Feature news

Showing posts with label Literatura GENERAL. Show all posts

Trasaturile baladei populare si baladei culte

Sursa 1:
-balada este o specie literara reprezentativa a literaturii populare romanesti

Fiind o specie folclorica,balada are notele caracteristice literaturii populare:
a)caracter anonim: 

-autorul este necunoscut,identitatea sa fiind pierduta in timp
-autorul este,de obicei,un om talentat din popor
b)caracter oral: 

-este transmisa din generatie in generatie prin viu grai
c)caracter colectiv: 

-au contribuit mai multi oameni la realizarea ei, pana a ajunge la forma actuala
d)caracter sincretic:

 -poate fi cantata
e)caracter expresiv:
-contine multe expresii si figuri de stil
In functie de continut baladele pot fi:

a)vitejesti(haiducesti, voinicesti)
b)istorice
c)haiducesti
d)pastoresti
e)fantastico-mitologice
-exista si balade care abordeaza teme din viata cotidiana si se numescnuveliste. (de exemplu:"Ghita Catanuta").


Diversitatea tipologica a baladelor dovedeste multitudinea aspectelor infatisate de acestea si receptivitatea deosebita a autorului anonim la toate aspectele care-l inconjoara.
In ciuda diversitatii tipologice baladele au cateva note definitorii generale:
-opere populare epice in versuri
-relateaza intamplari deosebite din trecut
-personajele au insusiri iesite din comun
-actiunea baladei este simpla
-baladele au un numar mic de personaje
-personajele sunt prezentate in antiteza


Sursa 2:
Balada culta, ca si cea populara, este o specie a genului epic. Ea porneste de la modelul celei populare, cu care are numeroase asemanari, existand insa si unele deosebiri intre ele.
Ambele tipuri de balada sunt opere epice in versuri, de mica intindere, insa cea populara are un autor anonim, s-a transmis pe cale orala, cunoscand mai multe variante, pe cand cea culta are un autor cunoscut si s-a transmis catre cititor pe cale scrisa. Modul de expunere predominant, caracteristic intregului gen epic, este si in balada culta tot naratiunea . Ca in orice opera epica, si aici, sentimentele autorului sunt exprimate prin intermediul naratiunii, al actiunii si al personajelor. Actiunea se constituie fosubiect al operei literare, fiind prezente si celelalte marci ale narativitatii - spatiu, timp, personaje, conflict.
Concluzionand asupra celor aratate anterior, balada culta este o opera epica, alcatuita in versuri, de mica intindere, cu un conflict puternic si o actiune dinamica, in care se povestesc intamplari deosebite, dramatice, savarsite de personaje neobisnuite, cu caractere opuse. Elementele fantastice lipsesc, dar este prezenta hiperbola, prin care se evidentiaza caracterul neobisnuit al intamplarilor si al personajelor prezentate in antiteza.
In literatura universala, balada culta s-a manifestat inca din perioada Renasterii si de aceea unii cercetatori considera ca balada populara romaneasca „ar fi de origine culta, ea fiind difuzata de profesionisti (guzlari) de origine sud-duna-reana, care performau un teritoriu, continand si elemente epice occidentale" (Mircea Anghelescu). Au scris balade culte G.A Burger, Fr. Schiller, L. Uhland, S.T. Coleridge, G.G. Byron, Al. de Musset, Oscar Wilde, R. Kipling s.a.
In literatura romana, aceasta specie epica a fost cultivata de Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, George Cosbuc, George Topirceanu, St. O. losif, Radu Gyr, Stefan Augustin Doinas, Radu Stanca, Marin Sorescu.



www.google.ro
Learn more »

Suprarealismul - O miscare colectiva si internationala


-provine din frantuzescul surrealisme = suprarealism
-reprezentanti: G.Apollinaire, Andre Breton, L. Aragon.
Curent artistic si literar de avangarda care proclama o totala libertate de expresie, intemeiat de Andre Breton(1896-1966) si dezvoltat mai ales in deceniile trei si patru ale secolului trecut(cu aspecte si prelungiri ulterioare).
Primul care a utilizat termenul intr-o acceptie legata de creatia artistica a fost G.Apollinaire in Les Mamelles de Tiresias, subintitulata "drama suprarealista"(reprezentata in 1916). Începuturile miscarii se leaga de grupul( nonconformist si de evident protest antiburghez) de la revista pariziana "Litterature" (1919) condusa de A.Breton, L. Aragon si Ph. Soupault, care – reclamandu-se de la tutela artistica a lui Rimbaud, Lautreamont si Mallarme – capteaza tot mai mult din indrazneala spiritului innoitor si agresiv al dadaismului(mai ales dupa ce in 1919, acesta isi mutase centrul de manifestare de la Zürichla Paris). De altfel, atat in "Literatura"(unde Breton publica, in colaborare cu Soupault, "Campurile magnetice", primul text specific suprarealist), cat si in alte reviste, textele dadaiste alterneaza cu cele ale noii orientari ce avea sa se numeasca apoi suprarealism. Sunt doua miscari apropiate, avand scriitori comuni, dar alianta nu va dura.
În 1922 se produce ruptura si dupa doi ani de framantari, cautari si tensiuni polemice se constituie "grupul suprarealist"(A.Breton, L.Aragon, Ph.Soupault, P.Eluard, B.Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, desi unii cercetatori autorizati (recent M.Sanouillet) considera ca suprarealismul nu a fost altceva decat forma franceza a dadaismului, A.Breton, dimpotriva, a sustinut totdeauna ca este inexact si cronologic abuziv sa se prezinte suprarealismul ca o miscare iesita din dadaism. În 1924 A.Breton, publica primul sau "Manifest al suprarealismului" in care, fixand net anume repere ale miscarii – antitraditionalismului, protest antiacademic, explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie, inlaturarea activitatii premeditare a spiritului in actul creatiei artistice etc. – o defineste astfel; Automatism psihic prin care isi propune sa exprime, fie verbal, fie in scris, fie in orice alt chip, functionarea reala a gandirii, in absenta oricarui control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice sau morale. Suprarealismul crede ca adevarul si arta se afla" in realitatea superioara a anumitor forme de asociatie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gandirii" eliberate de constrangeri.
Miscarea se extinde in medii artistice diverse (cuprinzand artisti plastici, cineasti etc.) si in mai toate tarile Europei, dar cunoaste convulsii interioare care duc la noi separari din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimiteaza doua directii: cea anarhista, "ortodoxa", de la revista "Revolution serrealiste" al lui Breton(care, in manifestul "Legitima aparare" respinge ideea "oricarui control, chiar marxist asupra experientelor vietii interioare") si cea "comunista" reprezentata de revista "Claire"(director Jean Berbier) spre care – vor gravita pana la urma, majoritatea suprarealistilor cu exceptia lui Breton (care adera, in 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea sa pastreze o totala independenta artistica).
Disensiunile politice survin si mai violent dupa 1929, cand cazul Trotzky produce noi scindari intre suprarealisti protestatari, asa-zis "stalinisti"(Aragon, Eluard, Picasso, P. Naville, G. Sadoul etc.) si cei trotzkysti sustinuti de Breton sau cei reprezentand un crez exclusiv artistic(R. Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, A. Artaud, R. Vitrac etc.). În 1929 la dat de 15 decembrie Breton publica "Al doilea manifest al suprarealismului"(in care incerca sa stabileasca incidenta dialectica intre vis si actiunea sociala, intre activitatea poetica, psihanaliza si actul revolutionar), iar in 1933 se rupe total de comunism considerandu-se reprezentantul autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, intre altii R. Char, Bunuel, Salvator Dali).
În 1938 pleaca in Mexic, unde fundeaza impreuna cu Trotzky "Federatia internationala a artei independente" si, alaturi de acesta si de Diego Riviera, publica al treilea "Manifest" al suprarealismului ( in realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea razboi mondial si al ocupatiei Frantei, Breton este in SUA(va fi si acuzat de dezertiune de catre suprarealistii din patrie care participa activ la Rezistenta); se intoarce in Franta in 1946 incercand sa reinvie un nou grup suprarealist, dar fara rezultate notabile. Se poate aprecia ca o data cu al doilea razboi mondial suprarealismul, chiar daca a supravietuit in unele forme si aspecte epigonice, nu a mai constituit o miscare cum fusese in perioada interbelica. Experienta suprarealismului – din care Breton a facut o adevarata cruciada pentru "recuperarea totala a fortei noastre psihice" – depasea literatura si urmarea, in fond o modificare a sentimentului vietii prin negarea distinctiei dintre existent, virtual, potential si neexistent si prin o abandonare totala fata de "automatismul psihic pur", singurul capabil sa determine acest punct al spiritului in care viata si moartea, realul si imaginarul, comunicabilul si necomunicabilul, inaltul si adancul, inceteaza de a mai fi simtite in Chip contradictoriu.
În conditiile unei violente(pana la scandal) polemici anticonventionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertatii absolute se cauta faptul psihic nud si elementar(in lumea subconstientului, a experientelor onirice, a mecanismelor sufletesti irationale transmise direct, fara interventia cenzurii logice), considerandu-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esente si potentialitatii. Proclamata revolutie supranaturalista pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism distructiv ce a evoluat spre o fronda indreptata impotriva structurilor logice a caror alterare ti abolire devine programatica si este urmarita atat prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiectiilor onirice, a halucinatiilor) cat si pe alte cai de la hipnoza si delir pana la drogare si patologie declarata( dementa, paranoia etc.). Suprarealismul a lasat vizibile amprente si in alte literaturi din perioada interbelica. Un aspect specific l-a luat in Spania(unde imagismul debordant este o tendinta constanta a spiritului spaniol aplecat spre o deformare a datelor reale, impinse, adesea, in planul metamorfozelor onirice).
În poezie a fost prezent, cu accente diferite, in experienta scriitorilor "generatiei din 27", ca si alti poeti(J.Larea, R. Alberti, chiar Garcia Lorca, V. Aleixandre, D. Alonso, M. Altolaguirre, E. Prados,P. Salinas). În Italia unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare(cu toate straduinta lui C. Malaparte si a revistei "Prospective" de a-l aclimatiza si propaga), suprarealismul e vizibil, partial macar, in opera lui M. Bontempelli, in poezia lui A. Palazzeschi, A. Gatto, S. Quasimodo s.a. La fel in Anglia, unde cel mai de seama reprezentant este D. Gascoyne si grupul lui din jurul revistei "New Verse". Forme si nuantari particulare a luat in SUA unde si-a prelungit ecourile(sporadic) si dupa al doilea razboi mondial. La noi suprarealismul nu a avut un ecou deosebit; s-a manifestat alaturi de dadaism(si la aceleasi reviste avangardiste) intr-un prim val intre 1924 si 1934, continuand sa se retraga la activitatea unor scriitori ramasi credinciosi miscarii(Gherasim Luca, Paul Paun, Gellu Naum etc.).
Pe langa inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul “a exaltat o literatura – poezie"(G. Picon), o fluiditate lirica, o libertate asociativa, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale care au largit si au adancit sensibilitatea poetica a contemporaneitatii.

   SURSA 02
 
   O miscare colectiva si internationala a unor intelectuali si artisti ai secolului al XX-lea, urmarind emanciparea omului prin contestarea radicala a valorilor utilitare ale societatii burgheze. Ansamblul ideilor, actelor si operelor acestui grup din 1924 pana in 1969.
„O atentie deosebita au acordat suprarealistii visului si halucinatiei, exploatate de romanticii tarzii sau metafizici (Novalis, Nerv al), pe care i-au considerat ca precursori, acestia din urma atribuind visului o valoare si o semnificatie simbolica si filosofica. Suprarealistii s-au ocupat intens si de celelalte forme de alterare a structurilor logice: hipnoza, delirul, dementa, drogarea s.a. a...iDupa al doilea razboi mondial, activitatea grupurilor suprarealiste n-a mai cunoscut amploarea perioadei interbelice, cand asemenea grupuri au aparut mai in toate tarile lumii. a...iIn Romania, S. nu a avut un rasunet deosebit. Din 1933, influenta S. in miscarea romaneasca de avangarda scade. Un al doilea val suprarealist, proclamat drept ade varatul suprarealism romanesc, a aparut dupa 1934, fiind reprezentat prin doua directii: una, avand in frunte pe Gherasim Luca*; alta, condusa de Gcllu Naum*. Caracterizate prin impingerea exceselor suprarealiste pana la ultimele lor limite, aceste miscari au dispai-ut in jurul anului 1947".


   SURSA 03
 
   Suprarealismul este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri ulterioare).
Suprarealismul în literatură
Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a fost Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulată "dramă suprarealistă" (reprezentată în 1916).
Începuturile mişcării se leagă de grupul (nonconformist şi de evident protest antiburghez) de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de André Breton, Louis Aragon şi Phillipe Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Arthur Rimbaud, Lautréamont şi Stephane Mallarmé – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului (mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atât în Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura.
În 1922 se produce ruptura şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist" (André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, André Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din Dadaism.
În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalism, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii de premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel: Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află "în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.
Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice.
Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, "ortodoxă", de la revista Révolution surréaliste a lui Breton (care, în manifestul "Legitimă apărare" respinge ideea "oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare") şi cea "comunistă" reprezentată de revista Claire (director Jean Berbier) spre care vor gravita, până la urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică).
Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Leon Trotzky produce noi scindări între suprarealiştii protestatari, aşa-zis "stalinişti" (Louis Aragon, Paul Éluard, Pablo Picasso,P. Naville, George Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti, susţinuţi de Breton, sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic (Roger Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, Antonin Artaud, Roger Vitrac etc.).
În 1929, la data de 15 decembrie, Breton publică Al doilea manifest al suprarealismului, în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar, iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, între alţii, René Char, Luis Buňuel, Salvador Dali). În 1938, Breton pleacă în Mexic, unde fundează împreună cu Leon Trotzky "Federaţia internaţională a artei independente" şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea "Manifest" al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA (va fi şi acuzat de dezertare de către suprarealiştii din patrie, care participă activ la Rezistenţă).
Breton se întoarce în Franţa în 1946, încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru "recuperarea totală a forţei noastre psihice" – depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii, prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi printr-o abandonare totală faţă de "automatismul psihic pur", singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în chip contradictoriu.
În condiţiile unei violente (până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute, se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi. Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism destructiv, ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare şi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor), cât şi pe alte căi, de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie declarată (demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică.
Un aspect specific l-a luat în Spania (unde imagismul debordant este o tendinţă constantă a spiritului spaniol, înclinat spre o deformare a datelor reale, împinse adesea în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor "generaţiei din 27", ca şi alţi poeţi (Juan Larrea, Rafael Alberti, chiar Garcia Lorca, Vicente Aleixandre, Damaso Alonso, Manuel Altolaguirre, Emilio Prados, Pablo Salinas).
În Italia, unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare - cu toată străduinţa lui Curzio Malaparte şi a revistei Prospective de a-l aclimatiza şi propaga) - suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui Massimo Bontempelli, în poezia lui Antonio Palazzeschi, Alfonso Gatto, Salvatore Quasimodo ş.a.
La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este David Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei New Verse. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile, sporadic, şi după al doilea război mondial.
Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul "a exaltat o literatură–poezie"(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale, care au lărgit şi au adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.
Suprarealismul în România
În România, suprarealismul a fost teoretizat şi practicat de revistele Alge şi urmuz. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă de controlul conştiinţei. Generaţia a doua a suprarealiştilor români D.Trost şi Gherasim Luca scriu şi publică diverse manifeste, astfel încât curentul, care-şi consumase in anii treizeci vigoarea la Paris, în 1947 îşi mută capitala la Bucureşti. Cel mai de seamă poet suprearealist român rămâne totuşi Gellu Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Umanism - Miscarea Social-Culturala(Curent Literar)


   Umanismul este miscarea social-culturala inspirata de conceptia ca omul, fiind o fiinta superioara, se poate perfectiona prin cultura si arta. in opozitie cu ideologia si cultura medievala, curentul umanist promoveaza increderea in propria capacitate de dezvoltare spirituala si intelectuala a fiecarui om si militeaza pentru evolutia multilaterala a personalitatii. Umanistii impulsioneaza atitudinea de respingere a oprimarii si a injosirii omului, incurajand manifestarea demnitatii si plenitudinii morale. Pornind de la premisa ca apogeul dezvoltarii armonioase a omului a fost atins in Antichitate, prin idealul "omului universal", umanistii au studiat cu entuziasm culturile si limbile greaca si latina. in cadrul acestei miscari s-au format numerosi carturari de mare eruditie filozofica, istorica, filologica, literara si in alte domenii, denumite si astazi umaniste.
• Umanismul in cultura europeana
Umanismul a fost initiat in epoca Renasterii (secolele XIV-XVI), ca reactie impotriva Feudalismului, iar centrul miscarii umaniste a fost Italia, de unde ideile sale generoase s-au raspandit in aproape toate tarile Europei. Renasterea Europeana i-a avut ca reprezentanti pe Dante, Petrarca, Boccaccio, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Niccolo Machiavelli in Italia; pe Francois Rabelais, Pierre Ronsard si Michele Montaigne in Franta; pe Thomas Morus in Anglia; pe Martin Luther in Germania, pe Erasmus din Rotterdam in Olanda etc. Dezvoltarea culturii are loc in ritm rapid prin infiintarea de Universitati in toate marile orase europene, in cadrul carora s-au organizat biblioteci dotate, in principal, cu operele clasice ale Antichitatii, intre care Biblioteca Vaticanului (1455) cuprindea peste 1200 de volume. Aparitia tiparului, inventat de catre Gutenberg in 1440, a facut posibila tiparirea nu numai a operelor antice, dar mai ales ale cartilor scrise in limbile nationale. Astfel, in 1623 sunt tiparite, la Londra, 36 de piese ale lui Shakespeare, intr-un tiraj de o mie de exemplare. Principalele directii (idei) ale umanismului au fost: *reconsiderarea si valorificarea traditiilor culturale ale Antichitatii; *formarea si dezvoltarea omului ca spirit universal ("uomo universale");
*pretuirea eruditiei, a demnitatii si libertatii umane; *omul sa fie dominat de ratiune; *armonizarea fiintei umane cu natura inconjuratoare; *folosesc ca limba de cultura latina si slavona.
Umanismul romanescIn Tarile Romane, curentul umanist se dezvolta incepand cu secolul al XVII-lea, cand apar primii carturari cunoscatori ai culturii clasice si ai limbilor greaca si latina, ca: Udriste Nasturel, Varlaam, Simion Stefan, Dosoftei, Nicolae Milescu. Activitatea si scrierile marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Ipn Neculce apoi Dimitrie Cantemir in Moldova, Stolnicul Constantin Cantacuzino in Tara Romaneasca, au determinat aparitia unui umanism specific romanesc, cum ar fi elogiul adus Tarilor Romane pentru lupta impotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a poporului si a latinitatii limbii romane. Ei au pus bazele istoriografiei nationale, contribuind la tiparirea primelor carti de cult religios in limba slavona. Umanismul romanesc are ca sursa cultura renascentista de tip occidental sau oriental si, mai ales, umanismul popular. Obiectivele principale au fost: reconstituirea istoriei, afirmarea latinitatii limbii si romanitatii poporului roman in spatiul carpato-danubian-pontic, lupta pentru independenta de sub ocupatia otomana, pretuirea naturii ca model al artei.
Tarile Romane s-au numarat printre primele centre ale tiparului in Europa Rasariteana, la Targoviste luand fiinta prima tipografie. Un rol esential l-au avut si domnitorii luminati, care au construit biserici sau monumente laice si care au infiintat scoli domnesti ori biblioteci voievodale: Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir etc.
Activitatea cronicarilor ajunge la stralucire in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, iar Letopisetele lor realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre. in conceptia cronicarilor, istoria este purtatoare de valori educative, iar operele lor constituie si un act de mare patriotism, principala preocupare fiind aceea a recuperarii trecutului "sa nu se uite lucrurile si cursul tarii" si sa nu se piarda "in negura emii". (Miron Costin).

   SURSA 02
 
   Dincolo de diferentele de viziune si stil dintre scriitori, exista in fiecare eopca unele trasaturi commune operelor mai multor creatori. Scriitori dintr-o anumita perioada care vizeaza acelasi principii estetice, prefera anumite genuri si specii literare si utilizeaza in opera lor modalitati artistice similare formeaza un current literar. p6f8fm
Un concept mai larg decat acela de current literar este curentul cultural , care se refera la oamenii de cultura dintr-o epoca, uniti de copuri social-politice si culturale commune. Scriitori care fac parte dintr-un current cultural nu au intotdeauna aceleasi principii estetice.
Printre cele mai importante curente culturale ale epocii modernet amintim umanismul si iluminismul , iar dintre curentele literare : clasicismul, romantismul, realism, naturalism, simbolismul, expresioismul, etc.
UMANISMUL - miscare social-culturala dezvoltata in Renastere, caracterizata prin dezvoltarea sincrona a stintei, a artelor si a civilizatiei inginerare.
- Propune emanciparea personalitatii omenesti de sub orice forma de …..
- Centrul miscarii umaniste a fost Italia
- Termenul de umanism prezinta doua sensuri : unul larg, de dragoste fata de oameni, si unul restrans , de interes fata de valorile antichitatii Greco-latine, in legatura cu Renasterea, termenul de “umanism” se foloseste cu unele sensuri.
- Pentru scriitori din Renastere, creatiile antice devin modele, surse de inspiratie
- Renasterea isi construieste un ideal de “om universal”, multilateral : armonios, dezvoltat fizic, pasionat iubitor de cunoasteri si de frumos, om de cultura si de actiune in acelasi timp.
- Umanismul romanesc s-a impus mai tarziu in sec XVII, o data cu primii carturari ce au impus istoriografiei nationale; in timp ce domnitorii au edificat monumentele religioase si laice
- Un rol essential l-au avut scolile si bibliotecile familiilor voievodale, cum au fost cele detinute de Constantin Brancoveanu, stolnucul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir.
- Tarile Romane s-au numarat printer cele dintai centre ale tiparului din Europa Rasariteana
- Umanismul romanesc s-a folosit de traditia culturala a antichitatii pentru argumentarea originii latine a poporului si a limbii noastre
- Cronicarii umanisti au sustinut idei fundamentale : continuitatea existentei acestui neam pe teritoriul tarii, untatea nationala, rolul civilizator al cartii tiparite, respecul pentru adevar si documente, forta educative a istoriei , emanciparea romanilor prin cultura si printr-o educatie permanenta.
REPREZENTANTI:
- Italia: Francesco Petrarea, Giovanni Boeeaccio,
- Franta : Francois Rables, Pierr De Ronsard
- Germania : Martin Luther
- Anglia : W. Shakspeare
- Spania : Lope de Vega , Calderon de la Bareta
- Tarile de Jos : Erasmus din Rotterdam
- Tarile Romane : Neagoe Basarabi, Varlaam, Dosoftei, Nicolae Milescu
Renasterea romaneasca va straluci o data cu aparitia cronicarilor, in secolul al XVII-lea : Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculcea, stolinucl Constantin Cantacuzino. Momentul de varf al umanismului romanesc a fost atins de Dimitrie Cantemir, spirit de stralucire al vremii sale, personalitatea cu adevarat renascentism.


   SURSA 03
 
   Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două semnificaţii:
* Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.
* Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.
Istoric
Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alte vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre "humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care îşi au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie. În secolul al XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile" (studia humanitatis), înţelegându-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai Renaşterii, noţiunea de "humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cultură care, desăvârşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest nume. Cuvântul "Umanism" în înţelesul actual apare mult mai târziu, şi anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer
Inceputurile Umanismului modern
În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literaţii italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă limba greacă veche şi traduc în italiană operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor romani.
Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor şi savanţilor umanişti, apreciaţi pentru erudiţia lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului şi perfecţionarea imprimeriilor, dar şi de dezvoltarea oraşelor şi universităţilor, locul de întâlnire al învăţaţilor. Un eveniment important îl constituie înfiinţarea "Academiei" din Florenţa sub impulsul lui Cosimo de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umanişti ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo şi Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes şi Avicenna şi acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii, picturii şi arhitecturii din epoca Renaşterii. Aşa, de exemplu, Pirro Ligorio pictează tabloul "Alegoria Ştiinţelor".
Răspândirea Umanismului în Europa
Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda. Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează schimburile culturale.
Aspecte
Religie

Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist" (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.
De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare varietate de gândiri filosofice şi religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi permit să îndeplinească, suplimenteze sau suplinească rolul religiilor şi în special să fie adoptat ca filosofie de viaţă completă. Într-un număr de ţări, din motive legate de legile care acordă drepturi "religioase" specifice, filosofia de viaţă umanistă seculară a fost recunoscută ca "religie". În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o religie în sensul limitat al autorizării umaniştilor să oficieze ceremonii de obicei conduse de reprezentanţi ai cultelor religioase. Departe de a "declara umanismul religie", această luare de poziţie pur şi simplu declară echivalenţa dreptului umaniştilor de a acţiona în moduri de obicei specifice religiilor, cum ar fi marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieţii.
Umanismul renascentist şi accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanţii consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.
Cunoaştere
Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.
Speciism
Unii au interpretat umanismul ca pe o formă de speciism, care consideră oamenii mai importanţi decât alte specii. Filosoful Peter Singer, el însuşi umanist, afirma că "în ciuda multor excepţii individuale, umaniştii în general s-au dovedit incapabili să se elibereze de una dintre cele mai centrale [...] dogme creştine: prejudecata speciismului". El a chemat umaniştii să "ia poziţie împotriva [...] exploatării nemiloase a altor fiinţe simţitoare" şi s-a legat de unele afirmaţii din Manifestul Umanist III despre care credea că acordă "prioritate intereselor membrilor propriei noastre specii". Cu toate acestea, el a remarcat de asemenea că acelaşi Manifest afirmă că oamenii nu au "niciun drept dumnezeiesc sau inerent de a supune alte animale" şi a admis că "organizaţiile care au făcut cel mai mult pentru animale au fost independente de religie".
Optimism
Umanismul include o atitudine optimistă faţă de capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană; îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă suferind pentru a fi răsplătiţi după.
Influenţele Umanismului
Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi se găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie autorilor antici, preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se studiază totuşi scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri.
Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe", 1532). Ei apelează la popor să participe la viaţa publică.
Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai umani.
În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Romantismul - Curent Literar

 

  Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o complexitate uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la etichetari si delimitari stricte definitive. Curentul literar este o miscare literara de o anumita amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune intr-o anumita perioada istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci.
In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul.
Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul. Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in campul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte adeseori contradictorii.
Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie.
In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats, Shelley, Shakespere– in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania, Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia.
Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si elemente clasice sau realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national. Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu.
In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape. Intr-o prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Carlova, Heliade Radulescu sau Gh. Asachi prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi ca exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia primeaza.
O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresianu.
O a treia etapa postpasoptista cand burghezia realizeaza monstruoasa coalitie tradand masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie critica si pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu in natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai Eminescu.
Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi si mai tarziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu.
Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a poporului.
Specificitatea romantismului romanesc se exprima in specii literare ca doina si balada de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul in versuri sau in proza si se concretizeaza in opere de aparte tinuta estetica si inalt mesaj patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul romanesc sunt: "Poezii populare ale romanilor", "Coana Chirita la Iasi"(Vasile Alecsandri), Cantarea Romaniei (Alecu Russo).
Principalele caracteristici ale romantismului universal:
- romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine, izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat.
- fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale.
- izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite, dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului, considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc de exprimare a sentimentelor.
- personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului. Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. In toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori, neasteptata transformare.
- in timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii estetice, ca uratul, grotescul – in opozitie cu frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat in trasaturi contraste – un fizic frumos ascunde un suflet murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil.
- genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; in proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism, intr-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; in drama asistam la un conflict violent in care se infrunta eroi antagonici care cultiva tirada retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o "lovitura de teatru".
Particularitatile romantismului
Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare.
Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, in Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere.
Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice.
Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste, sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta.
Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor, viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica.
Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare ca un avant al genului individual in cautarea Absolutului.

   SURSA 02
 
   Romantismul este al doilea mare curent si are o arie de extindere mult mai larga, el cuprinzand pe langa Europa si America si Asia. Asemenea clasicismului are influente si in muzica si pictura. Aparitie
Romantismul cunoaste o perioada pregatitoare, numita preromantism, in Anglia in secolul XVIII si este exprimarea unei profunde nelinisti, indoieli, dezamagiri, cautari, incertitudini in raport cu siguranta, rationalismul, detasarea clasicilor. Asadar se contureaza o reactie de respingere a clasicilor. Preromantismul a cunoscut o concentrare in literatura engleza datorita unui grup de poeti. Ca stare de spirit este nostalgia, visarea, nelinistea etc. ei cultivand anumite teme sau motive vechi, dar transpuse intr-o atmosfera si un spatiu cat mai modern : viata este shimbatoare, fortuna labilis, vanites vanitatum, totul e desertaciune. Atmosfera este de mister, neliniste propice fantomelor, spiritelor, atmosfera este una rece , de luna rece numita atmosfera osianica ; Osian era pseudonimul poetului J. MacPherson.
Din romantismul englez se extind ecouri in literatura franceza la sfarsitul secolului XVIII. Se vor implica si in peisajul literar al Frantei, de exemplu Volney istoric si poet francez care l-a insotit pe Napoleon in timpul campaniei in Egipt. Acesta contempland imaginea piramidelor, Volney ajunge la o stare de pesimism a zadarniciei ca toate civilizatiile au fost supuse trecerii timpului, de aici motivul ruinelor si al mormintelor dezvoltat in lucrarea sa „Meditatii asupra ruinurilor imperiilor”.
Dar programul romantismului va fi concentrat in Franta prin contributia lui Victor Hugo care fixeaza liniile esentiale ale noului curent in prefata dramei sale istorice „ Cromwell” aparuta in 1827. Dintre teoreticienii romantici se retin fratii Schlegel in Germania, M. De Stael din Franta exilat de Napoleon, astfel cristalizandu-se noul curent.
Romantismul a fost un curent complex, depasind cu mult limitele stramte ale clasicismului si s-a manifestat in doua mari directii : romantismului pesimist a nelinisrii existentei, al meditatiei grave, trecerii universale, zadarniciei, dramei, conditiei umane, marcata de necunoastere in raport cu dorinta de cunoastere, de aici un refugiu cu problematica religioasa, in natura exotica, in iubire, in sine, mai reprezentant in romantismul apusean, dar sunt si elemente distinctive si in cadrul romantismului roman Gr. Alexandrescu, V. Carlova, M. Eminescu si romantismul revolutionist, dinamic, extravertit care a favorizat, insotit si reflectat marile transformari revolutionare moderne. Reprezentant de frunte este Victor Hugo, cel mai mare poet al Frantei.
Romantismul revolutionist a fost dominant in tarile aflate sub asuprire nationala, respectiv si in tarile romane unde expresia dominanta a acestui curent era militantismului si mesianismul, increderea in viitor, aceasta fiind trasatura dominanta a pasoptistilor romani.
In acelasi timp cunoastem mai multe etape, prelungindu-se pana in a doua jumatate a secolului XIX, pentru ca el este corelat cu formarea spiritului modern in viata sociala, politica, publica, filozofica, libertatea sociala si nationala, formarea natiunilor, program de unitate nationala, aparitia statului modern, conceptul de republica, abolirea monarhiei, „de afirmare a individului” si „ a valorii umane” indiferent de originea sociala.
Apare ca o reactie total impotriva clasicismului, a prejudecatilor feudale, ce urmau fixitatea pentru ca romantismul exprima spiritul maselor, poporului, al aventurilor acestora deschise spre progres, emancipare asa se si motiveaza interesul deosebit al romantismului pentru literatura populara, demonstrand prin aceasta vechimea, valorile artei si superioritatea clasica populara fata de aceea a clasicilor reprezentanti ai nobilimii.
Estetica
Curentul romantic realizeaza o innoire spectaculoasa aproape radicala a esteticii literare, o imbogatire si diversificare a perspectivei estetice. Aceste trasaturi se regasesc in toate, in universul tematica si in personaje.
Largirea universului tematic exprima esenta temporal-artistica a romantismului care exprima stare de reverie, imaginatie, fecunda inepuizabila, tentatia absolutului, aspiratia spre ideal spre o lume desavarsita, spre mit, setea de cunoastere tot mai impinsa spre totalitate, aceasta stare deliranta de a patrunde in necunoscut sub semnul faustismului, un motiv medieval germanic pus in circulatia culta de romantism si neoclasicism, de Goethe in opera sa „Faust” , in care este prezentata capacitatea sacrificiului deliberat de sine in scopul cunoasterii, pactul omului cu diavolul in scopul cunoasterii.
Romanticii compun un conflict puternic si mai complex dintre eu cun sine, lumea, societatea imperfecta, reprosandu-i divinitatii imperfectiunile umane. Asadar romantismul redescopera mitul si redau o interpretare moderna sub semnul acestui conflict. Un bun exemplu este opera „Cain” de Byron in care apare motivul biblic mitul lui Cain, din care reiese principiul satanismului, dar romantic, conform caruia nu Cain este vinovat, ci Dumnezeu l-a creat astfel, a sadit in sufletul sau sentimentul vinovatiei si a pedepsei si atunci obsedat de aceasta a provocat moartea pentru a cunoaste acest sentiment.
Romantismul cultiva evadarea din lumea reala in cea mitica intru-un spatiu si timp abstract, de aici rezultand specificul unor teme.
Tema istoriei
Evadarea intr-un timp istoric national sau universal ce era de foarte multe ori idealizat, intrucat din trecut se desprind modele comportamentale si idealuri : libertatea, sacrificiul de sine, puterea exemplului inaintasilor fata de contemporan.
Starea dominanta este aceea a zadarniciei inutilitatii, a trecerii universale, a dezvoltarii ciclice si irepetabile si eul impartaseste aceasta soarta, de aici motivul ruinelor, zidurilor vechi.
Tema naturii
Tema naturii este un cadru propice de meditatie, de melancolie, de interiorizare, de traire superlativa, unica si de contemplatie.
Romantismul manifesta preferinta pentru un peisaj exotic foarte montat, floral, viu, pitoresc. Proiectia a fost impusa in literatura de B. De Saint Piere in lucrarea „Paul si Virginia”.
Moment predilect al starii de vraja in natura este acela al noptii, astfel romantismul contureaza o multitudine de motive favorizante relatiilor totale dintre eu si natura, de aici reiese motivul noptii.
Clasicismul este un curent al solarului in raport cu romantismul care este un curent al nocturnului.
Scriitori preromantici sunt: in Anglia, Joung, in Franta A. De Musset creatorul cilului liric „Noptile”, iar in Germania Novalis cel mai mare poet al nocturnului.
Sub semnul nocturnului se definesc si alte motive, precum cele cosmice, luminoase cu preponderent motivului luminii, motivului nocturn si selenar, steaua si luceafarul ca un punct de referinta a trecerii macrocosmicului. Mai apar si motive vegetale: floarea albastra, flori de tei, flori de nufar, motive acvatice: izvorul, lacul, marea.
Tema iubirii
Profund asociata cu aceea a naturii intrucat implinirea visului de iubire este raportata la un peisaj natural, feeric, intim, uneori deschis spre misterul cosmic, din natura poetul isi gaseste un punct de referinta pentru interiorizarea trairii sale intime. In lirica romantica sentimentul dominant este al iubirii pentru ca aceasta era privita ca o cale specific umana de implinire, deci de cunoastere a misterului existentei. Nostalgia spre altceva absolut sau ideal era frecvent substituita de nostalgia spre o iubire ideala sau pierduta, de aici si natura speciilor : meditatie intima, pastelul.
Motivul dominant al iubirii, dar cu extintie si in alte motive, este cel al visului, acestuia i se coordoneaza motivul dorului din literatura romana, norocului ce exprima o fericire trecatoare, intrucat si iubirea este supusa trecerii de aici rezulta motivul trecerii in care femeia apare ca inger cu ochi albastri si parul blond in opozitie cu barbatul care apare ca un demon cu ochi negri.
Romanticii au redescoperit bogatia, originalitatea artei literaturii populare si au pus-o in prim plan in opozitie cu literatura clasica, vrand sa demonstreze vechimea si fumusetea genului artistic popular.
In literatura romana se regasesc teme si motive ale literaturii populare : relatia om natura, motivul zburatorului, mitul iubirii.
Specii ale literaturii populare realizeaza o spectaculoasa innoire a literaturii culte prin transferul in literatura culta a literaturii populare si adaptarea aceasta literaturii romantice, astfel ei redescopera miturile care vor fi inzestrate cu sensuri moderne.
Creatorii basmului cult in literatura germana sunt Fratii Grimm, in literatura franceza O. Perault, in literatura daneza C. Anderson si in cea romana Eminescu.
Tema filozofica
Un registru problematic deosebit de variat expima insasi complexitatea universului, meditatii asupra timpului care este suportul existentei, finit si infinit, asupra spatiului, vietii, sensului ei, raportului dintre om si divinitate, problemele fericirii, mortii, sensul si scopul cunoasterii.
Personajul literar
Si personajele cunosc o imbogatire si diversificare aproape deosebita. Mediul social este diversificat, atotcuprinzator: de la rege la vagabond. Personajele sunt surprinse in devenire, in formare, trecand prin diferite varste si medii, ele sunt complexe, uneori chiar contradictorii. Ele de cele mai multe ori se grupeaza sub semnul unei scheme intre satanic si angelic, dar oricare ar fi ele exprima insusiri exceptionale.
S-au impus anumite tipuri umane cum ar fi regele erou, vagabondul, cersetorul, evadatul, binefacatorul, orfanul, cupluri regasite etc.
Genuri si specii literare
Romantismul infirma cele trei conceptii clasice si realizeaza o fuziune de genuri si specii literare si o imbogatire a acestora, astfel creeaza specii noi prin transfer din literatura populara: mitul, basmul, balada, legenda, doina.
Specii noi ale genului liric sunt pastelul terestru si cosmic, meditatia intima si filozofica si poemul filozofic.
In genul epic: romanul istoric, Walter Scott, Victor Hugo, romanul pasional, romanul misterelor, fantastic, nuvela istroica, fantastica, pasionala, „O alergare de cai” de Costache Negruzzi, „Mochetiera de la Florenta”, „Sarmanul Dionis” si „Zoe”, basmul cult etc.


   SURSA 03
 
   Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior.
Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage.
Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi ea o importanţă fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang) şi în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special literatura şi muzică (deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în şcoli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea care va da naştere Realismului.
Arte frumoase
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul şi neoclasicismul sunt pur şi simplu două feţe ale aceleaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate, deci, prin idealizarea realităţii.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea memoriei. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-şi fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Goya creează un joc de lumini şi umbre care accentuează situaţia dramatică reprezentată.
Deşi Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea conducând poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influenţa burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său rudimentar, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul engelz William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menţionate mai sus.
Romantism literar
Romantismul literar şi-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea, manifestându-se în paralel cu romantismul artelor plastice şi cu cel muzical. Migraţia influenţelor impuse de curent determină coexistenţa lui alături de alte curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de exemplu, parnasianismul).
Trăsături
* Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul, feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica, meditatia, poemul filozofic şi nuvela istorică.
* Cultivă sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare, minimalizând raţiunea şi luciditatea.
* Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor şi din trecutul istoric.
* Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural nocturn.
* Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilor în pasteluri şi prin reflecţii asupra gravelor probleme ale universului în meditaţii.
* Acordă o importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative.
* Construirea eroilor exceptionali, care acţionează în imprejurări ieşite din comun, precum şi portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume; personajele romantice nu sunt domiante de raţiune, ci de imaginaţie şi de sentimente.
* Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemarginite, ca proiectie subiectivă a spiritului uman, concepţie preluată de la filozofii idealişti.
* Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal atât în structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor, ideilor exprimate
* Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât şi în poeme filosofice.
* Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului
* Asumarea poziţiei demiurgice (demonice) faţă de universul creat
* Preferinţa pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidenţă antonimiile specifice unei existenţe contradictorii
* Lărgirea viziunii estetice prin inovaţie la nivelul speciilor literare al tematici, motivelor si limbajelor artistice 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Dadaismul -


   Dadaismul reprezinta miscarea avangardista ce ia nastere in 1916 sub conducerea lui Tristan Tzara. Acesta, impreuna cu intelectualii, dezertorii, refugiatii politici si toti cei care erau impotriva razboiului se reunesc la cabaretul "Voltaire", in Zurich (Elvetia) si incearca sa raspunda absurdului prin absurd.
Dadaismul este in primul rand un spirit de revolta indreptat impotriva nu doar a unor principii literare, ci si a unui mod de viata si a unui tip de societate. Negatia dadaista merge pana la anularea sensului limbajului vazut ca artificial, incapabil sa exprime adevarul sens al vietii.
Principiul estetic dadaist este unul bazat pe aleatoriu, ceea ce reprezinta si modul in care sunt compuse poeziile: "Pentru a face o poezie dadaista/ Luati un ziar./ Luati o pereche de foarfeci./ Alegeti din ziar un articol care sa aiba lungimea pe care vreti sa o dati poeziei voastre./ Decupati articolul./ Taiati cu grija toata cuvintele care formeaza respectivul articol si puneti toate aceste articole intr-un saculet./ Agitati-l incetisor./ Scateti cuvintele unul dupa altul, dispunandu-le in ordinea in care le veti extrage./ Copiati-le cuviincios. Poezia va va semana./ Si iata-va un scriitor infinit de original si inzestrat, cu o sensibilitate incantatoare, desi, se intelege, neinteleasa de oamenii vulgari."
Acest fragment face parte din "Manifest despre amorul slab si amorul amar", care, impreuna cu Manifestul DADA din 1918, constituie cele mai importante scrieri teoretice ale dadaismului. Pe langa Tristan Tzara, ca reprezentanti ai curentului dadaist, se numara si Hans Arp (sculptor), Max Ernst (pictor), Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard (poet).

   SURSA 02
 
   Dadaismul-provine din franţuzescul dadisme( dada = ” căluţ de lemn “ în limbajul copiilor), denumirea mişcării este arbitrară şi nu are nici o legătură etimologică cu termenul respectiv.
S-a lansat pe 6 februarie 1916 ca o miscare anti-artistica, in sensul ca a respins felul in care arta era definita, perceputa si apreciata in perioada contemporana. Curentul fondat la Zurich, Elvetia, a reprezentat o reactie la Primul Razboi Mondial. Nu avea elemente estetice bine definite, dar adeptii curentului impartaseau aceeasi atitudine nihilista fata de asteptarile traditionale ale artistilor si scriitorilor.
Cuvantul `DADA` inseamna calut de jucarie sau tata, dar a fost ales mai mult pentru sonoritatea sa naiva. Dupa Zurich, curentul s-a raspandit cu usurinta in Berlin, Hanovra, Paris, unele parti ale Rusiei si New York. Fondatorul acestui curent este poetul de origine romana Tristian Tzara, caruia i s-au alaturat scriitorii Hugo Ball si Richard Hulsenbeck si artistul plastic Hans Arp. Pictorii romani Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamps din Statele Unite si Max Ernst, K. Schwietters din Germania.
In Zurich, miscarea isi avea centrul la Cabaretul Voltaire patronat de Hugo Ball, unde adeptii se adunau pentru a-si exprima ideile. In Statele Unite, dadaismul si-a stabilit sediul central la galeria `291` Alfred Steiglitz si studioul lui Walter Aresbergs. Pentru ca si-a pastrat neutralitatea pe timpul celor doua razboaie mondiale, Elvetia a reprezentat locul ideal pentru cei care au refuzat serviciul militar sau pentru cei care doreau sa-si exprime liber ideile.
Din punct de vedere artistic, dadaismul contopeste elemente ale futurismului italian, cubismului francez si expresionismul german. Pledeaza pentru neprevazut, arbitrariul total, abolirea formelor si organizeaza spectacole prin care se pronunta impotriva artei, gustului estetic sau moralei.
In manifestul miscarii `Dada` se vorbeste despre delimitarea dintre gandire si expresie, se contrazice totul pana la negare: `abolirea logica, dansul neputinciosilor creatiei: dada; abolirea arheologiei: dada; abolirea profetiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinta indiscutabila in fiecare zeu produs imediat al spontaneitatii:dada. Marele secret este aici: gandirea se face in gura. Apriori, dada pune inaintea actiunii si inainte de tot: Indoiala. Dada se indoieste de tot.(T. Tzara)`.
Din martie 1919, o data cu T. Tzara, miscarea se muta la Paris, unde intra in contact cu scriitorii din grupul miscarii suprarealiste Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault), cu A. Jacques Vache etc.
Multi dadaisti publica in revista lui Francis Picabia `391` (infiintata la Barcelona in 1917, transplantata la New York, Zurich, apoi la Paris) unde apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, Rene Magritte, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.
Se reiau spectacolele de scandal si in mai 1921 se regizeaza procesul intentat lui M. Barres acuzat de `delict impotriva securitatii spiritului`. Dupa ce in 1921 Picabia se separase de miscare, in 1922 se produce ruptura intre dadaism si grupul lui Andre Breton, din care se va dezvolta suprarealismul.
Dadaismul supravietuieste inca datorita personalitatii lui Tzara abordand tendinte protestar-anarhice (jignirea `sfintelor precepte curente` si `epatarea filistinismului` din `oroarea de academism` – George Calinescu), facand din arbitrar si din hazard principii ale creatiei(Tristan Tzara: "Luati un jurnal, luati o pereche de foarfeci, alegeti un articol, taiati-l, taiati pe urma fiecare cuvant, puneti totul intr-un sac, miscati... ").
Dincolo de nihilismul si de enormitatiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledand pentru o libertate absoluta promovand inventii plastice si verbale adesea seducatoare care au largit investigatia artistica si a creat o atmosfera propice pentru indrazneala si experiente uluitoare.
La noi in tara, dadaismul este vizibil, partial, in unele productii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate in reviste de avangarda asa cum ar fi: `unu`, `Contimporanul`, `Integral`, `Punct`, `75 H.P.` unde alaturi de elemente suprarealiste se recunosc si cele futuriste etc. Caracteristica miscarii romanesti de avangarda literara este chiar eclectismul. De aceea un dadaism in stare pura este mai greu de descoperit.


   SURSA 03
 
   Generaţia de artisti de dupa primul război mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care nu dadea semne ca s-ar apropia de sfârsit a fost una din cele mai radicale din istoria umanitatii.
Intelectualii, dezertorii, refugiaţii politici, toti revoltatii impotriva absurditatii acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire", in Zürich, capitala Elveţiei, pe atunci stat neutru.
Vrând sa raspunda absurdului prin absurd, ei îsi manifesta revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice.
Marcel Iancu va scrie: „Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaţei pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul simţ aşa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine.”
Astfel, manifestul dadaist a fost publicat într-un prim şi singur număr al revistei Cabaret Voltaire.
Denumirea mişcării
Originea numelui este neclară. Sunt păreri care susţin că vine din afirmaţia Da, folosită foarte des în discuţiile purtate de iniţiatorii mişcării, de origine românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvintul românesc ţara) şi Marcel Iancu. Alte păreri susţin că iniţiatorii mişcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înţeparea cu un cuţit a unui dicţionar Francez German, şi deschizând cartea acolo unde indicau loviturile.
Numele mişcării lor este ales prin hazard, dintr-un dicţionar Larousse. El apare dupa ce initiatorul mişcării, Tristan Tzara introduce un creion in Marele dicţionar francez Larousse şi acesta se opreşte în dreptului cuvîntului onomatopeic dada.
Denumirea curentului dadaism provine din franţuzescul dadisme ( dada = ” căluţ de lemn “ în limbajul copiilor). Dadaismul ia nastere în mod oficial la 6 februarie 1916.
În conformitate cu manifestul Dada, mişcarea nu ar trebui să se numească Dadaism, având oroare de cuvintele terminate în –ism, cu atât mai puţin să fie considerată o mişcare artistică.
Reprezentanţii dadaismului:
* în literatură: Tristan Tzara, Richard Hülsenbeck, Hugo Ball;
* în pictură: Marcel Iancu, Francis Picabia, Pablo Picasso, Marcel Duchamp;
Definiţia şi descrierea mişcării
Curent cultural şi artistic nonconformist şi anarhic îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă, dezvoltat plenar între 1916 şi 1923 şi înfiinţat în Zürich la 6 februarie 1916 de poetul de origine română Tristan Tzara, căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamp(S.U.A.), Max Ernst, Kurt Schwitters (Germania), etc.
Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul(cf. Tristan Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 şi seriei manifestelor ”Dada” I-VII) cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.
In manifestul acestei miscari, ”Dada”, se vorbeste despre o cautare a unei extreme limite a divorţului dintre gândire şi expresie, contrazice totul, neagă totul, ridicând nihilismul şi mistificarea la rangul de principii supreme: abolirea logice, dansul neputincioşilor creaţiei: dada; /…/abolirea arheologiei: dada; abolirea profeţiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinţă indiscutabilă în fiecare zeu produs imediat al spontaneităţii: dada . /…/Marele secret este aici :gândirea se face în gură…Apriori, dada pune înaintea acţiunii şi înainte de tot: Îndoiala. Dada se îndoieşte de tot.(T. Tzara).
Dadaismul şi suprarealismul
Din martie 1919, o dată cu T. Tzara, mişcarea se mută la Paris, unde se întâlneşte cu scriitorii din grupul miscarii suprarealiste André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault), cu A. Jacques Vache etc.
Mulţi dadaişti publică în revista lui Francis Picabia ”391” (înfiinţată la Barcelona în 1917, transplantată la New York, Zürich, apoi la Paris) unde apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, René Magritte, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.
Se reiau spectacolele de scandal şi în mai 1921 se regizează procesul intentat lui M. Barrès acuzat de ”delict împotriva securităţii spiritului”. După ce în 1921 Picabia se separase de mişcare, în 1922 se produce ruptura între dadaism şi grupul lui André Breton, din care se va dezvolta suprarealismul.
Dadaismul supravieţuieşte încă datorită aproape exclusiv personalităţii lui Tzara şi – ca o variantă – lettrismului lui Isidore Isou), abordând tendinţe protestar-anarhice (jignirea ”sfintelor precepte curente” şi ”epatarea filistinismului” din ”oroarea de academism” – George Călinescu), făcând din arbitrar şi din hazard principii ale creaţiei(Tristan Tzara: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi totul într-un sac, mişcaţi … ").
Principiile teoretice nu sunt aplicate, însă, cu toată stricteţea. Iată de exemplu câteva versuri ale perseverentului dadaist Jean Arp(cunoscut mai ales ca sculptor): Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet /Tou les trois suivent/ le tic-tac de père”. Dincolo de nihilismul şi de enormităţiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută promovând invenţii plastice şi verbale adesea seducătoare care au lărgit investigaţia artistică şi a creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.
Manifestări dadaiste în cultura română
În România, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă aşa cum ar fi: ”unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”, ”Punct”, ”75 H.P.” unde alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste etc.. Caracteristica miscării româneşti de avangardă literară este chiar eclectismul. De aceea un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Expresionismul - Curent Literar


   In literatura, expresionismul este identificat ca o revolta impotriva realismului sau naturalismului. Se prezinta ca o cautare a unei realitati psihologice sau spirituale. Curentul trece dincolo de inregistrarea unor evenimente exterioare surprinse in secventa lor logica. Franz Kafka sau James Joyce au apelat la tehnica specifica expresionismului, fluxul constiintei, in conceperea romanelor. In teatru, August Strindberg este considerat initiatorul miscarii expresioniste. Termenul a fost folosit pentru prima data in literatura in primele decenii ale secolului XX de catre grup de dramaturgi germani: Kaiser, Toller si Wedekind. Trasatura definitorie a operei lor era distorsionarea realului. In urmatorii ani, in domeniul literaturii s-au inregistrat doar influente expresioniste printre care se pot mentiona operele lui Karel Capek in "R.U.R." (1921) si Eugene O'Neill in "Imparatul Jones" (1921).

   SURSA 02
 
   EXPRESIONISM. Curentul ce apare in Germania, intre anii 1911-1925; denumirea lui provine din francezul expressionisme si germanul Expressionismus. Se deosebeste in mod fundamental de naturalism si impresionism. Spiritul creator nu mai ramane pasiv, nu mai este supus obiectului, ci se reflecta in exterior, Venind sa dea expresie intregului. Expresionismul se manifesta cu intregul sau cortegiu de fenomene, prin trairile halucinatorii, reprezentarile fantaste, deformate ale lumii, constiinta finala, apocaliptica, generate de priza societatii timpului. Lumea, considera ei, a ajuns la un capat, e perioada declinului civilizatiei industriale, incapabila de a mai produce ceva nou, de a renaste, precum pasarea Phoenix, din propria-i cenusa. in consecinta, cum nimic nu se schimba, se pune punctul final, se apropie sfarsitul, dupa cum sugereaza titlul lunui volum de poezii a lui Kurt Pinthus, "Menschheitsdammerung". Expresionismul exprima strigatul fiintei, der Schrei, infiorata de iminenta catastrofei universale, de impasul constiintei metafizice. Worringer propune pentru prima data termenul de expresionism in revista "Der Sturm" ("Furtuna"), prin articolul sau, "Zur Entwicklungsgeschichte der modernen Malerei", fiind legat de ceea ce descopera Munch si Van Gogh in tablourile lor, de unde se inspira si ideile grupului Der blaue Reiter. Pictorii expresionisti expun tablouri in care tonul predominant este negrul, cu personaje slabe, deformate, grotesti, fiinte ale sfarsitului de lume. Poetii germani Gottfried Benn, Georg Trakl, Georg Heym, Theodor Daubler, Paul Zech sunt nume sonore ale poeziei expresioniste, iar drama se remarca prin Reinhard Sorge, Ernest Barlach, Georg Kaiser, jBertold Brecht, avand drept precursori pe Strindberg si Wedekind.
Blaga este expresionist in "Poemele luminii" (1919), "in marea trecere" (1923), in piesele de teatru "Zamolxe" (1921), "Tulburarea apelor" (1923), cu ecouri in mai toate creatiile de mai tarziu. De (multe ori, el evoca imaginea unei lumi aflate in pragul dezastrului, generat de lipsa de putere a noilor demoni ai civilizatiei, simple artefacte ce nu schimba in bine esenta conditiei umane: "Umbla masini subpamantesti. in nevazut peste turnuri/ intercontinentale zvonuri electrice./ De pe case antenele pipaie spatii/ cu alte graiuri si alte vesti." ("Veac"). Semnele sfarsitului sunt prevestite de cocosi apocaliptici ce "tot striga/ tot striga din sate romanesti./ Fantanile noptii/ deschid ochii si-asculta/ intunecatele vesti." ("Peisaj transcendent"), in "Ioan se sfasie in pustie", este prezenta tema cunoasterii luciferice, Elohim, exilantul ingerilor pe pamant, fiind strigat cu disperare. in "Mesterul Manole" (1927), din seria acelor Verwandlungsdrama, tema mortii sacrificiale, datatoare de durabilitate, se conjuga cu cea a conceptiei bogomilice, dupa care Dumnezeu si Diavolul si-au dat mana pe ascuns, au facut un pact de a guverna lumea, ca doua parti ale unui intreg mai vast, multipolar. "Mesterul" lui Adrian Maniu contine conflictul dintre Manole si fortele naturii, maniate ca trebuie sa-1 slujeasca, luand o forma, iar in "Lupii de arama" domnita, regina Daciei, indeamna femeile sa se refugieze in munte, sa se uneasca cu piatra pentru a zdrobi legiunile romane, propulsate doar de oarba forta mecanica.
Aron Cotrus este coplesit de spiritul mesianic, care il indeamna sa se refugieze in natura, in mijlocul codrului, iar in "Ion" poporul constituie un rezervor de energie vie, la fel ca la Heynicke: "Das Volk stirbt nie!/ Aus ihm allein gebiert es neue MenSchheit, / Nicht aus den blassen Literarenfratzen dieser Tage,/ Die schon veraltet, wider uns, die Jugend stehn". c4k1910cx76fmq
Expresionismul e un glas de disperare al omului impotriva unei civilizatii acaparatoare, demonice, sufocanta prin mecanicitatea ei, prin lipsa de adaptare la coordonatele fiintei umane, ramasa la un nivel inferior de evolutie. Apropiat de expresionism este si constructivismul, legat de pictura dinamica, promotor fiind Vladimir Tatline si avand ca exponenti pe Malevitch in Est si, in Occident, gruparea De Stijl (cea mai reprezentativa opera arhitectonica este casa doamnei Schroeder-Schraeder, a gruparii De Stijl). Alte curente, in arhitectura si pictura, sunt internationalismul, promovat de Le Corbusier (pictor, teoretician, urbanist francez de origine elvetiana, cunoscut pentru "Orasul radios", "Le Modulor" si opiniile sale din "L Esprit nouveau", autor al vilei Savoye la Poissy), Gropius, Mies van der Rohe. Internationalismul este legat de cubism, reprezentat de Picasso ("Domnisoarele din Avignon", "Guernica") si Salvador Dali ("Persistenta memoriei"). Un alt curent, cel organic, in arhitectura este legat de numele lui Lloyd Wright, faimos proiectant american, autorul renumitelor "Prairie Houses", "Casa de pe Cascada" (Falling Water), "Guggenheim Museum".


   SURSA 03
 
   Expresionismul în artele plastice
   Expresionismul îşi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein - grupul Die Brücke ("Puntea") din Dresda - şi Franz Marc, August Macke - din jurul Almanahului Der Blaue Reiter ("Călăreţul albastru") din München - acoperind perioada 1905 - 1918. Vor adera mai târziu Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.
În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinuu.
Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.
În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.
Expresionismul în literatură
În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică. În roman, termenul este leagat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce (vezi: tehnica fluxului conştiinţei, stream of consciousness). În teatru, August Strindberg este considerat un precursor al mişcării expresioniste, deşi termenul poate fi aplicat unui grup de dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller şi Frank Wedekind. Opera lor este caracterizată de o bizară distorsionare a realului. Alţi dramaturgi, deşi nu erau afiliaţi curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) şi Eugene O'Neill în Împăratul Jones (1921). Mişcarea, deşi a durat puţin timp, a dat un avânt substanţial modernizării teatrului european.
Numeroase opere literare româneşti au intrat în atingere cu expresionismul. Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui curent. Un alt exemplu ar putea fi piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată. Opera „Săptămâna luminată” de Nicolae Brânzeu pe un libret de Constantin Pavel după piesa lui Mihai Săulescu; cu premiera în 1943 la Opera Română din Bucureşti. Aceasta din urmă poate fi considerată prima operă românească de orientare expresionistă; ea reliefează un tragism răscolitor, realizat cu o măiestrie uimitoare. Din nefericire, după 1990, nicio Operă din ţară nu a înscris-o în repertoriul ei.


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool