetata folosita pentru lacuri.
   Acetatul de celuloza a fost produsa din reactia celulozei cu acidul acetic, anhidrida acetica si catalizatori. A fost folosita pentru prima data in 1930. E utilizata in confectia materialelor de impachetat,  a jucariilor, uneltelor, izolatorilor si ochelarilor. Este cel mai ieftin material produs. Este solubila in solventi organici precum acetona si poate fi modelata in forme diferite sau trasa in fire. Procedeul acetat realizeaza matasea acetat, folosind acetatul de celuloza. Solutia acestuia in acetona este supusa filarii la cald (uscata). Solventul se evapora si este recuperat, iar firul de acetat de celuloza coaguleaza si se intareste. Tesaturile de matase acetat sunt mai rezistente dar mai putin higroscopice decat cele din matase vascoza. La noi in tara fibrele artificiale se fabrica prin procedeul vascoza la Braila, Lupeni si Popesti-Leordeni.
   Celuloza etilica rezulta atunci cand celuloza este tratata cu sulf sau clor etilic. Este folosita in comert, pentru extinctoare si in industria electronicelor. Este cea mai scumpa celuloza.
Matasea artificiala a fost produsa in 1884 pentru a fi folosita in industria confectiilor dar a fost scoasa repede de pe piata deoarece era inflamabila. Acum matasea artificiala  e folosita ca materie prima pentru haine si este fibra cea mai utila omului.
Celuloidul (primul plastic).
   VIII. Utilizari
   Celuloza este utilizata la obtinerea substantelor explozibile de tip pulbere fara fum; a matasii artificiale de tip vascoza (milaneza) si a matasii acetat; a nitrolacurilor si nitroemailurilor (lacuri de acoperire cu uscare rapida si luciu puternic); a celofanului. Este o materie prima de mare valoare economica si constituie punctul de plecare in fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hartie ocupa un loc principal (a fost folosita pentru obtinerea hartiei inca din secolul 2).
Se intalneste in cantitati mari in aproape toate plantele si este o principala sursa de hrana. Are proprietati de reducere a valorii calorice a unor alimente daca in acestea se adauga celuloza cristalizata. Matasea vascoza este intrebuintata la fabricarea diferitelor tesaturi precum si a cordului pentru anvelope. Daca solutia de vascoza este filata, printr-o fonta fina in baie de acid sulfuric diluat si glicerina, se obtin folii dintr-un produs larg folosit-celofanul. Produse care contin celuloza: bureti, spray-uri pentru alergie sau pudre, benzi medicale. Celuloza este foarte ieftina pentru ca este foarte abundenta. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Combustibili - Informatii generale

  Combustibilii sunt substante care reactioneaza din punct de vedere chimic cu o alta substanta pentru a produce caldura, sau care produca caldura prin procese nucleare. Termenul de combustibil este in general limitat la substantele care ard repede in aer sau oxigen, emanand cantitati mari de caldura. Combustibilii sunt folositi pentru incalzire, pentru producera energiei la motoare cu combustie interna si pentru o sursa directa de energie in cazul propulsarii rachetelor.
In cazul in care combustibilul trebuie sa alimenteze un motor propriu ca la propulsarea rachetelor, un agent oxidant trebuie adaugat in combustibil.
   Reactiile chimice care au loc in timpul combustiei combustibililor obisnuiti implica combinatia oxigenului cu carbonul, hidrogenul sau sulful prezent in combustibili. In urma acestor reactii rezulta dioxidul de carbon, apa sau dioxidul de sulf. Alte substante prezente in continutul combustibililor nu contribuie la combustie; ele se evapora in timpul combustiei sub forma de vapori sau raman dupa combuatie in forma de cenusa.
   Eficienta combustibililor sau valoarea de incalzire a unui combustibileste de obicei masurata prin valorile energiei termice sau caldurii (implicata cand o anumita cantitate de combustibil arde sub conditiile standard). Valorile de incalzire pentru combustilii solizi sunt masurate in J / kg, iar pentru cei lichizi si gazosi in J / m.cub.
Se fac distinctii intre valori de incalzire inalte (intreaga caldura fiind implicata in timpul combustiei) si valori de incalzire scazute (caldura neta fiind calculata tinandu-se seama de caldura pierduta prin vaporizarea apei produse in timpul combustiei).


   SURSA 02
 
   Caracteristicile combustibililor
   Pentru caracterizarea unui combbustibil, in afara de starea fizica si de provenienta trebuie sa i se mai cunoasca compozitia chimica, puterea calorica, cantitatea de aer necesara arderi, temperatura gazelor de ardere etc.
   Compozitia combustibililor: Combusitbili solizi contin diferite combinati organice ale elementelor C,H,S(elemente combustibile),O si N,alaturi de umiditate, (Wt) si substante minerale (Al) care dau cenusa.
   Carbonul este elementul principal al combustibililor solizi. Acesta se gaseste in proportie de 50-95%, in functie de natura si varsta combustibililui . Prin arderea completa a unui kilogram de carbon se obtine o energie de 33.44o kJ.
   Hidrogenul se gaseste in combustibilii solizi intre 2-6 %. Acesta este, de asemenea un element care ridica valoarea termica a combustibililui, intrucat prin ardere se degaja o mare cantitate de caldura .
Sulful participa cu o pondere de 0,1 – 7 %, in compozitia diferitilor combusitbili solizi. In combusitbil , sulful se gaseste sub trei forme: in combinati organice (sulf organic), sub forma de sulfuiri metalice, in combinati anorganice oxigenate (de exemplu,
sulfati). In procesul de ardere intervin numai sulful organic si cel piritic. Cu toate ca la arderea sulfului se degajeaza o mare cantitate de caldura, acest element este daunator in
procesul de ardere a combustibilior, deoarece SO2 format corodeaza patile metalice ale
focarului si are actiune poluanta (fiind un component al ploilor acide). Pe langa acesta, sulful necesita pentru aprindere o temperatura mare (500 – 600 C).
   Azotul se gaseste in general in cantitate mica, nedepasind 2%. El este un element nedorit in masa combustibilului. Acesta nu participa la ardere, dar ia caldur a pentru a se incalzi pana la temperatura cu care gazele arse parasesc instalatia de ardere si prin urmare consuma o parte din caldura degajata la arderea combustibilului.
Oxigenul se gaseste in combusitbili in proportie de 2 % (antracid) pana la 44 % (lemn). Prezenta sa in combusitbil conduce la micsorarea valorii termice a acestuia, deoarece fiind combinat mai ales cu carbonul si hidrogenul, o cantitate din aceste elemente combustibile sunt deja oxidate.
Umiditatea combustibililor constituie de asemenea, un balast, prin faptul ca aceasta consuma o mare cantitate de caldura pentru a trece din starea lichida in starea de vapori. De asemsnea mareste volumul si corozivitatea gazelor de ardere.
   Cenusa consituie un balast al combusitbilului, intrucat ii micsoreaza puterea calorica si uneori poate duce la dezorganizarea completa a procesului de ardere, fie prin faptul ca se acumuleaza in focar si impiedica admisia aerului, fie ca se topeste la o temperatura joasa (1150 – 1700 C), si formeaza un conglomerat plastic cu inglobarea unor cantitati de combustibil.
De aceea, in practica industriala,intotdeauna, la alegerea sistemului de ardere a combustibililor solizi se ia in consideratie cantitatea de cenusa si proprietatile ei.
Compozitia combustibilului poate fi determinata prin analiza chimica elementara, si prin analiza tehnica.
   Prin analiza elementara se determina continutul procentual de C, H, N, O, S din masa organica a combustibilului, iar prin analiza tehnica se determina umiditatea, materiile volaitle, cenusa si carbunele fix.
Combustibili lichizi, cu cateva exceptii, provin din titei si sunt de trei tipuri:
- gaze lichefiate,
- combusitbili distilati,
- combustibili reziduali   
Combustibilii  lichizi distilati sunt:
- benzina,
- petrolul lampant
- motorina
   Acestia contin in principal hidrocarburile C5 – C10,  C10  – C15 si respectiv C12 – C1.
Combustibilii reziduali: sunt formati, in general, din reziduul obtinut la distilarea primara a titeiului si din reziduurile obtinute la craacarea termica a pacurilor sau a motorinelor.Acestia au o compozitie foarte complexa.
   Combustibilii gazosi : au o compozitie foarte variata, ce depinde de originea acestora.Astfel, gazele naturale din tara noastra contin peste 99 % CH4, iar gazele combustibile artificiale constau dintr-un amestec de gaze combustibile si necombustibile.
   Compozitia combustibililor gazosi: se exprima obisnuit in procente volumetrice. Principalele componente combustibile ale acestora sunt:CO, H2,  CH4,  alte hidrocarburi si H2S,iar componentele necombustibile insotitoare sunt: CO2, O2 si N2.
Puterea calorica
   Puterea calorica exprima cantitatea de caldura care rezulta prin arderea completa a unei   unitati de combustibil.
   Puterea calorica a combustibililor solizi si lichizi se exprima in kj/kg sau kcal/kg,iar a celor gazosi in kj/m3N.
   Majoritatea combustibililor contin in compozitia lor hidrogen, component care prin ardere se transforma in apa.In afara de acestea, inainte de ardere, combustibilii contin o cantitate mai mare sau mai mica de apa, care exprimata procentual reprezinta umiditatea initiala a acestora.Apa rezulta prin arderea hidrogenului si apa sub forma de umiditate poate sa se gaseasca in produsele de ardere sub forma de vapori sau sub forma lichida.
Intrucat calitatea de caldura determinata de arderea combustibililor depinde de starea de agregare a apei din produsele de ardere, in practica se deosebeste puterea calorica superioara si puterea calorica inferioara.
   Puterea calorica inferioara (Qi ): reprezinta cantitatea de caldura obtinuta prin arderea
unei cantitati de combustibil, in cazul cand produsele de ardere au temperatura de 20 C;
in acest caz, apa din produsele de ardere fiind lichida, in puterea calorica determinata se include si caldura lanenta de condensare a vaporilor de apa .
   Puterea calorica inferioara (Qi) reprezinta cantitatea de caldura determinata la arderea unei unitati de combustibil in conditiile in care produsele finale sunt evacuate la o temperatura mai mare de decat temperatura de condensare a vaporilor de apa.
In practica se ia in considerare numai puterea calorica inferioara, intrucat din instalatiile industriale se elimina produsele de ardere continand apa sub forma de vapori.
   Arderea combustibililor
   In vederea arderii unui combustibil, trebuie sa se asigure mai intai, prezenta simultana si a oxigenului si apoi sa se produca aprinderea.
Arderea oricarui combustibil este precedata de aprindere. Pentru aprinderea unui combustibil trebuie se existe o anumita proportie locala intre combustibil si oxigen si sa existe o sursa de energie pentru incalzirea combustibilului pana la temperatura de aprindere. Temperatura de aprindere de natura combustibilului si reprezinta cea mai joasa temperatura la care incepe arderea interna. Aprinderea combustibilului este precedata intotdeauna de o perioada de timp, numita perioada de inductie, pe durata careia, sub influenta temperaturii inalte si a altor factori, combustibilul sufera procese de descompunere si oxidare, cu formare de combinatii mai simple, produse intermediare active ca radicali, atomi sau molecule semi-stabile, cu o energie de activare mica, care participa la propagarea reactiilor de ardere.

   SURSA 03
 
   Combustibil fosil
   Combustibilii fosili sunt hidrocarburi, cărbune, petrol sau gaze naturale, formate din rămăşiţele fosilizate ale plantelor şi animalelor moarte. Teoria organică a formării hidrocarburilor din aceste resturi organice a fost emisă de către Mikhail Lomonosov în 1757. Există şi o teorie anorganică a formării ţiţeiului formulată în 1929 de chimistul român Ludovic Mrazek.
   În vorbirea curentă, termenul „combustibil fosil” include şi resursele naturale cu conţinut de hidrocarburi, dar care nu provin din surse animale sau vegetale. Acestea sunt denumite mai corect combustibili minerali.
   Combustibilii fosili au făcut posibilă dezvoltarea impresionantă a industriei din ultimele secole şi înlocuirea utilizării pe scară largă a lemnului şi turbei pentru încălzire.
   „Combustibil fosil” este termenul folosit pentru depozite geologice subterane de materii organice formate din plante şi animale putrezite care s-au transformat în ţiţei, cărbune, sau gaze naturale, sub acţiunea căldurii şi a presiunii din scoarţa terestră, de-a lungul sutelor de milioane de ani. Pentru a genera electricitate, energia degajată de arderea combustibililor fosili este adesea folosită pentru a pune în mişcare o turbină. Generatoarele mai vechi foloseau adesea aburul obţinut prin arderea combustibililor pentru a pune în mişcare turbina, dar în generatoarele moderne, se folosesc direct gazele de ardere ale combustibililor.
   În lumea modernă a secolelor 20 şi 21, setea de energie provenită din combustibili fosili, mai ales pentru benzină, provenită din petrol, este una din cauzele majore ale conflictelor globale şi regionale. S-a născut astfel o mişcare globală spre generarea de energie regenerabilă, pentru a ajuta la satisfacerea nevoilor crescânde de energie.
   Arderea combustibililor fosili de către omenire este cea mai importantă sursă a emisiilor de dioxid de carbon, care este unul din gazele cauzatoare ale efectului de seră, care împiedică dispersarea radiaţiilor şi contribuie la încălzirea globală. Concentraţia de CO2 din atmosferă este în creştere, producând îngrijorare cu privire la gradul de reţinere a radiaţiei solare, care va avea ca rezultat creşterea temperaturii medii a suprafeţei terestre.
   Doar o mică cantitate a combustibililor pe bază de hidrocarburi sunt biocombustibili, adică derivaţi din dioxidul de carbon din atmosferă, deci care nu contribuie, prin ardere, la creşterea cantităţii globale de dioxid de carbon.
   Limite şi alternative
   Principiul cererii şi ofertei sugerează că diminuarea rezervelor de hidrocarburi duce la creşterea preţurilor acestora. Ca rezultat, exploatarea surselor de energie alternativă, considerate ineficiente economic să devină eficiente. Benzina artificială şi alte surse de energie regenerabilă necesită tehnologii de producţie şi procesare mai scumpe decât exploatarea rezervelor convenţionale de petrol, dar pot deveni economic viabile în viitorul apropiat. Vezi Energiile viitorului.
   Efecte asupra mediului
   În Statele Unite, peste 90% din emisiile de gazele cu efect de seră provin din arderea combustibililor fosili.În plus, prin ardere se produc şi alţi poluanţi, ca oxizi de azot, dioxid de sulf, componente organice volatile şi metale grele.
   Arderea combustibililor fosili generează acid sulfuric şi azotic, care cade pe Pământ ca ploaie acidă, având un impact atât asupra mediului natural cât şi asupra mediului artificial. Sculpturi şi monumente construite din marmură sunt în mod deosebit vulnerabile, deoarece acizii reacţionează cu carbonatul de calciu.
   Combustibilii fosili conţin şi materiale radioactive, mai ales uraniu şi toriu, care este emanat în atmosferă. În anul 2000 au fost emise în atmosferă circa 12.000 de tone de toriu şi 5000 de tone de uraniu prin arderea cărbunelui. Se estimează că în cursul anului 1982, cărbunele ars în SUA a eliberat în atmosferă de 155 de ori mai multă radiaţie decât incidentul Three Mile Island. Arderea cărbunelor generează şi imense cantităţi de zgură şi funingine.
   Exploatarea, procesarea şi distribuţia de combustibili fosili poate crea şi alte probleme mediului. Metodele de exploatarea cărbunelui, îndeosebi exploatarea în cariere de suprafaţă creează multe probleme, în timp ce forajele maritime sunt un pericol pentru organismele acvatice. Rafinăriile de petrol constituie reale ameninţări asupra mediului. Transportul cărbunelui necesită locomotive diesel, iar petrolul este transportat de către petroliere, toate acestea arzând combustibili fosili.
Reglementările de mediu încearcă o varietate de abordări, cum ar fi controlul cantităţilor de poluanţi şi a tehnologiei folosite, subvenţii economice sau programe voluntare pentru a limita aceste emisii.
   Subvenţii pentru combustibili fosili
   În termeni economici, poluarea provenită din combustibilii fosili este privită ca o externalitate negativă şi trebuie taxată. Acest lucru internalizează costul poluării şi face arderea acestor combustibili mai scumpă, reducând astfel utilizarea lor şi deci şi poluarea asociată cu aceştia. Cu toate că ţările europene impun taxe pe poluare, aceste taxe se întorc deseori ca subvenţii tocmai la industriile direct legate de combustibilii fosili, prin amânări şi scutiri de taxe.
Cu toate că taxarea este o variantă de reducere a utilizării acestora, încă nu s-a dovedit cu adevărat eficientă.


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Friedrich Wohler - Contributii aduse in Chimie

  Contributii in chimie Wöhler este considerat pionierul chimiei organice datorita sintetizarii ureei (sinteza Wöhler - Ureea se obtine prin sinteza directa din amoniac si bioxid de carbon, sub presiune si la temperatura ridicata, urmata de concentrare si granularea topiturii. Se utilizeaza ca ingrasamant de suprafata, individual sau in amestec cu alte ingrasaminte. Poate fi incorporata in sol atat primavara timpuriu, cat si ulterior In cursul perioadei de vegetatie. Are o eficienta ridicata la culturile cu intervalul de vegetatie mai lung. Este un ingrasamant preferat pentru plantele care folosesc direct azotul amidic din sol: citrice, piersici, ridichi, tutun ) in 1828. Pina in 1828 se credea ca substantele chimice se pot forma doar sub influenta "fortei vitale" in corpul animalelor si plantelor. Wöhler a demonstrat ca aceasta teorie este falsa prin prepararea artificiala a ureei folosind numai materiale inorganice. Sinteza ureei a fost esentiala pentru biochimie deoarece ea a dovedit ca un compus cunoscut ca fiind produs numai de organisme biologice poate fi produs in laborator, in anumite conditii, din materiale fara viata. Aceasta sinteza in vitro de materie organica a invalidat teoria general acceptata la acea vreme (vitalism) despre vis vitalis, o "forta a vietii" transcedentala necesara pentru producerea compusilor organici. Aratind ca cianatul de amoniu se poate transforma in uree printr-o transpozitie interna de atomi, fara cistig sau pierdere de masa, Wöhler a aratat unul dintre primele exemple de izomerie, abolind vechea idee prin care doua corpuri, A si B, avind proprietati fizice si chimice diferite, nu pot avea aceeasi compozitie. În anul in care a realizat sinteza ureei, Wöhler devine profesor la virsta de 28 de ani. Doi ani mai tirziu, in 1830, Wöhler a publicat, in colaborare cu Justus von Liebig, rezultatele cercetarilor privind caracterul polimeric al acizilor cianic si cianuric. Berzelius, in raportul sau catre Academia Regala de Ştiinte din Suedia, a calificat aceste lucrari drept cele mai importante din acel an in domeniiles fizicii, chimiei si mineralogiei. Aceste rezultate, imprevizibile, au adus dovezi suplimentare in favoarea conceptului de izomerie.Descoperirile lui Wöhler au avut o mare influenta asupra teoriei chimiei.


   SURSA 02
 
   În perioada 1820-1881, practic toate revistele de chimie au publicat în fiecare in articolele sale. Descoperiri şi lucrări de cercetare Wöhler a fost şi co-descoperitorul beriliului şi siliciuliui, precum şi a sintezei carburii de calciu, printre altele. În 1834, Wöhler şi Liebig au publicat un studiu despre uleiul de migdale amare. Prin aceste experienţe ei au demonstrat că un grup de atomi de carbon, hidrogen şi oxigen se poate comporta ca un element, poate înlocui un element şi poate fi înlocuit de un element în compuşi chimici. Astfel a fost introdusă noţiunea de radical, o doctrină care a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării chimiei. De la descoperirea potasiului facută de Humphry Davy, se considera că alumina conţine un metal în combinaţie cu oxigenul. Davy, Oerstedt şi Berzelius au încercat să extragă acest metal, dar fără succes. Lucrările lui Wöhler pe acelaşi subiect au dus la descoperirea aluminiului metalic. Lui i se datorează şi izolarea elementelor ytriu, beriliu şi titan, observaţia că siliciul poate fi obţinut sub formă de cristale şi că unii meteoriţi conţin materie organică. El a analizat o mare cantitate de meteoriţi şi timp de mai mulţi ani a scris rezumatul literaturii despre meteoriţi în Jahresbericht der Chemie; a deţinut cea mai mare colecţie particulară de pietre şi metale meteorice. Wöhler şi Sainte Claire Deville au descoperit forma cristalină a borului, iar Wöhler împreună cu Buff compuşii siliciului cu hidrogenul şi un oxid cu valenţă scăzută al siliciului. În timpul şederii la Cassel, Wöhler a pus la punct un procedeu de obţinere a nichelului metalic pur, iar împreună cu alţi doi prieteni a deschis o fabrică pentru obţinerea acestui metal. 

   SURSA 03
 
   Friedrich Wöhler (n. 31 iulie 1800, Frankfurt am Main - d. 23 septembrie 1882, Göttingen) a fost un chimist german, cunoscut pentru sinteza ureei, dar şi pentru descoperirea unor elemente chimice.
   Date biografice
S-a născut la Eschersheim lîngă Frankfurt. În 1823 Wöhler a terminat studiile de medicină la Heidelberg în laboratorul lui Leopold Gmelin, lucrînd apoi cu Jöns Jakob Berzelius la Stockholm. A predat chimia între 1825 şi 1831 la Şcoala Politehnică din Berlin; pînă în 1836 a lucrat la Şcoala Politehnică din Cassel, devenind apoi professor de chimie la Universitatea din Göttingen, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii.
   Opera
   Descoperiri şi lucrări de cercetare

   Wöhler a fost şi co-descoperitorul beriliului şi siliciuliui, precum şi a sintezei carburii de calciu, printre altele. În 1834, Wöhler şi Liebig au publicat un studiu despre uleiul de migdale amare. Prin aceste experienţe ei au demonstrat că un grup de atomi de carbon, hidrogen şi oxigen se poate comporta ca un element, poate înlocui un element şi poate fi înlocuit de un element în compuşi chimici. Astfel a fost introdusă noţiunea de radical, o doctrină care a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării chimiei.
   Lucrări importante
* Lehrbuch der Chemie, Dresda, 1825, 4 volume
* Grundriss der Anorganischen Chemie, Berlin, 1830
* Grundriss der Organischen Chemie, Berlin, 1840
* Praktischen Uebringen der Chemischen Analyse, Berlin, 1854 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Lacuri si Vopsele - Informatii generale

  Materialele de vopsitorie sunt materiale peliculogene utilizate pentru protectia si finisarea constructiilor si elementelor de constructii. Materialele de vopsitorie au in compozitie substante solide(pigmenti) si substante lichide(ulei, solventi, apa etc.), dintre care cel putin una este peliculogena.
   Principalii componenti ai materialelor de vopsitorie sunt:substantele peliculogene: sunt substante solide sau lichide care prin intarire in aer sau in cuptor formeaza pelicule pe suprafata suportului
-sicativi: sunt substante solubile in uleiuri vegetale care accelereaza catalitic uscarea uleiurilor
-pigmenti coloranti: sunt substante colorante ale peliculei
-solventi: sunt lichide volatile, folosite de obicei in amestec, care solubilizeaza substantele peliculogene solide iar prin evaporarea lor micsoreaza timpul de uscare al peliculei
-diluanti: sunt amestecuri de solventi necesari pentru reglarea vascozitatii in vederea unei usoare aplicari pe suport
-plastifianti: sunt substante greu volatile care confera peliculei plasticitate, micsorand astfel pericolul de fisurare
-substantele de umplutura: sunt pulberi fin macinate care pot inlocui o parte din pigment micsorandu-se astfel pretul de cost al produsului.


   SURSA 02
 
   Determinarea culorii peliculelor prin comparare cu etalonul de culoare:
   Metoda consta in compararea vizuala a culorii peliculei supusa incercarii cu o epruveta etalon de culoare, ambele fiind iluminate in aceleasi conditii, varianta A, in lumina naturala a zilei sau varianta B, in lumina artificiala, si privite sub acelasi unghi. Epruveta etalon de culoare trebuie omologata, iar culoarea stabilita prin acord intre parti.
Determinarea densitatii (masa specifica)
Aparatura: picnometru metalic
   Mod de lucru:
   Se cantareste picnometrul gol cu o precizie de 0,01g, se umple cu vopseaua de analizat adusa in prealabil la 20?C, se aseaza capacul si se sterge cu vata surplusul de vopsea scurs prin capilarul capacului, apoi se cantareste.
Densitatea se exprima in g/cm? si se calculeaza cu formula:
m2= masa picnometrului cu proba, in g
m1= volumul picnometrului gol, in g
v = volumul picnometrului, in cm?
Ca rezultat se ia media aritmetica a cel putin trei determinari.
   Determinarea timpului de scurgere
   Timpul de scurgere permite aprecierea consistentei produsului pentru diferite scopuri de fabricatie si aplicare. Metoda consta in determinarea timpului exprimat in secunde, in care o cantitate de 100 cm? de produs se scurge dintr-o cupa, printr-un orificiu de dimensiuni stabilite. Metoda nu se aplica la produsele care prezinta fenomenul de tixotropie.
   Determinarea puterii de acoperire
   Puterea de acoperire a unui material peliculogen pigmentat este capacitatea acestuia de a face invizibila, adica de a acoperi culoarea unui fond alb-negru sau a unui fond cu contraste. Puterea de acoperire poate fi exprimata prin:
- numarul minim de straturi necesar a fi aplicate, pentru acoperirea fondului impus
- grosimea minima a peliculei
- factorul de contrast
- consumul specific, respectiv cantitatea de material peliculogen exprimata in grame, necesara acoperirii unui m2 de suprafata.
   Determinarea grosimii peliculei uscate
1) Metoda distructiva: prin masurarea grosimii peliculei uscate cu comparatorul cu cadran. Metoda se aplica in cazurile in care produsul peliculogen este aplicat pe un suport rigid si cu suprafata plana, masurarea facandu-se cu o precizie de ą2,5 ?m
2) Metoda nedistructiva de determinare a peliculelor uscate cand produsul peliculogen este aplicat pe suport metalic sau magnetic. Determinarea are ca principiu variatia fluxului magnetic creat intre un magnet si un obiect magnetic in functie de spatiu nemagnetic dintre ele, in cazul de fata in functie de grosimea peliculelor nemagnetice de vopsea aflate intre piesa magnet a instrumentului de masura si suportul magnetic al peliculei.
   Determinarea flexibilitatii peliculei
   Flexibilitatea unei pelicule este proprietatea acesteia de a putea fi indoita fara sa sufere deteriorari.
Determinarea flexibilitatii consta in indoirea suportului pe care este aplicata pelicula, in jurul a diverse dornuri ale caror diametre descresc si se exprima prin numarul care reprezinta diametrul, in mm, al celui mai subtire dorn pe care pelicula indoita nu prezinta deteriorari.

   SURSA 03
 
   MATERIALE DE VOPSIRE
   Materialele de vopsire constituie totalitatea materialelor care se aplica prin diverse procedee pe suprafete diferite in vederea protejarii acestora de efectele distructive provocate de agenti atmosferici (actiunea luminii, umiditate , agentii chimici ,etc.)
   Prin aplicarea materialelor de vopsire , se formeaza uprafata obiectelor protejate pelicule subtiri care au dublu rol :
- acela de protectie
- de a crea un aspect placut
   In compozitia materialelor de vopsire , intra de obicei un component lichid numit liant si un component solid numit pigment , si materiale de umplutura.
Materialele de vopsire se clasifica prin mai multe criterii :
- substanta peliculogena de baza
- ordinea de aplicare pe suprafete
- modul de aplicare 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Elemente Chimice - Amidonul[C6H10O5]

  Amidonul este  un compus macromolecular organic.
Amidonul  este  constituit  din  resturi  de  D-glucoza,  avind  formula moleculara (C6H10O5)n. Este raspindit in lumea vegetala acumulindu-se in seminte,  tubercule, fructe. Se produce din cartofi sau din faina de porumb. Amidonul este insolubil in apa, iar la incalzire in apa formeaza geluri.
Amidonul  nu este un compus unitar, ci consta din doua polizaharide diferite: amiloza si amilopectina.
   Amiloza  -  polizaharida  ce  contine  de la sute pina la citeva mii de resturi  de glucoza. La hidroliza acesteea se obtine maltoza. Deci in molecula  de amiloza resturile de glucoza sint unite prin legaturi 1,4--glucozidice. Amiloza se sedimenteaza cu 1-butanol.
   Amilopectina:  Ca  si amiloza, amilopectina este formata din resturi de D-glucoza  cu  legaturi  1,4-à-glucozidice,  dar  molecula  de amilopectina poseda  o  structura  ramificata.  Masa moleculara a amilopectinei este mai mare decit a amilozei. Amilopectina este insolubila in apa, dar la incalzire formeaza geluri in apa.
Amidonul  este componenta de baza a multor produse alimentare importante: piinea, faina, cartofii, porumb. Se foloseste in industrie la producerea glucozei, alcoolului etilic, cleiurilor, acetonei, glicerinei, acizilor lactici, citrici s.a.
   Amidonul intra in componenta mediului nutritiv la producerea antibioticelor,  vitaminelor.  Amidonul  hidrolizeaza la fierbere in prezenta acizilor sau sub actiunea  enzimelor.
Sub actiunea fermentilor sau la incalzirea cu acizii minerali amidonul hidrolizeaza destul de usor, la inceput, transformindu-se in amidon solubil, apoi in dextrine. Produsul final al hidrolizei amidonului este glucoza:
(C6H10O5)n + nH2O      nC6H12O6
   Solutia de iod coloreaza amidonul in albastru. Aceasta reactie se utilizeaza pe larg pentru determinarea ionilor de iod in solutie sau invers, la determinarea prezentei amidonului in produsele alimentare, medicinale, etc.


   SURSA 02
 
   Hidratii de carbon care alcatuiesc grupa polizaharidelor au structura macromoleculara. Polizaharidele sunt mult raspandite in natura, mai ales in vegetale.
   Prin hidroliza, polizaharidele se transforma in monozaharide. Se gasesc in natura polizaharide compuse din hexose, din pentoze si din derivati ai celor dintai. Cele mai insemnate sunt cele doua polizaharide derivand de la D-glucoza, celuloza si amidonul.
   Nu toate polizaharidele au aceeasi functiune in planta: unele servesc ca rezerve de hidrati de carbon pentru embrion sau chiar pentru planta insasi. Printre acestea se inumara amidonulk si fructozanii. Alte polizaharide, numite ,,de schelet”, au rolul de a conferi soliditate mecanica organelor in care se gasesc. Cea mai importanta dintre acestea este celuloza.
   Cea de-a doua polizaharida , dupa celuloza, raspandita universal in regnul vegetal este amidonul. Ca si celuloza, amidonul este compus numai din D-glucoza. Plantele isi constituie in fructe, seminte si tubercule, rezerved e amidon, insolubil in apa, dar putand fi usor transformat in glucoza sau in derivati ai acesteia, prin reactii enzimatice. 18327mie79lre6t
   Glicogenul (descoperit de Claude Bernard, 1855), mult asemanator amidonului ca structura, indeplineste in organismul animal aceeasi functiune ca acesta in organismul vegetal. Glicogenul este depozitat in ficat (pana la 20%) dar se transforma prin hidroliza enzimatica in glucoza, care este transportata pe calea sangelui in muschi si alte tesuturi. Aici se refac mici rezerve de glicogen, care sunt apoi consumate in cursul activitatii acestor organe.
   Izolare. Aspect

   Semintele plantelor contin pana la 70-80% amidon; continutul tuberculelor este, in general mai mic (16-19%, la cartofi cu 25% substanta uscata). Ca materie prima, la fabricarea amidonului servesc de obicei cartofii sau faina de porumb; procedeul consta in framantare in apa curgatoare, care antreneaza mai usor amidonul decat celalalte componente.
   Aspectul amidonului este deosebit de al celulozei. In loc de fibre, amidonul se prezinta sub forma de granule, a caror forma si marime, caracteristica pentru fiecare specie vegetala (grau, porumb, orez, cartofi, tapioca etc.) permite o usoara identificare la microscop. Diametrul granulelor este de 20-100 m , dupa provenienta. Ele sunt construite din straturi, vizibile la microscop, depuse concentric in jurul unui nucleu de condensare. Granulele de amidon, privite prin microscopul de polarizatie, intre nicoli incrucisati, arata fenomenul birefrigentii (cruce neagra). Cu ajutorul razelor X se constata semne de cristalizare ce dispar insa daca se elimina prin uscare apa absorbita higroscopic.
   In apa rece amidonul este insolubil (cand granulele sale sunt intacte). Apa calda produce o umflare a granulelor care, la temperatura suficient de inalta, se sparg si formeaza solutii vascoase sau geluri. La racire acestea se transforma (la temepraturi fixe, variind intre 57-87°, dupa specia vegetala) intr-un gel rigid, omogen, translucid: coca. Temperatura de fromare a cocai este coborata de prezenta anumitor electroliti, cum sunt: NaOH, CaCl2,KSCN si ZnCl2. Formarea cocai se datoreste pierderii mobilitatii moleculelor dizolvate, un fenomen comparabil cu cristalizarea, avand loc, ca si aceasta, la temperatura fixa. Spre deosebire de o retea cristalina, agregatul de macromolecule rigide, imobile, ce ia nastere este neregulat si inglobeaza mari cantitati de apa.
   Structura amidonului Primele cercetari nu au tinut seama de faptul ca amidonul nu este un compus unitar. Vom examina cateva din rezultatele cercetatorilor mai vechi. Formula ruta a amidonului, determinata prin analiza elementara, este (C6H10O5)n, la fel ca a celulozei. Prin hidroanaliza cu acizi, amidonul trece in D-glucoza, cu randament cantitativ.
Prin hidroliza cu enzime se formeaza dizaharida maltoza, cu un randament ce poate ajunge pana la 80%. Se poate obtine din amidon un derivat al maltozei si pe cale pur chimica: tratand amidon cu bromura de acetil se formeaza acetobrommaltoza (un compus asemanator acetobromoclucozei); acesta a fost transformat prin hidroliza in heptaacetil-maltoza.
   Fiecare rest C6H10O5 din amidon contine ( in prima aproximatie) trei frupe OH, ce se pot metila , acetila etc. tocmai ca la celuloza. Pornindu-se de la un amidon perfect metilat si hidrolizandu-se acest compus cu acizi, se formeaza ca produs principal 2,3,6- trimetilglucoza. S-a tras de aici concluzia ca macromoleculele de amidon sunt compuse din resturi de D-glucopiranoza, legate intre ele in pozitiile 1,4, la fel ca in celuloza.
   In maltoza cele doua resturi de glucoza sunt unite printr-o legatura a-glicozidica. Deci cel putin jumatate din legaturile care unesc resturile de glucoza in macromolecula sunt legaturi a-glicozidice. Si celalalte legaturi dintre resturile de glucoza sunt a-glicozidice, caci, dupa cum se stie, celobioza (cu legatura b-glicozidica) se hidrolizeaza mult mai incet decat maltoza; daca in macromolecula amidonului ar exista si legaturi b-glicozidice, ar trebui sa ramana la hidroliza incompleta a amidonului legaturi b-glicozidice nehidrolizate, cu alte cuvinte ar trebui sa se formeze si celobioza, ceea ce nu se intampla.
   La hidroliza blanda cu acizi, a amidonului, se formeaza, in afara de maltoza, o trizaharida, o tetra zaharida si oligo zaharide superioare ( dextrine) in care s-a putut dovedii ca resturile de glucoza sunt legate a-glicozidic.
   Activitatea optica a amidonului, pozitiva, pledeaza de asemenea pentru legaturi a-glicozidice. S-a ajuns astfel ( pe la 1926) la concluzia ca celuloza si amidonul sunt ambele construite din resturi de D-glucopiranoza, unite in pozitiile 1,4, prin legaturi b-glicozidice in prima dintre aceste polizaharide si prin legaturi a-glicozidice, in ceea de a doua. 

   SURSA 03
 
   Amidonul este o substanţă organică ce se găseşte în seminţele, fructele şi tuberculii plantelor şi care se foloseşte în industria alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C6H10O5)n, la fel ca a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece in D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de vedere al compoziţiei chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină şi amiloză, care diferă între ele prin structură şi reactivitate.
   Formarea în plante
   Amidonul se formează în plante, fiind o sursă importantă de glucide pentru animale. Ecuaţia reacţiei generale a formării amidonului ar fi format din două etape:
* CO2 + H2O ----> CH2O + O2
* 6 CH2O ----> C6H10O5 + H2O, ambele reactii înfăptuindu-se la clorofilă, la lumină.
   Proprietăţi
   Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deşi la contact cu apa acesta se umflă. La recunoaşterea amidonului se foloseşte iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.
   Reactii
* Cu apa în prezenţa acizilor:
(C6H10O5)n + nH2O → n C6H12O6
* Cu apa în prezenta amilazei:
2(C6H10O5)n + nH2O -> n C12H22O11 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Elemente Chimice - Uraniu[U]

  Inainte de 1940 existau cantitati foarte mari de uraniu rezultat ca subprodus de la extractia radiului si a vanadului , care nu aveau desfacere . O situatie asemanatoare se intalneste si astazi : cantitati mari de uraniu insaracit in izotopul U-235 care asteapta sa fie folosit ca element fertil in reactoare neproducatoare este disponibil pentru a fi folosit in diferite domenii ale economiei
   Exista o singura utilizare traditionala a uraniului : pigment in sticla si ceramica . Adaugat in proportie de la 0,3 la 0,15% , uraniul confera sticlei o coloratie stralucitoare care merge de la negru la rosu . aceste sticle au fost clasificate in urmatoarele trei grupe :
- sticle fluorescente , care contin radicalul uranil , obtinut prin adaugarea uraniului in timpul fabricarii sticlei din soda , var si silice , in conditii oxidante ;
- sticlele contin uranati , nu sunt fuorescente ,iar culoarea lor variaza de la galben in silicati, puternic alcalini la portocaliu si rosu intens in sticla continand mult plumb;
- sticla nefluorescenta de culoare bruna sau verde contine saruri ale uraniului tetravalent adaugate in conditii reducatoare .
Oxizii uraniului pot fi incorporati usor in sticle silicatice , fosfatice sau cu continut de fluor , pana la 50% . Calitatea sticlei silicatice se imbunatateste prin adaugarea de uraniu in sensul ca devine mai insolubila in acizi si in soda caustica .
   Pigmentii pe baza de uraniu sunt folositi de mult timp si in ceramica : nuante de galben stralucitor in portelanuri se obtine cu saruri de uraniu .
   In industria chimica se utilizeaza catalizatori pe baza de uraniu , prima mentiune in acest sens apartinandu-i lui Fritz Haber care a sugerat folosirea carburii de uraniu drept catalizator la fabricarea amoniacului din azot si hidrogen . Utilizarea cea mai larga a uraniului in procesele de cataliza se intalneste insa la convertirea titeiului in gaze combustibile ( pentru uz casnic ) in prezenta de oxid de uraniu . de fapt catalizatorul consta dintr-un amestec de oxizi de nichel si de uraniu pe un suport de alumina si se caracterizeaza printr-o stabilitate foarte mare , posibilitatea de indepartare a sulfului din titei si rezistenta fata de depunerile de carbon . Firma Standard Oil of Ohio a elaborat si utilizeaza un catalizator pentru fabricarea acrilonitrilului din propilena .
   Acelasi catalizator poate fi utilizatla fabricarea metacrilontrilului din izobutilena si pentru oxidarea propilenei la acroleina , aceasta ultima reactie fiind catalizata de altfel si de catre azotatul de uranil . Combinatiil chimice ale uraniului se folosesc si pentru cataliza dehidrogenizarii propanului la propilna . Catalizatorii pe baza de uraniu sunt folositi si in reactiile de polimerizare . Una din intrebuintarile de mare perspectiva se prevede pentru purificarea gazelor de esapament ale automobilelor . Catalizatorii pe baza de uraniu prezinta avantajul de a nu se combina cu plumb dun benzina si de a fi foarte putin afectati de catre sulf cau alte otravuri . De mentionay ca utilizare catalizatorilor pe baza de uraniu nu pune probleme de nocivitate radioactiva .
   Au fost elaborate si cercetate numeroase aliaje continand uraniu. Metalele care formeaza solutii solide cu uraniul prezinta uninteres deosebit deoarece ele permit sa se imbunatateasca proprietatile mecanice si anticorosive ale aliajelor . Dar si adaugarea de cantitati reduse de metale de aliere poate conduce la btinerea unor aliaje cu proprietati deosebite . Cu toate acestea , uraniul nu prezinta avantajele evidente ca elemente de aliere in comparatie cu metalele mai putin costisitoare , ceea ce explica utilizarea sa relativ restransa.


   SURSA 02
 
   Uraniul in roci metamorfice   Radioactivitatea rocilor metamorfice depinde in primul rand de cea a rocilor initiale, supuse proceselor metamorfice, si in al doilea rand de caracterul metamorfismului: cu sau fara aport de substanta, inclusiv elemente radioactive. Dar in afara de aceasta, in cazul metamorfozarii depozitelor sedimentare poate avea loc o regrupare a mineralelor in interiorul rocilor sedimentare, insotita de saracirea sau imbogatirea in minerale radioactive a unor portiuni ale acestor depozite. In ultimul timp, acestei probleme i se acorda o mare atentie; numerosi cercetatori ajung la concluzia ca in urma regruparii materialului radio activ in interiorul depozitelor se pot forma asa numite zacaminte metamorfogene de uraniu.
   Pe baza acestor considerente V.I. Dancev s.a. (1871) precizeaza urmatoarele concluzii:
- radioactivitatea rocilor metamorfice este extrem de diferita nu numai pentru diferite tipuri, dar si in cadrul unuia si aceluiasi tip de roci metamorfice omogene;
- radioactivitatea gnaiselor si sisturilor formate din roci argiloase (care, in general, se deosebesc de celelalte roci sedimentare printr-o radioactivitate mai mare) este mai ridicata decat cea a marmurelor cuartitelor, formate din sendimente cu radioactivitate scazuta;
- radioactivitatea creste in rocile in care s-a suprapus fenomenul de metamorfism hidrotermal.
   Uraniul in roci sedimentare
   Dintre rocile sedimentare, cele mai radioactive sunt argilele si sisturile argiloase, iar cele mai putin radioactive sunt rocile pur chimice si organogene: sarea gema, ghipsul, anhidritele, calcarele si dolomitele. Cu toate acestea sarurile potasice prezinta o radioactivitate pronuntata dar nu din cauza continutului de uraniu (de altfel foarte mic), ci datorita prezentei izotopului care conditioneaza radioactivitatea ridicata a silvinitului, carnolitului, cainitului, polihalitului.
   Datele din tabel confirma radioactivitatea ridicata a diferitelor varitati de sisturi si continutul scazut de elemente radioactive in varietatile pure de gresii, calcare si dolomite.
   S-a stabilit ca radioactivitatea rocilor sdimentare, de exemplu a gresiilor, creste in cazul prezentei intercalatiilor de material argilos. In mod analog se comporta calcarele si dolomitele.
Cu cat este mai variabila compozitia rocilor, cu atat mai variabila este si radioactivitatea lor. Sisturile argiloase si argilele, caracterizate printr-o mai mare uniformitate a copozitiei lor, prezinta si o radioactivitate mai constanta.
   Continuturi pregnant anormale de elemente radioactive se observa adeseori in zonele cu o larga dezvoltare a resturilor organice. In unele varietati de sisturi combustibile, carbuni, gresii si calcare, continutul de elemente radioactive creste pana la valori industriale, insa asemenea cazuri sunt de obicei rare. Nu rareori, concentratiile ridicate de elemente radioactive in rocile sedimentare sunt determinate de procese hipergene, de levigare a uraniului si de redepunerea lui in zone mai favoiabile din cuprinsul rocilor sedimentare.
   In urma studierii radioactivitatii rocilor sedimentare a fost elucidat faptul ca depozitele marine prezinta in general continuturi mai ridicate de elemente radioactive decat depozitele de origine fluviatila.
   Acumularea elementelor radioactive in rocile sedimentare este legata de:
- absortia lor de catre materialul clastic fin din bazinele acvifere initiale in care a avut loc sedimentarea;
- acumularea in rocile sedimentare a materialului clastic fin dispersat de minerale radioactive;
- prezenta izopitului radioactiv de potasiu in bazine, de exemplu, ca rezultat al alterarii rocilor granitice si care da concentratii ridicate in sistuile argiloase si argile.
   Din istoria uraniului
   Cererea pentru uraniu in scopuri militare a aparut la inceputul anilor 40, in timpul razboiului. Atunci au fost aduse in Statele Unite toate cantitatile disponibile de concentrate uranifere pentru a fi folosite in cadrul progamului Manhattan la fabricarea bombei atomice. Cantitatile care au fost procurate astfel nu erau e loc mari deoarece uraniul rezultat ca subprodus de la extragerea radiului din minereurile de pechblenda neavand anterior cautare pe piata fusese neglijat, cantitati mari de "steril" bogate in uraniu gandindu-se la toate minele fabricantilor de radiu. Din acest motiv, cerintele pentru uraniu au fost satisfacute prin procurarea de minereuri bogate de la Shinkolobwe din Congo Belgian, de la Lacul Ursului Mare din Canada precum si din halzile de la exploatarile vechi de carnotita de pe platoul Colorado. Aproape peste noapte uraniul se transformase dintr-un metal minor, fara intrebuintari si fara cerere comerciala, intr-un element vital pentru castigarea razboiului. Ulterior, si astazi inclusiv, interesul pentru uraniu, este foarte mare datorita utilizarii lor in scopuri pasnice drept combusribil pentru producerea de energie electrica in reactoare nucleare de putere.
   Uraniul a fost descoperit in anul 1789 de catre chimistul german Martin Heinrich Klaproth in minereurile de pechblenda pe care le-a tratat cu carbune delemn, obtinand un produs de culoare neagra cu luciu metalic pe care el l-a considerat a fi un metal necunoscut inca. In realitate acesta era bioxidul de uraniu. Uraniul metalic a fost separat abia dupa peste 50 de ani de catre francezul Peligot care in 1841 si-a publicat rezultatele cercetarilor de readucere a clorului de uraniu cu ajurorul sodiului pus la cald, obtinand pentru prima oara uraniul sub forma de metal. In 1883 un alt chimist francez H. Moissan, repetand experientele lui Klaproth a reusit sa obtina uraniu metalic prin reducere cu carbune din zahar in cuptorul electric. Tot el a mai elaborat procedeul de obtinere a uraniului prin readucere electronica si cu metale alcaline.
   Denumirea de uraniu vine de la planeta Uranus descoperita de catre Herschellt in 1781, Klaproth a ales acest nume un dorinta de a-si omagia prietenul. Tot Klaproth este descoperitorul zircroniului.
In 1869 D.I. Mendeleev a determinat pozitia uraniului in sistemul periodic si i-a stabilit greutatea atomica de aproximativ 240 (real 238,07) diferita de 120, propusa de catre Peligot. Istoria uraniului avea sa se schimbe hotarator prin descoperirea, aproape intamplatoare, de catre H. Becquerel in 1896, a proprietatii uraniului de a impresiona placile fotografice infasurat in hartie protectoare de culoare neagra. Aceasta constituie dovada ca uraniul iradiaza o energie capabila sa strapunga hartia negra, izolataore pentru lumina, si sa impresioneze emulsia fotosensibila. Descoperirea lui Becquerel a fost studiata in anii urmatori de catre sotii Pierre si Maria Curie care au numita radioactivitate.
   Una din observatiile cele mai interesante ale sotilor Curie a fost ca uraniul era mi putin radoactiv decat minereul de pechblenda din care fusese separat, ceea ce i-a condus la concluzia ca minereul continea un element chimic necunoscut inca, mult mau radioactiv decat uraniul. Intr-adevar in iulie 1898 a fost descoperit radiul care a fost separat insa abia dupa 4 ani, in 1902. Proprietatile deosebite ale radiului au facut din el un material foarte cautat, in special in medicina. Acesta a condus la intensificarea exploatarii zacamintelor de pechblenda, precum si a exploatarilor in vederea descoperirii de noi zacaminte. In acest fel au fost descoperite zacamintele de minereuri radioactive din fostul Congo Belgian si din nordul Canadei. Timp de mai multi ani proprietarii acestor mine au detinut monopolul priductiei de radiu, stabilind nivelele de productie la valori care sa mentina preturi cat mai ridicate pentru radiu - care ajunsera in 1936 la 200 000 dolari gramul. Simultan cu radiul rezulta o cantitate de 3 milioane de ori mai mare de uraniu care era oferit pe piata la pretul de un dolar kilogramul.


   SURSA 03
 
   Uraniu, în latină uranium, este un element chimic, un metal, din seria actinidelor a sistemului periodic al elementelor care are simbolul chimic U şi numărul de ordine 92.
   Uraniul are cea mai mare masă atomică dintre toate elementele naturale (vedeţi plutoniu). Uraniul este aproximativ cu 70 % mai dens decât plumbul şi este uşor radioactiv. Distribuţia sa naturală este de circa câteva părţi per milion în sol, roci şi apă. Uraniul este extras industrial din minerale relativ bogate în concentraţie faţă de cea naturală (vedeţi uranit) prin procedee mecanice, fizice şi chimice (vedeţi extragerea uraniului).
   In stare naturală, uraniul se găseşte sub formă preponderent a izotopului uraniu 238 (99.275%), respectiv a izotopilor uraniu 235 (0.711%) şi a unei cantităţi foarte reduse de uraniu 234 (0.0058%). Această proporţie din natură se datoreazǎ timpului de înjumătăţire al celor trei izotopi, pentru uraniu 238 acesta este de 4,47 miliarde de ani, dar pentru uraniu 235 este de 704 milioane de ani. Indiferent de izotop, atomii de uraniu fisionează spontan emiţând particule alfa, făcându-se folositori în datarea vârstei Pământului (vezi datarea uraniu-toriu, datarea uraniu-plumb şi datarea uraniu-uraniu). La fel ca toriul şi plutoniul, uraniul este unul din cele trei elemente fisionabile, însemnând că se poate descompune(scinda) uşor în elemente mai uşoare. În timp ce uraniul-238(material fertil) prezintă o mică probabilitate de fisiune spontană sau fisiune datorată bombardării cu neutroni rapizi, uraniul-235 şi uraniul-233 prezintă o mare probabilitate de fisiune când sunt bombardaţi cu neutroni lenţi. Acest efect generează căldura din reactoarele nucleare, fiind folosită ca sursă de putere si generează materialul fisionabil pentru armele nucleare. Amândouă consecinţele se bazează pe capacitatea uraniului de a întreţine o reacţie nucleară în lanţ. Uraniul epuizat (uraniul-238) este folosit în penetratorul cu energie cinetică şi blindarea vehiculelor.
   Uraniul este folosit pe post de colorant în sticla de uraniu, producând diferite tente de culoare, de la portocaliu-roşu pana la galben-lămâi. A fost de asemenea folosit şi pentru a umbri şi a da tente de culoare în arta fotografică. Descoperirea, in anul 1789 a uraniului in mineralul plehbendă, ii este acreditată lui Martin Heinrich Klaproth, care a numit noul element după planeta Uranus. Eugène-Melchior Péligot a fost prima persoană care a reuşit să izoleze acest metal, iar proprietaţile sale radioactive au fost descoperite, in 1896, de Antoine Becquerel. Cercetările lui Enrico Fermi, Otto Hahn şi alţii, începând din 1934, au condus la folosirea acestuia drept combustibil în industria energiei nucleare şi în Little Boy, prima armă nucleară folosită în război. Disputa ce a dat tonul Razboiului Rece între Statele Unite si Uniunea Sovietica a dus la producerea a zeci de mii de arme nucleare ce foloseau uraniu îmbogăţit, sau un derivat al uraniului, plutoniul. Date despre securizarea acestor arme si a materialelor fisionabile folosite in acestea, potrivit articolului "destrămarea Uniunii Sovietice" in 1991, impreună cu sumedenia de teste nucleare şi accidente nucleare reprezintă o nelinişte pentru sănătatea şi siguranţa publică.
   Minereu de uraniu
   Uraniul este un metal care face parte dintre elementele chimice care au jucat un rol deosebit la dezvoltarea energeticii nucleare prin proprietatea acestuia de a fi fisionabil şi a elibera energie. Uraniul este destul de rãspândit în naturã sub forma diferitelor tipuri de minereuri (pehblendã, uraninit, torbernit, carnotit etc...). Uraniul este folosit, actualmente, drept combustibil nuclear sub forma Uraniului Metalic sau a unor compuşi chimici. În reactoarele atomice este folosit uraniul ca sursă de energie pentru producerea curentului electric. În reactorul atomic este produsă, de fapt, o explozie atomică controlată, prin intermediul unor bare absorbante de neutroni (conţinând bor sau cadmiu care au rolul de a absorbi neutronii în exces. În toate cazurile se pune problema obţinerii, fie a uraniului, fie a unor sãruri ale acestuia de puritate nuclearã. Impuritãţile (chiar urme, de exemplu, bor, element cu secţiune de captură foarte mare) pot duce la deranjamente grave, din cauza unor secţiuni de capturã mari. Datoritã acestui lucru apare necesitatea utilizãrii unei tehnologii de purificare a substanţelor. Uraniul formeazã o serie de oxizi, dintre care îi amintim pe cei mai importanţi: U3O8, UO3 si UO2. Primul se poate obţine din calcinarea diuranatului de amoniu şi azotatului de uraniu, UO3 rezultã prin calcinarea azotatului, iar UO2 prin reducerea UO3 cu H. Uraniul natural este un uraniu sărac in izotopul U235, izotop fisionabil utilizat la reactoare nucleare. In cazul reactoarelor cu moderator de grafit şi apa uşoară se pune problema îmbogăţirii uraniului, crescând concentraţia în izotopul U235( care există cam în proporţie de 0,5-1% în uraniul natural, restul fiind U238 nefisionabil. Un exemplu de proces de îmbogăţire este următorul:în prima fază se amestecă UF6 cu un gaz purtător( H2 sau He). Curentul de gaze este trecut printr-o centrifugă de îmbogăţire compusă dintr-un cilindru metalic care se roteşte foarte repede(20000 rotaţii/minut). Aici are loc separarea izotopilor după masele lor. Spre centrul cilindrului ajunge izotopul uşor, U235 care părăseşte cilindrul printr-o serie de conducte şi ajunge într-o uzină de procesare unde este transformat în oxizi.Izotopul U238 se va deplasa spre exteriorul cilindrului, loc de unde va fi colectat şi va fi utilizat, în general, la prepararea unor reactivi de laborator[UO2(CH3COO)2,UO2(NO3)2] care nu trebuie să conţină izotopul periculos( emite şi raze gamma) U235.Alte metode de îmbogăţire sunt difuzia gazoasă, separarea electromagnetică (în calutron), etc
   Proprietăţi fizice
* Metal radioactiv, Izotopul U235 având timpul de înjumătăţire de cca. 760 de milioane de ani.
* Are densitate foarte mare, lucru care-l face să fie utilizat (izotopul U238) la fabricarea unor greutăţi mici (de exemplu pentru giroscoape), dar cu masa mare, de asemenea, izotopul menţionat se poate utiliza la fabricarea blindajelor pentru tancuri, dar şi pentru fabricarea muniţiei (proiectile cu vârf de uraniu). Dezavantajul muniţiei de uraniu este contaminarea terenului la momentul exploziei, un lucru nedorit, praful de uraniu putând ajunge în organisme vii unde va provoca mutaţii în celule şi deci cancer (uraniul şi toate radioelementele sunt cunoscute pentru proprietăţile lor mutagene şi cancerigene). În anumite cazuri, uraniul se utilizează la ecranarea unor surse foarte puternice de radiaţie (de exemplu Cobalt 60, Cesiu 137) utilizate în radioterapie sau defectoscopie. Oxidul U3O8 are culoarea galbenă, lucru ce l-a făcut utilizat la colorarea vaselor de porţelan şi a sticlei (sticla de uraniu). În anumite cazuri, oxidul de uraniu a fost utilizat la fabricarea danturilor false. Uraniul era adăugat pentru că dinţii falşi să aibă fluorescenţa celor adevăraţi. În general, oxizii uraniului au fost folosiţi ca şi coloranţi. Chiar şi oxidul negru de uraniu a fost folosit pentru emailarea anumitor vase de porţelan. Sărurile de uraniu (azotat) erau folosite în tehnica fotografică, pentru realizarea fotografiilor în ton sepia.



sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool