Poezia Floare Albastra - Scrisa de Mihai Eminescu (Comentariu)

  Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare. Inainte de aceasta poezie era publicata "Venere si Madona", "Epigonii", "Mortua est". Poezia are ca motiv "floarea albastra", un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul "florii albastre" mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatoare a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog. In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei "intunecata mare" pana la un intreg unvers de cultura reprezentat de "campiile Asire", "piramidele invechite". In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar stramt al lumii pamantesti. Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers, a adverbului "iar". De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia: "Nu cauta in departare Fericirea ta, iubite!"

  SURSA 2

  Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamantul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sunt surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita dar si distanta enorma intre gandurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra. La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: "Totusi este trist in lume". In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita. Daca in "Dorinta" si in "Sara pe deal" intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in "Floare albastra" iubita este vicleana, ademenitoare promitandu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce plang in vale sau stanci inalte si prapastii marete. La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure. Gesturile iubitei sunt sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune "povesti si minciuni", ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui. Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in "Dorinta" frumoasa; de "soarelui caldura" fata va fi "rosie ca marul" in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura. Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni. La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in gat cei doi indragostiti vor porni in sat spre ale, dandu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramane ca un stalp in luna. Cele trei epitete "ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare" cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare in mai multe situatii: "dulce floare, dulce minune".isi schimba sensul si valoarea grmaticala "Dulce netezindu-mi parul" apropie pe iubiti prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incat epitetul devine metafora. Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia "floare albastra" subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel "totusi".

  SURSA 3

  Publicata in revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, impreuna cu Inger si demon, Floare albastra apartine poeziilor celor “mai putin intelese” si aceasta “din cauza desavarsitei lor gratii” (Perpessicius). Aceeasi predispozitie romantica resuscita imaginarul poetic, in cautarea infinitului, a unei gingasii in stare sa atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamagit al tanarului poet nu refuza trairea vietii, chiar daca stie ca viata este o iluzie, un vis al mortii eterne, cum va scrie in Imparat si proletar, publicata un an mai tarziu. Poezie a regretului, a tanjirii dupa o iubire pierduta si cu atat mai pregnant exprimata, Floare albastra dezvaluie, prin constructia-i ingenioasa si subtila, dar si naturala, minunile inefabile ale dragostei inocente, tineresti intr-o natura mirifica, salbatica, neprihanita. Dragostea, ca traire extatica, isi dezvaluie insa omenescul alcatuirii ei, aratandu-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. In acest fel inteleasa, se poate dezlega si enigma constructiei poeziei, care se termina cu un vers aparent ilogic, cum a parut multor comentatori (“Totusi este trist in lume”). Acest “totusi” presupune o constructie conjunctionala (cu toate ca, desi), care ar introduce o ipotetica propozitie (= poezia insasi) si contine imprejurarea ce ar putea impiedica nefericirea existentei umane. Iubirea, atat de ingenua si ademenitoare, propusa de fata ca solutie a realizarii fericirii prin mijloace simple (“Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!”), se vadeste iluzorie. Viata este vis, o iluzie a mortii. Dar iluzia aceasta, cat de scurta ar fi, poate capata o vibratie si o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merita surprinsa, sugerata macar acum, cand poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafarului, nici la indiferenta stoica din Glossa. Poezia apartine, ca si Luceafarul, “liricii rolurilor” (T. Vianu), avand doua planuri ale enuntarii, dispuse dupa o simetrie compozitionala ce tine seama de o logica a sentimentului, dar si de logica artistica a reliefarii, realizata prin contrast. Din cele paisprezece catrene doar trei — al patrulea si ultimele doua — sunt scrise din perspectiva eului liric si ele reprezinta un comentariu diferit conturat, in functie de evolutia sentimentului de iubire. In aceste diferente de percepere a mesajului iubitei se tes extraordinare intuitii de psihologie simbolica. Poetul construieste cu maiestrie cele patru secvente ale poeziei (acelasi numar ca si in compozitia Luceafarului!), pe care le distinge prin lexic, tonalitate, timpuri verbale. Prima secventa, cea a reprosului adresat de fata iubitului cu preocupari inalte, oarecum oculte, reprezinta o pitoreasca incercare de distragere, dar si de captare a atentiei. Atribuind fetei o mentalitate comuna, prin rezistenta manifestata fata de interesele lui neobisnuite: magie, istorie veche, natura (Zoe Dumitrescu-Busulenga), poetul o particularizeaza prin limbaj, colocvial, afectiv dar si elevat, metaforic. Nu o ipostaza feminina umila se construieste, ci imaginea femeii tandre, genuin pragmatice, ingrijorate de zadarnicia preocuparilor iubitului, preocupari ce pot ameninta dragostea, dar si fericirea insasi a barbatului. Comentariul acestuia denota aceeasi ingenuitate (de care se contaminase), prin recunoasterea echivoca si in registru lingvistic sentimental a justetii reprosului. Secventa cea mai ampla este aceea a invitatiei (“Hai in codru cu verdeata”) la dragoste intr-un peisaj simbolic, maiestuos si protector, continand deopotriva elemente masculine si feminine, adica soliditate, inaltime (stanca), lumina (ochi, bolta), dar si mladiere (trestie) si abis (prapastie). Comuniunea erotica se va putea implini in aceasta natura sugestiv erotizata si intregitoare a fiintei androginice, mai vadit exprimata in poezia Dorinta (1876). Din perspectiva femeii se proiecteaza un ritual al dragostei, cu momentele si gesturile-i reprezentative, surprinse intr-o desfasurare gradata, nuantata. Detaliile au semnificatie psihologica si rezonante estetice. Nimic nu e pus la intamplare. Prima si ultima strofa a infatisarii dragostei coincid, deosebindu-se in nuante. Dragostea incepe cu rostirea, de catre barbat, a povestilor, a minciunilor pe care femeia le asculta cu incantare, verificand in gluma dragostea partenerului: “Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma iubesti”. Nu ce spune barbatul conteaza, ci muzica sufletului continuta in rostirea lui. Daca ea tace, vorbind doar prin gesturi gingase, naiv voluptuoase, in ultima strofa, la despartire, la “al portii prag”, in intunecime (imagini metaforice), ambii parteneri vor vorbi nepasandu-le de lume. Dragostea inseamna depasirea timpului lumesc, istoric. Iar astrul care o tuteleaza, consfintindu-i transcenderea, e luna noptii de vara. Dar pentru a ajunge aici, iubirea parcurge cateva trepte, implicand gesturi de eterata senzualitate, toate ademenitoare pentru barbat. Femeia urmeaza o strategie de strengareasca voluptate, purcede la o irezistibila “asediere” a celui aflat in expectativa. Si aici derularea versurilor respecta imaginarul antitetic specific romantismului. Astfel, unui amanunt vag impudic (“Voi fi rosie ca marul”) i se gaseste o vicleana explicatie (“de-a soarelui caldura”), pentru ca, apoi, sa i se atenueze sugestia de senzualitate printr-un gest vaporos, de o incurajatoare intimitate serafica (“Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astup cu dansul gura”). Treapta urmatoare vibreaza de alte intentii, spuse intr-o doara, cu o gratie umoristica, la limita dintre joaca si voluptate. E multa feminitate aici: “De mi-oi da o sarutare, / Nime-n lume n-a s-o stie…”. Intimitatea sporeste o data cu ivirea lunii, care ii gaseste imbratisati. Intoarcerea din locul inalt al dragostei (dragostea la Eminescu inseamna, in multe poezii, spiritualizare) spre sat “in vale” reprezinta o coborare din cerul inalt al iubirii; momentul contine supreme delicii ale intimitatii, favorizate de boltile de frunze. Sarutarile dulci, asemanate “florilor ascunse”, sunt nepretuite, ametitoare. Atingerea produce mistice frisoane (“Cand pipai un trup omenesc”, spunea Novalis, “ ating cerul”). Verbul la gerunziu, apucand, slujeste si el la crearea impresiei de abandon, de levitatie pe care dragostea o degaja. De la verbele viitorului din aceasta parte, autorul introduce, in ultima secventa, enunturi cu verbe la timpuri diferite, starnind contrarietate. Jocurile perspectivelor temporale, in succesiunea lor, ajuta la descifrarea sensurilor, a atitudinilor lirice. La o lectura atenta se percepe o identificare a celor trei forme temporale (perfect compus, imperfect si prezent), care includ de fapt si viitorul din sectiunea anterioara. Trecutul e trait cu intensitate in prezentul constiintei, prezent ocupat de melancolia iubirii trecute, care nu putea sa aiba, in fapt, alta desfasurare sau alt destin. Este un regret filozofic, al unui spirit ce stie sa-si savureze iluziile. Intre filozof si traitor se creeaza o prapastie, chiar daca neantul (moartea) isi trimite mesagerii. Tristetea si bucuria se impaca in boltile de frunze ale imaginarului eminescian, smaltuit de lumina lunii, “doamna noptilor si-a mortii”.

sursa: ipedia.ro