Feature news

Showing posts with label Economie. Show all posts

Etica in afaceri

   Din punctul de vedere al Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, etica este definita ca fiind, printre altele, totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare ideologiei unei anumite societati sau organizatii.
   Contextualizata astfel, discutia despre etica porneste de la ipoteza ca afacerile ar trebui sa contina si acea dimensiune numita responsabilitate sociala. Sustinatorii acestei idei cred ca atat marile corporatii, cat si firmele mici au obligatii si fata de societate, obligatii care se situeaza deasupra celei de maximizare a profitului. Unul dintre argumentele aduse in discutie este acela ca, fiind atat de puternice, corporatiile au datoria sa-si asume responsabilitati sociale. Corporatiile trebuie conduse in beneficiul tuturor celor care au interese in respectivele firme, (clientii lor, furnizorii, angajatii si comunitatile locale) la fel ca si fata de proprietari. Conducerea corporatiei este incarcata cu o responsabilitate bazata pe credibilitate fata de toti cei implicati. Argumentatia anterioara prezinta aceeasi valoare de adevar si in cazul in care este aplicata organizatiilor de dimensiuni mai reduse. De aceea, putem considera provocarile legate de etica organizationala din mai multe perspective:
  - cum putem genera o cultura a organizatiei care sa fie caracterizata de schimbare, flexibilitate, imbunatatire continua, si sa mentinem in acelasi timp un sentiment de stabilitate si siguranta?
  - cum facem ca oamenii si cultura sa se alinieze la strategie, in asa fel incat fiecare om din organizatie sa fie la fel de devotat strategiei ca si cei care au formulat-o?
  - cum pot toti oamenii (de la toate nivelurile organizatiei) sa adopte principiile calitatii maxime si ale imbunatatirii continue chiar daca sunt cinici, obositi, dezamagiti?
  - cum eliberam creativitatea, talentul si energia vastei majoritati a angajatilor, ale caror posturi nu cer si nici nu recompenseaza astfel de resurse?
  - cum realizam si pastram un echilibru intelept si mereu reinnoit intre zona profesionala si cea personala a vietii, in mijlocul permanentelor presiuni si crize?
  - cum putem crea o echipa ai carei membri se completeaza reciproc, bazata pe respect mutual, in conditiile in care putini oameni pretuiesc diversitatea si pluralismul?
   In ultimii ani, organizatiile tind sa devina din ce in ce mai constiente la nivel global de responsabilitatile lor fata de totalitatea celor pe care activitatile operationale – si nu numai – ii implica. intr-o prima faza, aceasta se manifesta prin elaborarea si aplicarea unui plan de masuri menit a imbunatati comunicarea dintre organizatie si toti reprezentantii grupurilor de interese cu care ele vin in contact, permanent sau incidental.
   Desi nu exista o formula universala pentru a rezolva dilemele etice, un anumit cadru de organizare a gandirii este absolut necesar. Analiza pozitiei tuturor celor implicati ofera uneltele de care este nevoie pentru a putea analiza diferitele elemente si a formula o decizie. Este necesara intocmirea unei liste a tuturor partilor ce pot fi afectate de respectiva decizie de afaceri, urmand a fi totodata evaluate daunele si beneficiile acestei actiuni asupra tuturor celor implicati. Urmatorul nivel de analiza determina drepturile si responsabilitatile fiecareia dintre partile afectate.
   De aici si pana la elaborarea unui cod etic mai este doar un pas. Unul nu tocmai usor de facut pentru toata lumea. Costurile in bani si alte resurse ce trebuie alocate dezvoltarii unui program formal de etica pot fi prohibitive pentru anumite organizatii de dimensiuni reduse. Dar o politica privitoare la etica bine definita de-a lungul liniilor directoare privind regulile de conduita va conduce la crearea unui cadru general etic si la un comportament moral in cadrul companiei, contribuind prin aceasta la indeplinirea datoriei de responsabilitate sociala individuala, pentru un mai bine colectiv.
   Mai mult sau mai putin, resursele si noile deschideri catre o etica organizationala sunt asumate ca fiind un bun universal. Se poate astfel concluziona ca, in construirea valorii, etica afacerilor si responsabilitatea sociala organizationala pot avea un rol major in dezvoltarea unei organizatii.



  SURSA 02

   Geneza si consacrarea economiei de piata constituie un proces complex ce presupune mecanisme si institutii purtatoare de valori, norme si principii adecvate competitiei. Afirmarea pietii ca mecanism al valorizarii sociale este în esenta conditionata de fenomene specific economice cu un mare grad de obiectivitate. Functionarea optima a regulilor pietii este, la rândul sau, determinata de calitatea mediului sociologic, de cultura si valorile morale propuse si exprimate. Cultura si ethosul unei comunitati sunt vector si surse din care se aprovizioneaza comportamentul. Ele definesc, în zona de maxima obiectivitate a economicului, limitele si permisibilitatile, acceptabilul si inacceptabilul, dezirabilul si indezirabilul. De aceea calitatea si functionalitatea normelor si valorilor care regleaza mediile comunitare sunt suporturile producerii si reproducerii unui anumit model de conduita si comportament în afaceri. Fireste, într-o societate sunt create structuri si institutii, norme si reguli, în special de natura juridica, solicitate sa promoveze acele valori existentiale care sunt compatibile cu asteptarile oamenilor. Economia de piata este însa o concurenta deschisa. Finalitatea competitiei este profitul. Regulile de conduita sunt, la limita, conditionate de calcul.
   Într-o celebra lucrare intitulata "ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALISMULUI", sociologul german MAX WEBER, în secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizând faptul ca este diferita compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalitatii diferite dar si a mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activitati umane sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic si indiscutabil contrare". Pe acestea el le numeste "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii" (business-ul). Etica convingerii indica o atitudine autentic morala, în sensul unei morale pure, abstracte, pe baza caruia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gândi la consecintele actiunii. Etica responsabilitatii este specifica omului de afaceri dator sa prevada nu doar consecintele imediate intentionate, ci si pe cele neintentionate.
   Desi uneori conceptia lui Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre afaceri si morala, în fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "caci - spunea autorul - etica responsabilitatii si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completeaza", doar împreuna alcatuind omul adevarat, acel om care poate avea vocatia omului de afaceri, a întreprinzatorului sau antreprenorului autentic.
   "Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogatii pentru omul de afaceri: sa-si asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii sale economice sau sa ramâna la judecata morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila? Aceasta dilema - responsabilitate/moralitate în sine angajeaza mutarea accentului discursului asupra codului de conduita a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilitatii.
   Pentru ca în afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea fata de aproape, filantropia etc.) pot duce la prabusire, la faliment, cu toate consecintele a-morale ce deriva dintr-o catastrofa organizationala.
   Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, în masura în care nu depaseste limitele unui model normativ propus de societate. În realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci când acestea sunt rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea în coordonatele "eticii afacerii".
   Depasirea limitelor fixate de normele economice si juridice conflictualizeaza comportamentul si pune în discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrângeri sociologice cum ar fi: excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumparare, voluntarismul, coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilitatii.
   Stabilirea unui "decalog managerial" inspirat de o filosofie a firmei ce reface unitatea dintre morala si business pare a fi un demers oportun. Dealtfel, un asemenea "decalog managerial" au elaborat japonezii. Filosofia companiei MATSUSHITA ELECTRIC codifica responsabilitatea firmei sub forma urmatoarelor cerinte:
1). sa contribuie la bunastarea societatii;
2). sa realizeze armonia si cooperarea în cadrul firmei;
3). sa-si îmbunatateasca continuu activitatea;
4). sa manifeste curtoazie si umilinta;
5). sa realizeze un serviciu national;
6). sa manifeste onestitate în actiuni si comportament;
7). sa lupte pentru rezultate din ce în ce mai bune;
8). sa realizeze corectii si asimilari de noi elemente (inovare);
9). sa exprime gratitudinea ori de câte ori este cazul;
10). sa manifeste respect si loialitate pentru firma.
   În filosofia managementului domina doua conceptii:
a). conceptul acceptabilitatii (la americani);
b). conceptul dezirabilitatii (la japonezi).
   Aceste doua modele definesc problematica responsabilitatii în virtutea unor principii si norme specifice inspirate de culturi relativ distincte în matricialitatea lor.
   Astfel, sistemul american este unul plurietnic, con-vietuirea persoanelor de etnii diferite a impus dezvoltarea unui anumit respect si toleranta fata de valorile celorlalti. Pentru a preîntâmpina însa haosul si situatii conflictuale datorate diferentelor în sistemele de valori, în decursul timpului s-au stabilit delimitari clare între ceea ce este acceptat si respectiv cea ce nu se accepta.
   Urmare a acestui fapt , majoritatea populatiei s-a obisnuit sa-si concentreze procurarea si eforturile pentru a se misca în "zona acceptata".
   Tot ce se afla în interiorul cercului este acceptat; tot ce este situat în exteriorul cercului este inacceptabil iar pragul (limita) de acceptabilitate fixeaza "granita" permisivitatii si responsabilitatii.
Conceptul acceptabilitatii este prezent (activ si mental) si în domeniul managerial, fiind caracteristic normativitatii si responsabilitatii în managementul american.
   La japonezi omogenitatea etnica se reflecta într-un sistem de valori sociale relativ stabil si care se bucura de o larga acceptare si utilizare.
   Consecinta psihologica a acestei stari de fapt o reprezinta inexistenta unor anumite delimitari precise în sistemul de valori între ceea ce se accepta si ce nu se accepta si în tendinta tuturor de a se încadra în situatia cea mai dorita (desirability).
   De la asumarea responsabilitatii în zona acceptabilitatii la exprimarea responsabilitatii ca dezirabilitate este o cale ce marcheaza inclusiv etica manageriala.
   Etica afacerilor defineste un sistem de principii, valori, norme si coduri de perceptie si conduita, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând obligativitatea exprimarii lor. În buna masura codurile cognitive si de comportament îsi integreaza valorile morale ca atare, desi, acestea devin functionale si credibile numai în masura în care sunt asociate obiectivelor socialmente valide ale afacerii. Specificul si particularitatile exprimarii valorilor morale în afaceri deriva tocmai din asumarea, ca principiu si practica, a responsabilitatii fata de succesul firmei. Într-o afacere care esueaza nu poate fi vorba de responsabilitate, exceptând situatii limita, cu totul independente de patronat si management. Refuzul responsabilitatii evacueaza orice referentialitate la principiile si valorile morale. În alti termeni, în domeniul afacerii normativitatea morala presupune axiologia afacerii, adica, definirea valorilor desirabile si a modului/masurii exprimarii lor. În acest plan, responsabilitatea - ca nucleu dur al eticii afacerii - prezinta o tripla deschidere/raportare: spre sine, spre subalterni, spre societate/comunitate. Din aceasta perspectiva, determinarea sociologica a responsabilitatii este un functor fundamental al eticii afacerii. Neîndoielnic, de-sacralizarea afacerii, în sensul unei slabe prezente în câmpul gândirii si actiunii a moralei crestine, nu presupune, în mod conditionat, evacuarea oricarei referinte la normele moralei ca atare. Dar, asimilarea acestora, inclusiv din perspectiva decalogului crestin, se produce tinând seama de finalitatea oricarei afaceri - profitul.
Fara îndoiala, societatea româneasca, aflata într-o tranzitie ce a depasit deja pragul limita, evolueaza spre economia de piata, în centrul careia actorul principal este afacerea. Din pacate mediul sociologic si mecanismele promovate contin multiple disfunctii a-tipice pentru economia de piata. Efectele perverse si indezirabile generate de precaritatea mediului socio-economic sunt datorate esecurilor succesive si repetate ale puterii politice în edificarea economiei concurentiale. Puterea politica de pâna acum a esuat în asumarea eficienta a responsabilitatii, abandonând dubla obligatie: obligatia cetatenilor de a se supune si obligatia guvernantilor de a satisface cerintele cetatenilor.
   Incapacitatea sau lipsa vointei politice în asumarea responsabilitatii genereaza multiple efecte ce pun în situatie critica etica afacerii. Pentru ca un mediu ostil afacerii va naste comportamente a-tipice, tulburând sistemul de valori etice. Birocratia, coruptia, fiscalitatea excesiva, penuria de politici sectoriale stimulative etc., sunt inamici ai economiei libere. În efortul de supravietuire actantii business-ului sunt determinati sa abandoneze codurile de conduita ale deontologiei specifice. Relatia dintre etica afacerii si etica politicii este fundamentala.
   Asa cum arata un stralucit sociolog francez-Raymond Pollin, în Etique et politique (1968):
"Guvernul bun ale carui realizari sunt bune, cel care asigura înfaptuirea efectiva a dreptatii si binelui comun este singurul guvern legitim". Criza de legimitate a puterii are efecte profunde si de durata asupra crizei eticii în afaceri. De aceea, sanatatea morala si calitatea valorilor etice ale unei comunitati conditioneaza calitatea eticii afacerii.


  SURSA 03

   Simplist definita, etica se refera la ceea ce este bine si ceea ce este rau. Cel care studiaza aceasta disciplina sau care doar urmeaza un curs de etica vrea sa afle care sunt valorile si principiile morale “standard” care ghideaza un comportament moral si cum anume pot fi puse in practica. Cu alte cuvinte, aprofundarea acestei teme are atat un scop teoretic (cunoasterea valorilor morale), cat si unul practic (aplicarea acestora in viata de zi cu zi).
   Etica in afaceri este o “ramura” dedicata normelor si principiilor etice in context comercial, problemelor de ordin moral generate in aceste situatii si obligatiilor persoanelor implicate direct in aceasta activitate.
   Etica & afacerile
   De ce ar trebui sa ne preocupe etica in afaceri? De ce ar trebui sa acordam timp suplimentar eticii in afaceri, in afara de cel deja alocat conferintelor pe aceasta tema, de multe “impuse” de board-ul companiei?
   Cei care se indoiesc de utilitatea eticii in afaceri pornesc de la premisa ca majoritatea oamenilor stiu care sunt principiile “bune”. Prin urmare, tema nu prezinta nicio dificultate teoretica, ci una practica, care tine de motivatie: De ce ar trebui sa actionez conform acestor principii? Totusi, probleme morale care apar “in exercitiul afacerii” nu sunt chiar atat de simple, de tipul: Ar trebui ca angajatul X sa isi minta seful?
   Un manager senior se confrunta cu dileme mult mai serioase: impactul companiei asupra mediului, efectele activitatii comerciale asupra intereselor comunitatii, angajatilor si clientilor. Chiar daca un calcul pe termen scurt ar recomanda ignorarea acestor variabile, aceasta strategie este perdanta pe termen mediu si lung, deoarece succesul companiei depinde si de atitudinea/reactia “mediului inconjurator”. De aceea, organizatiile sunt prinse intr-o retea de relatii economice si sociale destul de complicata si in acelasi timp foarte dinamica, fiind nevoite sa contribuie partial la “binele comun” sau cel putin sa nu afecteze negativ prin actiunile lor “entitatile externe”.
   Managerul ar trebui sa fie interesat de etica in afaceri mai ales daca mediul economic in care isi desfasoara activitatea organizatia sa este in schimbare (economica si/sau sociala) sau daca “firma-mama” este localizata in alta regiune a globului. In aceasta situatie, board-ul trebuie sa gestioneze inspirat “mostenirea” culturala proprie organizatiei (sa o adapteze sau sa o mentina cu fermitate), astfel incat afacerile sa mearga foarte bine.
   Ce fel de principii impui unor angajati care au o mentalitate complet diferita fata de cea a organizatiei? Cum negociezi cu institutii ale statului care nu au o inclinatie deosebita pentru respectarea normelor legale? Sunt probleme dificile, care necesita un “antrenament” serios, teoretic si practic, deopotriva.
   Arii de cercetare
   Incepand cu anii ‘60, etica in afaceri a evoluat intr-o disciplina manageriala complexa, care cuprinde domenii la fel de vaste:
i). guvernare corporatista (reguli pentru desfasurarea Adunarilor Generale ale Actionarilor, practici de audit etc.);
ii). crearea unei culturi organizationale etice (planificare strategica, etica organizationala, politici de resurse umane);
iii). leadership (rolul CEO in promovarea eticii organizationale);
iv). responsabilitate sociala corporatista;
v). norme si proceduri la locul de munca (practici de munca si de angajare, balanta optima munca/viata privata etc.);
vi). produse si servicii (reputatia in afaceri, siguranta consumatorului, proprietatea intelectuala);
vii). conduita legala (scandaluri, mita, coruptie);
viii). etica profesionala (confidentialitate, loialitatea managerilor si a angajatilor);
ix). dimensiunea globala a eticii in afaceri;


sursa:ipedia.ro  
Learn more »

Etica - Teorii morale

   A. Teorii morale
   In sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore. Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii, indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de scopul ei final.
Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii din corp si a
suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul (Platon, Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea ca valoarea mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si universal in care
continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala.
   Etica deontologica (Imm. Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si
universal.
   In replica la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata depaseste domeniul strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte
concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la situatiile concrete.
   O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin indivivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni.
   1.Aristotel ( 384/322 i.H.) abordeaza domeniul eticii teoretizand in spatiul virtutilor dianoetice si stabileste intelesul moral al omului ca avand temei in cel metafizic.
   Printr-o analogie intre fiinta in sine si binele in sine, identificat cu fericirea, Aristotel promoveaza o etica eudemonista, deoarece numai fericirea este activitatea care actualizeza caracteristica definitorie a omului ca fiinta care actioneaza condusa de ratiunea practica.
   In domeniul idealurilor umane fericirea beneficiaza de valorizarea unui scop in sine si este conforma cu ratiunea intrucat corespunde facultatii superioare a sufletului. Astfel, se stabileste o armonie intre virtute si fericire, deoarece placerea si jocul (relaxarea) se subordoneaza virtutii in realizarea fericirii.
Onoarea, inteligenta, placerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o activitate desavarsita. Asa cum fiinta este actuala, fericirea este o stare actuala, nu doar potenta, care isi
este autosuficienta. Fericirea dobandeste realitate numai intr-o activitate serioasa si nu prin joc, care este mai degraba repaus.
   Este lipsit de sens sa se conceapa munca in vederea relaxarii, deoarece relaxarea este definita ca lipsa activitatii si mijloc in vederea reluarii muncii. Astfel, fixand domeniul fericirii ca activitate
perfecta si straina de joc, Aristotel o defineste ca viata conforma cu ratiunea, iar intr-o ierarhie a facultatilor sufletului, partea lui superioara ar procura cel mai usor fericirea deoarece ei ii revine
activitatea conforma virtutilor intelectuale.
   2.Utilitarismul lui John Stuart Mill (1806/1873) face parte din eticile hedoniste consecventialiste si considera ca o actiune este buna in masura in care contribuie la fericirea unui numar maxim de persoane, in baza unui principiu al diferentierii calitative a valorilor.
   Pornind de la principiul utilitatii in realizarea fericirii, care consta in placere, Mill accentueaza asupra diferentei intre calitatea si cantitatea placerilor si justifica dezirabilitatea superioara a
placerilor spirituale, nu prin ele insele, ci prin consecintele lor. Spiritele inferioare ajung mult mai usor la fericire pentru ca sunt satisfacute de placeri usor de obtinut, pe cand dorintele unui spirit
superior sunt mai greu de satisfacut, dar au avantajul duratei, certitudinii si intensitatii.
   Mill rezolva disputa legata de stabilirea celei mai mari fericiri afirmand ca fiecare poate hotari numai pentru sine, astfel incat dominatia intelectului asupra placerii corporale genereaza continua
insatisfactie de sine, care potentiaza cautarea maximei fericiri, fara sa o cenzureze.
   3.Morala kantiana dezvolta notele specifice ale unei gandiri deontologice, fara sa faca abstractie de implicarile interioare care fac posibila fericirea. Criticand hedonismul, pentru ca placerea este determinata sensibil, si eudemonismul, pentru ca depinde de o vointa eteronoma, Immanuel Kant (1724/1804) sustine ca actiunile care au valoare morala sunt doar acelea care rezulta dintr-o vointa autonoma.
   Ca scop subiectiv fericirea implica realizarea dorintelor, dar implinirea inclinatiilor umane poate conduce si spre scopuri derizorii. De aceea, inainte de a cauta fericirea trebuie sa ne intrebam daca meritam sa fim fericiti. Conform principiului autonomiei vointei, fericirea presupune virtute exercitata din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca prin ratiune sa ne invingem inclinatiile.
   Prin conceptul central de datorie Kant caracterizeaza actiunea implinita in mod necesar din respect pentru legea care nu este determinata de o instanta superioara. Astfel vointa autonoma isi da siesi maxime care sunt valabile doar in masura in care pot fi adoptate ca lege universala. Astfel, prin morala datoriei, imperativul categoric devine unicul principiu normativ al actiunii si impune recunoasterea si respectarea umanitatii in persoana fiecaruia.
   B. Probleme de etica aplicata
   Conceptiile traditionaliste asupra dreptului moral la viata considera avortul un infanticid. Contrar acestei teze, Michael Tooley sustine ca pentru ca o fiinta sa aiba dreptul la viata trebuie sa detina anumite atribute derivate din principii morale fundamentale.
   In cadrul codului moral crestin avortul este considerat un infanticid, prin largirea conceptului de persoana aplicat organismului fetal.
   Tooley sustine ca dreptul moral la viata si calitatea de persoana se dobandesc in masura in care fiinta umana satisface criteriul constiintei de sine. Astfel, o fiinta este o persoana daca este subiect durabil al unor experiente si stari mentale si, simultan, poseda conceptul de sine ca identic cu acel subiect.

   SURSA 02

   Etica responsabilitatii in afaceri.
   Cultura si ethosul unei comunitati sunt vector si surse din care se aprovizioneaza comportamentul. Ele definesc, in zona de maxima obiectivitate a economicului, limitele si permisibilitatile, acceptabilul si inacceptabilul, dezirabilul si indezirabilul. De aceea calitatea si functionalitatea normelor si valorilor care regleaza mediile comunitare sunt suporturile producerii si reproducerii unui anumit model de conduita si comportament in afaceri.
   Fireste, intr-o societate sunt create structuri si institutii, norme si reguli, in special de natura juridica, solicitate sa promoveze acele valori existentiale care sunt compatibile cu asteptarile oamenilor. Economia de piata este insa o concurenta deschisa. Finalitatea competitiei este profitul. Regulile de conduita sunt, la limita, conditionate de calcul.
   Într-o celebra lucrare intitulata "ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALISMULUI", sociologul german MAX WEBER, in secolul al XIX-lea, avertiza asupra riscurilor ca lumea capitalului sa divorteze iremediabil de valorile morale. Sesizand faptul ca este diferita compatibilizarea afacerii cu lumea valorilor morale, ca urmare a finalitatii diferite dar si a mecanismelor de exprimare, adesea opuse, Weber punea cele doua categorii de activitati umane sub semnul "... a doua precepte fundamentale diferite din punct de vedere etic si indiscutabil contrare".
Pe acestea el le numeste "etica convingerilor" (morala) si "etica responsabilitatii" (business-ul). Etica convingerii indica o atitudine autentic morala, in sensul unei morale pure, abstracte, pe baza caruia cel ce actioneaza se supune strict convingerilor sale, fara a se gandi la consecintele actiunii. Etica responsabilitatii este specifica omului de afaceri dator sa prevada nu doar consecintele imediate intentionate, ci si pe cele neintentionate.
   Desi uneori conceptia lui Weber a fost interpretata ca afirmare a disjunctiei dintre afaceri si morala, in fond pledoaria sa era pentru osmoza business-morala, "caci - spunea autorul - etica responsabilitatii si cea a convingerii (morala ca atare) nu se exclud reciproc, ci se completeaza", doar impreuna alcatuind omul adevarat, acel om care poate avea vocatia omului de afaceri, a intreprinzatorului sau antreprenorului autentic.
   "Paradoxul etic" poate fi pus sub semnul unei grave interogatii pentru omul de afaceri: sa-si asume responsabilitatea si riscurile inerente actiunii sale economice sau sa ramana la judecata morala, abstracta, lipsita de angajare responsabila? Aceasta dilema - responsabilitate/ moralitate in sine angajeaza mutarea accentului discursului asupra codului de conduita a omului de afaceri de la "moralism" la etica responsabilitatii.
   Pentru ca in afaceri o serie de valori morale comune (mila, altruismul, dragostea fata de aproape, filantropia etc.) pot duce la prabusire, la faliment, cu toate consecintele a-morale ce deriva dintr-o catastrofa organizationala.
   Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, in masura in care nu depaseste limitele unui model normativ propus de societate. În realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci cand acestea sunt rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea in coordonatele "eticii afacerii".
   Depasirea limitelor fixate de normele economice si juridice conflictualizeaza comportamentul si pune in discutie responsabilitatea omului de afaceri. Desigur, constrangeri sociologice cum ar fi: excesul de fiscalitate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumparare, voluntarismul, coruptia, etc. pot conduce la denegarea responsabilitatii.


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Economia de schimb

  Am putea defini economia de schimb acel mod de organizare a activitatii economice care se intemeiaza pe mecanisme obiective ce pun in valoare fortele pietei in care raportul dintre cerere si oferta determina principiile de prioritate in alocarea si utilizarea resurselor materiale, umane si financiare disponibile.
   Într-o astfel de economie, activitatea agentilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pietei, aceasta rasplatind ori sanctionand, dupa caz, munca desfasurata in toate celulele economiei nationale, criteriile cu care opereaza sunt cele ale eficientei si ale concordantei activitatilor economice cu nevoile efective ale societatii.
   Pentru a supravietui in conditiile economiei de piata si cu atat mai mult pentru a desfasura o activitate rentabila, unitatile economice trebuie sa fie receptive la semnalele pietei, sa aiba o inalta capacitate de adaptare la schimbarile mediului economico-social, flexibilitate in mecanismul de functionare, sa manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanenta pentru innoirea si modernizarea produselor, serviciilor, formelor de distributie, metodelor de promovare etc.
În principal economia de piata a evoluat de la formarea spontana a preturilor, de la economie de piata libera si de la o libera concurenta, la o economie de piata dominata de marile corporatii monopoliste, la o economie tn care a aparut si s-a dezvoltat un agent economic nou, statul.
   Reglementarea economiei prin mecanismele pietei isi are originea in ideile liberalismului economic, prefatat prin lucrarile fiziocratilor si dezvoltat de economistii clasici, Adam Smith si David Ricardo. Conceptia lor asupra societatii in general si asupra vietii economice, in special, sintetizata in formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme" se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvolta dupa legi proprii si nu au nevoie de nici un amestec din exterior.
   Aceasta conceptie a fost consacrata de ei prin doua principii esentiale: libera concurenta si libera initiativa. Asa cum arata A. Piettre "echilibrul in viata economica putea fi asigurat numai prin existenta unei depline libertati, deoarece numai astfel legile economice puteau sa actioneze fara nici o piedica. Problemele trebuiau sa se rezolve ele insele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare."
   Aceasta doctrina a fost consacrata pe plan politic prin principiul dupa care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele masuri de interventie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apareau in calea jocului liber al concurentei, pentru a impiedica ca o unitate economica sau un grup de unitati economice sa distruga sau sa absoarba concurentii sai, controland o parte prea mare a pietei.
   Adaptarea productiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preturilor, de unde si numele de economie de piata. Din confruntarea dintre oferta si cerere rezulta un anumit pret care exercita o functie economica esentiala, producatorii orientandu-si activitatea in functie de oscilatiile acestuia.


   SURSA 02
 
   Daca la un moment dat oferta de marfuri era mai mica decat cererea solvabila, preturile cresteau avand drept rezultat sporirea profiturilor, care la randul sau incurajau producatorii in largirea productiei, in vederea adaptarii ei la cerere si in acelasi timp, o serie de consumatori ale caror venituri erau insuficiente, neputand face fata urcarii preturilor, erau indepartati de pe piata si echilibrul dintre productie si consum se restabilea.
   Invers, atunci cand oferta unui anumit produs era mai mare decat cererea solvabila, pretul produsului respectiv scadea, fapt care determina pe producatori sa restranga productia intrucat profiturile se micsorau si, in acelasi timp, o parte din consumatori care pana atunci erau in afara pietei, puteau sa participe la cerere, avand drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusa la nivelul ofertei si echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economica se supunea preturilor care rezultau din jocul ofertei si cererii.
   Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de productie si o concurenta perfecta. Prima inseamna posibilitatea pentru antreprenor de a modifica in orice moment orientarea si volumul productiei, de a spori productia cand preturile cresteau si de a o reduce pentru a se indrepta spre alte domenii cand preturile se micsorau. In realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar in acele conditii ale micii productii de marfuri, existand dintotdeauna o anumita rigiditate ce tine atat de factorul capital, cat si de factorul forta de munca.
   In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect, teza principala a concurentei perfecte era urmatoarea: unitatile economice erau mult mai mici fata de marimea pietei, nici una nu era in masura sa aiba prin propria-i actiune o anumita influenta asupra alteia. Insa, nici aceasta concurenta perfecta nu a existat niciodata, realitatea a fost in mod constant departe de aceasta idealizare liberala.
   Procesul de dezvoltare a fortelor de productie, ca urmare a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a marit dimensiunea unitatilor economice in raport cu piata si prin aceasta cele puternice au castigat o pozitie care le permit sa influenteze pietele si sa manuiasca preturile. La aceste fapte, treptat, pe masura evolutiilor acestor economii, s-au adaugat noi distorsiuni create pe piata dintre care amintim: existenta marilor grupari monopoliste, interventia statului in viata economica, fenomenele de integrare economica.
   Dupa unele aprecieri, concentrarea productiei si a capitalului in cateva corporatii gigant, nationale si transnationale, limiteaza asa numita „suveranitate” a consumatorului, deoarece producatorii nu mai asculta „absolut” si „pasiv” de consumatori si de actiunile acestora. Acestea urmarind sa vanda cat mai mult, modeleaza opiniile, gusturile si chiar deciziile consumatorilor, dirijeaza prin variate metode si in mare masura cererea. 


   SURSA 03
 
   Economia de schimb, in care piata are un rol hotarator in alocarea si utilizarea resurselor, ca si in organizarea, gestionarea si reglarea economiei nationale, s a dovedit, asa cum experienta acumulata pana in prezent o demonstreaza, sistemul economic de o deosebita performanta.
   Economia de piata reprezinta acel mod de organizare a economiei care se intemeiaza pe mecanisme obiective ce pun in valoare fortele pietei si in care raportul dintre cerere si oferta determina principiile de prioritate in alocarea si utilizarea resurselor materiale, umane si financiare disponibile. Intr o astfel de economie, activitatile agentilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pietei, aceasta rasplatind ori sanctionand, dupa caz, munca desfasurata in toate componentele economiei nationale. Criteriile cu care aceasta opereaza sunt cele ale eficientei si concordantei activitatilor economice cu nevoile efective ale societatii. Pentru a supravietui in conditiile economiei de piata si cu atat mai mult, pentru a desfasura activitati rentabile, agentii economici trebuie sa fie receptivi la semnalele pietei, sa aiba o inalta capacitate de adaptare la schimbarile mediului economico social, flexibilitate in mecanismul de functionare, sa manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanenta pentru innoire si modernizare.
   In cadrul economiei de piata activitatea economica este pusa in miscare printr un mare numar de decizii aparent independente unele fata de altele, iar initiativa apartine individului, care este centrul impulsionarii activitatii economice. Avand in vedere multitudinea centrelor de decizie, spunem ca economia este pluripolara. Evolutia inregistrata in cea mai mare parte a tarilor cu economie de piata se caracterizeaza printr o reducere a numarului centrelor de decizie semnificative, prin aparitia centrelor de decizie publice, existenta marilor grupari monopoliste, a fenomenele de integrare economica etc.  Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s a mentinut.
   Economia de piata este formata, in principal, din doua sectoare:
  a) Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de la economia micilor unitati, numeroase si de forte aproximativ egale, la o economie a marilor unitati, mai putin numeroase si de forte inegale. Dintre factorii care au determinat aceasta evolutie amintim: • procesul concurentei care a dus la eliminarea celor slabi de catre cei puternici (asa numitul "darwinism social"); • exigentele progresului tehnic si ale formelor moderne de productie care au impus necesitatea acumularii de capital si concentrarea acestuia intr un numar mic de unitati; • aparitia economiei de grup ca urmare a faptului ca producatorii din anumite sectoare, animati de grija apararii intereselor profesionale comune, au fost determinati sa adopte politici apropiate sau complementare in anumite domenii, ceea ce a avut incidente asupra initiativei economice; • dezvoltarea societatilor transnationale, mai ales de origine americana inainte de 1944, dar apoi, dupa cel de al doilea razboi mondial, si europeana, japoneza etc.
  b) Sectorul public a carui constituire s a datorat unor cauze diverse: • carentelor initiativei private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate printr o rentabilitate scazuta; • interesul financiar al statului pentru unele activitati fara riscuri, dar care aduc beneficii regulate si considerabile (anumite monopoluri ale statului); • salvgardarea interesului economic al natiunii; • consideratii politice (de exemplu: apararea nationala), etc.
   Odata cu aparitia si dezvoltarea sectorului public apar noi centre de decizie, statul devenind apriori principalul centru al impulsionarii economiei. Aceasta s a realizat, in principal, pe doua cai: prin deciziile sale directe statul controland si orientand activitatea unitatilor publice, mentinand insa pluralitatea centrelor de decizie in acest sector; prin deciziile indirecte sub forma interventiilor legate de politica economica, prin care insa, cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de decizie existente, ci doar modifica cadrul manifestarii lor.
   Motivatia dominanta a oricarei decizii in sectorul privat este urmarirea obtinerii celui mai mare castig monetar individual, iar resortul principal al activitatii economice este concurenta. Insa, mobilul profitului si resortul concurentei si au schimbat natura pe parcursul evolutiei economiei de piata datorita: principiului solidaritatii, urmarit prin infiintarea exploatarilor cooperative; interesului general care constituie motivatia de baza a deciziilor economice luate sub controlul statului.
   Dintre institutiile cheie ale cadrului in care se adopta deciziile amintim:
• institutie juridica proprietatea privata, care sta la baza liberei initiative;
• un mecanism piata, care permite prin jocul ajustarilor continue, compatibilitatea deciziilor autonome, care, altfel, ar fi generatoare de anarhie. Prin importanta sa in functionarea sistemului si prin caracterul sau permanent in punerea in contact a agentilor economici, piata reprezinta o adevarata institutie sociala.
   In timp, economia de piata a evoluat, de la formarea spontana a preturilor, de la economia de piata libera si de la o libera concurenta, la o economie de piata in care un rol important il au marile corporatii, la o economie in care a aparut si s a dezvoltat un agent economic nou, statul.
   Economia de schimb presupune existenta mecanismului concurential, ce se caracterizeaza prin formarea libera a preturilor, care reprezinta principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea si, in acelasi timp, una din premisele maximizarii rezultatelor activitatii economice, in conditiile unui volum limitat al resurselor. Regula de joc a unui asemenea mecanism consta in a lasa economia sa functioneze plecand de la celulele sale autonome unitatile economice care se vor forma sau vor dispare in functie de initiativele particulare sau publice, vor creste sau se vor micsora in functie de capacitatea lor de a raspunde cererii, care este indicata de pretul pietei. Desi legile productiei de marfuri, ale concurentei si competentei sunt dure, uneori generand irevocabil falimentul, ele stimuleaza initiativa creatoare si spiritul de intreprindere. Mecanismul concurential genereaza o alocare a resurselor in functie de nevoile reale ale societatii. In aceste conditii, consumul are o influenta mult mai mare asupra productiei, concurenta stimuleaza diversificarea, innoirea sa in ritmuri rapide, anticiparea directiilor de evolutie a cererii, crearea de produse si servicii diferite care satisfac aceeeasi nevoie de consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi. Prin aceasta, concurenta reprezinta o puternica forta motrice pentru impulsionarea creativitatii in economie, pentru asezarea ei pe coordonatele modernizarii si cresterii rentabilitatii.
   Totusi, nu trebuie subestimat faptul ca mecanismul economiei de schimb nu conduce in mod automat la o alocare a resurselor optima sub aspect economic, social si uman deopotriva. Situatii critice ivite in economie, de genul somajului, inflatiei, irosirii unor resurse, saracirii unor paturi sociale s.a., pot fi si in legatura cu functionarea pietei, cu mecanismele concurentei, preturilor, relatiei cerere oferta. Iata de ce interventia statului in acest mecanism devine oportuna, chiar daca aceasta oportunitate este contestata de unii economisti. De fapt, mai ales domeniul si amploarea interventiei sunt disputate. Actiunea statului in economia moderna este o realitate. Numai ca interventia sa se infaptuieste exclusiv prin parghii economico financiare, in vederea asigurarii echilibrului economic si pentru realizarea unor obiective de interes general. Ingerintele sale in mecanismul economiei de schimb urmaresc, in fapt, evitarea sau atenuarea, pe cat posibil, a efectelor negative pe care acesta le genereaza. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Microeconomia si Macroeconomia

  Microeconomia este ramura stiintei economice (stiinta alocarii optimale a resurselor), ce studiaza mijloacele de satisfacere a nevoilor crescatoare ale oamenilor in conditiile limitarii (a raritatii) resurselor si pe deasupra comportamentele individuale ale consumatorului, ale producatorului si cateodata ale statului si care analizeaza modul in care preturile se stabilesc pe diferite piete (piata bunurilor si serviciilor
, a muncii, monetara, a titlurilor, etc).
   Macroeconomia, care este o alta ramura a stiintei economice, se intereseaza insa de aspectul global, agregat al problemelor economice cum ar fi productia globala, consumul total, numarul de someri, etc. În principiu, agregarea inseamna suma cantitatilor individuale, iar trecerea de la microeconomie la macroeconomie, nu este atat de simpla. Multe rationamente sunt adevarate pentru individ, dar false pentru societate.
   De exemplu, daca o singura persoana primeste mai multi bani, situatia acestei persoane se amelioreaza. Dar, daca toata lumea primeste mai multi bani, situatia acesteea nu se va ameliora.
   Daca un agricultor face o recolta mai buna, datorita unei munci sustinute, este probabil ca venitul lui sa creasca. Daca toti agricultorii reusesc sa isi creasca in acelasi an productia, probabil ca veniturile lor vor scadea.
   Teoria economica numita microeconomie are ca obiectiv principal analiza determinarii simultane a preturilor si a cantitatilor produse
, schimbate si consumate.
   Se numeste teorie microeconomica sau microeconomie pentru ca pretinde sa respecte prin formulele sale abstracte, individualitatea fiecarui bun si al fiecarui agent.
   Analiza comportamentului agentilor economici (vanzatori, cumparatori) se face prin intermediul preturilor, de aceea microeconomia mai este denumita si teoria preturilor.
   Teoria microeconomica, a atins astazi un nivel de rigoare destul de inalt, in sensul ca ea este construita in intregime plecand de la un ansamblu coerent de concepte abstracte care ofera o reprezentare formala a obiectivului studiat.
   Chiar daca anumiti autori clasici precum A. Smith, D. Ricardo, au furnizat cateva din rationamentele microeconomice actuale, baza teoriei microeconomice s-a nascut odata cu « revolutia marginalista » a anilor 1850-1880.
   Începand cu acesta perioada, cercetarile se orienteaza cu putere intr-o directie noua aceea de a gasi solutii la probleme cum ar fi :
- cum sa maximizezi profitul la o intreprindere;
- cum sa masori satisfactia unui consumator, a unei gospodarii si cum sa o maximizezi;
- cum sa efectuezi alegeri rationale, etc;
si acorda mai putin interes problemelor generale (cum ar fi: acumularea capitalului, cresterea comertului international, etc.).
   Pe cand clasicii considerau ca resursele sunt reproductibile, datorita viziunii lor pe termen lung, marginalistii (sau neoclasicii), plaseaza conceptual de raritate in centrul analizei lor, cautand modalitati prin care trebuie organizate resursele pentru a ajunge la un optim, sub restrictia raritatii.
Parintii fondatori ai curentului marginalist sau neoclasic si deci ai microeconomiei, sunt ]n numar de trei si sunt de nationalitati diferite. Ei au abordat subiecte vecine, fara insa a se cunoaste. Acestia sunt:
- francezul Leon Walras (1834-1910) care a dat nastere Şcolii de la Lausanne si teoriei echilibrului general. Succesorul sau a fost celebrul Vilfredo Pareto;
- britanicul Stanley Jevons (1835-1882), profesor in Australia, dupa ce a studiat la Londra;
- austriacul Karl Menger (1840-1921) care a dat nastere Şcolii de la Viena si teoriei subiective a valorii.
   Desi nu a facut parte din trio-ul initial, Alfred Marshall (1842-1924), fondatorul Şcolii de la Cambridge, este considerat ca unul din principalii intemeietori ai scolii neoclasice impreuna cu succesorul sau Sir Arthur Pigou (1877-1959).
   Marshall, considera ca este foarte delicat rationamentul in termenii echilibrului general si prefera o analiza in termenii echilibrului partial. Instrumentele de analiza puse la punct de Marshall sunt folosite si astazi.
   Una din caracteristicile rationamentului sau este utilizarea faimosului «ceteris paribus», ceea ce se poate exprima astfel : “Care este influenta unei variatii a variabilei A asupra variabilei B, stiind ca celelalte variabile care ar putea influenta eventual variabila B sunt considerate ca fiind fixate".
O astfel de analiza, in termenii «echilibrului partial» considera ca efectele sunt limitate. Aceasta ipoteza este adesea acceptabila: efectele unei cresteri a pretului dulcetei de coacaze, de exemplu, asupra restului economiei vor fi cu certitudine destul de slabe. În alte cazuri, insa, este dificil in a admite aceasta ipoteza (de exemplu in cazul pretului petrolului ).
   Din 1920, Frederich von Hayek (1899-1942) preia sefia unui curent neomarginalist, ale carui caracteristici principale sunt dezvoltarea calculului economic si apologia liberalismului.
Microeconomia este stiinta care se ocupa cu studiul aprofundat (microscopic) al agentilor economici individuali, iar piata serviciilor si produselor este cadrul pe care microeconomia il dezbate cu predilectie.
   Ea studiaza mecanismele si legile care guverneaza consumul si productia, modul de alocare a resurselor, modalitatile de combinare a factorilor de productie cat si posibilitatile de optimizare ale acestor combinatii.
   Scopul principal al microeconomiei este acela de a asigura o fundamentare stiintifica procesului decizional desfasurat la nivel microeconomic.
   Una din ipotezele fundamentale in microeconomie este aceea ca agentii economici au un comportament rational, iar acest comportament poate fi descris printr-o functie obiectiv (utilitate pentru consumator, profit pentru producator).
   Obiectivul microeconomiei consta in analiza determinarii simultane a preturilor si cantitatile produse, schimbate si consumate.
Cele mai importante probleme studiate de catre micoeconomie sunt:
- Definirea, descrierea si analiza logica a mecanismului cerere-oferta (modul de interactiune intre cerere si oferta si cum influenteaza procesul de formare a preturilor si impactul pe care il are asupra comportamentului producatorilor si consumatorilor);
- Identificarea posibilitatilor si cailor de asigurare
a echilibrului la nivel individual, a deducerii si formalizarii conditiilor necesare pentru realizarea echilibrului, evaluarea multiplelor influente sub care se formeaza acesta:
- Optimizarea deciziei la nivel microeconomic in conditiile unui sistem bazat pe economia de piata libera.
   Legile economice ce au o influenta marcanta in microeconomie sunt legile economice fundamentale si anume:
- legea limitarii resurselor;
- legea randamentelor descrescatoare;  
- prima lege a cererii;
- a doua lege a cererii.


   SURSA 02
 
   Analizarea si caracterizarea activitatilor economice ca forma specifica de actiune sociala are ca punct de plecare omul si nevoile sale.
   Prin nevoi sau trebuinte in sens economic intelegem  exigente umane, individuale sau colective ce trebuie satisfacute in timp si in spatiu cu bunuri si servicii pentru a asigura desfasurarea normala a oricarei laturi a vietii si activitatii oamenilor.
In functie de latura sociala nevoile finite umane pot fi:
• naturale, individuale
• sociale, de grup
• spiritual, psihologice
In functie de gradul de complexitate nevoile umane sunt :
• elementare (fundamentale sau de baza)
• superioare complexe
   Studiul nevoilor umane sta la baza intelegerii intereselor economice.Acestea reprezinta manifestari constientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri care determina anumite comportamente in vederea realizarii performantelor economice necesare dobandirii bunurilor capabile sa satisfaca respectivele nevoi.
   In vederea punerii in functiune a intereselor si a satisfacerii trebuintelor exprimate de acesta se declanseaza diferite genuri de activitate umana.Orice activitate umana presupune existenta si utilizarea unor resurse specific in cantitati determinate si de o calitate adecvata.Resursele economice sunt reprezentate de potentialul uman, material, financiar, stiintifico-tehnic si informational de care dispune societatea la un moment dat in calitate de mijloace pentru satisfacerea trebuintelor.Premisa  si sursa principala a satisfacerii celei mai mari parti a nevoilor umane o reprezinta natura ale carei elemente se constituie in resurse naturale.
   Desprinderea resurselor natural edin mediul lor in vederea folosirii este rodul activitatii umane conditionata de existenta resurselor umane care la randul lor depind de factorul demografic, de numar, calitatea si structura resurselor de munca.In prezent o importanta din ce in ce mai mare au capatat-o resursele informationale folosite in scopuri de cunoastere, decizie sau actiune.
   Resursele naturale impreuna cu potentialul demographic formeaza resursele primare sau originare.Pe baza lor se formeaza resursele derivate care conduc catre o eficienta a celor dintai asemeni resurselor primare, resursele derivate pot fi material si umane.
1. Microeconomia
2. Mezoeconomia
3. Macroeconomia
4. Mondoeconomia
   Microeconomia reprezinta acea ramura a stiintei economice care studiaza unitatile economice elementare, individuale (gospodarii individuale, firme, banci, administratii), structurile si comportamentele acestora, precum si interrelatiile dintre aceste unitati elementare. 


   SURSA 03
 
   Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic al diferiţilor consumatori (teoria bugetară), al firmei (teoria producţiei) si problematica împărţirii bunurilor limitate si a venitului limitat. În cadrul microeconomiei indivizii sunt văzuţi ca forţă de muncă, ca şi consumatori ai bunurilor produse, pe care aceştia le consumă cu scopul de a-şi maximiza folosinţa. Unităţile de producţie utilizează factorii de producţie cum ar fi munca, capitalul, progresul ştiinţific cu scopul de a maximiza profitul.

   Domenii ale microeconomiei
   Teoria consumatorului se ocupă cu studiul cererii pe piaţa bunurilor. În cadrul acestei teorii este analizată utilitatea consumatorului, exprimată prin cantitatea tuturor bunurilor pe care el le cumpară într-o anumită perioadă. La aceasta, preferinţele şi curbele de indiferenţă joacă un rol foarte important.
Teoria producţiei se ocupă cu studiul ofertei pe piaţa bunurilor. Pornind de la o funcţie de producţie care redă relaţia dintre factorii de input şi cei de output, se cercetează de cât input e nevoie pentru producerea anumitor cantităţi de producţie.
   Teoria preţurilor cercetează efectele întalnirii cererii cu oferta pe piaţa bunurilor.
   Teoria jocului se ocupă cu studiul teoretic al jocului.


   Supoziţii
   În microeconomie sunt folosite cel mai frecvent modele abstracte pentru rezolvarea diverselor probleme. De aceea se presupune că toţi actorii implicaţi în economie operează cu scopul maximizării folosinţei şi negociază raţional, alegând întotdeauna cea mai bună alternativă de negociere care le stă la îndemână.
   Aşa numitul actor ideal este denumit şi Homo oeconomicus.
   În plus, apar adeseori noi supoziţii. Supoziţia de convexitate descrie percepţia asupra relaţiei de preferinţă a celui care trebuie să decidă, supoziţia de nesaturaţie descrie faptul că fiecare unitate a unui bun economic măreşte valoarea preferinţei, iar cu supoziţia de divizibilitate microeconomiştii îşi uşurează calculele, deoarece nu mai trebuie să ia în considerare faptul că doar bunurile măsurate în unităţi fixe vor fi cerute şi produse.
   Pentru considerarea relaţiilor de preferinţă sunt importante şi supoziţiile de tranzitivitate şi integritate.
   Cea dintâi afirmă că nu există nici o inconsistenţă în preferinţele unui actor implicat în economie, iar cu cea de-a doua supoziţie postulează că el poate spune pe care dintre cele două bunuri le preferă. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Tipuri de productie

  1. Metode de organizare a productiei de baza
Functiunea de organizare a managementului oricarei intreprinderi de productie industriala, ocupa un loc central in atentia organismelor de conducere ale acesteia, datorita faptului ca exista o mare diversitate de conditii specifice in care acestea isi desfasoara activitatea.
   Din acest motiv, in rezolvarea concreta a organizarii procesului de productie, va trebui sa se tina seama de influenta acestor particularitati asupra metodelor si tehnicilor de organizare a activitatii intreprinderii.
   O influenta puternica asupra metodelor de organizare a activitatii de productie o are tipul de productie existent in cadrul intreprinderii. Din acest punct de vedere, metodele de organizare a procesului de productie pot fi:
  - Metode de organizare a productiei in flux, pentru tipul de productie de masa;
  - Metode de organizare a productiei pe comenzi, pentru tipul de productie de serie;
  - Metode de organizare a productie pe unicate, pentru tipul de productie individuala.intre aceste metode, in practica, nu exista o delimitare stricta; astfel, o intreprindere in care predomina tipul de seri mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a productiei in flux cu rezultatele ei cele mai eficiente. Exista tendinta ca de avantajele deosebite ale organizarii productiei in flux sa beneficieze si intreprinderi care fabrica un sortiment larg de produse, in serii mici sau chiar unicate.


   SURSA 02
   1. 2. Metode de organizare a productiei:
   1.2.1 Tipul de productie ; notiune, tipologie, importanta
   Organizarea productiei in sectiile de baza este influentata intr-o masura foarte mare de tipul de productie existent la un moment dat in cadrul intreprinderii.
   Tipul de productie este o stare organizationala determinata de nomenclatorul de produse ce urmeaza a fi prelucrat,volumul productiei fabricate, gradul de specializare al intreprinderii si modul de deplasare a produselor de la un loc de munca la altul.
in intreprinderile de productie in functie de ansamblul acestor factori exista trei tipuri de productie si anume
  - Tipul de productie in masa;
  - Tipul de productie in serie;
  - Tipul de productie individual.
  Tipul de productie in serie este si el de mai multe feluri, in functie de marimea lotului de fabricatie, si anume:
  - Tipul de productie de serie mare;
  - Tipul de productie de serie mijlocie;
  - Tipul de productie de serie mica.
   Existenta in cadrul intreprinderii a unui tip de productie sau altul determina in mod esential asupra metodelor de organizare a productiei si a muncii, a managementului, a activitatii de pregatire a fabricatiei noilor produse si a metodelor de evidenta si control a productiei. Astfel, pentru tipul de productie de serie mare si de masa, metoda de organizare a productiei este sub forma liniilor de productie in flux, iar pentru tipul de productie de serie mica si individuala organizarea productiei se face sub forma grupelor omogene de masini.
   Pentru tipul de productie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele doua metode prezentate anterior.
   Practica arata insa, ca in cadrul intreprinderilor de productie industriala nu exista un tip sau altul de productie in formele prezentate, ci in cele mai multe cazuri pot sa coexiste elemente comune din cele trei tipuri de productie. in acest caz , metoda de organizare a productiei va fi adecvata tipului de productie care are cea mai mare pondere in intreprindere, precum si in functie de conditiile concrete existente. 


   SURSA 03
 
   1.3 Tipurile de productie
   1.3.1Tipul de productie de masa
   În cadrul întreprinderilor de productie tipul de productie de masa ocupa înca o pondere însemnata.  Acest tip de productie se caracterizeaza prin urmatoarele:
- Fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neântrerupt si în cantitati mari sau foarte mari;
- Specializare înalta atât la nivelul locurilor de munca, cât si la nivelul întreprinderii;
- Deplasarea produselor de la un loc de munca la altul se face bucata cu bucata, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continua de felul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate;
   Din punct de vedere organizatoric, locurile de munca si forta de munca care le utilizeaza au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operatiilor tehnologice sub forma liniilor de productie în flux; Tipul de productie de masa creeaza conditii foarte bune pentru folosirea pe scara larga a proceselor de productie automatizate, cu efecte deosebite în cresterea eficientei economice a întreprinderii.
1.3.2. Tipul de productie în serie
   Caracteristici:
- Acest tip de productie este specific întreprinderilor care fabrica o nomenclatura relativ larga de produse, în mod periodic si în loturi de fabricatie de marime mare, mica sau mijlocie;
- Gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de munca este mai redus decât la tipul
- De serie mare, fiind mai ridicat sau mai scazut în functie de marimea seriilor de fabricatie;
- Deplasarea produselor de la un loc de munca la altul se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinua (pentru seriile mici de fabricatie) - carucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continua, pentru seriile mari de fabricatie;
   Locurile de munca sunt amplasate dupa diferite criterii în functie de marimea seriilor de fabricatie. Astfel, pentru serii mari de fabricatie locurile de munca sunt amplasate dupa criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricatie dupa criteriul grupelor omogene de masini.
   În cazul tipului de productie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului de productie de masa, cât si tipului de productie individual (unicate).
1.3.3 Tipul de productie individual (unicate)
Acest tip de productie capata în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorita diversificarii într-o masura foarte ridicata a cererii consumatorilor.
   Caracteristici:
- Fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantitati reduse, uneori chiar unicate;
- Repetarea fabricarii unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricare acestora putând sa nu se mai repete niciodata;
- Utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizeaza o calificare înalta;
- Deplasarea produselor între locurile de munca se face bucata cu bucata sau în loturi mici de fabricatie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinua;
- Amplasarea locurilor de munca în sectiile de productie se face conform principiului grupelor omogene de masini.



 sursa:ipedia.ro
Learn more »

Evaziune Fiscala

  Prin art. 9-14 din Legea nr. 87/1994 pt. combaterea evaziunii fiscale, sunt regamentate infractiunile specifice evaziunii fiscale ilicite
   Din examinarea structurii acestor infractiuni, rezulta caracteristici prin care se aseamana, intrucat:
  a) Sub aspect obiectivm, cu exceptia infractiunii prevazute de art. 14 alin. 1si 2, elementul material consta intr-o inactiune, in sensul ca nu se face ceea ce este obligatoriu, in cadrul reglementarii cuprinsa in legea pe care o examinam.
  b) Sub aspect subiectiv, toate aceste infractiuni se savarsesc numai cu intentie (forma de vinovatie care exista numai cand faptuitorul prevede rezultatul actiunii sau inactiunii sale si urmareste, sau cel putin acepta producerea acelui rezultat-potrivit regulei inscrise in art. 19 alin. 1 pct. 1 cod penal).
   Ca urmare, daca aceste actiuni sau inactiuni ar fi savarsite din culpa (forma a vinovatiei care, potrivit art. 19 alin. 1 pct. 2 cod penal consta in neprevederea ori in atitudinea usuratica a faptuitorului fata de rezultatul vatamator al faptei sale), nu se poate stabili raspunderea penala in cadrul reglementarii instituite prin Legea nr. 87/1994.
   In acest sens, prin art. 19 alin. 2 cod penal se prevede in mod expres ca “fapta constand dintr-o actiune savarsita din culpa, constituie infractiune numai cand in lege se prevede in mod expres aceasta".
   In ceea ce prveste infractiunile prevazute de art. 10, 11, 14 alin. 2 si 16 din Legea nr. 87/1994, observam ca legiuitorul a prevazut forma de vinovatie a intentiei calificate, intrucat autorul faptei nu numai ca prevede si urmareste producarea rezultaului dar actionaza si in vederea atingerii unui anumit scop, prevazuta expres in lege ca elem. Constitutiv al infractiunii.
   Mai precis:
  - In cazul infractiunii prevazute de art. 10 al Legii nr. 87/1994, trebuie sa se dovedeasca abtinerea de la intocmirea completa si corespunzatoare a doc. Primare sau de evidenta contabila (inactiune numita in text “intocmirea incompleta sau necorespunzatoare), cat si fapta comisiva, descrisa in acest text ca fiind “acceptarea unor astfel de doc.", sa se faca cu scopul “de a impiedica verificarile fin.-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscala";
  - In cazul infractiunii prevazute de art. 11 din Legea nr. 87/1994 “sustragerea de la plata impozitelor, taxelor si contributiilor datorate statului, prin neinregistrarea unor activitati, pentru care legea prevede obligatia inregistrarii", sa se faca cu scopul “obtinerii de venituri" (iar nu in alte scopuri, urmare carora nu ar fi posibila obtinerea de venituri).
  - In cazul infractiunii prevazute de art. 14 alin. 2 al Legii nr. 87/1994 “distrugerea actelor contabile sau a altor doc. Sau a memoriilor aparetelor de taxat sau de marcaj, sau a altor mijloace de stocare a datelor, sa se faca in scopul prevazut de art. 14 alin. 1, qdica pentru a se obtine “diminuarea veniturilor supuse impozitelor, taxelor si contributiilor";
  - In cazul infractiunii prevazute de art. 16 din Legea nr. 87/1994, fapta comisiva, anume de “declarare fictiva facuta de contribuabili sau imputernicitii acestora cu privire la sediul unei societati comerciale sau de schimbarea acestuia fara indeplinirea obligatiilor prevazute de lege", sa se faca “inscopul sustragerii de la controlul fiscal".
   Binenteles ca nu se putea ca una dintre cele mai frecvent inalnite infractiuni in domeniul ec. din tara noastra sa ramana nepedepsita astfel:
  1. Art.10.-Intocmirea incompleta sau necorespunzatoare de doc. primare sau sau evidenta contabila ori accptarea unor astfel de doc., cu scopul de impiedica verificarile fin.- contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscala, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5ani si interzicerea unor drepturi sau cu amenda de la 1.000.000 la 10.000.000 lei
  2. Art.11.-Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor si a contributiilor datorate statului prin neinregistrarea unor activitati, pentru care legea prevede obligatia inregistrarii, in scopul obtinerii de venituri, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 8 ani si interzicerea unor drepturi.
  3. Art.12.-Sustragerea de la plata obligatiilor fiscale, in intregime sau in parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricaror alte operatii in acest scop se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.
  4. Art.13.-fapta de anu evidentia prin acte contabile sau alte doc. legale, in intregime sau in parte, veniturile realizate sau de a inregistra cheltuieli care nu au la baza operatiuni reale, daca au avut ca urmare neplata sau diminuarea impozitului, taxei si a contributiei, se pedepseste cu inchisoarea de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi sau cu amenda de la 1.000.000 la 10.000.000 lei.
  5. Art.14.-Organizarea sau conducerea de evidente contabile duble,de catre conducatorul unitatii sau alte persoane cu atributii fin. –contabile, sau alterarea memoriei aparatelor de taxat, de marcaj sau a altor mijloace de stocare a datelor, in scopul diminuarii veniturilor supuse impozitelor, taxelor si a contrbutiilor, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.
  6. Art.16.-Declararea fictiva facuta de contabilii sau imputernicitii acestora cu privire la sediul unei societati comerciale sau la scimbarea acesteia fara indeplinirea obligatiilor prevazute de lege, in scopul sustragerii de la controlul fiscal, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.
  7. Art.9.-Refuzul de a prezenta organelor de control prevazute de lege doc. justificative si actele de evidenta contabila necesare pentru stabilirea obligatiilor fata de stat se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda de la 200.000 la 1.000.000 lei.
 
   SURSA 02
 
   Modalitatile de evaziune fiscala. sunt:
   Modalitatile cele mai utilizate pentru realizarea evaziunii fiscale pe diferite tipuri de impozite si taxe sunt:
  1. In cazul impozitului pe profit:
- reducerea bazei de impozitare;
* neinregistrarea integrala a veniturilor realizate;
* transferul veniturilor impozabile la societatile nou create in cadrul aceluiasi grup;
* incadrarea eronata in perioada de scutire;
  a. Evaziunea fiscala la taxa pe valoarea adaugata:
* Aplicarea eronata a regimurilor deducerilor;
* Necuprinderea unor operatii ce intra in sfera TVA in baza de calcul;
* Neinregistrarea ca platitor la atingerea plafonului de 10 milioane lei anual, venit total;
* Neevidentierea si nevirarea TVA aferenta avansurilor incasate de la clienti;
* Aplicarea eronata a cotei zero;
* Sustragerea de la plata TVA prin declararea unor importuri ca fiind temporare.
  2. In cazul accizelor:
* micsorarea bazei de impozitare;
* utilizarea unor cote inferioare celor reale;
* nedeclararea corecta a operatiunilor reale in cazul unor produse ale caror preturi erau purtatoare de accize (mai ales alcool).
Intr-o alta abordare putem considera ca evaziunea fiscala se manifesta prin urmatoarele modalitati:
  1. Neinregistrarea sau inregistrarea partiala a surselor de venit
  A1. Pentru agentii economici:
  A1.1. Din domeniul productiei si prestatiilor de servicii: neinregistrarea intrarilor (materii prime, forta de munca, utilitati) si nici a iesirilor - produse si servicii comercializate fara documente.  Consecintele evazioniste privesc urmatoarele venituri datorate statului:
* Impozitul pe profit aferent valorificarii produselor obtinute si neinregistrate;
* Impozitul pe dividendele neinregistrate;
* TVA aferenta venitului obtinut si neinregistrat;
* Accize (daca sunt produse purtatoare de accize);
* Contributia la asigurarile sociale si de sanatate aferente salariilor platite si neevidentiate;
* Contributia la fondurile de pensii pentru agricultori, in cazul produselor alimentare. 
 
   SURSA 03
 
   Pretutindeni si dintotdeauna evaziunea fiscala a fost condamnata. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persista in toate tarile si in toate perioadele, in ciuda sanctiunilor.
   Economia subterana sau "economia neagra" ( black economy ) ca forma de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vanzarea ilegala de droguri, prostitutie, jocuri de noroc, etc.) e estimata a fi 8% din P.N.B in Marea Britanie, 13% in Suedia, 12% in Belgia, 11, 5% in Italia, 9% in Franta, Olanda, Canada si Germania, 8,5% in SUA si 5% in Japonia. Semnificatia problemei e mai mare in tarile mai putin dezvoltate unde guvernele pot intampina mari dificultati in supravegherea tranzactiilor care au loc in economie. N. Kaldar estima frauda fiscala in tarile lumii a treia, intre 4/5 si 9/10 din incasarile fiscale prevazute.
   Evaziunea fiscala e unul din fenomenele economico - sociale complexe de maxima importanta cu care statele de astazi se confrunta si ale carei consecinte nedorite cauta sa le limiteze cat mai mult, eradicarea fiind practic imposibila. Statul trebuie sa se preocupe sistematic si eficient de preintampinarea si limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate si sa incite la evaziune fiscala, urmarind in principal doua scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinta de a stimula formarea capitalului si un scop "negativ" reflectat in sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinte.
   Astfel evaziunea fiscala apare ca un element dorit sau nu al politicii fiscale. Unul dintre secretele japonezilor in ce priveste formarea capitalului e evaziunea fiscala care e incurajata oficial. In mod legal un japonez adult e scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de 5 ori mai multe conturi de acest fel decat numarul populatiei, inclusiv copiii. Din aceasta cauza au rata cea mai mare de formare a capitalului.
   Din alt punct de vedere, efectul cotelor inalte si puternic progresive au disparut si ca urmare a faptului ca ele au stimulat aparitia prevederilor legale si a altora ce sprijina evaziunea fiscala, in speta, asa numitele portite legale, ce permit reducerea procentuala a cotelor de impozitare. Interventia statului in mentinerea unui anumit grad de evaziune fiscala in scopurile aratate, trebuie analizata prin prisma raporturilor dintre efect si eforturi.
   Multitudinea obligatiilor pe care legea fiscala le impune contribuabililor, sau mai ales povara acestor obligatii au facut sa stimuleze, in toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor in a inventa procedee diverse de eludare a obligatiilor fiscale. Evaziunea fiscala a fost intotdeauna in special activa si ingenioasa pentru motivul ca fiscul lovind indivizii in averea lor ii atinge in cel mai sensibil interes: interesul banesc.
   Evaziunea fiscala e o notiune foarte dificil de precizat, in plus nu exista o definitie legala a fraudei fiscale. Daca se vorbeste de frauda se vorbeste in aceeasi masura de frauda legala sau legitima, de frauda ilegala , de evaziune internationala, evaziune legala, de evaziune ilegala, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fata impozitului, de libertatea alegerii caii celei mai putin impozitate sau subestimarea fiscala, frauda la lege sau economia subterana. 
 
sursa:ipedia.ro   
Learn more »

Economie - Analiza diagnostic a intreprinderii

   1.1. Definirea notiunii de diagnostic
   Etimologic, cuvantul "diagnostic" provine din limba greaca si este tradus prin sintagma "apt pentru a discerne", iar acceptiunea conferita termenului "diagnostic" in contextul utilizarii sale in analiza economico-financiara este foarte apropiata de cea din medicina (unde semnifica analiza simptomelor si determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stari anormale). Acesta a capatat astazi o utilizare mai larga, fiind, deci, preluat si in domeniul microeconomic.
Termenul de diagnostic apare in domeniul microeconomic ca o metoda de cunoastere al carei obiect este cercetarea caracteristicilor esentiale si functionale ale intreprinderii, cu scopul de a identifica punctele forte (generate de oportunitatile mediului economic) si punctele slabe (riscuri datorate mediului economic.
   În literatura de specialitate pot fi intalnite o varietate de abordari privind definirea notiunii de diagnostic.
   Astfel, diagnosticul poate fi abordat, pe de o parte, ca faza a muncii managerului in exercitarea sarcinilor de control-evaluare ce ii revin, situatie in care acesta are un caracter individual, fiind operativ si referindu-se cel mai adesea la elemente ale activitatii curente. Pe de alta parte diagnosticul poate fi utilizat pentru examinarea unei problematici complexe, ca o metoda de sine statatoare.
   Diagnosticul reprezinta un demers care permite intelegerea situatiei actuale a intreprinderii, demers care difera functie de obiectivele urmarite, si totodata fundamentarea optiunilor de evolutie viitoare.
În acceptiune cvasiunanim acceptata, analiza diagnostic asigura investigarea firmei si a componentelor sale structurale si procesuale, cu ajutorul unui instrumentar specific in vederea identificarii principalelor puncte forte si puncte slabe, reprezentand asadar, o prima etapa in cunoasterea starii de fapt a unei intreprinderi si stabilirea masurilor si recomandarilor necesare corectarii deficientelor si redresarii sau ameliorarii performantelor intreprinderii.


   1.2. Necesitatea, obiectivele si trasaturile diagnosticului
   Cazurile in care apare necesitatea efectuarii unui diagnostic pot fi impartite in doua mari categorii, respectiv:
- intreprinderea se gaseste in dificultate, caz in care scopul diagnosticului consta in identificarea si remedierea disfunctionalitatilor intreprinderii si prin aceasta a lamuririi cauzelor care au condus la aceasta stare;
- situatia intreprinderii este buna, scopul diagnosticului fiind acela de identificare a posibilitatilor de imbunatatire a performantelor si alegerea celor mai adecvate strategii de dezvoltare a intreprinderii.
   Diagnosticul, de un real ajutor in cunoasterea situatiei economico-financiare, furnizeaza informatiile necesare aprecierii situatiei trecute si prezente si care constituie totodata o baza pentru estimarile viitoare, ajutand conducerea intreprinderii sa determine actiunile ce trebuie desfasurate in viitor.
   Caracterizarea starii interne a intreprinderii inseamna relevarea performantelor obtinute si decelarea dificultatilor existente intr-un domeniu sau altul al activitatii sale.
   Operatia de diagnosticare se poate face la nivelul unei probleme specifice sau pe ansamblul politicii economico-financiare, in situatii de normalitate si in situatii de alerta (cand se manifesta disfunctionalitati majore). Astfel, efectuarea unei analize diagnostic nu este motivata doar in situatia in care intreprinderea se confrunta cu dificultati ci si atunci cand "intreprinderea are o buna stare de sanatate"
   Prin intermediul diagnosticului o firma poate sa-si identifice propriile-i puteri si slabiciuni, in raport cu mijloacele de care dispune, precum si cu oportunitatile ivite si amenintarile la adresa ei. Astfel, conducerea intreprinderii are posibilitatea de a gasi solutii de rezolvare a problemelor sau de optimizare a activitatii.
   În contextul unor disfunctionalitati observate analiza cauta sa depisteze cauzele care au determinat aceste fenomene (gestiune proasta a activitatii, resurse ineficiente); in cunostinta de cauza firma poate stabili masurile de redresare. Daca analiza se face in conditii de prosperitate a firmei, rezultatele obtinute ajuta la stabilirea realista a obiectivului de dezvoltare si a cailor pentru atingerea lui.
   Obiectivele diagnosticului sunt deosebit de complexe, complexitate ce decurge din varietatea pozitiilor ocupate de cei ce-l realizeaza, precum si datorita diversitatii de puncte de vedere si obiective pe care si le propun.
   Sintetizand, motivatia diagnosticului, indiferent de pozitia celui care-l efectueaza, o constituie:
- cunoasterea si intelegerea starii de sanatate a intreprinderii;
- informarea partenerilor sociali cu privire la starea intreprinderii, performantele, eficienta utilizarii resurselor;
- stabilirea factorilor cheie ai dezvoltarii intreprinderii si a corelatiilor dintre acestia;
- stabilirea masurilor de redresare sau de ameliorare a performantelor;
- identificarea si intelegerea contextului concurential in care opereaza intreprinderea;
- fundamentarea directiilor strategice de dezvoltare intr-un mediu concurential dinamic.
În final, diagnosticul intreprinderii trebuie sa aiba in vedere, in principal: identificarea punctelor tari si a punctelor slabe ale intreprinderii; identificarea oportunitatilor si incertitudinilor mediului extern al intreprinderii.
   Analiza diagnostic poate fi caracterizata, in principal, prin urmatoarele trasaturi:
- caracterul post-operativ: aprecierea situatiilor analizate se face prin compararea rezultatelor obtinute cu obiectivele previzionate pentru aceeasi perioada, cu valorile normale ale functionarii sistemului (bugete, programe, previziuni), cu nivelul mediu al sectorului de activitate, cu rezultatele inregistrate in anii precedenti;
- abordarea cauzala a fenomenelor si proceselor economice care alcatuiesc obiectul diagnosticului; esenta analizei diagnostic consta tocmai in concentrarea asupra identificarii si evaluarii relatiilor cauza-efect aflate la baza simptomelor pozitive si negative;
- caracterul anticipativ asigurat de recomandarile cu care se incheie studiul de diagnosticare si a caror aplicare practica sa asigure redresarea sau ameliorarea performantelor;
- complexitatea analizei diagnostic, fundamentata atat pe complexitatea domeniului investigat cat si aspectele multiple abordate in cadrul acesteia (juridice, tehnice, economice, financiare, etc.).
- rigurozitatea si obiectivitatea sunt caracteristici cu insemnatate pragmatica ridicata; o posibila neglijare a unor aspecte pozitive sau negative esentiale pentru domeniul analizat impreuna cu cauzele reale asociate acestora este in masura sa altereze iremediabil utilitatea diagnosticului si chiar sa contribuie la amplificarea disfunctionalitatilor constatate.


   SURSA 02
 
   Conceptul de diagnostic la nivelul unei firme, presupune gasirea disfunctionalitatilor activitatii firmei respective, analizarea si cercetarea sarcinilor, atributiilor si competentelor, identificarea cauzelor si masurilor care sa conduca la reglarea functionarii firmei. Diagnosticarea unei firme se impune nu numai cand firma se confrunta cu greutati, ci si atunci cand situatia ei economico – financiara este normala, urmarindu-se imbunatatirea acesteia. In cadrul diagnosticului trebuie sa se rezolve si sa se evidentieze probleme cum ar fi: - statutul juridic al firmei - care sunt rezultatele intreprinderii - sunt satisfacatoare rezultatele, si daca nu, de ce - cum au fost obtinute rezultatele intreprinderii - care sunt performantele si obiectivele dorite - masurile concrete ce urmeaza a fi aplicate atat pe termen lung cat si pe termen scurt In cadrul activitatii de evaluare a unei firme, diagnosticul trebuie sa furnizeze informatiile necesare aprecierii situatiei trecute si prezente, care constituie o baza pentru estimarea elementelor si variabilelor cheie ce trebuie avute in vedere in cazul aplicarii diferitelor metode de evaluare. Diagnosticul firmei nu poate fi incadrat intr-unul standard, ci poate fi adoptat in functie de scopul urmarit. 
  2.1. Diagnosticul juridic Are ca obiectiv evidentierea punctelor forte si slabe, sub aspect juridic, de care depinde reusita actiunilor intreprinse (vanzare, privatizare etc). Se analizeaza urmarind legalitatea infiintarii si functionarii, modelului de incadrare in reglementarile prevazute in dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul mediului, Legea 31/1990, legislatia financiara. Existenta unor situatii cum ar fi reglementarea definitiva a dreptului de proprietate asupra terenului din incinta intreprinderii, contracte pe termen lung cu furnizorii, achitarea la termen a datoriilor catre bugetul de stat, a imprumuturilor contractate, inexistenta litigiilor, constituie puncte forte pentru intreprindere. Conflictele de munca, obligatiile fiscale, litigiile contractuale cu terti reprezinta puncte slabe si vor influienta in mod negativ atat valoarea intreprinderii cat si pretul ei de vanzare. Stabilirea diagnosticului juridic contine doua etape:
   A. Solicitarea documentelor legale care, in prima faza, conditioneaza declansarea evaluarii, iar in cea de-a doua faza, permite efectuarea propriu-zisa a evaluarii.
   B. Analiza aprobarilor si documentatiei pusa la dispozitie, sub indoitul aspect al posibilitatii declansarii si respectiv al efectuarii evaluarii intreprinderii si activului, precum si al stabilirii punctelor forte si slabe ale societatii comerciale.
   A. Lista documentelor necesare sau utile pentru efectuarea diagnosticului si evaluarii propriu-zise ce privesc unitatea detinatoare
• actul de infiintare al societatii comerciale (hotararea guvernului, pentru unitatile de interes republican, si decizia organului de administratie locala pentru unitatile de interes local).
• bilantul, contul de profit pierdere
• titlurile de proprietate sau dovada dreptului de folosinta asupra terenurilor, precum si ale cladirilor)
• situatia creditelor contractate si a garantiilor constituite
• situatia altor sarcini ce greveaza activul de baza al unitatii detinatoare
• contractele de inchiriere, leasing, locatie de gestiune
• contractele de asigurare incheiate
• documentele ultimului control fiscal
• ultimul control al comisiei de cenzori
• lista marcilor si brevetelor care apartin societatii si cele care apartin unor salariati
• alte documente legale sau cu caracter juridic pe care societatea detinatoare le considera necesare sau utile pentru desfasurarea evaluarii, referitor la elementele corporale sau necorporale, dotare tehnica si nivel tehnologic, uzura fizica si morala a acesteia, etc. 


   SURSA 03
 
   Evaluarea unei intreprinderi se face, de regula, in unul din urmatoarele cazuri:
-periodic, in baza bilantului contabil (o evaluare a patrimoniului);
-schimbarii structurii capitalului (partaje, donatii, achizitii sau cedari de actiuni etc.);
-cotarea intreprinderii la bursa;
-majorarilor de capital;
-in situatii de fuziuni sau absorbtii;
-in scopul lichidarii unor firme sau din motive legate de activitatea curenta.


   Tipurile de evaluare difera in functie de urmatoarele criterii:
  1.Dupa obiectul evaluarii:
-evaluari de bunuri;
-evaluari de elemente intangibile (licenta, fond de comert);
-evaluari de active sau de societati comerciale.
  2.Dupa scopul evaluarii:
-evaluare economica, realizata prin masurarea capacitatii patrimoniale de a produce profit;
-evaluare administrativa, in baza unor reglementari speciale in scopul stabilirii masei de impozitare;
-evaluare contabila.
  3.Dupa beneficiarul evaluarii:
-beneficiari directi (firma respectiva);
-beneficiari indirecti (banci sau institutii financiare, institutii publice, instante judecatoresti, persoane fizice).
   Activitatea de evaluare presupune o etapa de pregatire urmata de analiza diagnostic a intreprinderii si de evaluarea propriu-zisa.
   Pregatirea operatiunii de evaluare consta in contractarea lucrarii cu un evaluator si obtinerea informatiilor preliminare de catre acesta.
   Evaluatorul incheie contractul de evaluare cu intreprinderea beneficiara dupa care intreprinde o prima luare de contact prin care solicita informatii detaliate asupra procesului tehnologic, starii si vechimii cladirilor si utilajelor, posibilitatilor de extindere, imobilizarilor corporale, pietelor de aprovizionare si desfacere.
   Pe baza acestor informatii se intocmeste un raport preliminar unde sunt evidentiate evolutia intreprinderii de la infiintare, structura organizatorica si functionala a intreprinderii, pozitia intreprinderii pe piata, profilul de activitate.
   Raportul preliminar serveste ca punct de plecare in efectuarea unei analize diagnostic a intreprinderii pentru a identifica punctele tari si slabe, modalitatile de redresare a situatiei existente, cresterea performantelor e.t.c.
-diagnosticul juridic: care presupune investigarea aspectelor privind legalitatea activitatii intreprinderii (in echipa de evaluare va fi cooptat un jurist obligatoriu).
   Analiza diagnosticului juridic presupune studierea urmatoarelor aspecte:documentele de constituire ale societatii, de inregistrare fiscala, procesele verbale ale AGA si ale CA, documentele privind litigiile in curs, actele care constata dreptul de proprietate asupra terenurilor si cladirilor, planurile terenurilor, imobilizarile necorporale (licente, marci), imobilizari financiare (titluri de participare), existenta unor prevederi asupra transferului de proprietate, modul de exploatare al intreprinderii (prin locatie de gestiune ...), actiuni juridice in curs, existenta contractelor colective si individuale de munca, climatul de munca, relatiile cu sindicatul.
   Concluziile diagnosticului juridic vor evidentia punctele tari (dreptul de proprietate asupra terenurilor, lipsa datoriilor, absenta conflictelor de munca) si punctele slabe (datorii, lipsa titlurilor de proprietate, conflicte).
-diagnosticul tehnic care presupune expertiza cladirilor si utilajelor cu analiza momentelor punerii in functiune a fondurilor fixe, a gradului de uzura, a performantelor comparativ cu utilaje similare fabricate in prezent, a utilajelor ce nu mai pot fi folosite in viitor, a valorii fondurilor fixe in conservare, a posibilitatilor intreprinderii de a-si asigura utilitatile (gaze, apa, energie).
   In cadrul concluziilor diagnosticului tehnic vor fi mentionate concordanta dintre situatia din teren si planurile existente, starea fizica a constructiilor din punct de vedere al rezistentei la seism, modul in care schimbarea destinatiei unor cladiri a afectat structura de rezistenta si gradul de utilitate, existenta tuturor categoriilor de teren inscrise in documente, principalele produse furnizate, tehnologia utilizata comparativ cu concurenta, nivelul tehnic si de calitate al productiei, impactul asupra mediului e.t.c.
   Sunt utilizati si indicatori ca: gradul de inzestrare tehnica = (Valoarea mijloacelor fixe /Nr .de salariati) * 1000 ; CA la 1000 lei fonduri fixe ; Gradul de utilizare a capacitatii de productie = (Volumul productiei / Capacitate) * 100 ; Gradul de uzura a mijloacelor fixe = (Valoare amortizare / Valoare mijloace fixe ) * 100 .
-diagnosticul economico-financiar prin care sunt evidentiate performantele economice ale intreprinderii si care presupun o analiza structurala pe urmatoarele domenii :
-analiza rezultatelor globale ale intreprinderii;
-analiza financiara a intreprinderii - situatia trezoreriei, a cash-flowului, creditele bancare existente din surse interne si externe, conturile in lei si valuta, situatia platilor la zi;
-analiza unor activitati exceptionale pe langa activitatea de baza (vanzari de active );
-analiza profitabilitatii prin care se urmareste modul in care CA, profitul brut si net si alte rezultate sunt convertite in rezultate nete.
Analiza financiara presupune si o analiza bilantiera prin care se urmareste respectarea principiilor de baza in evidenta de baza, modul in care sunt tinute inregistrarile, concordanta datelor din bilant cu cele din evidenta contabilitatii de baza, existenta actelor justificative e.t.c.
Analiza bilantiera presupune in final o analiza patrimoniala (situatia fondului de rulment, lichiditati, solvabilitatea, viteza de rotatie a stocurilor) si o analiza a profitabilitatii.
-diagnosticul comercial prin care se studiaza piata, segmentul detinut de intreprindere, perioadele de vanzare maxime si minime, sezonalitatea productiei e.t.c.


   Analiza vizeaza urmatoarele aspecte:
-evolutia vanzarilor pe ultimii 3 ani ( ca volum si ca structura teritoriala);
-principalii clienti interni si externi, furnizorii intreprinderii la care se urmareste respectarea termenelor de livrare, ca si posibilitatea substituirii lor cu alti furnizori mai competitivi;
-concurenta (principalii concurenti, volumul vanzarii acestora, al preturilor practicate, al facilitatilor de plata acordate e.t.c.);
-analiza distributiei care implica modul in care se realizeaza desfacerea pa piata interna (prin retea proprie, prin alte retele, cote procentuale e.t.c.) si pe piata externa (vanzarea directa sau indirecta).  Analiza se face pe perioada ultimilor 3 ani urmarindu-se si modul in care intreprinderea si-a respectat obligatiile contractuale.
-diagnosticul managerial si al resurselor umane are ca scop cunoasterea evolutiei volumului si structurii fortei de munca ca si a eficientei utilizarii fortei de munca.
   Diagnosticul resurselor umane -; se urmareste evolutia numarului de salariati, structura pe grupe de varsta, calificare, profesii, circulatia fortei de munca (I, E), utilizarea fortei de munca (extensiva, intensiva), salarizarea fortei de munca analizandu-se evolutia fondului de salarii,a influentei diversilor factori asupra acestui fond si a modificarii salariului mediu.
   Extensiva - se apreciaza prin indicatori specifici balantei timpului de munca (fondul de timp maxim disponibil, fondul de timp calendaristic si coeficienti de folosire a acestor fonduri de timp, durata medie a zilei si lunii lucratoare, pierderile datorate folosirii incomplete a timpului de munca.
Intensiva - calculul productivitatii muncii pe salariat, dinamica productivitatii muncii, influentele productivitatii muncii asupra modificarii rezultatelor activitatii economice.
   Diagnosticul managerial -; se are in vedere tipul de intreprindere (mari, mici si mijlocii), tipul de management aplicat (prin proiecte, bugete), analiza organigramei intreprinderii si a relatiilor dintre compartimente, modul in care sunt gestionate carierele, CV membrilor conducerii si a tuturor persoanelor cu functii de conducere la nivel de sectie sau serviciu, actionariatul intreprinderii, ROF -; ul, respectarea fiselor postului, concordanta pe posturi in functie de conducere la toate nivelele, concordanta intre atributii si decizii, tipologia si structura deciziilor (curente, tactice si strategice), existenta diagramelor de relatii.
   In final punctele tari: existenta unui personal adecvat motivat corespunzator; puncte slabe: personal in deficit sau exces, motivat necorespunzator, starii conflictuale cu sindicatele etc. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool