Feature news

Showing posts with label Poeti Literatura. Show all posts

Alexandru Macedonski - Poet/Scriitor

  Alexandru Macedonski se naste intr-o familie boiereasca din Oltenia. Isi face studiile preuniversitare in particular, apoi face politica (in principal, liberala) si gazetarie. Nonconformist si nemultumit isi ataca aproape toti confratii in scrierile jurnalistice si in special pe junimisti, ceea ce va duce la izolarea lui in viata literara romaneasca.
Meritul recunoscut al lui Macedonski este acela de teoretician al simbolismului romanesc, pe care il analizeaza in cateva studii ale sale si mai ales prin revista sa Literatorul. De asemenea, el este unul dintre poetii importanti ai literaturii noastre, fixat la granita dintre romantismul de tip eminescian si simbolismul timpuriu. Principalele sale volume de versuri sunt Poezii, Excelsior, Poema rondelurilor. De asemenea, este de mentionat romanul Thalassa.

   SURSA 02
 
   Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854; d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet si prozator; dramaturg; sef de cenaclu literar, publicist roman, de origine bulgara.
Nascut la Bucuresti in mahalaua "Precupetii-Noi", la 14 martie 1854, Alexandru Macedonski a fost nepotul lui Dimitrie Macedonski, capitan de panduri, participant la revolta din 1821 si adept al Eteriei. Tatal sau, colonelul (devenit apoi general) Al. Dimitrie Macedonski, a avut un rol foarte important in alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al celor doua provincii romanesti unite. A devenit Ministru de razboi al domnitorului Cuza. Mama sa, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Paraianu din mica boierime olteneasca.
Cea mai mare parte a copilariei Alexandru a petrecut-o in satul natal al tatalui Adancata-Pometesti, pe valea Amaradiei, in judetul Dolj.
In toamna lui 1862, Alexandru Macedonski, a pasit pragul celei mai vechi (si mai importante, pe atunci) scoli primare a Craiovei din epoca sa, scoala de la biserica Obedeanu.
Dupa absolvirea cursurilor scolii primare, viitorul poet este inscris, in septembrie 1865, in prima clasa a Colegiului din Craiova
Plecat dupa absolvirea clasei a IV-a gimnaziala, la numai 16 ani, in strainatate, colinda de unul singur Austria, Italia, Elvetia, apoi din nou Italia, pentru a se stabili, in 1872, la Bucuresti.
Poezia lui Macedonski este eclectica, are elemente imprumutate de la parnasianism, simbolism, sau romantism.


   SURSA 03
 
   Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854 — d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator; dramaturg; sef de cenaclu literar, publicist român.
Cronologie
* 1780/1782 Naşterea lui Dimitrie Macedonski, bunicul patern al poetului, are loc într-una din localităţile sudice ale Bulgariei (Sliven, Karnabat, Iambol), plaiul Ceatal Tepe / Ceatal Balcan. În documentele epocii, figurează alături de fratele său Pavel (probabil, gemeni), iar părintele lor, viteazul Ştefan Mincio Voievod, cunoscut în toată Bulgaria, descindea din „neamul căpităniilor sârbeşti, cari au rămas din vechime ca trăitori în Macedonia“. Erau de origine aromână/macedoromână.
* 1787 La declanşarea războiului ruso-austriaco-turc, o mare parte a populaţiei de religie creştin-ortodoxă din Balcani s-a refugiat în nordul Dunării, în Valahia şi Moldova (alte refugii/bejenii au avut loc în timpul celorlalte războaie imperiale, din 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856). Printre refugiaţi, s-au numărat membrii familiei lui Ştefan Mincio Macedonski. Acesta, împreună cu fiul său Stoian, s-au încadrat ca volintiri în corpul aşa-zişilor cazaci valahi ai armatei ruse de sub conducerea contelui A.P. Rumianţev.
* 1788 decembrie 6. A fost cucerită de la turci-tătari Cetatea Oceakov, situată între Odessa şi Kerson, pe limanul Niprului la Marea Neagră. Printre cei dispăruţi în luptă au fost Ştefan şi Stoian, că nu s-au mai întors acasă.
* 1806 Dimitrie Macedonski şi fratele său Pavel care participaseră, mai înainte, la răscoala antiotomană a sârbului Karagheorghevici, înăbuşită în sânge, se încadrează în regimentul de cazaci valahi reînfiinţat la cererea ruşilor de către Constantin Ipsilanti, domnitorul Ţării Româneşti (1806-1807) şi, la luptele de la Obileşti-Ilfov (2 iulie 1807), Dimitrie este rănit. Cei doi fraţi Macedonski ajunseseră la gradul de locotenent/porucic, fiind sloboziţi de generalul Bagration din serviciu (23 martie 1809), „spre a-şi căuta slujbă ostăşească sau politicească“. Cunoşteau, deopotrivă, limbile rusă, română, greacă, sârbă şi turcă, devenind translatori pe lângă Divanul Principatului Valahiei, dar şi în alte funcţiuni administrative — furnizori militari, control economic, strângerea/înrolarea de ostaşi/panduri/merceliari în armata rusă, iar la retragerea armatei ruse din ţările române (1806—1812) rămân pe loc obţinând certificate de indigenare/naturalizare/ împământenire.
* 1821 Dimitrie şi Pavel Macedonski participă la mişcarea lui Tudor Vladimirescu, de care erau apropiaţi prin vechi afaceri şi camaraderie militară din războiul 1806-1812, dar şi cu Iordache Olimpiotul, şeful Eteriei. Dimitrie Macedonski era prieten cu Hagi Prodan - căpitan de arnăuţi. De altfel, fraţii Macedonski erau bogaţi, după cum declară: s-au ocupat „la moşii, cu agricultura, creşterea vitelor, creşterea viţei de vie şi cu negoţul, până la răscoala populară din 1821, ianuarie 17“. I se impută, totuşi, lui Dimitrie Macedonski (fără dovezi concrete) predarea/ trădarea Vladimirescului în mâinile eteriştilor. Urmăriţi de turci, Dimitrie Macedonski şi Hagi Prodan, cu arnăuţii, împreună cu eteriştii lui Al. Ipsilanti, sunt înfrânţi la Drăgăşani (7 iunie 1821). Retraşi la Tismana, căzuţi în mâinile pandurilor, salvaţi de Pavel Macedonski, trec în Transilvania (10 august 1821), şi, prin Braşov, lipsiţi de viza de azil a austriecilor, fraţii Macedonski ajung cu paşaport fals la Hotin, în Basarabia (14 sept. 1821),unde ruşii, considerându-i periculoşi, i-au pus la gros (21 noiembrie 1822 - 21 martie 1823). Sărăciţi, dar cu proces câştigat contra văduvei insolvabile a lui Iordache Olimpiotul, pentru datorie, la Tribunalul Civil din Chişinău, se reîntorc în Bucureşti la finele războiului ruso-turc, în 1830. Fraţii Macedonski reintră în slujba statului ca tălmaci/târzimani. Lui Dimitrie Macedonski i se vând prin mezat/licitaţie două vii (Scăieni şi Ţintea, j. Prahova, 3 aug. 1832). Ca epitrop al Bisericii Staicului, porucicul Dimitrie Macedonski are diverse deferenduri cu diverşi meşteşugari, cârciumari, alte categorii sociale, inclusiv cu cumnatul său, Creţescu (12 aug. 1835), pentru furtişag, neexecutări de lucrări contractate, împrumuturi de bani şi altfel de daraveli/pricini. Porucicul Pavel Macedonski se implică şi el în procese civile. Cei doi fraţi sunt, pentru merite în slujbele lor de tălmaci, ridicaţi la rangul de serdari şi consemnaţi ca atare în Arhondologia nouă a Ţării Româneşti (30 august 1838).
* 1840 mai. Serdarul Dimitrie Macedonski, alături de Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Marin Serghiescu, C. Telegescu, Jean A. Vaillant ş.a., participă la constituirea unei Societăţi Secrete condusă de Dimitrie/Mitică Filipescu, cel care era procuror al Ţării Româneşti. octombrie. Membrii Societăţii Secrete, care îşi propuseseră să realizeze independenţa Ţării Româneşti şi lichidarea regimului feudal, au fost arestaţi (în urma unui denunţ), judecaţi şi condamnaţi la 8-10 ani de ocnă, printre care şi Dimitrie Macedonski (24 oct.). Dimitrie Filipescu (fiul marelui ban Grigore Filipescu, mort în 1838), numit procuror al Ţării Româneşti, în 1834, de domnitorul Alex. D. Chica (1834-1842), este regretat astfel în anul decesului: „Ştiinţele dreptului au pierdut în ţara noastră un bărbat foarte luminat“.
* 1841 aprilie 9 - Serdarul Dimitrie Macedonski este condamnat la opt ani închisoare, depus la Mănăstirea Snagov, unde cade bolnav de dropică/hidropizie. iunie 23. Este degradat din rangul/cinul de serdar. După această dată, viaţa celor doi fraţi Dimitrie şi Pavel Macedonski se desparte distinct.
* 1842 septembrie 6. Serdarul Pavel Macedonski este avansat în rang de paharnic.
* 1843 ianuarie 10. Dimitrie Macedonski, transferat la Mănăstirea Plumbuita de lângă Bucureşti, pentru îngrijiri medicale, decedează. Sunt graţiaţi de restul osândei condamnaţii din procesul intentat membrilor Societăţii Secrete în 1840: Mitică Filipescu, Const. Borănescu, Const. Cămărăşescu, Mihai Molojescu, Gr. Rădoşanu, Marin Serghiescu, Sotir Ţăranu şi Const. Telegescu. Ceilalţi — Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Jean A. Vaillant - fuseseră eliberaţi mai înainte pe diverse motive, ultimii doi fiind expulzaţi întrucât erau sudiţi (supuşi Imperiului austriac). iulie. Pavel Macedonski editează, în Serbia, un poem în limba sârbă despre răscoala antiotomană a lui Karagheorghevici: Iză Kseigălpaharnika Pavla Macedonskagol 1842.I u pocetku prve pobvinego aine 18431 u Kozmopolill'(Din cărţile/ paharnicului Pavel Macedonski/ 1842./ La începutul primei jumătăţi a anului 1843/ la Cosmopoli), plachetă tipărită pe hârtie vânătă.
* 1845 Paharnicul Pavel Macedonski rămâne tălmaci pentru limba rusă numai la Comitetul Cantinelor, fiind înlocuit la Secretariatul Statului.
* 1848 iulie 24. Moare Pavel Macedonski, lăsând văduvă pe Maria/Marghioala, născută Agova, cu care nu a avut copii. Maria Makedonskina punea sechestru, în 1849, pe venitul acareturilor paharnicului Grigore Zosima din Brăila, iar, la 13 iunie 1864, lăsa prin testament averea cocoanii Sofiţa Doneasca. Mai trăia încă la 1876.
* 1806-1812 Ofiţerul Ignatie Paznanski a luptat pe teritoriul ţărilor române, stabilindu-se în Bucureşti. Cu fiica acestuia, Zoe, s-a căsătorit, în 1815, porucicul/locotenentul Dimitrie Macedonski. Prin poruncă către streaja pământească a Valahiei, dată de generalul Pavel Kiseleff, s-a încuviinţat, căpitanului Ignatie Paznanski, în 1833, slobozirea din oştirea rusească şi intrarea în miliţia românească. Cei doi Paznanski — Ignatz/Ignatie şi Zoe/Joiţa - sunt străbunul şi bunica paternă a poetului, de origine poloneză şi numai prin ei se poate stabili legătura de rudenie cu familia Biberstein sau cu alte familii poloneze ce aparţin la Stema Rogala, invocată de poet, şi, bineînţeles, nu prin ramura paternă a tatălui. Ignatie Paznanski face carieră în armata română: comandant de batalion, felicitat personal de domnitorul Alex. D. Ghica (1839), la fel ca şi de domnitorul Gh. Bibescu, fiind înaintat la gradul de maior (1843). Împreună cu maiorul Cristian Tell, porucicul Călinescu şi aghiotantul domnesc căpitanul Vilara, primesc „Nişan Eftihar“, singura decoraţie acordată de Sultan raialelor/supuşilor otomani. Este numit comandant de polc/regiment (1848) şi înaintat la gradul de colonel, fiind înscris în Arhondologia Statului prin Poruncă domnească către Oştirea Românească şi decorat, împreună cu alţi ofiţeri români, de către Ţarul Rusiei, cu Ordinul „Sfântul Vladimir“, la recomandaţia generalului aghiotant Luders (1849). Preia comanda Oştirii Române, ca urmare a decesului marelui spătar C. Ghica, până la numirea în post a vornicului Const. Herescu (1850) şi, apoi, numit organizatorul „comenzii la învăţătură“, după metoda rusească predată de el şi colonelul Dragan (1850). Aşa se explică cele trei cărţi traduse de dânsul din ruseşte: Notiţii din învăţăturile ce se predau cinurilor de jos (1851), Notiţă din ecsersisul de linie (1852) şi Slujba frontului. Artilerii pedestre. [Corectat de colonelul şi cavaler -], (1852). Nu ştim când a decedat. În ceea ce o priveşte pe Zinca/Zoe/Joiţa - soţia lui Dimitrie Macedonski, planează o dublă identitate: a) după informaţiile de arhivă (datorate Elenei Piru şi Rodicăi Chiper) şi din periodice (scoase de Dora Littman şi Lucica Ionescu), la solicitarea lui G. Călinescu („Completăm cu ştiri noi biografia lui Al. Macedonski din Istoria literaturii române, p. 456 urm.“), în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor“, III, 1954, p.147-155, ca material documentar (copiile respectivelor documente păstrându-se la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, care îi poartă azi numele marelui cărturar), Zoe/Joiţa/Zinca născută Paznanski era poloneză; b) după informaţiile furnizate de Ana Macedonski. Genealogia familiei poetului Alexandru Macedonski şi a soţiei sale Ana Al. Macedonski, născută Rallet-Slătineanu (Mss. autograf nr.7.202/9, la MLR şi mss. I. Varia 2 Arhiva Alex. Macedonski, la BAR, alcătuit de Ana Macedonski, la 20 mai 1950, în vârstă de 89 ani) şi de Adrian Marino. Documente macedonschiene inedite, în „Revista Fundaţiilor", XIII, serie nouă, 4 aprilie 1946, p.884, Zoe/Zinca născută Papazoglu era grecoaică; În lucrarea sa, Viaţa lui Alexandru Macedonski (EPL, 1966, p. 20), precum şi în capitolul Cronologie (Al. Macedonski. Opere. I. Poezii, EPL, 1966, p. 250-251), Adrian Marino o prezintă pe Zoe/Zoiţa ca fiică a lui Constantin Papasoglu, negustor, arendaş până în 1821 al ocnelor Moldovei, proprietar de han, în Bucureşti, case şi vie în dealul Filaretului. În realitate, Zoe/Joiţa fusese, mai întâi, căsătorită cu Constantin Papasoglu şi, ulterior, cu Dimitrie Macedonski. Zoe/Joiţa, născută în 1783, locuia în mahalaua Precupeţii Noi şi a avut cinci copii cu Dimitrie: Alexandru, viitorul general şi tată al poetului (22 decembrie 1816 - 24 septembrie 1869), Mihail/Michel/Mihalache, carieră militară obscură, ajuns maior (31 iulie 1831 - 1894), căsătorit cu o Ştefănescu din Tg. Jiu, cu care a avut o fiică, căsătorită cu căpt. Boţea, dând naştere la mai mulţi copii; Alexandrina (?-?), căsătorită cu un Brezianu, având trei copii: Alexandrina, căsătorită Paciurea, apoi Gherghel, fără copii; Leonida căsătorit cu o Caramzulea, cu două fiice, căsătorite şi ele Mareş şi, respectiv, Mumuianu; Tolică — avocat şi necăsătorit; Lila (?-?), moartă de tânără, la 21 ani.
* 1816 decembrie 13. Zoe Macedonski, de 83 ani, văduva lui Dimitrie, solicită Domnitorului Carol I de Hohenzolern pensie, pentru serviciile aduse statului de către soţul ei între 1790-1840. Nu mai avea acte doveditoare, arse în timpul focului din 1847. Văduva menţionează ca fiu doar pe Mihail (atunci căpitan la Comanda Pompierilor), care nu o putea ajuta, nu şi pe Alexandru (generalul)! I se va acorda un ajutor lunar, de patru ducaţi.
* 1816 decembrie 22. Alexandru D. Macedonski s-a născut ca primul fiu al soţilor Zoe (n. Paznanski) şi Dimitrie Macedonski. De la 15 ianuarie 1821, de când Dimitrie Macedonski a sprijinit (mandatat de marii boieri ai Ţării Româneşti - Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului şi ai Eteriei) mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, copilul Alexandru D. Macedonski a fost crescut numai de mama sa, până la întoarcerea tatălui în Bucureşti, cu permisiunea armatei ruse (1 octombrie 1829), după semnarea Tratatului de pace ruso-turc la Adrianopol/Edirne (2 septembrie 1829). Alexandru era la vârsta pubertăţii.
* 1831-1834 Este trimis, la studii militare, la Liceul imperial de la Kerson, prin intermediul bunicului matern, căpitanul Ignatie Paznanski, de unde se întoarce şcolit, devenind iuncher în Regimentul I Infanterie din Bucureşti.
* 1834-1838 Continuă studiile militare de specializare la Jitomir în Rusia, la vest de Kiev.
* 1838 aprilie 3. Iuncherul Alexandru Macedonski este avansat praporcic, rang consemnat în Arhondologia Nouă a Ţării Româneşti.
* 1843 februarie 14. Praporcicul Alexandru Macedonski din Polcul/Regimentul 1 este avansat porucic/locotenent prin Ofis domnesc de către Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti (1842-1848).
* 1844 Este trimis în Rusia, la Tuia, pentru instrucţie şi achiziţie de material militar.
* 1848 februarie 12. Are loc căsătoria lui Alexandru D. Macedonski cu Maria Fisenţa, fiica lui Emanuel Fisenţa, fiul contelui Fisenţa - ambasadorul trimis de împărăteasa Ecaterina în Ţara Românească, înfiată de Dimitrie Pârâianu. Catinca - mama Mariei — era din neamul Brăiloiu din Craiova. După moartea soţului, s-a căsătorit cu vărul ei Dumitru Pârâianu, care a înzestrat-o pe Maria cu moşiile: Pometeşti, Adâncată şi altele, dar şi cu daruri. Copiii Mariei cu Alexandru D. Macedonski: Ecaterina (11 nov. 1848 - ?), Dimitrie (22 sept.1852 - 4 iulie 1907), Alexandru (14 martie 1854 - 24 noiembrie 1920), Vladimir (1 sept. 1858 - 22 sept. 1918). august25. Locotenentul/porucicul A.D. Macedonski este pus în disponibilitate, fiind ostil guvernului revoluţionar. septembrie 28. Este reintegrat în armată.
* 1849 decembrie 4. Porucicul Alexandru Macedonski este înaintat căpitan, trupa din subordine arătându-se refractară la severitatea ofiţerului.
* 1851 martie 21. Primeşte comanda unei companii în Batalionul model al Oştirii Ţării Româneşti.
* 1850-1851 Traduce din ruseşte şi i se editează Reglement ostăşesc de slujba infanteriei (Cartea I, Partea II, 1-2); Suplement la Şcoala recruţilor de pedestrime (Cap.II. încărcarea puştilor) la solicitarea oficialităţii, pentru uzul Şcolii Militare naţionale.
* 1852 Traduce din ruseşte Instrucţia pentru împuşcarea la ţintă şi adăogată cu note desluşitoare. În aceiaşi ani, bunicul matern, organizatorul „comenzii la învăţătură“, tradusese şi el câteva cărţi necesare studiului militar în Oştirea Română.
* 1852 octombrie 13. Căpitanul Alexandru Macedonski este înaintat la gradul de maior.
* 1853 Maiorului Alexandru Macedonski, comandirul Batalionului model, îi sunt aduse mulţumiri de domnitorul Ţării Româneşti, Dimitrie Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-1856), la inspecţia făcută, văzându-l „în desăvârşită plăcută stare“.
* 1854 Maiorul Alexandru Macedonski este numit, prin Poruncă către Oştire, comăndiutor/comandant al Regimentului 3, de către domnitorul Dimitrie Barbu Ştirbei.
* 1857 iulie 12. Maiorul Alexandru Macedonski este avansat la gradul de colonel şi numit comandant al Regimentului 5 („Buletin Ţării Rom.“, 1857, p.233) de către Alex. D. Ghica - caimacam (1846-1858), acelaşi care fusese domnitor (1834-1842).
* 1859 ianuarie 5. Adunarea Electivă a Moldovei alege, la Iaşi, în unanimitate ca domnitor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, care numeşte ca prim-ministru al Moldovei pe Vasile Sturdza (17 ianuarie), unul dintre caimacami. ianuarie 23-24. Colonelul Alexandru D. Macedonski este însărcinat de boierii antiunionişti cu represiunea mulţimii din Bucureşti care manifesta în favoarea Unirii în faţa clădirii în care avea loc Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Aceasta se pronunţă pentru alegerea ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza, care numeşte ca prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Al. Filipescu (25 ianuarie). februarie 8. Primire entuziastă făcută de bucureşteni la intrarea lui Alexandru Ioan Cuza în oraş. mai 4. Colonelul Alexandru D. Macedonski este înaintat general, întâiul în Principatele Unite / România, şi şef al armatei, în guvernul C. A. Kretzulescu (27 martie - 6 septembrie 1859), pentru atitudinea sa unionistă. iunie 10. Generalul A.D. Macedonski este numit prim-adjutant al domnitorului şi şef al Statului-major domnesc. august 16. Demisionează din postul de ministru de Război. Se adânceşte conflictul cu domnitorul.
* 1860 august. Este numit preşedintele Comisiei pentru Casa de dotaţie a oastei şi membru în comisia Şcolii Militare.
* 1861 iunie—august. Ajunge comandant al Garnizoanei Bucureşti şi şeful trupelor din Tabăra Floreasca.
* 1862 nurlii- 1. Cere aranjarea drepturilor la pensie, urmare a conflictelor accentuate cu Domnitorul, fiind scos la pensie în anul următor (octombrie—decembrie).
* 1864 martie 30. Generalul A.D. Macedonski este şters din controalele armatei. Apropierea de forţele opoziţiei este respinsă datorită firii sale incomode.
* 1868 decembrie 23. Publică articolul Sistema în armată, în „Trompeta Carpaţilor", vădit supărat că nici în noua domnie nu este luat în consideraţie.
* 1869 ianuarie 22. Este reintegrat în armată, fiind numit comandantul Diviziei I teritoriale. ianuarie 29. Cazul, combătut furibund în Parlament, considerat abuziv, duce la dizolvarea Camerei. februarie 10. M.Kogălniceanu, ca ministru de Interne în guvernul prinţului Dimitrie Ghica (nov. 1868-ian. 1870), în depeşa către toate prefecturile, anunţă revocarea generalului A.D. Macedonski din funcţia de comandam al Diviziei I, caz care a provocat în ajun demisia guvernului şi, toruşi, un vot de încredere în guvern (care şi-a prezentat demisia, dar pe care domnitorul Carol I n-a primit-o). februarie 11. M. Kogălniceanu, în scrisoarea către colonelul D. Lecca din Iaşi, dezaprobă comportarea unor ofiţeri „februarişti“ din Bucureşti (cei ce l-au detronat pe A.I.Cuza la 11 febr. 1866), informându-l că fusese chibzuită chemarea generalului Macedonski la comanda Diviziei I. martie 27. Generalul este numit comandant al Taberei militare de la Furceni. august 31. Se termină perioada de instrucţie. Generalul îşi ia rămas bun de la trupă. septembrie 21. Se îmbolnăveşte. septembrie 24. Generalul A.D. Macedonski moare; soţia sa, Maria Macedonski, bănuieşte că ar fi urmarea unei otrăviri, înhumare cu ceremonial funerar militar la Biserica Cuţitul de Argint din Bucureşti. Soţia va deceda la 27 aprilie 1903, asistând neputincioasă la degringolada vieţii private şi literare a poetului, fiul preferat, purtătorul nu numai al numelui de Alexandru al părintelui său adorat, ci şi al comportamentului rigid, contradictoriu, cu accese de grandomanie tipic aristocrată.
* 1854 martie 14. Alexandru A. Macedonski, poetul, se naşte în Bucureşti, în casele din Calea Dorobanţi, astăzi dispărute ca urmare a sistematizării Pieţii Romane, şi a fost, la 24 martie, botezat la biserica din mahalaoa Precupeţii Noi, având ca naşă pe „cucoana Joiţa sin polcovnicul Paznanschi din mahalaoa Precupeţilor Noi“, bunica sa paternă. Numele tatălui e trecut în mitrică „Alicsandru maor", fără numele de familie, rectificare făcută pe actul de botez de către Primăria Sectorului de Galben, la 16/28 dec. 1875. — În acest an, se naşte, la Galaţi, Ioan S. Neniţescu (m.1901), poet pe teme istorice şi publicist, autorul cunoscutului imn Pui de lei (1891), şi mor: Gheroghian Hagi Toma Peşacov (n.1785), poet prolix şi poliglot (în limbile română, bulgară şi greacă, versuri mixte greco-române), autorul vol. Desmierdarea poeticească (ed.1828), şi Anton Pann (n.cca. 1796), poet şi muzician.
* 1865 Scrie poezia Plânsul amantei, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. 56-58), însoţită de o notă: „Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o ţin drept bună şi că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani şi, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege“.
* 1866 ianuarie. Scrie poeziile [Avântă-te, suflet...], titrată în manuscris Strigătul inimei, şi O voce (Popole române, hai şi te ridică), cu o altă variantă şi datare (10 iunie 1866, Bucureşti) în manuscris, amândouă incluse în vol. Prima-verba (1872, p. 6-8, 1-3). mai. Compune poezia La o doamnă (Acum, iubito, timp de juneţe), titrată în manuscris La o damă, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p.28).
* 1867 Scrie poezia Cântec (Viaţa-mi simt că mi se stinge), sub formă de virelai, reflex al lecturilor din creaţia lirică medievală franceză, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p.59-60), reluată în variantă intermediară, la Viena, în ziua de 23 iulie 1870.
* 1869 septembrie. Scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. IV), datată în manuscris: Viena, '70. noiembrie 29. Directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează „Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul şcolar 1867-68 Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba rom. şi latină (binişoară), limba elenă (binişor), Istorie şi Geografie (bine), matern, (binişor), naturale (repetând examenul, binişor), franceză (bine), religie (binişor), desen (binişor)“.
* 1870 martie 29. Scrie poezia O suvenire, la Craiova, către ora 6 seara, semnând A. Macedonski de Geniadetzki. martie 30. I se eliberează din Dolj paşaport poetului pentru „statele Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie“, având: „statură înaltă, păr-sprâncene, castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul=potrivite, faţa smeadă, semne deosebite — nu are“. martie [31]. Redactează poezia Departul, adnotând-o: „În han de la Filiaş, 6 ore seara“, aceasta însemnând că în ultima zi a lunii, fiind în drum spre Viena, prin Pasul Vâlcan, în Transilvania (Petroşani-Deva-Arad), apoi, / prin Gyula-Szolnok — Budapesta-Gyor, la Viena, cu poştalionul, de la noi, cu trenul de la Arad. martie/aprilie. Scrie poeziile Sosirea şi Convorbire între roză şi crin, la Viena, fără a menţiona ziua, fiindcă era după calendarul gregorian adoptat în Imperiul Austro-Ungar (cu 12 zile în plus faţă de cel iulian în funcţie în Principatele Române), aceasta însemnând că încă nu se obişnuise cu noul fus orar şi noul calendar. aprilie 10. Scrie Elegie. La o jună fiinţă, Plângi şi suspină (Elegie) unui june decedat, pe albumul logodnicei sale şi Ruinele Memphis, poemă fantastică, cu menţiunea: „Viene, Landstrasse et Hauptstrasse nr.72. În pensionat du proffesseur Vlisser“. mai. Se află în Viena „spre a se prepara“ să intre la Facultatea de litere. Boemă. Versuri. Aventuri. Scrie mai multe poezii, multe dintre ele rămase în manuscris, fiind abandonate: La lira mea, Invocaţie, Adio la Mari, Târziu, Cântecul păstorului, dar şi transcrie din producţiile anterioare de la Craiova: La douleur (21 martie 1870). iunie 10. Scrie poezia Ultimul moment — poemă şi transcrie altele: Înconjurarea Vienei - Ioan Sobietzki, Chanson polonaise, Cântec popular—marş. După cum se observă, Viena îi inspiră poezia de evocare istorică. iulie 22. Scrie, la Viena, poezia Amorul, amiciţia, ca patria şi justiţia, menţionând numele iubitei sale: Celestina, iar, în ziua următoare, o altă poezie dedicată celei care îi era „Angele ceresc!“. iulie 26. Compune în versuri, la Viena, Epistolă amicului meu George G. G[ârbea], coleg de şcoală la Craiova, căruia îi va semna, în „Literatorul“ (8 iunie 1918), necrologul. septembrie. Scrie, din Viena, aceluiaşi G.G. Gârbea o altă epistolă în versuri. [octombrie]. Scrie, la Viena, poemul Desperatul, format din opt sextine, din care va selecta doar două (strofe a IlI-a şi a IV-a, v. 13-24), pentru poezia [Nimic n-aştept aicea...], pe care o va include în vol. Prima-verba (1872, p.6l). noiembrie 26/8 decembrie. Debutează publicistic în „Telegraful român“, Sibiu, cu poezia Dorinţa poetului, datată: Viena, 3 dec.1870, stil nou, pe care o va relua în anul următor, în „Ghimpele" (20 iunie 1871).
* 1871 ianuarie 17. Scrie, în Viena, seara, la 7 ore, poemul Judecata în Infern, formată din şase părţi. ianuarie/martie. Se află, în Italia, în Alpii Trientini, în partea de nord a Lacului de Garda, în localitatea Riva, situată, între Verona şi Brescia. Călătoria se prelungeşte până la Turin/Torino, în vest, după care se întoarce în ţară, la Bucureşti. aprilie. Scrie, în Bucureşti, poezia Cerşetorul. august 30 — 5 noiembrie. Se află, la Geneva, în Elveţia, unde va scrie poezia La România (Vedeţi această vale cu flori încântătoare) şi altele cu caracter patriotic, dar numai Adio, Visul lui Nadir şi Singura-mi consolare, cu pregnant influx liric, vor fi incluse în vol. Prima-verba (1872, p. 55, 47-49, 52-54).
* 1871-1876 Colaborează, cu intermitenţe, la ziarul „Telegraful de Bucureşti“, organul aripei radicale a Partidului Liberal, cu versuri, traduceri şi studii politice, cum ar fi cel titrat Despre revoluţiune, răul şi binele ce produce (10 ian.1876), dar şi literare: Poeziile d-lui Candiano Popescu (29 ian. 1876) sau administrative: Memoriu adresat d-lui ministru de interne asupra situaţiunei judeţului Bolgrad (30 oct. 1876).
* 1872 februarie 3 - mai 28. Se află, în Italia, la Florenţa, în Via Maggio 2, scriind alegoria Grădinile (Ce frumuseţe! Ce mii de flori!). Reia epistola în versuri către G.G. Gârbea, începută la Viena, în ziua de 26 iulie 1870, şi dă o nouă variantă. O altă poezie, Unde eşti Celestina?, exprimă fiorii dragostei. iulie 30. Scrie, în Bucureşti, poezia Sunetele bătăliei (Bomba detună), inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. 62), compoziţie pe ideea „armonie imitativă", proprie instrumentaliştilor, virtuozitate ce îl va preocupa ca tehnică prozodoică toată viaţa. O altă poezie, Marş (Puşca luaţi), este scrisă în aceeaşi zi, având tematică similară. septembrie. Debut editorial cu Prima-verba (70 p.). Poesii de Al. A. Macedonski. Student în litere. Bucureşti, având în sumar 32 de titluri de poezii scrise între 1865-1872. septembrie 24. Consemnarea volumului în revista „Federaţiunea",Pesta. octombrie 1/13. Volumul este semnalat, de asemenea, în revista „Familia“, Pesta. octombrie 15. Recenzie de D.A. Laurian, în „Transacţiuni literare şi sciinţifice“, Bucureşti. iulie 30 - octombrie 1. Multe dintre poeziile scrise în această perioadă rămân în manuscris până la apariţia prezentei ediţii, adică peste 130 de ani. octombrie 18. Publică în „Telegraful". Bucureşti, poezia Amicului meu Ilariu Hodoş, la moartea sorei sale Elisa (reluată în „Oltul", 13 ian. 1874).
* 1873 mai 23. Tipăreşte, în „Telegraful“, Bucureşti, poema antidinastică 10 mai (Sunt opt ani de suferinţă care astăzi s-a-mplinit), motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski, de a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof, în Austria (la Viena şi Gleichenberg) şi Italia (la Neapoli), pentru a-l feri de eventuale consecinţe derivate din acuzaţia de laese majestatis. mai 27 - iunie 10. Îi apare în „Trompeta Carpaţilor“, Bucureşti, revista lui Cezar Bolliac, poema La moartea lui Alexandru Ioan I, Domnul românilor, împreună cu un Dialog între un călător şi un pământean asupra morţii lui Cuza. (Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, murise, în ziua de 3 mai 1873, la Heidelberg.) iunie-august. Călătoreşte în Austria (Stiria, Tirol, Siemering, Klagenfurth, Graz, Insbruck, Gleihenberg), apoi, în Italia (Tarvis, Napoli, Veneţia). august 11. Publică, în „Telegraful“, Bucureşti, poema Chemarea la arme a lui Tudor Vladimirescu (1821), scrisă la Napoli, în acelaşi an. septembrie. După ce a revenit în ţară, face un drum la Adâncată de Jos, sat în plasa Amaradia, judeţul Dolj, format din 66 de familii (133 suflete), cu 63 de case (şi două bordeie), din care două, vechi conace boiereşti, unul făcut de vistierul Bădescu, celălalt, de Manolache Fisenţa, în care copilărise poetul. Locuitorii erau săraci (deţineau 9 cai, 116 boi, 6 măgari, 155 oi, 73 capre); şcoala primară se afla în Pometeşti, satul vecin. Ştiau carte 41 locuitori (37 b + 4 f) şi numai 35 copii urmau cursurile şcolare. Moşia pe care se afla satul (2516 pogoane arabile + 110 ha pădure) aparţinea statului, în 1903; altădată era proprietatea boierilor Fisenţa şi, prin dotă de zestre, a mamei poetului. noiembrie 14. Apare primul număr al primei sale publicaţii: „Oltul“ Ziar liberal cu pagină literară, Bucureşti, bisăptămânal (14 nov. 1873-23 mai 1874) şi săptămânal (26 mai-22 dec. 1874). Resp. girant: G.Niculescu. În art. program, Profesiune de credinţă, poetul declară că „prin literatură o naţiune se înalţă, prosperă şi impune respect celorlalte naţiuni". Colaboratori: Veronica Micle, Th. Şerbănescu, N. Ţincu, N.V. Scurtescu, D. N. Safir. Publică poezia Iubirea lumei (De câte deziluzii, vai, inima-mi e plină). Până la sfârşitul anului, îi apar poeziile scrise în aceeaşi perioadă. decembrie 1. Publică în „Tribuna“, Bucureşti, aflată sub redacţia lui Gr.H. Grandea (1 august-1 decembrie 1873), poeziile Umbrei lui Bolintineanu, Călugărenii şi Şarpele şi pila (după La Fontaine).
* 1874 ianuarie 1. Tipăreşte, în „Oltul", poezia Sărac şi curat, ecou al pierderii moşiilor de zestre ale mamei, inclusiv cea de la Adâncată de Jos, datorită unor încurcături financiare ca urmare a ipotecărilor. martie. Înfiinţează Societatea literară „Junimea", la şedinţele căreia iau parte colaboratorii de la „Oltul“, dar şi alţii. iunie 23. I.L. Caragiale în „Ghimpele“, cu adresă directă la A.a.msky, în Cronica literară. iunie 29. Poetul este urmărit pentru delict de presă după publicarea unui violent editorial antiguvernamental. iulie 8 şi 15. Prim-procurorul Tribunalului Ilfov îl citează şi i se ia un interogatoriu.
* 1875 ianuarie 15. Apare „Revista Junimei“ (Buc, 15 ian.—15 sept.) din al cărei rol conducător se retrage după primul număr, publicaţie cu ortografie latinizantă, cu atitudine manifestată potrivnic „Convorbirilor literare“ pentru atitudinea ei filogermană. Al. Macedonski a colaborat cu versuri (Carminella, Pastel), alături de D. Petrino ş.a. mai puţin cunoscuţi. martie/aprilie 24.I se prezintă mandatul de arestare la Craiova şi e adus sub escortă la închisoarea Văcăreşti din Bucureşti, în aceeaşi celulă cu N. Fleva (1840-1914), om politic liberal, avocat în vogă şi „tribun al poporului“, viitor ministru şi deputat în dese rânduri. Poetul plin de umor va scrie versuri satirice. iunie 7. Pus în libertate de Curtea de Juraţi a Tribunalului Ilfov, devine eroul zilei, gloriolă care îi dă satisfacţii vindicative, cu o colaborare sterilă politic în „Telegraful“.
* 1876 martie 25 — aprilie 23. Este redactor la „Stindardul“ (25 martie - 30 iunie 1876). Ziar politic, literar, comercial şi ştiinţific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcţia de redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Gilbert şi Lamartine, nuvela Cârjaliul şi piesa de teatru Gemenii. iulie 21 — septembrie 19. Director al Prefecturii judeţului Ismail/Bolgrad, Basarabia (teritoriu care, în urma Războiului Crimeii, prin Conferinţa de la Paris, revine României, între 1856-1877). În acelaşi timp, poetul deţine cu titlu provizoriu funcţia de prefect. Prin încălcarea flagrantă a instrucţiunilor confidenţiale ale lui I.C. Brătianu, prim-ministru, de a permite trecerea „volintirilor“ ruşi în drum spre Serbia, demisionează.
* 1877 Colaborează la „Timpul“. Ziar politic, comercial, industrial şi literar, cotidian al Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române (nr. 178) şi o traducere din Burger (nr. 214), înainte ca M.Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină redactor al acestui periodic (oct. 1877). Colaborări intermitente la „Familia“ din Budapesta (1865-1880) şi Oradea (1880-1906), cu traduceri din Puşkin, Lamartine, Petofi.
* 1877-1878 Publică în „Vestea“ (4 aprilie 1877 - martie 1878), în calitate de colaborator, dar şi de director (sept. 1877), poezii originale şi traduceri, proză.
Opere publicate
Volume de versuri:
* Prima verba (1872);
* Poesii (1882);
* Excelsior (1895);
* Flori sacre (1912);
* Poema rondelurilor (1927)
Proză:
* Dramă banală (1896);
* Cartea de aur (1902);
* Le calvaire de feu (1906);
* Thalassa (1915);
* Nuvele (1923)
Teatru:
* Moartea lui Dante Alighieri (1916)
Până în 1890 Macedonski scrie poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric; acum scrie ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopţile al poetului romantic francez Alfred de Musset.
După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare. Acum scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteza şi se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate. Spre exemplu acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.
Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri, Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).
A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.
Activitatea publicistică şi cenaclul
Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction.
Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). 


sursA:ipedia.ro
Learn more »

Ion Neculce - Poet/Scriitor/Cronicar

  A fost un boier moldovean dupa mama dar de origine modesta dupa tata fiind influentat mai mult dinspre ramura materna (a ramas de timpuriu orfan de tata), ceea ce il determina pe G. Calinescu sa spuna ca Neculce "apartine unei boierii solide".
Viitorul cronicar – crescut in vremuri tulburi pentru Moldova atacata de turci sau tatari – pleaca cu bunica din partea mamei intree 1686-1690 in Tara Romaneasca, de "raul lesilor", invata carte pe apucate dar face o serioasa scoala a vietii. In Tara Romaneasca o deosebita influenta benefica asupra lui Neculce a avut-o educatia umanista a unchiului sau, Constantin Cantacuzino.
In 1693 gratie altui unchi al sau Iordache Cantacuzino, mare demnitar sub Constantin Duca Voda, Ion Neculce capata o prima slujba pe langa domn: postelnicel. Ce inseamna asta? Functia in sine presupunea ingrijirea dormitorului domnesc dar era o prima treapta spre inaltele functii boieresti. O ucenicie.
Treptat, devine un om politic important, aflandu-se permanent in randul dregatorilor moldoveni. A fost investit cu functii speciale si i s-a acordat inalta incredere, in special in timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, cu a carui sora a fost casatorit.
   Implicat ca hatman (inalta demnitate in timp de razboi) in tensionata lupta militara si diplomatica a lui Dimitrie Cantemir, alaturi de rusi, impotriva imperiului otoman, Neculce sufera asprimile infrangerii de la Stanilesti (1711) si se refugieaza in Rusia si apoi in Polonia.
Intors dupa ani in tara este repus in drepturi si isi recapata averea; traieste alte ascensiuni si alte coborasuri sociale. Gratie mintii agere, sensibilitatii sale, gratie, de asemenea, preocuparilor sale politice, administrative, militare, dovedind o rara complexitate psihologica (Serban Cioculescu vorbeste despre "pluralitatile psihice ale cronicarului"), Neculce a cunoscut bine realitatile, conceptiile, psihologia epocii.
   Ajuns septuagenar, retras din treburile politice ale Moldovei, a simtit nevoia de a fixa in scris, pentru posteritate, evenimente din istoria Moldovei dar si fapte cotidiene de pe parcursul a peste opt decenii, o buna parte din ele fiindu-i familiare cronicarului din insasi viata lui de zi cu zi. Scrierea e facuta cu luciditate si biectivitate ("cronicar nepartinitor" l-a numit istoricul Nicolae Iorga).
Neculce scrie deci un Letopiset (- document care consemneaza faptele pe ani; in limba slava: leto = ani; pisat = a scrie), precedat de O sama de cuvinte si o Predoslovie.
O sama de cuvinte – suita de povestiri istorice – este in realitate, tot o cronica mult comprimata traversand anii mai indepartati de vremea lui Neculce, fapt ce explica aura de legenda a acestor evocari.
"In proza lor puternica si dulce simtim sufletul trecutului mai bine decat oriunde si, multumita acestui maestru simplu care este Neculce, o poarta spre legenda se deschide in zidul sever al cronicii o poarta prin care vedem perindandu-se in lumina supranaturalului eroice chipuri de epopee" – scria tot Nicolae Iorga.
Legendele evoca figuri alese, iubite si respectate de oameni; in prim plan fiind figura glorioasa a lui Stefan cel Mare, apoi Daniel Sihastrul sau Neculai Milescu si altii.
Anecdotica, atmosfera de basm, stilul colorat si tonul de povestire – penduland intre dimensiunea moralizatoare si umor – demonstreaza de la inceput talentul literal al autorului.
Continuand activitatea lui Miron Costin, Ion Neculce prin Letopisetul Tarii Moldove de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, fixeaza elementele din Moldova din a doua jumatate a secolului al XVII –lea si prima jumatate a secolui al XVIII-lea mai precis 1662-1743.
Letopisetul propriu zis reda istoria Moldovei sub un sir lung de domnii, ale unor voievozi autohtoni sau straini (in special greci precum Mavrocordat, Cantacuzino s.a.) in contextul politicii europene. Un tablou complex de opera. bogate referiri se fac la raporturile Molovei, uneori ale Tarii Romanesti, cu Poarta Otomana, Neculce consemnand cu durere si revolta ingrata oprimare de catre imperiul Turcesc dar si de catre unii domnitori;
Autorul noteaza nelinistea provocata permanent de situatia economica dificila a tarii, de birurile cerute de Poarta sau Domni, de podgheazurile (jafuri) organizate de tatari prin saturi si targuri, de prea desele schimbari de domni, de coruptia unor boieri.
Pagini ample dedica Neculce numirii domnilor in scaunul tarii, investirii boierilor cu functii, creionarii portretelor fizice si morale – situate de George Calinescu intre "caricatura si tablou".
Cronicarul dezvolta pe multe pagini faptele din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, in timpul caruia cum am aratat Neculce a avut un rol deosebit.
Cu rigoare este notata si consemnata permanenta stare de razboi a "crestinatatii" europene cu Imperiul Otoman ca si conflictele Moldove cu lesii sau "moscalii", cu "sfezii" sau nemtii.
Neculce da autenticitate scenelor de lupta.
In scenele de istorie propriu zisa, cronicarul insereaza si elemente vizand fenomene naturale – eclipse, cutremure, epidemii e.t.c. . Observatiile lui Neculce merg uneori si in zona viselor a unor credinte stravechi, potrivit spiritului mitologic romanesc traversat de miraculos, de fantastic.
Neculce este obiectiv si lucid in consemnarea faptelor, intrucat, deosebindu-se de alti cronicari ai acele timpuri, din Moldova sau din Tara Romaneasca, nu scria din porunca domneasca si nu servea interesele unei anumite curti. Totusi pozitia sociala ii influienteaza uneori indirect optica, si atunci el acuza vehement pe domnitorii care impuneau sau mareau darile boierilor si manastirilor, facand in schimb elogiul unor domnitori sub a caror stapanire el, cronicarul, a avut un statut social politic mai bun. Cateodata se distanteaza de cei cu origine modesta.
Neculce compatimeste Moldova pentru situati precara in care se afla, insa fara a diferentia marcat soarta diferitelor categorii sociale. Prezenta taranilor este foarte rara in cronica sa. De aceea unii critici literari au remarcat "contradictiile si limitele gandirii istorice a lui Neculce" (D.Velciu), explicabile insa prin statutul social al cronicarului.
Dincolo de aceste "contradictii si limite" de conceptie si interpretare, cronica lui Neculce ramane un document viu de epoca, prin forta pe care obiectivitatea si talentul sau o confera evocarilor.

   SURSA 02
 
   Neculce se implica afectiv în creionarea propriilor sale personaje fără a le altera autenticitatea – pe Milescu se pare ca nu-l are la inima
neputându-i ierta trădarea, în timp ce Ştefăniţă, recunoscut ca fiind de o cruzime fără seamăn, pare a fi prezentat cu o oarecare simpatie; se insista asupra hotărârii justiţiare amplificate prin participarea efectiva la actul tăierii nasului cu hamgerul personal şi nu cu cuţitul călăului, moment în care, aproape automat, Milescu primeşte un adjectiv demonstrativ de depărtare ("şi au adus pre acel Nicolai Milescu...") ca semn definitiv al pierderii identităţii - din acest moment el devine Cârnul.
Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducând evenimentele până în anul 1743. Caracterizat de George Ivaşcu drept un "ins malitios, vindicativ, subiectiv, bârfitor şi pamfletar" (cf. Crăciun, Gh., Istoria didactică a literaturii române, Ed. Magister/ Aula, Bucureşti, 1997, p.65), cronicarul moldovean îşi alcătuieşte scrierea într-un stil unic încărcat de "complexitatea pamfletară făcută din ciudă şi vaiete, din colorare şi încărcătură..." (cf. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini..., Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p.25, preluat de Crăciun, op. cit., p. 65); dornic să-şi completeze informaţia şi să ofere "cetitorului" cele mai potrivite instrumente de înţelegere corectă a textului, dar şi să completeze cronicile înaintaşilor, Neculce are fericita inspiraţie să aşeze în fruntea Letopiseţului cele 42 de legende, numite "O sama de cuvinte", o istorie folclorica paralelă a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase să o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascălul, cel aspru criticat în De neamul moldovenilor; ale cărei componente şi/sau personaje trebuie să rămână vii în mintea contemporanilor, aşa cum s-au înrădăcinat în memoria colectivă.
Deşi istorioarele sunt legende însuşi Neculce îşi avertizează, grijuliu, cititorii: "Căci cine le va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine..." – aşezate, adeseori, în structuri imaginare - ele par autentice fiindcă poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinţa de a certifica veridicitatea informaţiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrând legendele cu proverbe, zicători şi parabole vii în vreme.
Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detaşare, fiindcă cronicarul, fire colerică, probabil, se implica cu ardoare în tot ce povesteşte şi-şi doreşte cititorul părtaş la derularea acţiunii – formula "iubite cetitorule" revine insistent în Letopiseţ marcând nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trăiri umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care îl poarta; mai mult, ele sunt coborâte la dimensiunea actelor lor, oamenii putând fi curajoşi sau laşi, buni sau răi, demni sau vrednici de dispreţ, după cum le sunt şi faptele. Întreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o înşiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate "cu virtuţile şi lipsurile lor particulare, dar esenţiale" (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axată pe virtuţile umane, ceea ce ni-l dezvăluie pe Neculce ca fiind mai puţin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degrabă, un clasic al artei literare.
Sub acest aspect se cuvine făcută o analiza mai detaliata.
Abordarea în sincronie a textului cronicarului este, fără îndoială, anevoioasa, deşi pare mai aproape de un demers lingvistic onest – lipsesc, însă, structurile referenţiale la care să ne raportam şi cu care să operăm; cu toate acestea, avem credinţa că, prin creaţia sa, Neculce este nu doar un precursor al lui Creangă sau Sadoveanu , ci şi un creator de teorie literara în structuri epice, motiv pentru care consideram că putem aborda textul cronicarului utilizând, diacronic, mijloacele actuale de analiză.
Din punctul de vedere al expresiei , Neculce este un purtător de sentimente şi atitudini, el nesfiindu-se să-şi judece personajele, pe care le simte vii sau le cunoaşte, cu umor sau cu satiră, pe limba cititorului, fără nici un efort. Este evident că autorul scrie aşa cum vorbeşte, intr-o limba vie, construind imagini care se identifică cu normalul cotidian, intr-o succesiune aproape sincronă cu acţiunea prezentată; probabil că, la vremea lui, Neculce era un scriitor harnic, rapid şi bine deprins cu meşteşugul slovelor care trebuiau aşternute pe hârtie cu viteza înfiripării amintirilor. Cu toate acestea, există autori care contesta ideea ca Neculce ar fi scris Letopiseţul, afirmând că textul ar fi fost dictat. (cf. Rotaru, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed...., p....) Aceasta nu înseamnă, însă, ca lipseşte exerciţiul unor construcţii lexicale îndrăzneţe ("pace sulimenita" intre Cantemireşti şi Brâncoveanu, "cămeşa de ghiaţă" a lui Constantin Duca sau enumeraţia din debutul povestirii despre Nicolae Milescu spătarul) pe care cu greu le poţi extrage din contextul care le cuprinde, ceea ce face din Neculce un mare maestru al construcţiilor sintactice complexe.
Predicatele aşezate în vecinătatea personajelor importante păstrează pluralul epocii ca marca posibila a consideraţiei faţă de acestea, în timp ce subiectele sunt adeseori subînţelese; superlativele, de asemenea sunt ale vremii ("pre învăţat", "pre drag", "s-au pre mâniet"); topica este, în general, corecta, deşi, uneori, Neculce simte că aşezarea unor structuri subordonate înaintea regentului sporeşte expresivitatea formulării ("Iară mai pre urma, rădicându-se Petru împărat, fiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Husi, în ţinutul Falciiului, agiuns-au Carnul din Sibir cu cărţi la dânsul..." este remarcabila insistarea lui Neculce asupra corectitudinii aşezării geografice, aşa cum se cuvine unui cronicar, deşi este posibila şi explicaţia cunoaşterii personale, cu un uşor iz nostalgic, a ţinutului respectiv din vremea când autorul îndeplinea diverse dregătorii la curtea Cantemirilor (n.n.); frazele lungi, unele cu aspect de anacolut, alternează cu propoziţiile scurte, stârnind cu buna ştiinţă interesul cititorului, curios sa afle ce va urma în povestire, intr-o continua aşteptare.
Remarcăm, de asemenea, o anume insistare asupra cuvântului "cinste" folosit de patru ori "nu s-a saturat de bine şi cinste ce avea...", "Şi era în mare cinste şi bogăţie...", "Şi a avut acolo multa cinste şi dar...", "...mare cinste i-a făcut împăratul..." , mai mult denotativ – cu sens de a fi onorat de cineva, dar şi cu conotaţii subtile în ideea inducerii unor idei moralizatoare; substantivul astfel citit devine "cinstire" în cheia actuala, practic un infinitiv lung de diateza pasiva.
Sub aspectul imaginii, trebuie remarcat faptul ca, deşi nu abuzează de figuri de stil
, Neculce are darul de a construi imagini fără a silui limba vorbita, cu o dezarmanta naturaleţe. Evenimentele se succed în cursul lor firesc, extrem de vizual, cu a anumita gradare menita sa sporească interesul cititorului (suferinţele poporului sunt prezentate crud, fără întorsături lexicale, cu durere greu reprimata: "Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, bătuţi şi struncinaţi precum era mai rău şi mai amarnic, cum nu se poate nici a se scrie, nici a se povestire caznele şi ucisurile lor ce au avut cu tătarii.").
Ca portretist, Neculce rămâne creatorul unor chipuri vii, insistând acolo unde firea personajului are ceva semnificativ; personajele sunt vii prin ceea ce au caracteristic, chiar daca aceste însuşiri sunt, nu de puţine ori, contrastante ( Toderasco din Galaţi este "chipeş...din fire, dar mai rău şi mai spurcat, şi mai varvar şi mai tiran nu era alt om pe acele vremi în ţară", Milescu era " prea învăţat şi cărturar, şi ştia multe limbi: elineşte, greceşte şi turceşte. şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi paloşe, cu soltare tot sarma la cai...Iar când a fost odată, nu s-a saturat de bine şi de cinste ce avea la Ştefaniţă-vodă, ci a şezut şi a scris nişte cărţi viclene..."; gradaţia în creionarea personajelor pare perfecta în portretul făcut lui Gin Ali Pasa, " un păgân rău, turbat şi mare sorbitor de sânge asupra creştinilor (este oarecum suspecta asemănarea dintre acest text şi caracterizarea făcută de Ureche lui Ştefan: «Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de graba varsatoriu de sânge nevinovat») Nu-i trebuiau lui daruri sau rugăminte. Acesta au omorât pe Brancoveanu vodă cu cuconii; acesta au omorât şi pe Ştefan vodă şi pe tată-său Constantin Stolnicul, şi pre Mihai Spătarul şi pe Lupul Vornicul...Numai ca şi-au luat şi el plata..., ca i-au luat tata-sau diavolul sufletul.".


   SURSA 03
 
   Ioan Neculce a fost un cronicar moldovean, boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate în epoca domniei lui Dimitrie Cantemir.
Biografie
Cronicarul s-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.
Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice - şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.
Opere
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".
Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci ştim că la venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, şi portretul ţarului: "Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam aruncă câteodată din cap, fluturând".
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate».
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Charles Baudelaire - Poet/Scriitor

  Charles Baudelaire- poet, estetician, critic literar si de arta francez, a trait in perioada 1821- 1867. El s-a impus nu numai prin versurile sale, dar si prin experienta sa poetica. A fost primul poet francez care s-a impus pe plan european ,,cu Baudelaire lirica franceza a devenit un fapt european". Poezia lui reprezinta practic inceputurile poeziei moderne.
Poezia lui Baudelaire in literatura franceza reprezinta un caz aparte, la fel si modul sau de viata a fost aparte, el face parte din categoria poetilor damnati. Imediat dupa nasterea lui, tatal sau care avea 62 de ani, moare, iar mama, care avea numai 28 de ani, se grabeste la numai un an de la moartea sotului sa se recasatoreasca cu un general, care ajunge ambasador al Frantei la Constantinopol.
O seama de biografi pun pe seama diferentei mari de varsta dintre cei doi parinti ai lui ciudateniile care il faceau aparte de semenii sai.
La varsta de 17 ani, tatal sau vitreg cu care nu se intelegea defel, il imbarca pe un vapor spre Indii. El, diplomat, debarca pe insula Bourbon, de unde revine la Paris, la varsta de 18 ani ca sa-si revendice drepturile de proprietar al averii tatalui sau, insotit de o actrita mulatra, cu o morala cu totul indoielnica.
Se intoarce razvratit repetand un lucru pe care l-a spus si in copilarie,,m-ati alungat, m-ati aruncat in afara acestei perfectiuni in care ma pierdeam, m-ati condamnat la o existenta separata"- el toata viata va fi un singuratic.
Aceasta perioada fiind si epoca inceputurilor sale scriitoricesti; el este un poet al cautarilor continue, un poet al nemultumirii de sine, a conflictului dintre ratiune si inima, el se considera poet damnat, un om sortit sa nu cunoasca fericirea pe pamant. Dandysm-ul sau a fost in realitate o maniera de a protesta impotriva lumii contemporane, pe care o credea meschina. Se simtea bantuit de o furie de geniu, furtunile launtrice ii devastau sufletul, ii inspaimantau luciditatea cu care-si da seama de singuratatea ce-l coplesea, din mrejele careia nu stia cum sa scape.
Dupa revolutia din 1848, zece ani el traduce aproape in exclusivitate opera lui Edgar Alan Poe, despre care spunea ca I-a plagiat ideile, dar in acelasi timp se ocupa si de celebra sa carte Florile raului , care in prima editie cuprindea 100 de poezii. Aparitia cartii e scandaloasa si, el este dat in judecata si judecat de acelasi judecator care-l va judeca peste cativa ani pe Gustave Flaubert- pentru romanul Doamna Bovary.
În formarea spiritului lui Baudelaire exista cateva etape cruciale, cum ar fi: o dragoste in sanul familiei care s-a prabusit odata cu recasatorirea mamei sale, descoperirea unor orizonturi noi de o frumusete stranie in prima sa calatorie spre Indii, intalnirea cu opera poetului Poe, cele doua inspiratoare: mulatra si M-me Sabatier- atat de deosebite intre ele.
Cunoscand foarte bine lumea din jur, el constata la o anumita data ca: "trebuie sa ne intoarcem spre interior".
Sartre- spune despre Baudelaire- "scarba de sine, dezgustul de propria fiinta, a fost rezultatul unei aventuri tragice, si anume de-a fi coborat cu prea mare luciditate in imparatia adancurilor intunecate ale constiintei, ceea ce I-a dat senzatia unui vid interior nevindecat.

   SURSA 02
 
   Florile raului- este opera care exprima tocmai acest lucru într-o mare varietate de forme. Aceste flori se gasesc la granita dintre romantism si poezia moderna, în orice caz la începuturile unei poezii noi.
Baudelaire- a gasit numeroase analogii din opera lui Poe: sentimentul singuratatii, reveria pâna la extaz, cautarile unui paradis artificial, spleen-ul si obsesia mortii.
Baudelaire l-a tradus pe Poe nu ca si poet ci ca prozator; pâna la contactul cu opera lui, ideile lui Baudelaire, salajuiau în sufletu-I ravasite.
Într-o scrisoare catre Alfred de Vigny, Baudelaire îi scrie ca: "doreste ca aceasta carte sa nu fie privita ca pe un album, pentru ca ea are un început si o încheiere".
Studiind cartea ne dam seama ca ea are arhitectura cea mai severa din lirica europeana. Ea cuprinde o suita de cicluri care se leaga între ele prin ideea contrastului de pretutindeni, cele doua postulate spre care tinde sufletul omenesc: binele si raul, frumosul si uratul, dragostea si ura, adevarul si minciuna,etc. El era convins ca purtam în suflet stigmatul mortii, de la care, ca oameni, nu ne putem sustrage.
Baudelaire este primul poet citadin în excelenta prin ciclul Imagini pariziene, un alt ciclu este Vinul – un pacat al tineretii sale, o forma de coborâre în paradisurile sale artificiale, într-o uitare de sine, imaginea descriptibilului. Ciclurile sunt ca si ciclurile desfasurarii vietii.
Litaniile catre Satan- poemul care încheie ciclul si care e o splendida idee a omului care si-a pierdut credinta în Dumnezeu, si I se roaga celuilalt, acelui înger razvratit si alungat din cer pentru ca stia prea multe. Ruga- de la sfârsitul poemului ni-l înfatisaza pe poet dornic de-a coborî în "adâncimi" pentru odihna. Ultimul ciclu al Florilor raului este Moartea – obsesie pe care a putut-o mosteni si de la Poe, dar care mai degraba e rezultatul propriei sale existente.
Se pare ca exista o cheie pentru toate întrebarile în legatura cu moartea din volumul Florile raului pe care ne-o întinde poetul în ultima poezie a ciclului – Le voyage – poemul e o incursiune prin viata omului, o invitatie la calatorie , la marile calatorii, la calatoriile fara tinta cum au fost ale lui.
"Florile raului" – sunt în realitate niste flori bolnave, de o boala incurabila de care au suferit toti oamenii de sensibilitatea lui Baudelaire din epoca sa si foarte multi dintre intelectualii lumii moderne a secolului XX. Aceste flori tâsnesc dintr-o estetica a urâtului. În volum exista o serie de cuvinte cheie cum ar fi: maretie murdara, descompus si fermecator, groaza îmbietoare, negru si lumina, etc.


   SURSA 03
 
   Charles Baudelaire este un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale.
Note bio-bibliografice
1821 Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827 Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828 Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835 Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840 Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842 Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845. Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
În 1847, publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
În 1848, publică şi lucrează la variate gazete. În 1854 şi 1855, publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.
Florile răului
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apriţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice, mai non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut o serie de atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl intrenează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, dupa o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.
Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

François-Marie Arouet (Voltaire) - Scriitor/Poet

  Francois Marie Arouet – cunoscut sub numele de Voltaire – a fost o figura proeminenta a Iluminsmului francez. Poet, dramaturg, romancier, nuvelist, istoric si filozof, Voltaire a fost un apostol al gandirii libere.
Voltaire s-a nascut in 1694 la Paris, intr-o familie burgheza. In adolescenta a studiat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand, din Paris. Dupa aceea a urmat dreptul o bucata de vreme, dar a renuntat destul de repede. La Paris s-a remarcat inca din tinerete ca un om spiritual, capabil sa compuna versuri satirica. Insa, in timpul veschiului regim din Franta, talentele sale puteau fi periculoase, asa cum s-a si intamplat de fapt. Voltaire a fost intemnitat la Bastilia din cauza versurilor sale politice. A stat aproape un an in inchisoare, timp in care a scris un poem epic, Henriade, care ulterior s-a bucurat de un mare succes. In 1718, la scurta vreme dupa ce a fost eliberat din inchisoare, a asistat la premiera operei sale “Oedip", care a avut loc la Paris si a inregistrat un succes rasunator. La 14 de ani, Voltaire era deja celebru, iar in urmatorii 60 de ani a devenit o mare personalitate a literaturii franceze.
Voltaire se pricepea sa manuiasca banii la fel de bine ca si cuvintele, reusind treptat sa faca avere. In 1726 a avut totusi unele probleme. Era deja considerat cel mai iscusit om in arta conversatiei din vremea sa (si poate din toate timpurile). Ii lipsea insa modestia pe care unii aristocrati francezi o pretindeau celor de origine burgheza. In consecinta, s-a declansat o disputa publica intre Voltaire si unul dintre acesti aristocrati, cavalerul de Rohan, disputa din care Voltaire a iesit invingator. Dar la scurt timp dupa aceasta aristocratul a tocmit niste derbedei care sa-l bata pe Voltaire si apoi l-a intemnitat la Bastilia, de unde a fost eliberat destul de repede, cu conditia sa paraseasca Franta. Fortat de imprejurari, a plecat in Anglia, unde va ramane in jur de doi ani si jumatate.
Perioada petrecuta de Voltaire in Anglia va marca un moment de cotitura in viata sa. A invatat engleza si s-a familiarizat cu operele unor personalitati celebre, cum ar fi John Locke, Francis Bacon, Isaac Newton si William Shakespeare. De asemenea, a cunoscut personal multi ganditori englezi ai vremii. Voltaie a fost impresionat de Shakespeare, de stiinta si empirismul englez; dar cel mai mult l-a fascinat sistemul politic din aceasta tara. Democratia engleza si libertatile si libertatile individuale contrastau izbitor cu conditiile politica din Franta vremii sale. Nici un lord englez nu putea emite o “lettre de cachet" ca sa-l arunce pe Voltaire in inchisoare, iar in caz ca era intemnitat pe nedrept, se dadea imediat un “habeas corpus" pentru eliberarea sa.
Cand s-a intors in Franta, Votaire a scris prima opera filozofica importanta, “Lettres philosophiques", cunoscuta sub numele de “Scrisori despre englezi". Aceea carte publicata in 1734 marcheaza cu adevarat inceputul Iluminismului francez. In “Scrisori despre englezi", Voltaire a prezentat o prezentare in general favorabila a sistemului englez si al ideilor lui John Lokce si alti ganditori englezi ai vremii. Publicarea cartii a starnit mania autoritatilor franceze, astfel Voltaire a fost nevoit sa paraseasca Parisul din nou.
Si-a petrecut urmatorii cincisprezece ani in estul Frantei, la Cirey, unde a fost amantul doamnei du Chatelet, inteligenta si emancipata sotie a unui marchiz. In 1750, la un an dupa moartea acesteia, Voltaire a plecat Germania, la invitatia personala a lui Frederic cel Mare al Prusiei. A stat trei ani la curtea lui Frederic, de la Potsdam. La inceput s-a inteles bine cu inteligentul Frederic, dar pana la urma cei doi s-au certat si Voltaire a parasit Germania in 1753.
Dupa ce a plecat din Germania, s-a stabilit la o mica mosie de laanga Geneva, unde era la adapost atat regele francez, cat si cel prusac. Insa din cauza ideilor lui liberale, pana si Elvetia a devenit nesigura pentru el. Prin urmare, in 1758 s-a mutat la Ferney, la granita franco-elvetiana, unde avea doaua posibilitati de scapare in cazul in care intra in conflict cu autoritatile. A ramas acolo douazeci de ani, timp in care si-a compus operele literare si filozofica, a corespondat cu intelectualii de frunte ai Europei si a primit vizite.
In toti acesti ani, productia literara a lui Voltaire n-a stagnat nici o clipa. A fost un scriitor deosebit de prolific. Scrierile sale insumeaza peste 30.000 de pagini, cuprinzand poeme in proza, versuri, scrisori personale, pamflete, romane, nuvele, piese, carti documentare din domeniul istoriei si filozofiei.
Voltaire a fost intotdeauna un adept al tolerantei religioase. Insa pe cand avea circa saizeci de ani, a asistat la o cumplita persecutie a protestantilor in Franta. Revotat, Voltaire a lansat o cruciada intelectuala impotriva fanatismului religios. A scris un mare numar de pamflete politice. Tot de atunci s-a deprins sa-si incheie scrisorile personale cu cuvintele “Ecrasez l’infame", ceea ce inseamna “striviti infamia".

   SURSA 02
 
   In 1778, la 83 de ani, Voltaire s-a intors la Paris, unde a asistat la premiera noii sale piese, “Irene”. Multimea l-a aclamat ca pe o mare personalitate a Iluminismului francez. A dost vizitat de sute de admiratori, inclusiv de Benjamin Franklin. Dar Voltaire mai avea putin de trait. A murit la Paris, pe 30 mai 1778. Din cauza anticlericalismului sau fatis, n-a avut parte de o imnormantare crestineasca, dar 13 ani mai tarziu, revolutionarii francezi vicoriosi l-au exhumat si l-au ingropat in Pathenonul din Paris.
Scrierile lui Voltaire sunt atat de numeroase, incat chiar si cele mai importante ar fi greu de enumerat intr-un articol atat de scurt. Dar chiar mai valoroase decat cartile sale sunt ideile de baza pe care le-a promovat pe parcursul carierei sale. Voltaire a crezut cu tarie in libertatea cuvantului si a presei. Iata o marca frecvent atribuita marelui iluminist francez: ”Nu sunt de acord cu ce spui, dar voi apara pana la moarte dreptultau de a spune acest lucru”. Desi Voltaire n-a folosit niciodata aceste cuvinte, ele reflecta in mod sigur atitudinea sa.
Un alt principiu calauzitor a lui Voltaire a fost credinta sa in libertatea religiei. Pe parcursul intrecii sale cariere s-a opus cu inversunare intolerantei si persecutiei religioase. Desi credea in Dunmezeu, Voltaire a criticat cu fermitate dogmele religioase si a sustinut ca religia organizata este o ipocrizie.
Evident, Votaire nu si-a inchipuit nici o clipa ca aristocratii francezi ar putea fi mai inteligenti sau mai buni ca el, considerand ca asa zisul “drept divin al regilor” era o prostie. Desi Voltaire insusi nu se putea compara cu un democrat modern (prefera un monarh puternic, dar luminat), conceptele sale reflecta o respingere categorica oricaror forme de domenie ereditara. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda ca majoritatea admiratorilor au fost adeptii democratiei. Prin urmare, ideile sale politice si religioase s-au incadrat in conceptele Ilumunismului francez, fiind preluate de liderii revolutiei din 1789.
Voltaire nu a fost om de stiinta, dar a manifestat interes fata de acest domeniu si a sustinut cu fermitate empirismul lui Francis Bacon si John Locke. A fost de asemenea un istoric capabil si serios. “Eseul despre maravurile si spiritul natiunilor” reprezinta una dintre cele mai importante opere ale sale. Aceasta carte se deosebeste de istoriile anterioare sub urmatoarele aspecte: in primul rand, Voltaire a recunoscut ca Europa este doar o mica parte a lumii si, in consecinta, a consacrat un spatiu amplu al istoriei asiatice; in al doilea rand, a sustinut ca istoria culturala prezinta o importanta mult mai mare decat cea politica. Iata de ce in cartea sa a pus accentul principal pe conditiile economice si dezvoltarea artelor, fiind mai putin preocupat de regi si de razboialele lor.
Voltaire a preluat intr-o mare masura ideile unor oameni ca John Locke si Francis Bacon, le-a reformulat si le-a popularizat. Cu toate acestea, scrierile lui Voltaire, mai mult decatale celorlalti, au raspandit ideile democratiei, tolerantei religioase si libertatii intelectuale in Franta si in intreaga Europa. Desi au existat si alti scriitori in cadrul Ilumismului francez, trebuie sa recunoastem ca Voltaire a fost personalitatea proeminenta a miscarii. In primul rand stilul sau incisiv, cariera indelungata si opera voluminoasa I-au asigurat o audienta mult mai larga in comparatie cu oricare alt scriitor. In al doilea rand, ideile sale si-au pus peceta asupra intregii miscarii ilumiste. Iar in al treilea rand, Voltaire le-a devansat cu mult pe celelalte personalitati ale vremurilor sale. Marea opera a lui Montesquieu, “Spiritul legilor”, a aparut abia in 1751; iar Rousseau si-a scris primul eseu in 1750. In schimb, Voltaire si-a publicat “Scrisorile despre englezi” in 1734 si era deja celebru de 16 ani cand au aparut.
Scrierile lui Voltaire, cu exceptia nuvelei “Candide”, sunt putin citite azi. Insa s-au bucurat de mare popularitate in secolul XVIII-lea si, prin urmare, Voltaire a jucat un rol important in schimbarea mentalitatii, ceea ce a avut ca rezultat izbucnirea Revolutiei Franceze. De asemenea, influenta lui nu s-a limitat la Franta. Americani cum ar fi Thomas Jefferson, James Madison si Benjamin Franklin i-au cunoscut opera, si multe din ideile lui Voltaire au fost preluate de traditia politica americana.


   SURSA 03
 
   Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor şi filozof al Iluminismului francez.
Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici şi-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiştilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuţiile intelectualilor, scriitorilor şi aristocraţilor, ce se desfăşurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemniţat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind ameninţat de o nouă arestare în Franţa, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influenţat de empirismul lui John Locke Empirismus şi de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).
Ca deist şi francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituţionale, dar şi în neînţelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici şi-a scris memoriile, tratatele de ştiinţe naturiste, istorie şi politică, dar şi opere dramatice şi poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curţile regale, Voltaire a fost numit istoriograf şi acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparţinea el însuşi spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde şi-a putut exprima credinţele sale anticlericale şi unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot şi unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuşi, Voltaire a ajuns la contradicţii cu Friedrich al II-lea, aşa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondenţa cu Friedrich cel Mare . În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde şi-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înţeleptul din Ferney".
Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtaţi jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut şi pentru toleranţa sa. Astfel şi-a exprimat odată punctul său contradictoriu faţă de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi." Concepţia sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care deţin puterea politică şi filozofii care deţin înţelepciunea.De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluţiei din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un iniţiator al Revoluţiei franceze. Mari realizări îi sunt atribuite şi ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) şi-a imaginat Senzualismul.
Opera
* Œdipe (1718)
* Lettres philosophiques (1731)
* Le siècle de Louis XIV (1751)
* Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
* Essai sur les moeurs (1756)
* Candide (1759)
* Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
* Traité sur la tolerance (1763)
* Dictionnaire philosophique (1764)
* Zaïre
* Traité sur la tolérance 


sursA:ipedia.ro
Learn more »

Victor Hugo si Romantismul - Scriitor/Poet

  Definind curentele literare drept grupari largi de scriitori si opere care se inrudesc prin trasaturi comune de ordin ideologic si artistic, prin apetenta pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetatorii au evidentiat si caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaseaza categoric nici de miscarile pe care le inlocuiesc sau le neaga, nici de acelea pe care le prefigureaza in timp. Printre acestia, G. Calinescu afirma: "Clasicism - Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta", demonstrand astfel apartenenta marilor creatori la mai multe viziuni estetice deopotriva.
Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineste ca o miscare europeana de anvergura, manifestata in prima jumatate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaste in evolutia sa mai multe etape, specifice concretizarilor sale in toate spatiile europene.
Favorizat de destramarea societatii feudale si de revolutiile burgheze din 1780 si 1830, dar si de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configureaza ca reactie impotriva clasicismului, asigurand literaturii libertate de exprimare prin inlaturarea tuturor normelor.
În prefata dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclama ca "nu exista reguli, nici modele", caci noua doctrina este "liberalismul literaturii". Acest liberalism fusese insa anticipat de manifestari culturale preromantice precum "Sturm und Drang" sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive si sentimentale, unde se face distinctia clara intre artistul clasic, expresie a naturii insesi, si cel romantic, ce aspira spre natura pierduta, dar traieste in dezacord cu sine si cu umanitatea in genere.
Ulterior, fratii August Wilhelm si Friedrich von Schlegel impun termenul "romantic" si definesc artistul si spiritul romantic, primul fiind insetat de infinit, cel de-al doilea fiind carac¬terizat prin melancolie.
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a roman-tismului va fi sa isi configureze doctrina, in opozitie cu principiile clasicismului.
Astfel, in vreme ce clasicismul dezvaluie o lume ideala, statica, obiectiva, structurata in categorii ideale si tipuri eterne, in care fiinteaza un personaj abstract, echilibrat si dominat de morala, romantismul propune, in replica, un univers determinat de miscarile istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natura care il copleseste pe individ, in care se profileaza un erou dinamic, sentimental, angajat intr-o continua cautare a absolutului.
Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajeaza intr-o simpla observatie a naturii, ci intr-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivitati.Ratiunea propovaduita de clasici este inlocuita de sentimente si pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoasterii este imaginatia. De aceea, romanticii sunt spirite indraznete, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea in pitoresc, exotic, fantastic, retragerea in spatiul oniric sau refugiul in trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep in evolutie, in devenire, definindu-si fata de sensurile deprinse din intelegerea ei adanca o atitudine activa si constructiva sau, dimpotriva, una pesimista, determinata de sentimentul neputintei.

   SURSA 02
 
   Victor Hugo (1802, Besançon –1885, Paris) a fost fiul unui general al Imperiului şi guvernator al Madridului sub Bonaparte. A studiat la liceul Louis le Grand din Paris şi a debutat în 1822 cu placheta Odes. În 1827 prefaţa dramei Cromwell a devenit manifestul romantismului, iar în urma polemicilor stârnite de reprezentaţia piesei Hernani, în 1830, Hugo a devenit în mod oficial teoreticianul romantismului. În 1831 a publicat romanul istoric, Notre-Dame de Paris, iar în 1838, capodopera romantică Ruy Blas.
A fost ales la Academia Franceză în 1841 şi a fost numit Pair al Franţei în 1845. Ca susţinător al unei democraţii liberale, a atacat regimul lui Ludovic-Napoleon şi s-a opus loviturii de stat din 1851, ceea ce i-a adus un exil de două decenii.
După o scurtă perioadă la Bruxelles, apoi la Jersey, ajunge la Guernesey, unde scrie operele sale celebre: Les Châtiments (1853), Contemplations (1856), La Légende des Siècles (1859 – prima parte), Les Misérables (1862), care i-a adus un succes fenomenal, Les Travailleurs de la Mer (1866), L’Homme qui rit (1869), Quatre-vingt-treize (1874).
Reîntors în Franţa după căderea Imperiului în 1870, a fost ales deputat, iar în 1876 a devenit senator.
A publicat ultimele părţi din seria La Légende des Siècles (1877, 1883), L’Art d’être grand-père (1877) etc.
La moartea sa, a avut parte de funeralii grandioase la care au participat milioane de francezi.


   SURSA 03
 
   Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 - d. 22 mai 1885) a fost un poet, dramaturg, romancier prozator şi uneori pictor, de origine franceză. Este considerat cel mai important scriitor romantic francez, fiind pair al Franţei din 1845, senator al Parisului şi membru al Academiei Franceze din 1841. Operele sale cele mai cunoscute sunt Mizerabilii şi Notre-Dame de Paris.
Date biografice
Victor-Marie Hugo a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) şi Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deşi a locuit în Franţa, cea mai mare parte a vieţii lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat şi a locuit în Belgia, în Jersey şi Guernsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite :căderea şi revenirea Primei Republici şi apariţia primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată. Tatăl lui Victor Hugo a fost un ateist republican şi un ofiţer în armata lui Naopoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa a fost catolică şi regalistă.
In ciuda dorintelor mamei sale, Victor Hugo s-a indragostit si logodit in secret cu iubita lui din copilarie, Adèle Foucher(1803-1868), dar abia dupa moartea mamei Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5 copii : Lèopold ( in 1823), dar care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) şi Adèle(1830).
Totusi, Victor Hugo a avut şi o amanta: pe Juliette Drouet, o actriţă de teatru.
Viaţa politică
Hugo era simpatizant al Republicii. A fost "pair" al Franţa iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză. Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea "trădător". A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franţa. În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamflete sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea : Napoleon cel mic şi Istoria unei crime. Deşi au fost interzise în Franţa, pamfletele sale au avut o puternică influenţă în ţările învecinate. Hugo a scris în exil Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut romanul al său.
Moartea
Victor Hugo a murit pe 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de doua milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. A fost înmormantat la Panteon la Paris.
Opera
Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influentate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.
Poeme, ode şi balade
* Ode şi poezii diverse (1822)
* Orientalele (1829)
* Frunze de toamnă (1831)
* Cântecele crepusculului (1835)
* Vocile lăuntrice (1837)
* Razele şi umbrele (1840)
* Pedepsele (1853) - capodoperă a poeziei satirice franceze
* Contemplaţiile (1856 - 1857)
* Legenda secolelor, două volume (1859 - 1883) - capodoperă a poeziei franceze
Drame şi tragedii
* Cromwell (1827) - cu celebra-i Prefaţă
* Hernani (1830)
* Marion Delorme (1831)
* Regele petrece (1832)
* Angelo (1835)
* Ruy Blas (1837) - capodopera sa dramatică
* Burgravii (1843)
* "Notre Dame de Paris"
Pamflete
* Napoleon cel mic (1852)
* Istoria unei crime (1877)
* Legenda secolelor (1859)
* Ultima zi a unui condamnat la moarte
Studii
* William Shakespeare (1864) 


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool