Marele poem romantic, Luceafarul - Scris de Mihai Eminescu

Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie insusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un indelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular romanesc cules si punlicat intr-un memorial de calatorie, aparut la Berlin in 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. In acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramine “Fata din gradina de aur". In basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de imparat pe care tatal ei o inchide intr-un castel inconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de imparat se indragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui il refuza. Zmeul insista iar fata ii cere acestuia sa fie muritor de rind ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta i-l refuza. Intors pe pamint zmeul vede ca fata se indragosteste intretimp de un frumos flacau, din fecior de imparat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul ii desparte pe cei doi aruncind peste fata o stinca iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o vale fabuloasa a amintirii. Eminescu valorifica acest basm in perioada berlineza intr-un poem cu titlul Fata in gradina de aur, dar in poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca in poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata". Dupa 1880 acest poem ramas in manuscris va fi prelucrat in cinci variante si transformat intr-un cantec liric in care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfisiata de contradictii. In noua creatie izvoarele folclorice se intilnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. In forma in care noi o cunoastem astazi poemul a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Cultural-literare “Romania Juna" din Viena. In acelasi an poemul va fi inclus apoi in volumul ingrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii. Compozitia si structura poemului Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic. Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intamplarile si personajele sunt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica. Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri: 1) Dragostea dintre fata de imparat si Luceafar 2) Idila dintre Catalin si Catalina 3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire 4) Reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei stramt Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. In primul tablou cele doua planuri se intalnesc prin dragoste. In tabloul al doilea avem doar planul terestru. In tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. In tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri. COMENARIU Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci in egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic. Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar bland ...". Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tanar palid, cu parul de aur si ochi scanteietori, purtind un gulgiu vanat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu Si muma mea e marea". Zeii sunt nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu esti mort Si ochiul tau ma-n gheata." Peste cateva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avand ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmantat in negru si purtand pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari si minunati ii lucesc himeric Ca doua patimi fara sati" Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decat celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarat sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzand-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste. Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:“Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va pierde visul de luceferi. Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rand. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atat de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnand confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapanit de groaza propriului vid adanc ca visul uitarii. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul cand vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gandul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cantaret incat sa asculte toata lumea de cantecul lui, conducator de osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamantu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate". Luceafarul este o parte a universului, celui “tot" pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamantului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sunt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatand cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut Daco-i fi eu sau altul? Traind in cercul vostru strimt Norocul va petrece Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece". Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da insusi Eminescu. Poetul facea o insemnare pe marginea unui manuscris aratand ca “in descrierea unui voiaj in Tarile Romane germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume. Astfel inseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sunt decat o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer. TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL TBLOUL INTAI 1) fata de imparat - fata la varsta oblicata cand poate fi tulburat de zburator 2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului 3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia stramta, limitata de muritor 4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte 5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun 6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul 7) dragostea pentru fata de imparat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale 8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor 9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrandu-si unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta superioara 10) hotararea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de imparat - devine si subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire TABLOUL AL DOILEA 1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi 2) “lectia" lui Catalin - forma de magie erotica 3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare 4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real 5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele aceleiasi lumi TABLOUL AL TREILEA 1) Demiurgul - absolutul 2) Hyperion - forma individualizata a absolutului 3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o ora de iubire" dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere 4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai cobori treptele de organizare a materiei universale 5) consecventa in atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere TBLOUL AL PATRULEA 1) idila paminteana - implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantene 2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul intamplator devine barbatul unic prin iubire 3) “tradarea" fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stapanit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila 4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc" 5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale intre doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor" poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin. Pamanteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. Dar Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi. In concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de inalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Imparat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. REALIZAREA ARTISTICA Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavarsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvantul care sa exprime cel mai bine adevarul intr-o forma cat mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa in care o califica pe fata de imparat “o preafrumoasa fata". Pana sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cat mai putine epitete pentru a nu incarca textul cu elemente descriptive. In marea lor majoritate adjectivele folosite sunt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate intr-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim in tabloul al treilea, in discutia inalta dintre Hyperion si Demiurg. c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care ii integreaza in expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura romaneasca naturala pe intelesul tuturor d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cite patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua inaltare si cadere in concordanta cu ideea de baza a poemului.

  SURSA 2

  In peisajul literar romanesc, noutatea absoluta a poeziei eminesciene consta in bogatia si adancimea cugetarii, in indrazneala de a cuprinde necuprinsul in versuri adeseori simple, dar atat de tulburatoare prin incantatie orifica, prin percutanta ideatica, prin adevarul omenesc si intensitatea trairilor. Multi cititori avizati, chiar straini, precum francezul Alain Guillermou, au fost impresionati de modul in care un continut filozofic a capatat relief artistic prin intermediul versului de factura populara. Aceste indrazneli ale gandirii poetice eminesciene se regasesc in toata opera sa in manifestari dintre cele mai neasteptate, indiciu al unitatii personalitatii scriitoricesti. In poemul Luceafarul aspectul reflexiv este mai pronuntat si dispune de o figuratie lirica spectaculoasa, in care fuzioneaza felurite modalitati estetice si nuclee ideatice, intr-o orchestratie cu numeroase voci, toate adunandu-se impresionant in acel “tipat” coral de la sfarsit (G. Calinescu). Impulsul filozofic fundamental al poemului il reprezinta intelegerea fiintei, a existentului ca un univers deschis, insuficient siesi, cautandu-si compatimirea, partea ce-i lipseste din acel intreg armonic la care aspira. Mai simplu spus, fiinta umana este imperfecta prin nastere, prin inconsistenta si micimea ei ordinara (Scrisoarea I) si cauta o fiinta opusa ca principiu, cu care sa se insoteasca, intregindu-se. Aceasta cautare se datoreaza dorului nemarginit (Kama, erosul), unei programari initiale incognoscibile. Nostalgia contrariilor se manifesta pe scara intregii existente subdivine, difera doar forma si intensitatea ei. Pentru a-si dezvalui gandirea sa despre existenta, Eminescu inventeaza o poveste cu trei personaje prototipice — Catalin(a), Hyperion si Demiurg —, imagineaza o dragoste dintre o pamanteana si o fiinta celesta (motiv cunoscut in antichitate, in poezia romantica europeana, dar si in folclorul romanesc). Detaliile, succesiunea “intamplarilor”, interferenta planurilor uranice si terestre trimit mereu la un alt sens, la acel nivel al filozofarii invesmantate in miraculoasa atmosfera de basm. Astfel, fiinta terestra, iesita din “umbra” castelului, se indreapta spre lumina. Este un proces firesc, un dat, ca si nostalgia inaltului, a departelui (Edgar Papu), resimtita de tanara deosebita fata contempland imensitatea marii si a boltii ceresti. O nostalgie, cu sens contrar, coborator, va simti Luceafarul. Eminescu va gasi o simbolica si plastica expresie colocviala, pentru a sugera tipul de experienta in care se va lasa antrenat: “Ii cade draga fata”. Luceafarul o invaluie cuceritor cu lumina sa (= spiritul), pana ce fata, invrednicita, il va chema pe dulcele Domn al noptii, pe “al valurilor Domn” sa-i lumineze viata. Aceasta intalnire dintre o pamanteanca si o fiinta eterna (caci Hyperion este forma cea dintai a logosului, este o “vesnica minune”) presupune o asemanare intre sufletul individual si cel universal. Mai mult, luceafarul marilor, asa cum apare in poezia postuma Tat twan asi, are rolul de a-i mantui pe oameni, de a-i inalta din agitata existenta, “din valul ce ne bantuie”.Pentru ca, in visul fetei, sa fie posibila comunicarea, Luceafarul trebuie sa coboare treptele existentei, sa ia chip de tanar frumos. Luceafarul, traitor in sfera, simbol al nemarginirii, al inaltului, are insusirea de a iesi din propria conditie si de a-si schimba chipul, pastrandu-si existenta. Cele doua ipostaze, de inger si de demon — ordinea metamorfozelor este inversa in basmul versificat Fata din gradina de aur — o nelinistesc pe Catalina. Luceafarul ii pare strain, lipsit de viata si ii provoaca, alternativ, o senzatie de inghet, respectiv de combustie. Sunt senzatii ale unei fiinte comune, incapabile de a-si transcende limita si de a percepe esenta celuilalt. Hyperion accepta anularea conditiei sale in schimbul unei intense ore de iubire. Ascensiunea lui, mergand pana la originile universului, pentru a obtine dezlegarea de la Demiurg, se realizeaza in cateva (sase) strofe magistrale, in care se observa o moderna percepere a relativitatii timpului si spatiului: “Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe”. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafarul il strabate cu o amenintatoare viteza (“Parea un fulger neintrerupt”), ca printr-un tunel al timpului, in sens invers, spre punctul spatial si temporal initial. Viziunea poetica e grandioasa, desi poetul procedeaza concis. Daca zborul e zugravit hiperbolic (“Cresteau in cer a lui aripe”, imagine structural inrudita cu aceea din versurile “In aer rumene vapai / Se-ntind pe lumea-ntreaga”), in schimb imaginea universului e surprinsa cat se poate de laconic. Trei niveluri cosmologice se pot distinge: primul, al lumilor stelare (= galaxii): “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele”; celalalt, al luminilor generatoare de lumi, ultimul fiind nivelul nefiintei, al Principiului care contine infinite virtualitati, al vesnicului repaos, al absentei determinarilor (“nu-i hotar”). Discursul Demiurgului, in versuri silentioase, intr-o tonalitate grava, se refera la conditia omului (acesta e insignifiant, nestatornic, infidel, nefericit, prigonit de soarta, e traitor in zodia intamplatorului, a norocului) si la lipsa de temei a intentiei Luceafarului, la imposibilitatea de mortii acestuia, intrucat legea nu ingaduie arbitrarul. In versiunea din Almanahul societatii literare “Romania Juna”, unde a aparut prima data (1883), Demiurgul ii ofera orice (intelepciune, calitati orifice, etc.), cu exceptia mortii, ce ar echivala cu un dezechilibru cosmic. Compozitional, partea a treia a poemului reprezinta corespondentul simbolic al intalnirii si precipitatei intelegeri amoroase dintre Catalin si Catalina, episod plastic al complacerii in dulce inertie si comuna instinctualitate. Eminescu da o memorabila expresie frivolitatii, superficialitatii legate de simturi, dar, intr-o maniera geniala, lumineaza si adancurile divine din fiinta umana, indeobste ignorate, nebulos dezvaluite in momentele de gratie ale gandirii. Contradictiile, poate si tragismul conditiei umane, sunt surprinse de Eminescu in doua strofe alaturate, dar atat de diferite prin vocabular, tonalitate ori ritm: “Si-i zise incet: — Inca de mic, / Te cunosteam pe tine, / Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine… // Dar un luceafar, rasarit / Din linistea uitarii, / Da orizon nemarginit / Singuratatii marii”.Luceafarul este si un poem al visului de inaltare, de innobilare spirituala a omului. Din ratiuni obscure, omul isi reneaga predispozitia spiritualizatoare, melancolica. Dar uneori ea apare acolo unde nu te astepti. De un asemenea vis ori imbold este cuprins, in ultima parte a poemului, chiar vulgarul Catalin, care se adreseaza iubitei in aceste fel “hyperionic”: “Cu farmecul luminii reci / Gandirile strabate-mi, / Revarsa liniste de veci / Pe noaptea mea de patemi”. Asadar, prin intermediul iubirii, Catalin reuseste sa inteleaga dualitatea fiintei sale si, mai mult, sa presimta fiorul cosmic ascuns in sine. E ceea ce afirma N. Steinhardt in Jurnalul fericirii: “Omul insusi e mister pentru ca il locuieste divinitatea”.Catalina, “imbatata de amor”, il zareste pe luceafar pe cer si resimte acelasi impuls al transcenderii, acum degradat, reflex al dorintei sale de a i se lumina norocul — nu viata, ca altadata —, pe orbita caruia graviteaza asemenea tuturor oamenilor. A treia provocare a fetei are insa un efect tulburator asupra Luceafarului, simbol al spiritului pur, al obiectivitatii contemplative. Hyperion isi va pastra esenta si raceala, specifica spiritului, nemaicoborand din sfera sa in cercul limitat, stramt al omului, condamnat sa traiasca intr-o existenta comoda, ghidata de noroc. Prin esenta sa, Hyperion nu se poate transfera in alta lume, fiind identic cu sine (“Caci tu Hyperion ramai / Oriunde ai apune”), “consubstantial” cu Dumnezeu (Petru Cretia). Luceafarul e simbolul geniului, al omului astral menit sa constituie un reper luminos, o transcendere ipotetica, o sanctificare provizorie pentru omul obisnuit. El isi asuma tragismul existentei si are mandria acestei asumari, constiinta superioritatii, dar pastreaza si amintirea unei rataciri. Rana abia vindecata justifica reprosul adresat femeii, chip de lut, care i-a inselat asteptarile. Dar dezamagirea nu ia forma lamentarii, ci a intelegerii diferentei dintre cele doua lumi: lumea ideii si lumea pasionalului, a accidentalului. La Eminescu, tensiunea dintre aceste lumi se sublimeaza intr-o dumnezeiasca muzica a sferelor insotind eteratele reprezentari despre noi insine, cu toata micimea, neputinta, dramele si nazuintele noastre, adeseori mantuitoare.

  SURSA 3

  Luceafarul a aparut in 1833.In acelasi an apare si in editia de versuri alcatuita de Titu Maiorescu .Poemul inchide apoteotic aceasta scurta activitate a poetului. In varianta lui Maiorescu lipsesc trei strofe. Cele in care poetul ii ofera lui Hiperion trei ipostaze. Luceafarul are ca tema conditia geniului si pentru aceastra Eminescu face o alegorie versificand un basm popular „Fata din gradina de aur”. Despre geneza si tema poemului vorbeste insusi Eminescu. Eminescu insa aduce modificari substantiale basmului. E printre putinele basme care nu are happy end de aceea Eminescu modifica finalul fiind mai putin brutal. In basmul popular se vorbeste despre o fata frumoasa care este izolata intr-un castel. Un zmeu vine preschimbat intr-o stea iar un muritor afla si trebuie sa treaca peste mai multe piedici. Florin traverseaza valea plangerii si a amintirilor si o rapeste pe fata. Zmeul afla si se razbuna omorandu-i pe cei doi. La Eminescu finalul este un blestem „un chin s-aveti sa nu muriti deodata”. Eminescu va organiza acest epic pe doua planuri exprimand in acest fel ideea principala a incompatibilitatii lumii geniului si a lumii terestra. Poemul are patru structuri bazate pe antiteza. Partea a doua infatisaza o idila intre doi muritori. Partea a treia cuprinde planul cosmic si calatoria Luceafarului catre demiurg si dialogul dintre Hiperion si demiurg. Prima parte reuneste planul cosmic cu planul terestru. Partea a patra infatiseaza o idila dintre doi muritori la care priveste Luceafarul. Poemul contine si alte antiteze. Astfel din basm se mai mentin cele doua metamorfoze ale zmeului. Luceafarul are doua ipostaze antitetice: una angelica si una telurica, demonica. Cele patru structuri sunt pregatite de un preambur. Preamburul releva leatura cu basmul. Tot basmului apartine si fata de imparat prin conditia ei: e unica prin nasterea ei, e frumoasa si pura. Preamburul reuneste nocturnul cu acvaticul. Fata e intr-un castel singuratic aflat pe malul marii. Aici este o metafora noua „miscatoarele carari” Cadrul este misterios, dominat de culori inchise „umbra falnicilor bolti”, „umbra negrului castel”.Prima parte contine o antiteza pentru ca sunt doua metafore ale luceafarului. Luceafarul este un zburator „dulce al noptii mele dor”. Epitetul cel mai fregvent este „dulce” care exprima o stare erotica. Fatra ii adreseaza Luceafarului o invocatie devenita clasica prin aliteratie sau pleonasm. Urmeaza cateva elemente cosmogonice. La rugamintea fetei, Luceafarul se intrupeaza din haosul acvatic si inaltimea cerului. Ca orice cosmogonie ea se fundamenteaza pe principiul dualitatii „cerul e tatal meu iar muma mea e marea”. Cosmogonia se completeaza cu elemente de mitologie. Portretul Luceafarului reuneste mai multe motive romantice. Ochii sunt expresie a nemuririi. El are parul blond ca toti indragostitii eminescieni. Luceafarul intruchipeaza conditia geniului deci se va caracteriza prin puterea sacrificiului. El ii ofera fetei nemurirea. Poetul exprima prin replica fetei incompatibilitatea. A doua metamorfoza presupune reluari, repetitii, antiteze. Se reiau nocturnul, motivul zburatorului, aniricul. Se reia si invocatia „cobori in jos Luceafar bland”. Acum luceafarul este nascut din haosul primordial. Portretul este acelasi si totusi altul pentru ca autorul pastreaza antiteza. Poaetul readuce motivul marmurei. Ochii exprima iubirea. Dialogul e mult mai amplu si mai dramatic exprimand incompatibilitatea, neputinta comunicarii. Urmand acelasi demers dialogul se deschide cu elemente de cosmogonie, principiul dualitatii tata-muma. Acum luceafarul e nascut din noapte. Se reia si ideea sacrificiului geniului. Acum luceafarul ii ofera lumea astrala fetei. Acum fata incearca o senzatie de durere. Fata de la inceput isi exprima ideea incompatibilitatii. Lipsa figurilor de stil dovedeste ca poemul apartine perioadei a treia de creatie. Fata neputand accepta sacrificiul il indeamna pe el la sacrificiu „fi muritor ca mine” Luceafarul e gata sa accepte desi e constient de sacrificiu. Poetul doreste umanizarea. Partea a doua prezinta idila dintre Catalina si pajul Catalin. Omonimia Catalin-Catalina exprima idea identitatii in fata mortii. Eminescu creeaza lui Catalin o conditie cat se poate de umila. Catalin este baiat din flori, e viclean copil de casa si cu preocupari tot asa de umile: poarta trena imparatesei. E caracterizat prin epitete simple populare. Catalina e prezentata tot in spirit popular „frumoasa se facu”. Dar mai ales autorul foloseste expresii populare admirative „bat-o vina”. Dialogul dintre cei doi muritori urmeaza ritualul erotic cunoscut. E o iubire curteneasca in care se impletesc cuvinte populare. Iubirea e curteneasca, galanta. Catalin stie sa-si manifete iubirea galant. El e gata sa-i arate din bob in bob amorul. Taina sarutului este redata alegoric. Pentru fata iubirea inseamna atractie dar si teama de necunoscut. Ca si fata de imparat din prima parte, Catalina, isi marturiseste atractia catre absolut si in acelasi timp e constienta de neputinta realizarii lui. Ideea incompatibilitatii se exprima in versurile ”se inalta tot mai sus”, „in veci il voi iubi”. Catalin o cheama spre o iubire terestra, fara aspiratii, etichetate insa ca nebunie. Partea a treia are doua segvente, prima e o cosmogonie infatisand calatoria luceafarului si partea a doua e o filozofie a conditiei umane redata prin dialogul dintre demiurg si Hiperion. Cele doua nume au aceleasi conotatii dar provin din mitologii diferite. Luceafarul e steaua cea mai luminoasa dupa cum Hiperion inseamna cea mai stralucitoare. Luceafarul poate fi pus in relatie cu Lucifer dupa cum si Hiperion e un titan razvratit impotriva lui Zeus. Si rugaciunea catre demiurg a Luceafarului e tot o revolta pentru ca el vrea sa renunte la conditia de nemuritor. Aceasta explica si refuzul demiurgului. Acceptarea propunerii Luceafarului ar fi insemnat negarea propriei conditii. Potrivit si conceptiei biblice, Dumnezeu, demiurgul apare in trei ipostaze: tatal, fiul si Sfantul Duh. Acceptarea nemuririi inseamna o autonegare pentru ca Demiurgul si Hiperion sunt ipostaze ale aceluias principiu. Calatoria cosmica implica mai multe motive romantice: muzica stelelor – redata prin antiteza dedesubt-deasupra, motivul luminii – datorita vitezei sale lumina pare continua, motivul divalentei timpului. Eminescu reia elemente cosmogonice. Potrivit cosmogoniei din „Scrisoarea I” lumea e nascuta din haos. Acest haos e infatisat dupa haosul terestru. Procedeul de prezentare a acestui haos este tot antiteza. Initial viata a insemnat aparitia luminii iar mobilul vietii e dorinta oarba de a trai, redata prin „dor si sete”. Dorul e o metafora mai complexa pentru ca nu e doar expresia vointei, e si expresia iubirii. Ultima replica a demiurgului e o sinteza a filozofiei privind conditia umana. Viata umana se caracterizraza prin efemeritate „nu cere semne si minuni”. Viata e caracterizata prin idealuri inutile. Ideea se exprima prin motivul valului. Muritorii cred in destin, ei doar au stele cu noroc. Se adauga idei mult mai profunde, unde autorul versifica idei filozofice cum va face si in Glossa „din sanul vecinicului ieri traieste azi si moare”. Steriotipia vietii marcata de succesiunea existentei- inexistentei. Ideea se exprima in doua metafore ale microcosmosului si macrocosmosului „Toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste”, „un soare de s-ar stinge-n cer s-aprinde iarasi soare”.Neputand sa ii ofere moartea, demiurgul ii ofera trei posibilitati: conditia inteleptului, conditia artistului de geniu si conditia conducatorului de geniu. Demiurgul il mai indeamna pe Hiperion sa mai deschinga pe pamant pentru a remarca singur nerecunostinta, ingratitudinea umana. La indemnul tatalui ceresc, Hiperion, revine pe pamant si e uimit de repeziciunea cu care muritorii traiesc clipa. Partea a patra e o sinteza a unor motive apartinand poeziei naturii si a iubirii. Se reiau motive romantice, nocturnul, selenarul, acvaticul, vegetalul. Cei doi indragostiti traiesc acelasi sentiment al contopirii cu natura. Poezia iubirii contine si ea cateva toposuri. Cei doi indragostiti au anumita paloare, pletele lungi balai. Iubirea e perceputa tot ca o mangaiere dulce – oximoronul. Au sentimentul unicitatii in iubire „caci esti iubirea mea dintai si visul meu din urma” . Poetul reia si alte motive : ochiul dulce. Epitetul dulce la superlativ „negrait de dulce” exprima starea erotica. Fata e incercata de nostalgia absolutului de aceea vazand Luceafarul ii adreseaza invocatia cunoscuta. E un caz de recurenta. Dar la chemarea fetei Luceafarul se convinge de ingratitudinea fetei, de efemeritatea vietii muritorilor si de inutilitatea sacrificiului sau. Ideea incompatibilitatii geniului si a muritorilor se exprima prin doua conjunctii adversative „dar” si „ci” care in lipsa adverbului „nu” capata sensuri mai puternice. Apoi efemeritatea microcosmosului se exprima in metafora „cercul vostru stramt”. Versul se refera la ingratitudinea femeii care nu diferentiaza pe omul de geniu fata de omul comun. Ultimele doua epitete „nemuritor si rece” definesc conditia geniului si atitudinea acestuia numita ataraxie stoica: acceptarea conditiei, privirea cu ingaduinta spre lumea muritorilor. Poemul e scris in vers iambic in care alteneaza rima masculina cu cea feminina.

sursa:ipedia.ro