Feature news

Showing posts with label Literatura - Scrieri/Comentarii. Show all posts

Marele poem romantic, Luceafarul - Scris de Mihai Eminescu

Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur". In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata". Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cantec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folclorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare “Romania Juna" din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia si structura poemului Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intamplarile si personajele sunt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar 2) Idila dintre Catalin si Catalina 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire 4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei stramt Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intalnesc prin dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri. COMENARIU Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar bland ...". Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tanar palid, cu parul de aur si ochi scanteietori, purtind un gulgiu vanat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu Si muma mea e marea". Zeii sunt nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu esti mort Si ochiul tau ma-n gheata." Peste cateva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avand ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmantat in negru si purtand pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari si minunati ii lucesc himeric Ca doua patimi fara sati" Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decat celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarat sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzand-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:“Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rand. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atat de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnand confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapanit de groaza propriului vid adanc ca visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cand vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gandul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cantaret incat sa asculte toata lumea de cantecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamantu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate". Luceafarul este o parte a universului, celui “tot" pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamantului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sunt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatand cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut Daco-i fi eu sau altul? Traind in cercul vostru strimt Norocul va petrece Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece". Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratand ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sunt decat o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer. TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL TBLOUL INTAI 1) fata de imparat - fata la varsta oblicata cand poate fi tulburat de zburator 2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului 3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia stramta, limitata de muritor 4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte 5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun 6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul 7) dragostea pentru fata de imparat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale 8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor 9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrandu-si unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara 10) hotararea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de imparat - devine si subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire TABLOUL AL DOILEA 1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi 2) “lectia" lui Catalin - forma de magie erotica 3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare 4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real 5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele aceleiasi lumi TABLOUL AL TREILEA 1) Demiurgul - absolutul 2) Hyperion - forma individualizata a absolutului 3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o ora de iubire" dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere 4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a materiei universale 5) consecventa in atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere TBLOUL AL PATRULEA 1) idila paminteana - implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantene 2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul intamplator devine barbatul unic prin iubire 3) “tradarea" fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stapanit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila 4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc" 5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale intre doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor" poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Pamanteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavarsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvantul care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cat mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat “o preafrumoasa fata". Pana sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cat mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sunt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului.

  SURSA 2

  In peisajul literar romanesc, noutatea absoluta a poeziei eminesciene consta in bogatia si adancimea cugetarii, in indrazneala de a cuprinde necuprinsul in versuri adeseori simple, dar atat de tulburatoare prin incantatie orifica, prin percutanta ideatica, prin adevarul omenesc si intensitatea trairilor. Multi cititori avizati, chiar straini, precum francezul Alain Guillermou, au fost impresionati de modul in care un continut filozofic a capatat relief artistic prin intermediul versului de factura populara. Aceste indrazneli ale gandirii poetice eminesciene se regasesc in toata opera sa in manifestari dintre cele mai neasteptate, indiciu al unitatii personalitatii scriitoricesti. In poemul Luceafarul aspectul reflexiv este mai pronuntat si dispune de o figuratie lirica spectaculoasa, in care fuzioneaza felurite modalitati estetice si nuclee ideatice, intr-o orchestratie cu numeroase voci, toate adunandu-se impresionant in acel “tipat” coral de la sfarsit (G. Calinescu). Impulsul filozofic fundamental al poemului il reprezinta intelegerea fiintei, a existentului ca un univers deschis, insuficient siesi, cautandu-si compatimirea, partea ce-i lipseste din acel intreg armonic la care aspira. Mai simplu spus, fiinta umana este imperfecta prin nastere, prin inconsistenta si micimea ei ordinara (Scrisoarea I) si cauta o fiinta opusa ca principiu, cu care sa se insoteasca, intregindu-se. Aceasta cautare se datoreaza dorului nemarginit (Kama, erosul), unei programari initiale incognoscibile. Nostalgia contrariilor se manifesta pe scara intregii existente subdivine, difera doar forma si intensitatea ei. Pentru a-si dezvalui gandirea sa despre existenta, Eminescu inventeaza o poveste cu trei personaje prototipice — Catalin(a), Hyperion si Demiurg —, imagineaza o dragoste dintre o pamanteana si o fiinta celesta (motiv cunoscut in antichitate, in poezia romantica europeana, dar si in folclorul romanesc). Detaliile, succesiunea “intamplarilor”, interferenta planurilor uranice si terestre trimit mereu la un alt sens, la acel nivel al filozofarii invesmantate in miraculoasa atmosfera de basm. Astfel, fiinta terestra, iesita din “umbra” castelului, se indreapta spre lumina. Este un proces firesc, un dat, ca si nostalgia inaltului, a departelui (Edgar Papu), resimtita de tanara deosebita fata contempland imensitatea marii si a boltii ceresti. O nostalgie, cu sens contrar, coborator, va simti Luceafarul. Eminescu va gasi o simbolica si plastica expresie colocviala, pentru a sugera tipul de experienta in care se va lasa antrenat: “Ii cade draga fata”. Luceafarul o invaluie cuceritor cu lumina sa (= spiritul), pana ce fata, invrednicita, il va chema pe dulcele Domn al noptii, pe “al valurilor Domn” sa-i lumineze viata. Aceasta intalnire dintre o pamanteanca si o fiinta eterna (caci Hyperion este forma cea dintai a logosului, este o “vesnica minune”) presupune o asemanare intre sufletul individual si cel universal. Mai mult, luceafarul marilor, asa cum apare in poezia postuma Tat twan asi, are rolul de a-i mantui pe oameni, de a-i inalta din agitata existenta, “din valul ce ne bantuie”.Pentru ca, in visul fetei, sa fie posibila comunicarea, Luceafarul trebuie sa coboare treptele existentei, sa ia chip de tanar frumos. Luceafarul, traitor in sfera, simbol al nemarginirii, al inaltului, are insusirea de a iesi din propria conditie si de a-si schimba chipul, pastrandu-si existenta. Cele doua ipostaze, de inger si de demon — ordinea metamorfozelor este inversa in basmul versificat Fata din gradina de aur — o nelinistesc pe Catalina. Luceafarul ii pare strain, lipsit de viata si ii provoaca, alternativ, o senzatie de inghet, respectiv de combustie. Sunt senzatii ale unei fiinte comune, incapabile de a-si transcende limita si de a percepe esenta celuilalt. Hyperion accepta anularea conditiei sale in schimbul unei intense ore de iubire. Ascensiunea lui, mergand pana la originile universului, pentru a obtine dezlegarea de la Demiurg, se realizeaza in cateva (sase) strofe magistrale, in care se observa o moderna percepere a relativitatii timpului si spatiului: “Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe”. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafarul il strabate cu o amenintatoare viteza (“Parea un fulger neintrerupt”), ca printr-un tunel al timpului, in sens invers, spre punctul spatial si temporal initial. Viziunea poetica e grandioasa, desi poetul procedeaza concis. Daca zborul e zugravit hiperbolic (“Cresteau in cer a lui aripe”, imagine structural inrudita cu aceea din versurile “In aer rumene vapai / Se-ntind pe lumea-ntreaga”), in schimb imaginea universului e surprinsa cat se poate de laconic. Trei niveluri cosmologice se pot distinge: primul, al lumilor stelare (= galaxii): “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele”; celalalt, al luminilor generatoare de lumi, ultimul fiind nivelul nefiintei, al Principiului care contine infinite virtualitati, al vesnicului repaos, al absentei determinarilor (“nu-i hotar”). Discursul Demiurgului, in versuri silentioase, intr-o tonalitate grava, se refera la conditia omului (acesta e insignifiant, nestatornic, infidel, nefericit, prigonit de soarta, e traitor in zodia intamplatorului, a norocului) si la lipsa de temei a intentiei Luceafarului, la imposibilitatea de mortii acestuia, intrucat legea nu ingaduie arbitrarul. In versiunea din Almanahul societatii literare “Romania Juna”, unde a aparut prima data (1883), Demiurgul ii ofera orice (intelepciune, calitati orifice, etc.), cu exceptia mortii, ce ar echivala cu un dezechilibru cosmic. Compozitional, partea a treia a poemului reprezinta corespondentul simbolic al intalnirii si precipitatei intelegeri amoroase dintre Catalin si Catalina, episod plastic al complacerii in dulce inertie si comuna instinctualitate. Eminescu da o memorabila expresie frivolitatii, superficialitatii legate de simturi, dar, intr-o maniera geniala, lumineaza si adancurile divine din fiinta umana, indeobste ignorate, nebulos dezvaluite in momentele de gratie ale gandirii. Contradictiile, poate si tragismul conditiei umane, sunt surprinse de Eminescu in doua strofe alaturate, dar atat de diferite prin vocabular, tonalitate ori ritm: “Si-i zise incet: — Inca de mic, / Te cunosteam pe tine, / Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine… // Dar un luceafar, rasarit / Din linistea uitarii, / Da orizon nemarginit / Singuratatii marii”.Luceafarul este si un poem al visului de inaltare, de innobilare spirituala a omului. Din ratiuni obscure, omul isi reneaga predispozitia spiritualizatoare, melancolica. Dar uneori ea apare acolo unde nu te astepti. De un asemenea vis ori imbold este cuprins, in ultima parte a poemului, chiar vulgarul Catalin, care se adreseaza iubitei in aceste fel “hyperionic”: “Cu farmecul luminii reci / Gandirile strabate-mi, / Revarsa liniste de veci / Pe noaptea mea de patemi”. Asadar, prin intermediul iubirii, Catalin reuseste sa inteleaga dualitatea fiintei sale si, mai mult, sa presimta fiorul cosmic ascuns in sine. E ceea ce afirma N. Steinhardt in Jurnalul fericirii: “Omul insusi e mister pentru ca il locuieste divinitatea”.Catalina, “imbatata de amor”, il zareste pe luceafar pe cer si resimte acelasi impuls al transcenderii, acum degradat, reflex al dorintei sale de a i se lumina norocul — nu viata, ca altadata —, pe orbita caruia graviteaza asemenea tuturor oamenilor. A treia provocare a fetei are insa un efect tulburator asupra Luceafarului, simbol al spiritului pur, al obiectivitatii contemplative. Hyperion isi va pastra esenta si raceala, specifica spiritului, nemaicoborand din sfera sa in cercul limitat, stramt al omului, condamnat sa traiasca intr-o existenta comoda, ghidata de noroc. Prin esenta sa, Hyperion nu se poate transfera in alta lume, fiind identic cu sine (“Caci tu Hyperion ramai / Oriunde ai apune”), “consubstantial” cu Dumnezeu (Petru Cretia). Luceafarul e simbolul geniului, al omului astral menit sa constituie un reper luminos, o transcendere ipotetica, o sanctificare provizorie pentru omul obisnuit. El isi asuma tragismul existentei si are mandria acestei asumari, constiinta superioritatii, dar pastreaza si amintirea unei rataciri. Rana abia vindecata justifica reprosul adresat femeii, chip de lut, care i-a inselat asteptarile. Dar dezamagirea nu ia forma lamentarii, ci a intelegerii diferentei dintre cele doua lumi: lumea ideii si lumea pasionalului, a accidentalului. La Eminescu, tensiunea dintre aceste lumi se sublimeaza intr-o dumnezeiasca muzica a sferelor insotind eteratele reprezentari despre noi insine, cu toata micimea, neputinta, dramele si nazuintele noastre, adeseori mantuitoare.

  SURSA 3

  Luceafarul a aparut in 1833.In acelasi an apare si in editia de versuri alcatuita de Titu Maiorescu .Poemul inchide apoteotic aceasta scurta activitate a poetului. In varianta lui Maiorescu lipsesc trei strofe. Cele in care poetul ii ofera lui Hiperion trei ipostaze. Luceafarul are ca tema conditia geniului si pentru aceastra Eminescu face o alegorie versificand un basm popular „Fata din gradina de aur”. Despre geneza si tema poemului vorbeste insusi Eminescu. Eminescu insa aduce modificari substantiale basmului. E printre putinele basme care nu are happy end de aceea Eminescu modifica finalul fiind mai putin brutal. In basmul popular se vorbeste despre o fata frumoasa care este izolata intr-un castel. Un zmeu vine preschimbat intr-o stea iar un muritor afla si trebuie sa treaca peste mai multe piedici. Florin traverseaza valea plangerii si a amintirilor si o rapeste pe fata. Zmeul afla si se razbuna omorandu-i pe cei doi. La Eminescu finalul este un blestem „un chin s-aveti sa nu muriti deodata”. Eminescu va organiza acest epic pe doua planuri exprimand in acest fel ideea principala a incompatibilitatii lumii geniului si a lumii terestra. Poemul are patru structuri bazate pe antiteza. Partea a doua infatisaza o idila intre doi muritori. Partea a treia cuprinde planul cosmic si calatoria Luceafarului catre demiurg si dialogul dintre Hiperion si demiurg. Prima parte reuneste planul cosmic cu planul terestru. Partea a patra infatiseaza o idila dintre doi muritori la care priveste Luceafarul. Poemul contine si alte antiteze. Astfel din basm se mai mentin cele doua metamorfoze ale zmeului. Luceafarul are doua ipostaze antitetice: una angelica si una telurica, demonica. Cele patru structuri sunt pregatite de un preambur. Preamburul releva leatura cu basmul. Tot basmului apartine si fata de imparat prin conditia ei: e unica prin nasterea ei, e frumoasa si pura. Preamburul reuneste nocturnul cu acvaticul. Fata e intr-un castel singuratic aflat pe malul marii. Aici este o metafora noua „miscatoarele carari” Cadrul este misterios, dominat de culori inchise „umbra falnicilor bolti”, „umbra negrului castel”.Prima parte contine o antiteza pentru ca sunt doua metafore ale luceafarului. Luceafarul este un zburator „dulce al noptii mele dor”. Epitetul cel mai fregvent este „dulce” care exprima o stare erotica. Fatra ii adreseaza Luceafarului o invocatie devenita clasica prin aliteratie sau pleonasm. Urmeaza cateva elemente cosmogonice. La rugamintea fetei, Luceafarul se intrupeaza din haosul acvatic si inaltimea cerului. Ca orice cosmogonie ea se fundamenteaza pe principiul dualitatii „cerul e tatal meu iar muma mea e marea”. Cosmogonia se completeaza cu elemente de mitologie. Portretul Luceafarului reuneste mai multe motive romantice. Ochii sunt expresie a nemuririi. El are parul blond ca toti indragostitii eminescieni. Luceafarul intruchipeaza conditia geniului deci se va caracteriza prin puterea sacrificiului. El ii ofera fetei nemurirea. Poetul exprima prin replica fetei incompatibilitatea. A doua metamorfoza presupune reluari, repetitii, antiteze. Se reiau nocturnul, motivul zburatorului, aniricul. Se reia si invocatia „cobori in jos Luceafar bland”. Acum luceafarul este nascut din haosul primordial. Portretul este acelasi si totusi altul pentru ca autorul pastreaza antiteza. Poaetul readuce motivul marmurei. Ochii exprima iubirea. Dialogul e mult mai amplu si mai dramatic exprimand incompatibilitatea, neputinta comunicarii. Urmand acelasi demers dialogul se deschide cu elemente de cosmogonie, principiul dualitatii tata-muma. Acum luceafarul e nascut din noapte. Se reia si ideea sacrificiului geniului. Acum luceafarul ii ofera lumea astrala fetei. Acum fata incearca o senzatie de durere. Fata de la inceput isi exprima ideea incompatibilitatii. Lipsa figurilor de stil dovedeste ca poemul apartine perioadei a treia de creatie. Fata neputand accepta sacrificiul il indeamna pe el la sacrificiu „fi muritor ca mine” Luceafarul e gata sa accepte desi e constient de sacrificiu. Poetul doreste umanizarea. Partea a doua prezinta idila dintre Catalina si pajul Catalin. Omonimia Catalin-Catalina exprima idea identitatii in fata mortii. Eminescu creeaza lui Catalin o conditie cat se poate de umila. Catalin este baiat din flori, e viclean copil de casa si cu preocupari tot asa de umile: poarta trena imparatesei. E caracterizat prin epitete simple populare. Catalina e prezentata tot in spirit popular „frumoasa se facu”. Dar mai ales autorul foloseste expresii populare admirative „bat-o vina”. Dialogul dintre cei doi muritori urmeaza ritualul erotic cunoscut. E o iubire curteneasca in care se impletesc cuvinte populare. Iubirea e curteneasca, galanta. Catalin stie sa-si manifete iubirea galant. El e gata sa-i arate din bob in bob amorul. Taina sarutului este redata alegoric. Pentru fata iubirea inseamna atractie dar si teama de necunoscut. Ca si fata de imparat din prima parte, Catalina, isi marturiseste atractia catre absolut si in acelasi timp e constienta de neputinta realizarii lui. Ideea incompatibilitatii se exprima in versurile ”se inalta tot mai sus”, „in veci il voi iubi”. Catalin o cheama spre o iubire terestra, fara aspiratii, etichetate insa ca nebunie. Partea a treia are doua segvente, prima e o cosmogonie infatisand calatoria luceafarului si partea a doua e o filozofie a conditiei umane redata prin dialogul dintre demiurg si Hiperion. Cele doua nume au aceleasi conotatii dar provin din mitologii diferite. Luceafarul e steaua cea mai luminoasa dupa cum Hiperion inseamna cea mai stralucitoare. Luceafarul poate fi pus in relatie cu Lucifer dupa cum si Hiperion e un titan razvratit impotriva lui Zeus. Si rugaciunea catre demiurg a Luceafarului e tot o revolta pentru ca el vrea sa renunte la conditia de nemuritor. Aceasta explica si refuzul demiurgului. Acceptarea propunerii Luceafarului ar fi insemnat negarea propriei conditii. Potrivit si conceptiei biblice, Dumnezeu, demiurgul apare in trei ipostaze: tatal, fiul si Sfantul Duh. Acceptarea nemuririi inseamna o autonegare pentru ca Demiurgul si Hiperion sunt ipostaze ale aceluias principiu. Calatoria cosmica implica mai multe motive romantice: muzica stelelor – redata prin antiteza dedesubt-deasupra, motivul luminii – datorita vitezei sale lumina pare continua, motivul divalentei timpului. Eminescu reia elemente cosmogonice. Potrivit cosmogoniei din „Scrisoarea I” lumea e nascuta din haos. Acest haos e infatisat dupa haosul terestru. Procedeul de prezentare a acestui haos este tot antiteza. Initial viata a insemnat aparitia luminii iar mobilul vietii e dorinta oarba de a trai, redata prin „dor si sete”. Dorul e o metafora mai complexa pentru ca nu e doar expresia vointei, e si expresia iubirii. Ultima replica a demiurgului e o sinteza a filozofiei privind conditia umana. Viata umana se caracterizraza prin efemeritate „nu cere semne si minuni”. Viata e caracterizata prin idealuri inutile. Ideea se exprima prin motivul valului. Muritorii cred in destin, ei doar au stele cu noroc. Se adauga idei mult mai profunde, unde autorul versifica idei filozofice cum va face si in Glossa „din sanul vecinicului ieri traieste azi si moare”. Steriotipia vietii marcata de succesiunea existentei- inexistentei. Ideea se exprima in doua metafore ale microcosmosului si macrocosmosului „Toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste”, „un soare de s-ar stinge-n cer s-aprinde iarasi soare”.Neputand sa ii ofere moartea, demiurgul ii ofera trei posibilitati: conditia inteleptului, conditia artistului de geniu si conditia conducatorului de geniu. Demiurgul il mai indeamna pe Hiperion sa mai deschinga pe pamant pentru a remarca singur nerecunostinta, ingratitudinea umana. La indemnul tatalui ceresc, Hiperion, revine pe pamant si e uimit de repeziciunea cu care muritorii traiesc clipa. Partea a patra e o sinteza a unor motive apartinand poeziei naturii si a iubirii. Se reiau motive romantice, nocturnul, selenarul, acvaticul, vegetalul. Cei doi indragostiti traiesc acelasi sentiment al contopirii cu natura. Poezia iubirii contine si ea cateva toposuri. Cei doi indragostiti au anumita paloare, pletele lungi balai. Iubirea e perceputa tot ca o mangaiere dulce – oximoronul. Au sentimentul unicitatii in iubire „caci esti iubirea mea dintai si visul meu din urma” . Poetul reia si alte motive : ochiul dulce. Epitetul dulce la superlativ „negrait de dulce” exprima starea erotica. Fata e incercata de nostalgia absolutului de aceea vazand Luceafarul ii adreseaza invocatia cunoscuta. E un caz de recurenta. Dar la chemarea fetei Luceafarul se convinge de ingratitudinea fetei, de efemeritatea vietii muritorilor si de inutilitatea sacrificiului sau. Ideea incompatibilitatii geniului si a muritorilor se exprima prin doua conjunctii adversative „dar” si „ci” care in lipsa adverbului „nu” capata sensuri mai puternice. Apoi efemeritatea microcosmosului se exprima in metafora „cercul vostru stramt”. Versul se refera la ingratitudinea femeii care nu diferentiaza pe omul de geniu fata de omul comun. Ultimele doua epitete „nemuritor si rece” definesc conditia geniului si atitudinea acestuia numita ataraxie stoica: acceptarea conditiei, privirea cu ingaduinta spre lumea muritorilor. Poemul e scris in vers iambic in care alteneaza rima masculina cu cea feminina.

sursa:ipedia.ro
Learn more »

Poezia Floare Albastra - Scrisa de Mihai Eminescu (Comentariu)

  Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare. Inainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est". Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog. In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei "intunecata mare" pana la un intreg unvers de cultura reprezentat de "campiile Asire", "piramidele invechite". In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar stramt al lumii pamantesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului "iar". De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: "Nu cauta in departare Fericirea ta, iubite!"

  SURSA 2

  Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamantul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sunt surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gandurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra. La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "Totusi este trist in lume". In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in "Dorinta" si in "Sara pe deal" intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitandu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce plang in vale sau stanci inalte si prapastii marete. La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sunt sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune "povesti si minciuni", ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "rosie ca marul" in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in gat cei doi indragostiti vor porni in sat spre ale, dandu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramane ca un stalp in luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare in mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".isi schimba sensul si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incat epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi".

  SURSA 3

  Publicata in revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, impreuna cu Inger si demon, Floare albastra apartine poeziilor celor “mai putin intelese” si aceasta “din cauza desavarsitei lor gratii” (Perpessicius). Aceeasi predispozitie romantica resuscita imaginarul poetic, in cautarea infinitului, a unei gingasii in stare sa atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamagit al tanarului poet nu refuza trairea vietii, chiar daca stie ca viata este o iluzie, un vis al mortii eterne, cum va scrie in Imparat si proletar, publicata un an mai tarziu. Poezie a regretului, a tanjirii dupa o iubire pierduta si cu atat mai pregnant exprimata, Floare albastra dezvaluie, prin constructia-i ingenioasa si subtila, dar si naturala, minunile inefabile ale dragostei inocente, tineresti intr-o natura mirifica, salbatica, neprihanita. Dragostea, ca traire extatica, isi dezvaluie insa omenescul alcatuirii ei, aratandu-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. In acest fel inteleasa, se poate dezlega si enigma constructiei poeziei, care se termina cu un vers aparent ilogic, cum a parut multor comentatori (“Totusi este trist in lume”). Acest “totusi” presupune o constructie conjunctionala (cu toate ca, desi), care ar introduce o ipotetica propozitie (= poezia insasi) si contine imprejurarea ce ar putea impiedica nefericirea existentei umane. Iubirea, atat de ingenua si ademenitoare, propusa de fata ca solutie a realizarii fericirii prin mijloace simple (“Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!”), se vadeste iluzorie. Viata este vis, o iluzie a mortii. Dar iluzia aceasta, cat de scurta ar fi, poate capata o vibratie si o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merita surprinsa, sugerata macar acum, cand poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafarului, nici la indiferenta stoica din Glossa. Poezia apartine, ca si Luceafarul, “liricii rolurilor” (T. Vianu), avand doua planuri ale enuntarii, dispuse dupa o simetrie compozitionala ce tine seama de o logica a sentimentului, dar si de logica artistica a reliefarii, realizata prin contrast. Din cele paisprezece catrene doar trei — al patrulea si ultimele doua — sunt scrise din perspectiva eului liric si ele reprezinta un comentariu diferit conturat, in functie de evolutia sentimentului de iubire. In aceste diferente de percepere a mesajului iubitei se tes extraordinare intuitii de psihologie simbolica. Poetul construieste cu maiestrie cele patru secvente ale poeziei (acelasi numar ca si in compozitia Luceafarului!), pe care le distinge prin lexic, tonalitate, timpuri verbale. Prima secventa, cea a reprosului adresat de fata iubitului cu preocupari inalte, oarecum oculte, reprezinta o pitoreasca incercare de distragere, dar si de captare a atentiei. Atribuind fetei o mentalitate comuna, prin rezistenta manifestata fata de interesele lui neobisnuite: magie, istorie veche, natura (Zoe Dumitrescu-Busulenga), poetul o particularizeaza prin limbaj, colocvial, afectiv dar si elevat, metaforic. Nu o ipostaza feminina umila se construieste, ci imaginea femeii tandre, genuin pragmatice, ingrijorate de zadarnicia preocuparilor iubitului, preocupari ce pot ameninta dragostea, dar si fericirea insasi a barbatului. Comentariul acestuia denota aceeasi ingenuitate (de care se contaminase), prin recunoasterea echivoca si in registru lingvistic sentimental a justetii reprosului. Secventa cea mai ampla este aceea a invitatiei (“Hai in codru cu verdeata”) la dragoste intr-un peisaj simbolic, maiestuos si protector, continand deopotriva elemente masculine si feminine, adica soliditate, inaltime (stanca), lumina (ochi, bolta), dar si mladiere (trestie) si abis (prapastie). Comuniunea erotica se va putea implini in aceasta natura sugestiv erotizata si intregitoare a fiintei androginice, mai vadit exprimata in poezia Dorinta (1876). Din perspectiva femeii se proiecteaza un ritual al dragostei, cu momentele si gesturile-i reprezentative, surprinse intr-o desfasurare gradata, nuantata. Detaliile au semnificatie psihologica si rezonante estetice. Nimic nu e pus la intamplare. Prima si ultima strofa a infatisarii dragostei coincid, deosebindu-se in nuante. Dragostea incepe cu rostirea, de catre barbat, a povestilor, a minciunilor pe care femeia le asculta cu incantare, verificand in gluma dragostea partenerului: “Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma iubesti”. Nu ce spune barbatul conteaza, ci muzica sufletului continuta in rostirea lui. Daca ea tace, vorbind doar prin gesturi gingase, naiv voluptuoase, in ultima strofa, la despartire, la “al portii prag”, in intunecime (imagini metaforice), ambii parteneri vor vorbi nepasandu-le de lume. Dragostea inseamna depasirea timpului lumesc, istoric. Iar astrul care o tuteleaza, consfintindu-i transcenderea, e luna noptii de vara. Dar pentru a ajunge aici, iubirea parcurge cateva trepte, implicand gesturi de eterata senzualitate, toate ademenitoare pentru barbat. Femeia urmeaza o strategie de strengareasca voluptate, purcede la o irezistibila “asediere” a celui aflat in expectativa. Si aici derularea versurilor respecta imaginarul antitetic specific romantismului. Astfel, unui amanunt vag impudic (“Voi fi rosie ca marul”) i se gaseste o vicleana explicatie (“de-a soarelui caldura”), pentru ca, apoi, sa i se atenueze sugestia de senzualitate printr-un gest vaporos, de o incurajatoare intimitate serafica (“Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astup cu dansul gura”). Treapta urmatoare vibreaza de alte intentii, spuse intr-o doara, cu o gratie umoristica, la limita dintre joaca si voluptate. E multa feminitate aici: “De mi-oi da o sarutare, / Nime-n lume n-a s-o stie…”. Intimitatea sporeste o data cu ivirea lunii, care ii gaseste imbratisati. Intoarcerea din locul inalt al dragostei (dragostea la Eminescu inseamna, in multe poezii, spiritualizare) spre sat “in vale” reprezinta o coborare din cerul inalt al iubirii; momentul contine supreme delicii ale intimitatii, favorizate de boltile de frunze. Sarutarile dulci, asemanate “florilor ascunse”, sunt nepretuite, ametitoare. Atingerea produce mistice frisoane (“Cand pipai un trup omenesc”, spunea Novalis, “ ating cerul”). Verbul la gerunziu, apucand, slujeste si el la crearea impresiei de abandon, de levitatie pe care dragostea o degaja. De la verbele viitorului din aceasta parte, autorul introduce, in ultima secventa, enunturi cu verbe la timpuri diferite, starnind contrarietate. Jocurile perspectivelor temporale, in succesiunea lor, ajuta la descifrarea sensurilor, a atitudinilor lirice. La o lectura atenta se percepe o identificare a celor trei forme temporale (perfect compus, imperfect si prezent), care includ de fapt si viitorul din sectiunea anterioara. Trecutul e trait cu intensitate in prezentul constiintei, prezent ocupat de melancolia iubirii trecute, care nu putea sa aiba, in fapt, alta desfasurare sau alt destin. Este un regret filozofic, al unui spirit ce stie sa-si savureze iluziile. Intre filozof si traitor se creeaza o prapastie, chiar daca neantul (moartea) isi trimite mesagerii. Tristetea si bucuria se impaca in boltile de frunze ale imaginarului eminescian, smaltuit de lumina lunii, “doamna noptilor si-a mortii”.

sursa: ipedia.ro
Learn more »

Miorita - Una dintre cele mai cunoscute balade romanesti

“Miorita a fost considerata cea mai frumoasa epopee pastorala din lume, o adevarata minune poetica"(Alecu Russo), acea “inspiratiune fara seama, acel suspin al brazilor si al izvoarelor de pe Carpati"(Mihai Eminescu). A fost descoperita de Alecu Russo cand se afla in exil si publicata de Vasile Alecsandri in colectia de pozii populare intitulata “Balade adunate si indreptate de Vasile Alecsandri" De-a lungul timpului balada “Miorita" a cunoscut o larga raspandire in toate teritoriile locuite de romani circuland in peste o mie de variante. Geneza ei se pierde in negura timpului si ea este rezultatul procesului de transmitere pe cale orala al impletirii diferitelor teme si motive florclorice.Titlul este format din diminutivul cuvantului “mioara" sugerand gingasia, delicatetea personajului principal si anticipeaza incarcatura afectiva a textului, lirismul sau sfasietor in anumite momente. Compozitional poezia este alcatuita din patru teme:1.cadrul epic initial; 2.mioara nazdravana; 3.testamentul ciobanului; 4.alegoria moarte-nunta. Prima parte cuprinde primele doua motive: al transhumantei si al complotului si este, prin excelenta, epica. Ea cuprinde expozitiunea si fixeaza prin cele doua metafore locul actiunii. Piciorul de plai este mai aproape de real si sugereaza spatiul mioritic romanesc. Cadrul natural este un taram de o frumusete mirifica, un eden terestru. Sintagma “de rai" are valoare superlativa si exprima frumusetea neasemuita a unei naturi ca de basm anticipand astfel peisajul fantastic al nuntii cosmice. Atmosfera este calma, luminoasa si infatiseaza un cadru epic evocator de liniste si impacare. Cuvantul “plai" este cum spunea Lucian Blaga un spatiu ondulant intre deal si vale si sugereaza spatiul mioritic romanesc. Interjectia “iata" cu valoare predicativa are rolul de a apropia intamplarile de cei care o asculta. Autorul anonim introduce apoi in scena protagonistii iar prin intermediul enumeratiei se prezinta provenienta acestora. Verbul “se cobor" situeaza actiunea in timp deoarece sugereaza faptul ca intamplarile se petrec toamna cand turmele se coboara la ses pentru iernat. Intriga este tot o parte epica din care aflam de complotul cobanului ungurean si al celui vrancean impotriva celui moldovean. Conflictul este determinat de rivalitatea materiala dintre ciobani. In cateva enumeratii cu termeni urmati de epitete adjectivale evidentiaza motivele care stau la baza complotului. Cei doi urmati de invidie si lacomie pun la cale uciderea celui moldovean. Dativul etic “mi" subliniaza participarea sufleteasca. Atmosfera linistita din prima parte este usor tulburata, ideea fiind sugerata de versul “pe l-apus de soare" unde apusul soarelui devine simbolul posibilei morti a ciobanului. Odata cu desfasurarea actiunii balada paraseste planul real si intra in plan fantastic care corespunde motivului mioarei nazdravane. Aceasta parte este de natura dramatica fiind realizata prin dialog. Ciobanul este intrigat de comportamentul ciudat al moarei care i se adreseaza grijulie in cuvinte jalnice. Parte a III-a a baladei care corespunde celorlalte motive (testamentului, al nuntii cosmice si al maicutii batrane) este cea mai bogata in semnificatii fiind totodata caracterizata printr-un lirism profund rascolitor. Prin intermediul monologului liric ciobanul moldovean isi exprima ultimele dorinte inaitea mortii ipotetice. Dispozitiile testamentare ale baciului pun in lumina atitudinea lui in fata mortii si reliefeaza trasaturile sale caracteristice. El vrea ca dupa moarte sa ramana alaturi de oile si cainii lui in mediul in care si-a dus pana acum existenta deoarece despartirea de ceea ce i-a fost drag ar echivala cu ruperea definitiva de ceea ce i-a marcat trecerea prin lume. Dorinta sa fie inmormantat de presupusii asasini pune in evidenta atat increderea lui in semeni cat si superioritatea sa morala fata de acestia. La fel de profund se desprind din aceasta rugaminte dragostea de meserie, atasamentul fata de cainii credinciosi si fata de miora. Baciul moldovean doreste ca la cap sa aiba cele trei fluierase, aceasta fiind singura posibilitate de a comunica postum cu tuma. Prin cantecul fluieraselor autorul reliefeaza o gradare ascendenta a zbuciumului sufletesc al eroului.. Se observa ca prin epitetele “cu drag", “duios" se realizeaza o crestere a dramatismului pe fondul unei seninatati a confruntarii omului cu moartea a carei culme se gaseste in metafora “lacrimi de sange". Testamentul mai contine si rugamintea ciobanului de a ascunde oilor moartea sa infatisand-o ca pe o nunta. Moartea este prezentata alegoric, ca o nunta a tuturor elementelor naturale si astrilor. Ciobanul prezinta moartea ca pe o contopire cu elementele naturii vesnice. Moartea este sugerata de caderea stelei care semnifica moartea fara de intoarcere. Ciobanul isi exprima in mod indirect iubirea fata de natura dar si dragostea de viata pe care doreste s-o traiasca dincolo de efemer in eternitate. Balada atinge punctul culminant nu ca actiune ci ca intensitate a sentimentelor. In cea de-a treia parte a testamentului, presupusa aparitie a maicutei batrane. Mama isi cauta cu disperare feciorul pe care il descrie cu sufletul ei de mama iubitoare si indurerata. Portretul ciobanului este prezentat prin intermediul stilului direct si este realizat printr-un paralelism enumerativ construit comparatii metaforice de o rara forta expresiva. Lirismul covarsitor din acest ultim episod este sustinut stilistic prin folosirea diminutivelor. Baladei ii lipseste deznodamantul.

  SURSA 2

   Balada, este opera epica in versuri in care se povestesc fapte din trecut. Miorita a fost considerata "cea mai frumoasa epopee pastorala din lume". George Calinescu, o considera "unul din cele patru mituri fundamentale ale poporului nostru, comuniunea om-natura, in existenta ei pastorala". In structura compozitionala a baladei se disting mai multe motive si teme fundamentale intr-o desavarsita constructie epico-lirico dramatica. Semn distinctiv al spiritualitatii romanesti, ea are la baza transhumanta, vechi obicei al ciobanilor de a cobora turmele la iernat si de a le urca din nou primavara. Valoarea baladei nu sta in subiectul ei, ci in forma artistica exceptionala, incepand cu metafora si sfarsind cu alegoria. "Miorita", incepe epic, expozitiunea fiind cadrul in spatiu "ondulat" al plaiului romanesc, prin metafora unica "Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai". Cadrul natural in care se petrec intamplarile, e parte componenta a frumusetilor patriei noastre, un admirabil tablou de natura insorit, inundat de lumina, frumusete si optimism, in comparatie cu gandurile sumbre de la "apus de soare". Timpul este toamna, cand ciobanii coborau "la vale" dar actiunea este atemporala, fara a fi precizat in care toamna a transhumantei se petrece. Prin interjectia "iata", sunt introdusi in cadru cei trei ciobanei. Prezentul etern, sugereaza ca ciobanii vin si pleaca dintotdeauna, catre totdeauna. Remarcam repetitia in enumeratie si cifra fatidica "trei". Conflictul dintre ciobani declanseaza intriga: "o manifestare umana monstruoasa" - (G. Calinescu) - este hotararea ciobanului ungurean si a celui vrancean de a-l omori pe baciul moldovean, "C-are oi mai multe / Mandre si cornute. Urmatorul motiv are in centru oita nazdravana, personificata si inzestrata cu grai si cu puteri de prezicere. Dialogul dintre oita si cioban releva sentimente puternice de adanca afectiune. Apelativele "draguta mioara", "dragutule bace", diminutivul "bolnavioara", arata participarea afectiva, dragostea reciproca dintre stapan si mioarele sale. Testamentul este partea cea mai ampla, nucleul constructiei baladei. Lipsa deznodamantului a dat nastere interpretarilor. Atitudinea baciului moldovean in fata mortii este demna, el o priveste cu barbatie, calm si echilibru. Testamentul are doua secvente: ingroparea si jelirea dupa datina, precum si alegoria Alegoria e principala sursa a echilibrului sufletesc al ciobanului. "Alegoria moarte - nunta este o metafora fara pereche" - (Sadoveanu). Ciobanul, pentru implinirea datinei, isi imagineaza o nunta cosmica, fantastica, reflectand dragostea de natura a omului din popor. La baza alegoriei sta atat frumusetea sufletului sau de a nu indurera pe cei dragi prin disparitia sa, cat si explicatia etnografica: mortilor tineri in ceremonialul de inmormantare le sunt introduse si elementele ceremonialului de nunta. Eroul transforma astfel un moment nefericit, in bucuria fuziunii cu natura, prezentand o nunta hiperbolica la care ia parte universul intreg: elementele cosmice imbinate cu cele terestre. La nunta identificata cu moartea nu lipsesc obiectele rituale traditionale: cununa, lumanarile, mirii, preotii, mireasa este o metafora neobisnuita pentru moarte: "o mandra craiasa a lumii mireasa". Motivul maicutei batrane contine doua portrete cu rol de simbol: al dragostei materne si filiale. Portretul mamei are doar doua trasaturi de ordin fizic: "maicuta batrana / cu braul de lana" ce intruchipeaza iubirea materna, mama dintotdeauna ingrijorata pentru fiul ei. Repetitia si monorima creata de gerunzii, accentueaza intensitatea disperarii din sufletul ei. Prin ochii inlacrimati ai mamei se contureaza portretul celui disparut. E un model de frumusete barbateasca asemenea Fat-Frumosului din basme "mandru ciobanel / tras ca prin inel". Fiind o opera epica populara, de mare intindere, expresie a unui mit fundamental al poporului nostru, in care se explica semnificatia atitudinii in fata mortii, "Miorita" are toate caracteristicile unei balade.

  SURSA 3

   Mioriţa este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1500 de variante în toate regiunile României. Este o creaţie populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare. Cântecul a fost zămislit în Transilvania, având la bază un rit de iniţiere şi interpretat sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă. S-a transformat în baladă (în regiunile din sudul şi estul ţării), în această versiune fiind socotit un text literar desăvârşit din punct de vedere compoziţional şi stilistic. A fost analizat şi comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspiraţie pentru scriitori, compozitori şi artişti plastici români şi străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine. Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii româneşti, iar în prezent este un brand cultural naţional. Originea şi semnificaţia titlului * Etimologie şi semantică. Mioriţa - s.f., "oaie tânără, mială"; în general oaie; diminutiv de la mioară > mia (+ suf. -ioară), din lat. agnella (cf. Puşcariu, 1054; Capidan; etim. acceptată de DEX şi DAR), prin disimularea grupului gn > mn > m, cu o formă intermediară (a)mnel (cf. Candrea-Densuşianu) → (în l. rom.) miel, mia, mior. * Semnificaţie mitologică. Oaia este primul animal domesticit de om, din raţiuni economice, crescut şi sacrificat pentru hrană (carnea, laptele şi derivatele sale) şi îmbrăcăminte (lâna, pielea). Apare în mitologiile unor popoare, ca simbol religios (creştinism), animal totemic sau animal fantastic (mitologiile caucaziene); ca animal oracular e semnalat numai în mitologia românească (balada Mioriţa). Oaia năzdrăvană din balada Mioriţa denunţă unui cioban complotul urzit împotriva lui de alţi doi fârtaţi. * Semnificaţie culturală. Cântecul mioritic este socotit una dintre cele mai reprezentative creaţii folclorice româneşti de factură pastorală şi reprezintă un simbol al perenităţii poporului român, păstoritul fiind o îndeletnicire străveche. "Reconstituirea" genezei cântecului permite incursiuni în cultura şi realităţile etnografice ale satului românesc tradiţional. * Semnificaţia şi istoria titlului. În Transilvania, e numit generic Colinda păcurarului. Episodul Oaia năzdrăvană a fost adăugat numai după ce cântecul a traversat Carpaţii şi s-a transformat în baladă. Astfel, în sudul şi estul ţării, rapsozii îl numeau generic Cântecul mioarei. Titlul baladei, Mioriţa, a fost propus pentru prima dată de către Vasile Alecsandri (1850), în mod convenţional şi ulterior acceptat unanim (la vremea respectivă versiunea primară, Colinda păcurarului nu era cunoscută de către folclorişti). * Definirea cântecului "mioritic". Exegeţii Mioriţei au definit-o ca fiind un bocet, epopee pastorală, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantaţie rituală, cântec religios, mit, etnomit sau cântec din bătrâni. Adrian Fochi a identificat două versiuni: colind (versiunea primară), cu circulaţie atestată în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, respectiv baladă - în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Mioriţa (colind / baladă) este o creaţie folclorică muzicală, în spaţiul consacrat fiind interpretată vocal şi instrumental (după caz), respectându-se caracterul sincretic (text - melos) specific creaţiilor populare. Din punct de vedere al oralităţii, Mioriţa este un text literar cu valenţe discursive. În plan exegetic, este cel mai controversat text folcloric românesc, din cauza atitudinii aparent paradoxale a eroului principal (vezi Polemici despre fatalismul mioritic).
Learn more »

Monastirea Argesului - Balada populara

Balada populara este o creatie in epica in versuri al carui autor este anonim si care infatiseaza o intamplare petrecuta demult. O astfel opera epica este si balada Manastirea Argesului deoarece intamplarea realizata este dramatica, personaje sunt prezentate in antiteza . Ele traiesc sentimente puternice in sufletul autorului. Elementele reale se imbina cu cele imaginare este prezentata legatura cu natura, figurile de stil contribuie la realizarea artistica si se imbina naratiunea si descrierea cu dialogul. Ea este o creatie populara care porneste de la existenta unei minunate constructi a carei aparitie incearca sa o explice de acea Sunt vizibile elemente specifice legendei in aceasta creatie populara. Intamplarile realizate sunt numai un pretext deoarece prin dramatismul lor si prin personaje conturate are si trasaturile baladei populare. Deci in concluzie balada Manastirea Argesului este o balada legendara. Fiind o creatie epica autorul popular narator obiectiv realizeaza la persoana a-III-a un sir de intamplari care se constitue in momentul subiectului. Continutul acestei balade poate fi prezentat pe scurt: In prima parte a textului se sugereaza ca Domnitorul negru Voda si mesterii cautau un loc pentru ridicarea unei manastiri. Acest loc il reprezinta un zid parasit unde mesteri se apuca de treaba dar ce se construia ziua se darama noaptea Sub amenintarea pedepsei cu moartea mesterii inceteaza sa stea dar in zadar Mesterul Manole are un vis in care Dumnezeu ii transmite ca pentru ridicarea manastiri sa jerfeasca pe prima fiinta care va aduce de hrana lor. spre nefericirea lor prima fiinta este chiar Ana sotia lui atunci se roaga la dumnezeu si invoca fortele naturi pentru a opri-o dar in zadar. Infrangandu-si durarea si teama manole se apuca de treaba. Dupa ridicarea manastiri mesteri sunt intrebati de Negru Voda daca mai pot face alta si mai frumoasa si mesteri afirmand ca da Voda i-a lasat pe acoperis. Mesterii isi fac aripi de sindrila si incearca sa zboare da in zadar. In aceasta opera personajele sunt putine si prezentate in antiteza; Manole este personajul principal creator de arta si de frumos, orgolios (pentru ca refuza sa construiasca un zid care se surpa noaptea),are un moment de slabiciune (atunci cand o zideste pe Ana), da dovada de tarie de caracter (atunci cand ies supinele Anei din zid) Negru voda este personajul secundar si el sete un iubitor de arta si de frumos dar este egoist deoarece totul vrea sa i se cuvina lui . Ana este personajul episodic impresioneaza prin frumusetea ei fizica dar si prin devotamentul fata de sotul ei, se supune lui(cand o zideste in zid) Personajele deoarece sunt prezentate in antiteza au caractere opuse Ele trezesc sentimente puternice: Manole si Ana de dragoste de admiratie, de compatimire iar Negru Voda de ura si dispret. Procedeile artistice sunt intr-un numar mare; * Epitete; ploaie spumegata, * Comparatie; sotia lui ca floarea campului * Personificari; brazii ca despoaie, - Hiperbola; fiind o creatie epica predomina naratiunea care se inbina cu dialogul prin care este descris locul dar si tabloul de natura. In inchere este vorba de versificati etc.

  SURSA 2

  “Monastirea Argesului”, ca si celelalte opere populare, a fost creata de oameni talentati din popor si transmisa din generatie in generatie pe cale orala, cunoscandu-se peste 160 de variante, fapt ce releva capacitatea, forta creatoare, ingeniozitatea autorilor anonimi. Aceasta varianta poate fi gasita alaturi de alte capedopere ale literaturii romane cu caracter anonim, cum ar fi “Miorita”, ”Toma Alimos”, ”Dolca”, in volumul “Poezii populare. Balade (cantece batranesti) adunate si indreptate…” de Vasile Alecsandri.“Monastirea Argesului” dezvolta unul dintre miturile esentiale ale folclorului romanesc, si anume mitul estetic. Subiectul este generat de o superstitie potrivit careia, pentru a rezista, orice constructie trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta. “Monastirea Argesului” este in acelasi timp balada si legenda. Este o balalda deoarece se construieste intr-un poem narativ, cu elemente descriptiv-lirice, care dezvolta un subiect fantastic, se prezinta un erou de exceptie, cu un destin impresionant. Este o legenta intrucat explica, in viziune populara, aparitia unui monument de arhitectura: biserica manastirii de la Curtea de Arges , zidita sub porunca lui Neagoe Basarab intre anii 1512 si 1517. Balada este o imbinare ingenioasa a unsprezece motive folclorice, distribuite pe parcursul celor cinci momente ale actiunii. Expozitiunea, prima parte a acesteia, contine motivul alegerii locului pentru zidire si motivul zidirii. Negru-Voda impreuna cu zece “mesteri mari/Calfe si zidari”,intr-un decor mirific, cauta pe malul Argesului un loc perfect pentru a construi o manastire cum alta sa nu mai fie. Mergand astfel se intalnesc cu un ciobanas care le povesteste despre un zid “parasit si neispravit/La loc de grindis/La verde-alunis”. Ajungand acolo, voievodul decide sa construiasca o manastire unica in lume prin frumusetea si maretia sa. Astfel, el este hotarat sa le ofere mesterilor averi, ii va face boieri dar, in acelasi timp, ii ameninta in caz de nereusita. Domnitorul doreste construirea manastirii nu numai din orgoliu sau pentru perpetuarea unei traditii, ci si pentru a sanctifica acel loc, invingand fortele malefice. Se contureaza unul dintre conflictele baladei intre voievod si constructori, conflict ce se adanceste pe masura ce firul epic inainteaza. Intriga baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor. Manastirea nu se poate inalta deoarece fortele irationare se opun ridicarii unui locas de cult. Tot ce mesterii construiesc in timpul zilei, noaptea se surpa. Accentul cade pe actiun, care este dinamica. Preponderenta verbelor si a substantivelor probeaza tenacitatea cu care mesterii isi urmaresc idealul si doresc sa invinga raul. Surparea zidurilor este un moment dramatic, pentru ca domnitorul ii ameninta iar cu moartea pe mesteri. In sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, “o soapta de sus”. Desfasurarea actiunii incepe in momentul in care Manole, ca ales al Divinitatii, viseaza ca zidurile vor rezista numai daca mesterii vor zidi in temeliile constructiei prima femeie -;sotie sau surioara- care va veni in ziua urmatoare cu bucate. Mesterii jura sa pastreze secretul, dar sunt nelinistiti. Cel mai ingrijorat este Manole care, a doua zi, dis-de-dimineata, cerceteaza zarea pentru a afla care este femeia destinata zidirii. Propozitia interogativa si interjectia “vai” dovedesc suferinta mesterului cand observa ca cea care se apropie este chiar Ana, sotioara lui. Constructorul traieste o drama de consecinta, pentru ca este nevoit sa zideasca ce are mai de pret. Sperand sa schimbe destinul, el se adreseaza Divinitatii ca s-o opreasca. Cerul se indupleca si raspunde rugamintile omului, dezlantuind stihiile naturii, in incercarea de a o opri pe Ana. Fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidentiind astfel si mai mult calitatile Anei, pe care nimic nu o poate intoarce din drum. Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra caruia autorul anonim insista pana la detaliu. Dovedind o deosebita tarie de caracter, Manole isi invinge durerea si incepe s-o zideasca. El sufera nu numai pentru ca nu poate inalta manastirea, ci pentru ca nu o poate face fara sacrificiul Anei. Drama sufleteasca se adanceste, dar cel care va invinge este artistul. Focul iubirii se contopeste cu focul creatiei, devenind o forta mistuitoare. Ana accepta jocul si in timpul zidirii treptate-acessta fiind motivul cental al acestei parti- invoca, pe rand, durerea trupului, plansul copilului pe care-l poarta-n ea si sfarsitul pe care si-l presimte, caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata. Alaturi de Manole, ea cucereste vesnicia. Deznodamantul pune in prim-plan motivul conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost de ajuns. Pentru ca au nechibzuinta sa afirme ca ar putea construi o manastire si mai frumoasa, domnitorul ii lasa sa moara pe acoperis. Incercand a-si depasi conditia, ca legendarul Icar, isi fac aripi din sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor. Glasul mult iubit al Anei il tulbura pe Manole care intelege ca si-a indeplinit menirea creatoare. Pentru el in viata de aici nu mai exista fericire si nici dragoste. De aceea pleaca s-o intalneasca pe Ana -;in singurl mod care-I mai era posibil- prin…moarte. Pe locul unde se prabuseste Manole izvoraste o apa, simbol al vietii si al creatiei vesnice. Puterea stapanului il doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa infrunte veacurile. Prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si, o data cu ea, iubirea de viata, de arta.

  SURSA 3

  1. Balada, de circulatie balcanica, prezinta o poveste despre zidirea fiintei dragi in temelia unei biserici. 2. Mesajul este construit pe mai multe idei care configureaza conceptia despre arta: creatia cere sacrificiu, este ca un joc seducator si religios, se produce sub imperiul inspiratiei divine etc. 3. Ritualul jertfirii unei fiinte exprima si o atitudine religioasa ancestrala. Tema Jertfa cu valoare magica anuleaza raul si confera durata constructiei. Subiectul Negru-voda hotaraste sa ridice o manastire pe malul raului Arges, intr-un loc blestemat, in care orice zid ridicat in timpul zilei se naruieste peste noapte. Zece mesteri vestiti, intre care si Manole, incep sa zideasca manastirea, dar blestemul nu poate fi infrant. in cele din urma, ei recurg la un ritual pagan, la un sacrificiu sacramental: conform credintelor stravechi, o cladire dureaza in timp daca in temelia ei este sacrificata o fiinta. Aici, jertfa urmeaza a fi omeneasca. Mesterii se pun de acord sa jertfeasca prima fiinta sosita in zorii zilei cu mancare - o sotie, o sora, o fiica. Se intampla ca aceasta sa fie Ana, sotia multiubita a mesterului Manole, care urma sa dea nastere unui copil. Cand acesta o zareste venind, se roaga sa intervina un miracol divin si s-o opreasca. Nici ploaia, nici vantul napraznic pe care Dumnezeu le abate asupra ei n-o determina sa se intoarca din drum. Ana este zidita si, o data cu ea, si copilul nenascut inca, iar sacrificiul acesta face ca manastirea sa poata fi ridicata. Din zidurile lacasului se aude multa vreme glasul tanguios al Anei. Mesterii sunt lasati sa moara pe acoperisul bisericii din porunca voievodului, care nu vrea ca ei sa mai cladeasca o alta manastirea la fel de frumoasa. Ei isi fac aripi din aschii subtiri, dar nu pot sa zboare cu ele si se prabusesc. Pe locul in care a cazut Manole a aparut o fantana. Comentariul Balada Mesterul Manole sau Manastirea Argesului, desi transfigureaza o po­veste de circulatie balcanica, transmite conceptia poporului nostru despre destinul artistului si totodata un scenariu mitic despre moarte si renastere prin inaltarea unui edificiu. G. Calinescu considera aceasta creatie un mit estetic, aratand ca doar in versiunea romana povestea a devenit mit, anume o fictiune ermetica originala si autohtonizata, caci se leaga de vestita biserica de la Curtea-de-Arges, devenita, astfel, pentru literatura noastra un fel de mic Notre-Dame-de-Paris . Mircea Eliade asaza acest mit intre ritualurile de constructie pornind de la ideea ca orice gest de inaltare a unui edificiu reprezinta un reflex al Genezei, un act indumnezeit care consfinteste locul si ii deschide perspective spre illud tempus, timpul initial al zidirii lumii. Un spatiu consacrat devine centrul universului, anuleaza normele si timpul, iar, daca este abraxas (creat pe numerologia anului), atunci exista prin sine insusi. De regula, o constructie presupune realitate si durata si de aceea ea repeta actul divin al zidirii exemplare: Creatia lumilor si a omului. in mitul Mesterului Manole, constructia sacralizeaza un spatiu degradat, intrat sub incidenta diabolicului, in care durata a fost spulberata. Manastirea trebuie cladita intr-un loc parasit si blestemat: Un zid parasit /Si neispravit / Cainii cum il vad / La el se rapad / Si latra-a pustiu / Si urla-a mortiu. In acest loc, nimic nu poate dura: zidurile inaltate in timpul zilei se surpa noaptea. Imaginea ruinei contine sensul prabusirii lumii si a vietii, iar sugestia diabolicului este data aici de cele doua epitete (a pustiu si a mortiu), avertismente premonitorii. Exorcizarea raului imixtat in lume este posibil sa fie o reminiscenta a unui ritual pagan sau bogomilic. Din perspectiva mitica, spatiul acesta este unul dintre numeroasele simboluri catabasice ale lumii, caci exista o precizare clara: Pe Arges in jos si Merg cu toti pe cale / Sa aleaga-n vale. Asadar, constructia devine o deliberata hotarare de a cauta si de a anihila raul care, stiut este, se fixeaza intre simbolurile coborarii, in subteranele fiintei. Drumul coborator al mesterilor si valea argumen­teaza denotatia malefica a spatiului. Dar constructia este un lacas sacru, destinat pomenirii, asadar este un acces si o poarta spre sacralitate, ceea ce revoca un ritual. De aceea este nevoie de sacrificiu sacramental, de gestualitate arhetipala si de ritual numeric; mesterii sunt in numar de noua, cifra a perfectiunii absolute si a imposibilului (de vazut sintagma peste noua mari si noua tari ca metafora a lumii de dincolo), iar Manole este singularizat, el stand sub semnul inceputului si al echilibrului primordial, semnificatii ale cifrei unu. in alta ordine de idei, manastirea este o opera de arta si de aceea mitul transmite idei estetice; una dintre cele mai vehiculate se refera la destinul exceptional al artistului, care este o fiinta inspirata, indumnezeita, iar creatia sa poate anula raul. in textul baladei, ideea este subliniata in secventa: O soapta de sus /Aievea mi-a spus [...]. Asadar, actul sacrificiului are origini magice, sugestia fiind inoculata prin intermediul visului revelatoriu, iar „soapta" ramane anonima, intocmai ca in romanele cavaleresti - in care apare din neant un personaj fantomatic si genereaza o viziune de indrumare. Actul creatiei presupune o traire speciala, este un act inspirat si care declanseaza sentimente contradictorii. Astfel, pentru Manole, creatia devine o misiune sacra si o experienta tragica, idee marcata in text prin trei lexeme verbale, sugestii ale ipostazelor creatorului: ofta, tacea, turba. Primul dezvolta sensuri definitorii pentru starea de dor: nemultumire, neputinta si neferi- cire profunda. Tacerea preceda creatia, care este logosul insusi; ea produce convulsii spirituale. Cea de-a treia forma lexematica trimite la ideea de genialitate fixata intre nebunie si revolta. Aceste posturi creatoare sunt stimulate prin sensul misionar al creatorului, care are un vis de-mplinit. Visul oracular este pus la originea creatiei, pentru ca numai astfel mesterul capata constiinta misiunii sale de artist. Poliptota banala prin care este transpusa aceasta idee - Si un vis visa -creeaza, prin mijloacele retoricii populare, viziunea prelungirii, a convertirii creatiei divine in creatie artistica. De altfel, poliptota, concrescenta lingvistica si semn al continuitatii, mai apare in text ori de cate ori se vorbeste despre creatie: in zid de-a zidi; Zidul de zidit; in zid s-o zidim. Misiunea artistului presupune, in primul rand, sacrificiu. Dupa cum explica Eliade, in sens ritualic, jertfa capata valoarea semintei care ingropata in sanul Pamantului-Mama, da nastere unei plante noi1. Moartea insasi inseamna reintoar­cere la origini. De aceea, jertfa este, de regula, feminina, asezata sub semnul unei Mater omnium. In mitul romanesc, Ana este ea insasi purtatoare de viata si mormant. Jertfa zidirii vitalizeaza constructia, ii confera durata. Dintr-o perspectiva estetica, sacrificiul este al artistului care se elibereaza pe sine prin intermediul creatiei, caci in orice opera de arta salasluieste si o parte a artistului, si anume cea mai buna, cum spune Horatiu in arta sa poetica. Actul propriu-zis al zidirii presupune despartirea de viata comuna si intrarea intr-un joc, intr-un simulacru al realitatii. Se stie, de altfel, ca arta are caracter ludic ca o sarbatoare a spiritului, iar artistul traieste cu sfintenie acest joc. Repetitia, ca procedeu stilistic predominant in secventele care vorbesc despre zidire, intareste ideea de ritual, caci gestualitatea repetata urmareste cresterea evanescenta a zidului o data cu stingerea vietii profane. Imaginea este reluata de trei ori - cifra tuturor actelor sacramentale si semn al echilibrului. in plan estetic, aceasta repe­titie subliniaza ideea de mimesis (imitatie, joc). Ana insasi accepta zidirea ca pe un joc: Ca vrem sa glumim /Si sa te zidim; Ana se-ncredea /Si vesel radea. Caracterul mimetic apropie arta de creatia ritualica si ii confera si un sens purificator. Aceasta ipostaza a artei, de joc al spiritului si de ritual purificator este subliniata si prin secventa Tremura lucrand / Lucra tremu­rand, care marcheaza faza de inceput, conventionala si neinspirata. Conversia {tremura-tremurand), procedeu de retorica populara, ca si poliptota, atrage atentia asupra sentimentului dominant: teama care anihileaza sensul creatiei. Si deznodamantul baladei contine un mesaj estetic: moartea mesterilor asigura unicitatea operei lor, caci o creatie artistica este irepetabila. Manole are parte de o moarte stranie: Manea se pierdea / Ochii se-nvelea [...] Si de pe grindis / De pe coperis /Mort bietul cadea. Pentru el creatia inseamna epuizare in ordine profana. El a eternizat viata nenascuta inca, a reluat gestul divinitatii, iar orice repetare inseamna ritual, adica intoarcere la originea gestului, in illo tempore. Artistul intra in eternitate, iar viata lui profana este anulata. De asemenea, simbolul fantanii, asociat, de cele mai multe ori, cunoasterii, apare aici completat prin denotative explicite: lina, cu apa putina, sarata, de lacrimi udata. Plansul este defulatoriu si totodata un semn al feminitatii eternizate, iar indicatia apa putina are sensul de exceptie si privilegiu, ca atribute ale experientei creatoare. De altfel, in limba populara, expresii precum te iubesc ca pe-o apa putina, ori te astept ca pe-o apa putina au tocmai sensul acesta de valoare absoluta. Mit al creatiei cu valoare ritualica si estetica, balada Mesterul Manole este si una dintre cele mai valoroase opere literare din folclorul nostru; construita dupa tipic baladesc, ea se structureaza pe mai multe secvente care puncteaza momentele firului epic. Astfel, expozitiunea capteaza prin introducerea intr-un spatiu miste­rios si nelamurit, prezentat printr-o a doua voce narativa - cea a pastorului din fluier doinas; viziunea lui este, desigur, subiectiva si de aici decurge si ambi­guitatea raului, a carui origine ramane neprecizata. Subiectul este dezvoltat pe conflictul dintre mesteri si autoritatea consacrata: un voievod amenintator si tiran. Visul declanseaza intriga, desavarsita in punctul culminant (zidirea Anei), iar deznodamantul, dramatic, in ordine profana, contine un mesaj artistic revelator: artistul intra in constiinta generala prin intermediul operei sale. Aceasta structura epica, precum si esenta dramatica a subiectului constituie principalele insusiri ale speciei. Referinte critice„Majoritatea celor fara religie inca se mai comporta in mod religios (fara sa-si dea seama). Nu este vorba doar despre superstitiile sau tabuurile omului modern, care au, toate, o structura si o origine magico-religioasa. Dar omul modern care se simte si se pretinde areligios inca mai dispune de o intreaga mitologie camuflata si de numeroase ritualisme degradate. Dupa cum s-a mentionat, serbarile ce insotesc Anul Nou sau instalarea intr-o casa noua prezinta, laicizata, structura unui ritual de reinnoire. Acelasi fenomen se observa cu ocazia serbarilor si a veseliei ce insotesc casatoria sau nasterea unui copil, obtinerea unei noi slujbe, o promovare sociala etc."

sursa:ipedia.ro
Learn more »

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - Scrisa de Camil Petrescu(Comentariu)

  Romanul a aparut in anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul insusi spune ca: “A fost o ardere continua, mistuitoare, in care randurile se chemau unele pe altele, fara nici un fel de ragaz, sfarsita dupa luni si luni de truda a condeiului, odata cu caderea ultimelor frunze in baltoacele ploilor de toamna, lasandu-l pe autor bolnav in pat pentru multa vreme".
Criticul G. Calinescu, intelegand cel mai profund noutatea romanului il caracterizeaza drept “… o proza superioara".
Stari de constiinta legate de razboi si personaje de front, abia schitate in Ciclul mortii, sunt reluate, in dimensiuni mai ample, in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in care gasim precizarea ca: “drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel." Ţinand sa ajunga la maximum de veridicitate si autenticitate, C. Petrescu sondeaza sistematic straturile profunde ale constiintei. Exprimarea adevarului, fie el cat de crud, devine o norma morala fundamentala.
Romanul este alcatuit din doua carti aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant in viata sufleteasca a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiza de psihologie generala, ci analiza sentimentului trait de personaj in conditii date, cele ale unei societati cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregatirea intrarii in razboi si de participarea la razboi. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.
Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala; ele sunt doua parti care se alatura cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudura organica in care problema primei parti se rezolva prin experienta din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.
Aceasta unitate compozitionala o releva si titlul romanului, care subliniaza ca ultima noapte de dragoste este si intaia noapte de razboi. E noaptea punctului de sudura care unifica consubstantial cele doua parti.
Asadar in structura romanului distingem doua nervuri fundamentale: una sociala si una psihologica si ele apartin celor doua planuri: unul subiectiv care vizeaza descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de geneza, de stabilizare si de acord al afectului cu spiritul la cote superioare si de declin, si un plan obiectiv care vizeaza fundamentul pe care se desfasoara o lume, un intreg univers in care se consuma experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel si uneori se si interfereaza.
În planul subiectiv ca si la Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar la Camil Petrescu constiinta selectioneaza acele fapte care vor contribui la dezvaluirea adevarului. Retrairea explica si sistematizeaza fapte care vor conduce la optiunea finala. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamana cu eroii lui Stendhal, pentru ca si acesta isi inzestra personajele cu energie, virilitate si loialitate.
În constiinta sa se deruleaza, intr-o rememorare dramatica, viata lui interioara, supusa unei autoanalize, pentru a discerne adevarul iubirii lui. E o iubire pura, ideala si absoluta care este patata de infidelitatea sotiei sale Ela?
Ştefan Gheorghidiu se casatorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studenta la Litere - o dragoste care aducea in viata lui de student sarac unica bogatie spirituala pe care o nazuia. Dar o mostenire neasteptata, lasata lui de Tache Gheorghidiu, unchiul sau foarte bogat, ii transforma viata. Atrasa in lumea marii burghezii, Ela se adapteaza la morala acesteia. Noua sa conditie sociala o conduce la mondenitate si cochetarie erotica. Dragostea pentru sotul ei cade in conformism conjugal, folosit cu iscusinta ca sa se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodeaza gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant si-l tortureaza. De la nevoia de dragoste absoluta la gelozia chinuitoare - iata procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.

   SURSA 02
 
   Analiza psihologica, pe care o urmareste autorul, atinge profunzimi neexplorate si ea poarta amprenta autenticitatii, pentru ca este o introspectie ascutita a personajului.
De fapt, gelozia lui Stefan Gheorghidiu apare ca o alta fata, în fond fireasca, a intensitatii sentimentului sau de dragoste, a setei sale dupa dragostea absoluta.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobesti, organizat de Anisoara, care avea mania excursiilor "în banda". Femeia de lume, Ela, face în asa fel încât sa-l aiba alaturi în masina pe G., "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamâni înainte". Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, si sufletul lui începe sa fiarba înabusit. Excursia astfel devine o tortura pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al sotiei sale lua proportii de cataclism al geloziei în constiinta lui.
Despartirea a devenit iminenta, altfel risca desfiintarea lui ca personalitate. A fost o despartire chinuitoare, cu cautari îndelungi, cu momente de nepasari partiale, cu intentii de împacare, cu hotarâri întrerupte, cu aruncari orbesti în mocirle instinctuale pentru a se razbuna. Noua lui experienta nu-i scoate din suflet totusi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componenta, din fiinta lui. Împacarea a fost "o betie de dureri amare, transformata în bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor în alcool. Totul, trecutul îmi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapânita".
Dar "fericirea" e scurta: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu si-aduce sotia la Câmpulung ca sa-i fie mai aproape. Aici traieste însa "ultima noapte de dragoste" zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însa "întâia noapte de razboi". C. Petrescu a transpus în paginile romanului, razboiul autentic, concret, fara idealizare romantica si fara grotescul naturalist, razboiul crud si inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoaca. Scenele prezentate sunt de un profund realism si ele par a fi notate la fata locului. Starile sufletesti ce preced prima lupta denota o prospetime rascolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alterneaza cu panica. Împreuna cu oamenii din plutonul sau, St. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie sa asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei dusmane rastoarna planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu înregistreaza situatii dramatice, fiind o ilustrare exceptionala, de înalta realizare artistica, a unei psihologii a groazei si a panicii. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, St. Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii în general, încât constiinta lui se limpezeste de framântarile minore care îi umplusera sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasa dupa zilele de spital, în care si-a vindecat rana dobândita în razboi, St. Gheorghidiu este cuprins de o liniste caracteristica. Un bilet anonim îi dezvaluie ca nevasta-sa îl înseala "cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine". Când aceasta vine acasa, îi arata scrisoarea "zâmbind". La protestele si explicatiile ei cu "platitudini încalecate", îi spune cu acelasi zâmbet binevoitor :"- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?".
A doua zi se muta la hotel si-i lasa "absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret, la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul."
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe batrânul avar si pe Nae Gheorghidiu, într-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: "casa veche, mare cât o cazarma". Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batrân. Locuia într-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumânararu, milionarul analfabet.
O lume de negustori îi înfatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, în care toti joaca la întâmplare si câstiga la întâmplare.
Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, îmbogatit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns în stadiul de a fi considerat "unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara româneasca". Împrejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela într-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.
Problema razboiului, a intrarii în razboi, apare, în prima parte a cartii, în gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta în tren, la Camera, în ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât si prin atmosfera.
În prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, încât sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni în "jurnalul de front", cum a fost considerata cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputând comunica în mod esential, traiesc într-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata în povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei.
Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental în care se misca cu dexteritate. Faptul acesta îi da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare într-o lume în care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o alta orânduiala. În aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care îl fac sa se zbata între certitudini si îndoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framântarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care îl stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire îi da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Când "certitudinile" sale îl apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despartire.
Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, în esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate aduce în sfera unei puritati a iubirii, care sa înfrânga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale curente. Sotia sa însa a ramas înauntrul acestor relatii, adaptându-se perfect.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea însa nu l-a integrat în societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci, St.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasându-i "tot trecutul". Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea "enorme"; a pus într-un raport just framântarile din constiinta cu framântarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cântarind mai greu în balanta constiintei. Într-un cuvânt si-a învins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu întelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, în conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, în fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul în care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. St. Gheorghidiu îi dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasându-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. În gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Tanase- Vasilescu- Lumânararu si Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea carora Camil Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramânând în planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala. Lumânararu îl concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, îl anihileaza pe Lumânararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida "desteptaciunii" politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai razboiului, facând afaceri necurate cu dusmanul, în defavoarea tarii. Cei doi asociati sunt tipuri balzaciene, pe care însa a utorul nu le dezvolta pâna la capat, dar le reia în romanul Patul lui Procust.




   SURSA 03
 
   Romanul a aparut, in doua volume, in anul 1930. Scris repede, pentru a fi o nuvela, dar cu fise stranse aproape zece ani, a devenit un roman, depasind intinderea scontata initial.
Structurat in doua parti, ce poarta titluri semnificative, scrise la persoana intai, ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze existentiale fundamentale: iubirea si razboiul.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce masiv in literatura romana intelectualul lucid, care gandeste si se framanta caci, spune unul dintre eroii sai, “cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.
Daca prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua se alcatuieste dintr-o experienta de viata traita direct si consemnata in jurnalul de campanie al autorului (din ale carui pagini sunt reproduse fragmente in subsolul cartii).
Scris in intregime la persoana intai, romanul devine un lung monolog liric in care eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine in planul erotic si in viata amenintata de moarte.
La inceputul primei parti a romanului, aflam despre Stefan Gheorghidiu ca este sublocotenent, proaspat concentrat intr-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea Vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal, apoi in munti, in regiunea Dambovicioara. Scriitorul precizeaza de acum starea eroului: “pentru mine, insa, aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca rascoliri si sa intarate dureri amortite”.
El face eforturi disperate sa obtina o permisie de doua zile pentru a merge la Campulung, chemat de urgenta de sotia lui, cu care se impacase de curand. O discutie la popota pe tema dragostei, a fidelitatii femeii, a raspunderilor conjugale il irita pe tanarul sublocotenent, care reactioneaza cu o violenta abia stapanita, ce-i uluieste pe cei de fata. Zbuciumul sau interior se condenseaza in cateva cuvinte: “Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez”. Incidentul de la popota declanseaza resorturile adanci, interioare ale eroului. El aduce in prezent povestea iubirii sale, actualizand-o.
Romanul incepe, propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat “Diagonalele unui testament”, in care se succed secvente din romanul iubirii si al casniciei sale, asa cum s-au inregistrat in memoria eroului-narator, in constiinta sa lucida. Deci eroul traieste doua realitati: realitatea timpului cronologic (frontul) si realitatea timpului psihologic (trairile interioare trecute si reverberate). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.
Critica literara a apreciat de la inceput substanta psihologica a romanului, planul interior (sentimente, ganduri) si planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, intamplari). Toate converg catre o constiinta unica, unde sunt analizate pentru gasirea de certitudini, a adevarului.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman de “experienta”, de “cunoastere” (G. Calinescu). Cunoasterea prin intoarcere inauntru, caci scriitorul este o natura reflexiva, care diseca, analizeaza cu luciditate viata interioara, fiindca “atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste si durerea de dinti”.
Intrare in nararea primei experiente de cunoastere, iubirea traita sub semnul incertitudinii, se face direct, semnaland drumul zbuciumat al cautarii adevarului, al clarificarii interioare: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la facultate si banuiam ca ma inseala”.
Primirea, pe neasteptate, a unei parti dintr-o mostenire lasata de un unchi bogat, Tache, schimba cursul existentei conjugale a celor doi studenti saraci, in defavoarea cuplului insa. Ceea ce era neinsemnat, in afara preocuparilor lui Stefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrand in contradictie cu idealul lui de feminitate: “As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare” (banii...).
Reactiile Elei in probleme pragmatice il contrariaza: “Aveam impresia ca intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau lent, din stramosi in ea”.
Vazut ca un roman al geloziei, dar si ca o aspiratie spre o iubire ideala, izvorata din setea de idealitate, de absolut, romanul sugereaza, prin finetea observatiei psihologice, insusi misterul uman. Scriitorul observa patrunzator si aduna cu precizie stiintifica, analizeaza reactii, framantari, indoieli, intrebari ce alcatuiesc drumul sinuos al iubirii in planul constiintei.
Student la filosofie, inzestra intelectual, Stefan Gheorghidiu are lumea lui, a cartii, nu este compatibil cu lumea unchiului sau, Tache, si a oamenilor de afaceri. Recunoscandu-si orgoliul sau nemasurat in planul interior, sufletesc, Stefan Gheorghidiu precizeaza: “ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura, cand ma saluta prea respectuos, chiar un servitor. Parca merg pe calcaie”.
Fire pasionala, reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna, progresiv, semne ale nelinistii si indoielilor sale interioare si se diseca cu minutiozitate. Primele observatii semnalate de Ela sunt legate de sugestiile ei cu privire la innoirea vestimentatiei, stangacia dansului, care-s fac sa vada “cum zi de zi femeia mea se instraina”.
Viata i-a devenit curand “o tortura”, nu mai putea citi “nici o carte”, parasise universitatea. Plimbarea la Odobesti, intr-un grup mai mare, declanseaza criza de gelozie si incertitudinea iubirii, pune sub semnul indoielii fidelitatea femeii iubite. Sufletul sau torturat de iubire si gelozie trece printr-o stare de infinite nuante ale trairii: disperare, dispret, suferinta, duiosie. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat modern, acordata sotiei sale, ii sporeste suspiciunile. Plimbarile cu masina, asezarea la masa sunt prilejuri de observatie atenta si framantare interioara. Naratorul noteaza gesturi, vorbe, reactiile dureroase ale geloziei, observandu-se pe sine, pe cei doi (Ela si G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctiva a Elei de G.
Personajul sufera el insusi, nu numai din amor propriu ranit, din neputinta si deziluzie, ci mai ales ca se dedubleaza: isi ascunde framantarile, afisand indiferenta. (“Ma chinuiam launtric ca sa par vesel; si eu ma simteam imbecil si ridicol... si naiv”). Faptul ca Ela a gustat din felul de mancare a lui G. ii reinvie in memorie amintiri dureroase. (“Si ea stia ce vie placere imi face mie acest gest”).
Confesandu-se si analizandu-se, eroul e constient ca “n-am fost niciodata gelos, dar am suferit atata din cauza iubirii”. El vedea in Ela idealul sau de feminitate si iubire, catre care aspira cu toata fiinta lui, sincer si generos, dar care s-a prabusit. Pentru ca, in conceptia lui, acei care se iubesc “au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Drama e amplificata pentru ca personajul isi exacerbeaza suferinta, ridicata la dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia sa de absolut. Venit prin surprindere, noaptea, acasa, vidul sau interior se amplifica: “casa era goala ca un mormant, fara nevasta-mea”, pentru ca iubirea lui este unica. Eroul sufera nu numai din orgoliul sau ranit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialitatii fata de sine: “... cautam o verificare si o identificare a eului meu... cu un eu limitat, in infinitul lumii”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.
Alte personaje contureaza o lume in care el ramane neimplicat.
Nae Gheorghidiu, om de afaceri “aprig”, fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule, politician abil, Tanase Lumanararu, fost poate vanzator de lumanari si ajuns milionar, desi analfabet, cu o “abilitate aproape geniala ca sa insele absolut pe toata lumea”, cu un mare respect pentru cuvantul scris si cel care scrie - aceasta lume aminteste de lumea lui Balzac.
Este o lume in care Stefan Gheorghidiu este un intrus, pentru ca nimic din aceasta lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos si adevar. Nici in iubire si nici in planul social Stefan Gheorghidiu nu gaseste un punct de comunicare durabil. El traieste dureros singuratatea omului modern, constient ca “o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste in lumea ideilor pure.
A doua experienta de viata, fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o realitate traita direct de catre scriitor - narator. Razboiul constituie pentru Camil Petrescu o experienta decisiva a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Stefan Gheorghidiu.
Scriitorul aduce o imagine demitizata a razboiului (ca si in volumul de versuri Ciclul mortii, scrise chiar in timpul razboiului); nimic eroic, nimic inaltator. Razboiul e tragic si absurd. El este descris intr-o viziune realista, in numele autenticitatii si al adevarului.
Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristica dintr-un jurnal de front la autorului insusi. O experienta traita direct e transmisa cu scrupulozitate, omul fiind prezent in raport nemijlocit cu moartea.
Discutiile demagogice din parlament cu privire la pregatirea pentru razboi sunt o realitate cruda pe front. Fortificatiile de pe Valea Prahovei erau doar “niste gropi cat cele pe care le fac, jucandu-se copiii in nisip”. Si, noteaza sarcastic autorul: “Despre Valea fortificata a Prahovei vorbea cu respect toata tara: parlamentul, partidele politice si presa”. Nici instructia militara a ostasilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului, cand “ne imparteam in romani si turci, si navaleam unii peste altii”. Spiritul polemic al scriitorului scoate in evidenta inconstiinta si cinismul celor raspunzatori de soarta tarii: “stiu bine ca in acest timp se dadeau asigurari in parlamentul tarii ca suntem bine pregatiti”, ca “suntem gata pana la ultimul nasture”, pana la “ultimul cartus”. Haos, mizerie, marsuri neintrerupte, fara nici o finalitate, o invalmaseala gigantica, acesta era frontul, durabila halucinatie de foc si de trasnete. Pentru Stefan Gheorghidiu, frontul este o experienta inedita.
Capitolul ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu dezvaluie tragismul confruntarii cu moartea. Scriitorul noteaza elemente ale realitatii de razboi, elemente exterioare, el insusi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notatia este lucida si de o mare autenticitate: viata oamenilor sta sub semnul hazardului si al animalitatii, a dorintei de supravietuire. Integrarea in colectivitatea frontului sporeste dramatismul. Oamenii se strang unii in altii... si autorul conchide: “Nu mai e nimic omenesc in noi”.
Drama lui Gheorghidiu se contopeste cu cea a camarazilor sai, panica, frica, lasitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente si incercari umane care-i infratesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin “baraj” sunt memorabile.
Eroul nu inceteaza sa gandeasca, sa faca asociatii, chiar in aceste momente de apocalipsa. Ca un blestem, unul din ostasi silabiseste intruna: “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Notatiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostasi a vazut un obuz care i-a retezat capul lui Amariei... “si fugea, asa fara cap”. Ziua retragerii, “cea mai cumplita zi”, aflam din notele din subsolul paginilor, a fost “cea mai groaznica pentru mine si prin consecintele ei, si prin amintirea ei, timp de noua ani am retrait-o mereu in vis”.
In conditiile frontului, pentru individul redus la cateva reactii, timpul exterior si cel interior coincid. Frontul este o alta dimensiune a vietii, o experienta traita intens si concentrat in constiinta individului. Alteori, analiza se proiecteaza in interiorul sau; referindu-se la suferinta din cauza Elei, Stefan Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost: “Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca mai e firul de ata al gandului trecator”. Ranit si spitalizat, se intoarce in Bucuresti, acasa. Langa Ela, simte o instrainare definitiva. Gandeste detasat: “sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. Experienta razboiului a fost decisiva. Drama iubirii este acum intrata definitiv in umbra. Ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, lucruri personale: “Adica tot trecutul”.
Prin cele doua ipostaze pe care le traieste eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un “neintrerupt mars tot mai adanc in constiinta”.(Perpessicius)
Originalitatea romanului consta in finetea si subtilitatea analitica de factura subiectiva, realizata prin memoria involuntara si durata subiectiva. Scriitorul filtreaza totul prin constiinta sa unica si ordonatoare; (scris la persoane intai, autorul este personaj si narator).
Autenticitatea scrierii este asigurata prin exactitatea si minutia notarii, utilizarea fragmentelor din presa, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de campanie al scriitorului-naratorului prezentate in subsolul cartii. Claritatea si sobrietatea stilului, fraza scurta si nervoasa sustin stilul analitic, intelectual al scriitorului.


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool