Feature news

Showing posts with label MUZICA_Formatii/Cantareti. Show all posts

George Enescu - Unul dintre cei mai importanti muzicieni Romani

  George Enescu este unul dintre cei mai importanti muzicieni romani ai tuturor timpurilor. Nascut la 19 august 1881 la Liveni (Botosani), Enescu si-a arata interesul pentru muzica de la o varsta foarte frageda, fiind indrumat de parintii sai dar si de un vestit lautar, Niculae Chioru. La numai 4 ani canta la vioara, iar la 5 ani sustine primul sau concert, urmand ca mai apoi sa studieze muzica alaturi de Eduard Caudella.
Pleaca la Viena si studiaza Conservatorul avandu-i ca profesori pe Joseph Hellmesberger si Robert Fuchs. Cu toate ca avea doar 12 ani, Enescu se adapteaza repede si reuseste sa incante publicul vienez cu interpretarea compozitiilor lui Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy. Intre anii 1895-1899 studiaza la Conservatorul de la Paris, iar la 6 ianuarie 1898 in cadrul Concertelor Colonne debuteaza cu propria opera "Suita simfonica Poema Romana, op. 1". Regina Elisabeta a Romaniei il admira pentru muzica sa, motiv pentru care este chemat foarte des sa sustina recitaluri la Palatul Peles din Sinaia.
   Odata cu inceputul secolului XX, Enescu s-a dedicat muzicii si a compus cea mai mare parte a operelor sale celebre. Printre acestea se numara "Rapsodia romana", "Rapsodii Romane", "Suita Nr. 1 pentru orchestra", sapte cantece pe versuri de Clément Marot si prima sa Simfonie. In timpul Primului razboi mondial ramane in Bucuresti unde exceleaza ca dirijor. In anul 1915 are loc primul concurs de compozitie George Enescu, in cadrul caruia muzicianul oferea castigatorilor sume de bani din venituri proprii precum si sanse in interpretarea pieselor. In timpul perioadei interbelice calatoreste in S.U.A., unde sustie concerte la New York si Philadelphia. De asemenea, tot in aceasta perioada isi desfasoara activitatea de pedagog.
   Spre sfarsitul vietii, Enescu a compus "Cvartetul de coarde Nr. 2", "Simfonia de Camera pentru douasprezece instrumente soliste", "Poemul simfonic Vox Maris" pentru soprana, tenor, cor si orchestra, "Simfoniile Nr. 4 si 5" ramase neterminate. Dupa ce in Romania se instaureaza comunismul, George Enescu pleaca la Paris unde se stinge din viata la 4 mai 1955.

   SURSA 02
 
   S-a nascut la 19 august 1881 in nordul Moldovei, satul Liveni-Varnav, langa Dorohoi, imaginile si traditiile acestor locuri il vor influenta pe Enescu in toata creatia sa servindui drept un fundament, un punct de plecare in muzica. Provine dintr-o familie unde muzica avea loc de cinste: strabunicul Enea Galin era cantaret la strana inzestrat cu o voce deosebita. Bunicul, Gheorghe Enescu, preot, deci si el inzestrat cu o voce uimitoare. Tatal, Costache Enescu mostenise talentul vocal al stramosilor sai dar nu a dorit sa practice fiind invatator apoi agricultor.
   George Enescu era singurul copil al lui Costache si Maria deoarece doi frati mai mari murisera de mici iar alti cinci in urma molimii din 1878. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru. Copil fiind indragea muzica lautarilor din sat executand si el acasa aproape cu exactitate, pe un instrument creeat de el melodiile ascultate, astfel incat parintii sunt indrumati sa il duca la Iasi pentru a fi ascultat de profesorul si compozitorul Eduard Caudella, dascal ce il va invata notele si ii va aprecia inclinatiile deosebite catre muzica.
   La numai cinci ani, Enescu va compune prima sa lucrare Tara Romaneasca , opera de doisprezece masuri pentru pian si vioara. Indemnat de Caudell va pleca la Viena in 1888 unde va avea parte de educatie muzicala vasta studiind alaturi de marii comopozitri ai vremii. La Viena va locui la Joseph Hellmesberger-Jr., fiul directorului Conservatorului, de asemenea un interpret al acelor timpuri.
La 24 iulie 1889 apare pentru prima oara in public la Slanic, ca interpret demonstrand veleitati de virtuos violinist.
   In doi ani termina studiul obligatoriu de trei ani al viorii si va incepe studiul superior avandul ca profesor pe Joseph Hellmesberger-Jr iar armonia, contrapunctul si compozitia fiindu-i predate de profesorul Robert Fuchs. In capitala franceza a gasit un mediu artistic si intelectual care avea sa ii stimulze facultatile muzicale native. Printesa Bibescu l-a introdus in cercurile muzicale, l-a prezentat lui Saint-Saens, ca si lui Edouard Colonne, care a dirijat in 1898 prima auditie a Poemei romane .
Isi va finaliza studiile obtinand calificativul excelent , calificativ obtinut foarte greu.
Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formaţiile de cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin sonoritatea orchestrală a execuţiei.
   Din momentul aparitiei fenomenului Enescu , s-a produs inevitabil o reactie pozitiva in evolotia activitatii violonistice si muzicale romanesti. Primul sau recital la Ateneul Roman din 20 martie 1894, acompaniat la pian de insusi profesorul sau din Viena, Hellmesberger, recital urmat de acea abundenta de cronici elogioase la adresa copilului minune , nu putea sa nu produca o rezonanta deosebita in lumea muzicala din tara noasra si sa nu stimuleze interesul general pentru vioara si muzica in tara noastra. Apoi a urmat consacrarea lui George Enescu ca violinist de valoare internationala, prin obtinerea pentru prima oara de catre un violinist roman a Premiului I al Conservatorului din Paris, cu interpretarea Concertului nr.3 de Saint-Saens in cadrul Concertelor Edouard Colonne.
Insasi regina Carmen Sylva a fost o mare admiratoare a lui Enescu, i-a acordat sprijin si protectie, daruindu-i intreaga colectie originala a operelor lui Johann Sebastian Bach, la care Enescu tinea atat de mult si pe care, cu memoria lui fenomenala si pasiunea pentru aceasta muzica divina, avea sa si le insuseasca si sa le reproduca in concert totdeauna din memorie.
   La 11 februarie 1890, dupa un an de al absolvirea Conservatorului unde obtinuse Premiul Grand Prix, Enescu are primul sau concert de viaora cu Orchestra Colonne, solist in concertul de vioara de Beethoven. Acesta a fost inceputul carierei de solist, cuprinzand in mod deosebit turnee in Statele Unite ale Americii, incepand din 1923, cariera care nu i-a intrerupt insa activitatea de compozitor, pentru care una din datele esentiale este anul 1931.
   In timpul Primului Razboi Mondial cat si in al Doilea Enescu va ramane in tara, dorind ca perioada grea din intreaga lume sa o treaca alaturi de poporul sau. In acest timp colaboreaza cu interpreti romani, avandu-l colaborator la pian pe Alfred Alessandrescu, si pune pe picioare spectacole de opera intre anii 1914 1919, cu contribuita orchestrei simfonice George Enescu din Iasi, toate aceste activitati aducandu-si aportul la formarea gustului muzical al romanilor. In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial va sustine concerte si turnee si in Rusia colaborand cu interpreti de origine rusa.


   SURSA 03
 
   George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.
   Copilăria
   Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
   Activitate
   Debutul ca interpret şi compozitor. Primii ani
   Intre anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
   Tot atunci, în acelaşi an, începe să dea lecţii de vioară la Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naştere mai multor lieduri, care alcătuiesc grupul de cântece "Sugi Cucu" în limba germană ale compozitorului. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
   Începutul secolului XX. Lucrări semnificative
   Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Claude Debussy, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc prima ediţie a concursului de compoziţie „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum şi şansa interpretării acestor piese în concerte.
   Perioada interbelică
   După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin)
   Premiul de compoziţie „George Enescu”
   Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziţie pentru cei mai talentaţi tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III şi menţiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
   Stilul muzicii lui George Enescu
   Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) şi exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”.
Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creaţii. Prin Festivalurile Internaţionale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în Bucureşti cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Robert Schumann - Compozitor/Pianist (Detalii/Bibliografie)

  Robert Schumann este unul dintre cei mai celebrii compozitori si pianisti germani ai perioadei romantice. Nascut la 8 iunie 1810 in Zwickau, Germania, Schumann este fiul unui editor, ce a avut grija ca fiul sau sa isi imbogateasca cultura atat in literatura cat si in muzica inca din copilarie. De la sapte ani Schumann compune muzica iar la varsta de paisprezece ani scrie un eseu despre estetica muzicii si contribuie la unul din volumele tatal lui sau. Unul dintre scriitori care au avut o influenta literara asupra operelor lui a fost Johann Paul Friedrich Richter.
   In 1828 paraseste scoala din Zwickau si pleaca intr-un turneu la Munchen. Incepe sa studiaeze dreptul la Leipzing insa isi neglijeaza studiile din pasiune pentru muzica, iar din 1829 incepe sa compuna. In 1837 se logodeste cu Clara Schumann, o pianista si compozitoare foarte talentata, cu care va avea cinci copii. Nu dupa mult timp isi accidenteaza mana dreapta iar sperantele ca el sa devina pianist au fost spulberate. Din dorinta de a face muzica, Robert Schumann se dedica complet compozitiei si ia cursuri de la Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Tot in aceeasi perioada compune o opera cu subiectul Hamlet.
   Reuseste sa se casatoreasca cu Clara abia in anul 1840, iar faptul ca se afla langa persoana iubita il stimuleaza si reuseste sa compuna in numai un an aproximativ 150 de piese. In anul 1841 se axeaza pe muzica orchestrala si scrie simfonii si compozitii pentru pian si orchestra. Un an mai tarziu, in timp ce sotia sa era pleacata intr-un turneu, incepe sa compuna muzica de camera si sa-si arate romantismul prin piese precum "Quintetul pentru Pian". In 1842 obtine postul de profesor la conservatorul din Leipzig si se cocupa de compozitii corale. In 1844 se muta alturi de Clara la Dresda si trece printr-o perioada de depresie, neputand compune o buna perioada de timp. Incepe sa compuna din nou in 1850 si scrie opera "Genoveva". Cativa ani mai tarziu, compozitorul intra din nou intr-o stare de depresie, urmand sa fie internat intr-un azil. Aici Robert Schumann se stinge din viata in anul 1856.


   SURSA 02
 
   8 iunie 1810 - se naste Robert Schumann , unul dintre cei mai importanti compozitori germani. Sotia sa, Clara Schumann, a fost la randul ei compozitor si o talentata pianista. Schumann a compus mai multe lucrari pentru pian, multe dintre ele destinate celor cinci copii ai cuplului, dar si compozitii foarte dificile pentru Clara.
   Fiu al unui librar, a demonstrat de la bun inceput ca avea talent muzical, fiind pasionat atat de pian, cat si de literatura. Dar inca de foarte tanar era pasionat de scrierile lui J.P.F. Richter, de compania feminina si mai ales de sampanie, gusturi pe care si le-a pastrat toata viata. In 1821 a plecat la Leipzig pentru a face studii de drept, dar in loc de asta a preferat sa se ocupe de muzica si literatura. A scris in acea perioada cateva bucati pentru pian si a luat lectii de la Friedrich Wieck. Dupa un  timp  petrecut la Heidelberg, unde oficial se pregatea studiind dreptul, dar de fapt se ocupa doar de muzica, si-a convins familia ca trebuie sa devina pianist.
   S-a dovedit surprinzator de convingator, a obtinut acceptul - si ce era mai important, sprijinul material - si in 1830 locuia impreuna cu Wieck la Leipzig. Dar in curand a inceput sa aiba probleme cu degetele. Chiar daca nu a mai putut exersa ca inainte, a continuat sa compuna in acelasi ritm ca inainte, multe lucrari datand din aceasta perioada.
   Un rol destul de important in  viata sa l-au avut si relatiile amoroase, Robert Schumann aprinzandu-se extrem de repede, dar plictisindu-se in la fel de scurt timp, cu o singura mare exceptie, care avea sa ii marcheze definitiv viata. In 1835 era indragostit nebuneste de fiica lui Wieck, Clara, chiar daca fostul sau profesor facea toate eforturile pentru a-i desparti. Cei doi s-au logodit in 1837, dar apoi au petrecut mult timp despartiti, iar Schumann a trecut printr-o perioada de depresii si crize. Abia in 1839 au incercat sa faca in asa fel incat sa nu mai fie nevoie de consintamantul lui Wieck, dar abia in 1840 au reusit sa se casatoreasca. Schumann, stimulat in buna masura de faptul ca pentru prima data era alaturi de femeia iubita, compune mai mult si mai bine decat oricand. In doar un an va termina circa 150 de piese, unele dintre ele adevarate capodopere, majoritatea inspirate de legatura dintre el si Clara. Schumann, in calitatea sa de compozitor si pianist, a facut ca pianul sa ia parte cu totul la exprimarea emotiilor, mult peste partile vocale.
   Din 1841 insa Schumann s-a indreptat spre muzica orchestrala: a scris simfonii si o minunata compozitie pentru pian si orchestra, special pentru Clara, bucata ce va deveni primul pas pentru Concertul pentru Pian. Apoi, in 1842, in timp ce Clara se afla intr-un turneu (Schumann detesta sa o insoteasca) compozitorul a inceput sa scrie muzica de camera, reusind prin piese precum Quintetul pentru Pian sa aduca o caldura romantica si in egala masura o anumita prospetime acestui gen.
Mai tarziu, incepand cu 1843, a inceput sa se ocupe de compozitii corale, a fost profesor la noul conservator din Leipzig, condus de Mendelssohn. Dar nu s-a descurcat prea stralucit in noua postura didactica, la fel cum nu a reusit nici sa fie un dirijor prea bun. Schumann si Clara s-au mutat in 1844 la Dresda, dar compozitorul a continuat sa aiba perioade de depresie, in care nu putea lucra. Abia in 1847 - 1848 a reusit sa compuna din nou, scriind opera Genoveva (a carei premiera a avut loc in 1850 la Leipzig, cu un succes moderat), dar si muzica de camera. In 1850 va capata un post la Dusseldorf, dar dupa o perioada prolifica, Schumann s-a prabusit din nou in depresii, iar intre 1852-1853 starea sa de sanatate era tot mai precara. A renuntat la slujba si in scurt timp a inceput sa aiba halucinatii, a incercat sa se sinucida (speriat de ideea nebuniei) si in final a fost internat intr-un azil, unde avea sa moara in 1856. La capataiul sau au fost pana in ultima clipa Clara Schumann si tanarul compozitor Brahms.


   SURSA 03
 
   Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului german.
   Biografie
   Perioada timpurie

S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în egalitate către cultivarea în literatură şi muzică în acelaşi timp. El însuşi povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.
   La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe pe Lord Byron şi autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă literară exercitată asupra sa a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinereţe, "Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât şi tutorele său dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.
   1830-1839
   Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paşte în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie mamei sale, "Întreaga mea viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi conştient în muzică şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
   În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în ambele locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria von Weber erau neglijaţi în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism al preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.
Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârşeşte logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
   În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol, C şi B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu zgomotele falsităţii. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuşi a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar apreciaţia sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate generoasă care l-a remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese precum Warum şi In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero şi Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viaţa reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muştiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieţii sale se sfârşeşte.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută şi cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influenţă a stat la baza perfecţiunii textuale din compoziţii precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns şi Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) şi Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deşi balada dramatică este mai puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume, una ideală, în care mişcările sale sunt aproape precum dorinţele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea cuvenită. În timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut în cadrul Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziţiei muzicii de cameră şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute şi admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziţia de cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei experienţe de viaţă şi a impulsului de a o exprima.
   Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soţia sa în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca editorială şi pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături şi îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar şi clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden şi Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
   Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost puternic influenţate de către Schumann, care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carneţelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani, iar uvertura în 1853.
După 1850
Între 1850 - 1854 textul operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
   La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la mal confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 este ridicată o statuie de A. Donndorf la mormântul său.


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Antonio Lucio Vivaldi (Preotul Rosu)

  Antonio Lucio Vivaldi este unul dintre cei mai importanti compozitori al tuturor timpurilor. Fiu al sotilor Giovanni Battista Vivaldi si Camilla Calicchio, Antonio Vivaldi s-a nascut la 4 martie 1678 in Venetia. La varsta de 15 ani a primit tonsura monarhala iar la 25 de ani a fost ridicat la rangul de preot, fiind numit Prete Rosso (Preotul Rosu) datorita culorii parului sau.
   Cu timpul, din cauza unor probleme de sanatate, Vivaldi s-a detasat de ocupatiile sale ce tineau de biserica si s-a consacrat compozitiei si invatamantului. Nu dupa mult timp ajunge profesor de vioara la Ospedale della Pieta, unde instruieste si dirijaza orchestra de fete a Institutiei, facandu-le cunoscute in intreaga Europa. Profesorul Vivaldi ramane in aceasta functie pana in anul 1740. Cu toate ca situatia sanatatii lui nu era un buna, Vivaldi calatoreste la Roma (unde canta in fata Papei), Amsterdam (loc in care a publicat cea mai mare parte a operelor sale), Praga, Florenta si Viena. In 1713, devine atat impresar cat si compozitor, acest statut aducandu-i artistului mari rivalitati. Una dintre cele mai plauzibile dovezi se regaseste in pamfletul scris de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda). De-a lungul intregii sale cariere Vivaldi a fost considerat un compozitor iesit din comun ce avea un stil extravagant si chiar scandalos. Cu toate acestea Vivaldi se bucura de un succes international fara precedent. Violonist, improvizator si unul dintre primii dirijori ai lumii, Vivaldi a introdus violoncelul, fagotul, mandolina, flautul, oboiul, orga si corurile de instrumente cu efecte de ecou in orchestra simfonica. El a respins conceptia structurata a lui Corelli, si a propus forma scurta de 8-10 minute, a unui concert in trei parti, cu trei tempouri italiene: repede-lent-repede.
Antonio Lucio Vivaldi a compus 27 de concerte pentru violoncel, 39 de concerte pentru fagot si, de asemenea, cel mai cunoscut concert numit "Anotimpurile". Marele compozitor s-a stins din viata, uitat de prieteni si de rude, la 28 iulie 1741 din cauza unei inflamatii interne si a fost inmormantat in cimitirul spitalului.

   SURSA 02
 
   Numit “Preotul rosu” din cauza culorii neobisnuite rosu-venetian a parului sau, desi era membru al clerului, Antonio Vivaldi nu a predicat, alegand sa se dedice invatamantului si compozitiei. Ca violonist, a calatorit la Dresda, Darmstadt, Amsterdam, Florenta, Praga, Viena si Roma, unde a cantat in fata Papei. A format o orchestra din copii orfani si nelegitimi aflati intr-un orfelinat numit La Pieta, capatand cu aceasta un renume european. Vivaldi a fost si impresar, activitate care l-a facut, de asemenea, cunoscut in intreaga Europa. Considerant extravagant pentru acea vreme, Antonio a fost violonist, improvizator si unul dintre primii dirijori. El este cel care a indraznit sa aduca violoncelul, fagotul, flautul, oboiul, mandolina si orga in orchestra simfonica si a utilizat pentru prima data coruri de instrumente cu efecte de ecou. De asemenea, are o contributie importanta in domeniul concertului instrumental, respingand conceptia structurata a lui Corelli si propunand o forma scurta, de 8-10 minute, a unui concert in trei parti, cu trei tempouri italiene: repede-lent-repede. Vivaldi utilizeaza dinamica contrastanta suprapusa pentru diferite instrumente si noteaza diverse expresii pentru agogica.
Creatie
Concerte instrumentale
27 concerte pentru violoncel;
39 concerte pentru fagot;
Cel mai cunoscut concert: Anotimpurile.


   SURSA 03
 
   Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.
   Viaţa
   Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei,Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino (In vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25.
   Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
   În ciuda sănătăţii precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi rude. La Ospedale della Pietà, a instruit şi dirijat orchestra de fete a Instituţiei (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.
   Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa şubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
   Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
* Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
* Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile);
* Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.
   Opera
   Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.
   Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Metallica - Una dintre cele mai de succes formatii Heavy-Metal

  Prima trupa de heavy metal care s-a bucurat de succes chiar si printre profani a luat fiinta in 1981 cand tobosarul Lars Urlich si vocalistul James Hetfield s-au intanlit in Los Angeles, California. Dupa intarirea trupei cu chiatristul Dave Mustaine si bass-istul Cliff Burton, trupa se muta la San Francisco in 1982 unde dupa cateva spectacole live incep a avea fani locali. In anul ce a urmat, Metallica s-a indreptat catre New York unde a semnat cu Megaforce Record sub egida careia a lansat primele doua albume. Desi talentatul chitarist Dave Mustaine a adus destule contributii ambelor albume a fost concediat datorita problemelor pe care le avea cu alcoolul. El a fost inlocuit de Kirk Hammet.
   Albumul de debut Metallica "Kill 'Em All" (1983) a impus standardele pentru scena thrash metal din anii '80. Cel de-al doilea album "Ride The Lightning" (1984) include piesele clasice "For Whom The Bell Tolls" si "Fade To Black".
   Dupa ce au semnat cu casa de discuri Electra Records in 1984, Metallica a inceput sa lucreze la "Master of Puppets" care a fost lansat in 1986. Un moment foarte greu a urmat pentru trupa, moartea lui Burton intr-un accident rutier, din Suedia, in care a fost implicat autobuzul pentru turnee al trupei. Trupa a decis sa mearga mai departe aducandu-l pe Jason Newsted cu care inregistreaza mini-albumul de cover-uri "Garage Days Re-Revisited" (1987).
   Primul album de studio in noua formula apare in 1988 "...And Justice For All". Acest album este probabil cel mai sofisticat album semnat Metallica datorita temelor abordate: control si independenta. Piesa care iese in evidenta pe acest album este "One" care descrie agonia unui soldat care calca pe o mina ramanand orb, fara maini si fara picioare. Cei mai multi fani considera acest album ca fiind ultimul album clasic facut de Metallica inainte ca trupa sa devina un produs comercial.
Producatorul Bob Rock vine in echipa Metallica si astfel, in 1991 ia nastere albumul "Metallica" cunoscut si sub numele "The Black Album". Album are un succes imens, nu numai in categoria fanilor muzicii rock. Baladele " Unforgiven" si "Nothing Else Matters"  devin foarte difuzate la radio si pentru prima oara trupa este acuzata "ca se vinde". Dupa trei ani de turnee continue, Metallica si-a asigurat locul in industria muzicala fiind considerata o forta vanzand milioane de albume in toata lumea.
   In 1995, trupa se intoarce in studio pentru a inregistra "Load" (1996) si "Reload" (1997). Trupa cunoaste iar succesul prin hiturile "Fuel", "Until It Sleeps" si "The Memory Remains".
Trupa decide ca 1998 sa lanseze un dublu CD "Garage Inc." care includea cd-ul din 1987 "Garage Days Re-Revisited" precum si o serie noua de cover-uri dupa Thin Lizzy, Black Sabbath, Queen, Nick Cave si Bob Seger. In 1999, Metallica realizeaza cu orchestra simfonica din San Francisco, doua inregistrati. Acestea se concretizeaza in lansarea unui dublu CD, a unei casete video VSH si a unui DVD care au inclus o colectie de cantece datand din era "Ride the Lightning" precum si cateva cantece noi.
   Anul 2000 a insemnat pentru Metallica mediatizatul proces impotriva  Napster (un site ce le permitea utilizatorilor sa share-uiasca si sa downloadeze muzica). Disputa s-a rezolvat fara implicarea autoritatilor.
   2001 s-a dovedit un an greu pentru Metallica, Newsted hotarand sa paraseasca trupa iar Hetfield sa se interneze intr-o clinica de dezintoxicare pentru a-si rezolva problemele pe care le avea cu alcoolul si drogurile.
   Inregistrarile pentru un nou album au inceput in 2002 sub indrumarea producatorului Bob Rock, care joaca rolul si de bass-ist. In 2003 se lanseaza albumul "St. Anger", foarte criticat de fani datorita lipsei solo-urilor de chitara ajunge totusi in prima saptamana de la lansare pe locul 1 in topuri. In acelasi an se alatura trupei Rob Trujillo.
   Metallica s-a intors in 2008 cu albumul "Death Magnetic". Acesta a ajuns pe primul loc in topuri chiar din prima saptamana iar trupa a plecat intr-un nou turneu mondial.
Metallica este considerata a fi cea mai populara trupa de heavy metal din toate timpurile fiind pe locul 16 in topul celor mai vanduti artisti in lume.
Discografie:
1983  - Kill 'Em All   
1984  - Ride the Lightning
1986  - Master of Puppets   
1988  - ...And Justice for All
1991  - Metallica
1996  - Load
1997  - ReLoad
2003  - St. Anger
2008 - Death Magnetic

   SURSA 02
 
   Biografie:
   Metallica este una dintre cele mai de succes formaţie Heavy-Metal din lume. grupul Metallica a fost înfiinţat în anul 1981 reuşind să vândă peste 95 de milioane de discuri în toată lumea. Succesul comercial a făcut din Metallica o formaţie foarte controversată. Ei fac parte din "Big Four Of Thrash" alaturi de Slayer, Megadeth si Anthrax.
În 1981, ziarul Californian “The Recycler”, găzduia o rubrică de anunţuri destinată muzicienilor în căutarea unor noi colegi de formaţie. Sub secţiunea “Heavy Metal” apăreau săptămânal, aproape obsesiv, aceleaşi două nume, Lars Ulrich şi James Hetfield, doi adolescenţi de 18 ani.
La sfârşitul anului 1982, începutul anului 1983, mişcarea din San Francisco, Bay Area Metal, luase amploare. Formaţii precum Antrax, Vio-lence, Sadus sau Exodus, începuseră să-şi facă un nume. Spre deosebire de scena din Los Angeles dominată de formaţii Glam-Metal sau Hair-Metal, aici Speed-ul şi Thrash-ul erau singurele genuri acceptate de către fani. Atitudinea “in-your-face”, stilul agresiv şi foarte rapid, au făcut din Metallica o favorită a publicului. Între timp caseta cu demo-ul formaţiei a ajuns de pe coasta de vest a Americii până pe coasta de est. Jonny şi Marcha Zuzula din New York, care înfiinţaseră casa de discuri Megaforce, le-au trimis 70 de dolari celor de la Metallica, pentru a putea face drumul dintre San Francisco şi New York cu tot echipamentul necesar.
În anul 1983, cu un nou chitarist principal, Kirk Hammett, Metallica intră în studioul din New York, pus la dispoziţie de către Megaforce Records, pentru a înregistra primul album.
Albumul de debut al formaţiei a făcut din Metallica liderul mişcării Trash. Cea mai mare formaţie din cele patru Mari ale Trash-ului: Metallica, Antrax, Megadeth (formaţie fondată de Mustaine) şi Slayer. Echilibrul şi corectitudinea adusă de Kirk formaţiei, atitudinea şi rifturile lui James, forţa lui Ulrich şi puterea bassului lui Burton, fac din “Kill’em All” un clasic, cel mai agresiv album Rock de până atunci. În acest context ceea ce Metallica a făcut pe “Ride the Lighting” a surprins pe toată lumea.
În 1985, înainte să intre din nou în studiou, pentru a înregistra un nou album, Metallica a fost pentru prima oară prezentă la festivalul Monsters of Rock din Dunnington. James a atras atenţia publicului (70.000 de oameni) de la început că nu sunt o formaţie ca celelălte (fiind programaţi să cânte între Ratt şi Bon Jovi 2 reprezentanţi ai Hair-Metalului): "If you came here to see spandex, eye makeup, and the words 'Oh baby' in every fuckin' song, this ain't the fuckin' band."
Master Of Puppets, primul album integral sub Elektra, este considerat de către majoritatea fanilor hard-core ai Metallica şi de majoritatea specialiştiilor ca fiind cel mai bun. Cel mai bun album Metallica, dar şi cel mai bun album Heavy-Metal al tuturor timpurilor.


   SURSA 03
 
   Metallica este cea mai de succes formaţie Heavy-Metal din lume. A luat fiinţă în anul 1981 reuşind să vândă peste 95 de milioane de discuri în toată lumea. Succesul comercial a făcut din Metallica o formaţie foarte controversată. Ei fac parte din "Big Four Of Thrash" alaturi de Slayer, Megadeth si Anthrax.
   Istorie
   Începutul (1981 - 1983)
   În 1981, ziarul Californian “The Recycler”, găzduia o rubrică de anunţuri destinată muzicienilor în căutarea unor noi colegi de formaţie. Sub secţiunea “Heavy Metal” apăreau săptămânal, aproape obsesiv, aceleaşi două nume, Lars Ulrich şi James Hetfield, doi adolescenţi de 18 ani.
Familia lui Lars tocmai se mutase din Danemarca la Los Angeles. Lars, înnebunit după formaţiile britanice care făceau parte din NWOBHM (Noul Val al Heavy-Metalului Britanic) şi cum de mic era pasionat de tobe, dorea să-şi facă propria trupă Heavy Metal. În scurt timp a reuşit să-şi facă o mulţime de conexiuni în lumea Metalului ce se dezvolta în California. Brian Slagel şi Ron Quitana – promotori şi editori – i-au devenit repede amici. Astfel, când Brian Slagel i-a oferit un loc pe compilaţia “Metal Massacre” lui Lars îi mai rămăsese minorul detaliu de a-şi face o formaţie.
James Hetfield locuia în Downey CA, era un tânăr introvertit şi foarte timid. Apartenenţa familiei sale la “Christian Science” a făcut ca James să fie respins de către mulţi din copiii de la şcola sa. Când avea 13 ani, tatăl său a decis să abandoneze familia (lucru cu greu acceptat de James), iar la vârsta de 16 ani îşi pierde mama (cancer – mama sa neputându-se trata din cauza religiei lor, încă un lucru greu de acceptat de către James ). Confuz şi deprimat, James a găsit salvarea în muzică. La 14 ani se apucase de chitară (după ce în prealabil studiase pianul şi tobele). Înfiinţează trei trupe “Obsession”, apoi “Phantom Lord” şi în final “Leather Charm”. Niciuna din ele nu a reuşit să reziste, destrămându-se destul de repede. După moartea mamei, el stă în casa unui bun prieten Ron McGrovney, pe care îl va convinge să înveţe să cânte la bass.
Împinşi de fostul chitarist al formaţiilor Leather Cham şi Phantom Lord, Hugh Tanner, James Hetfield şi Ron McGrovney iau legătura cu Lars Ulrich. Astfel, cei trei se întâlnesc în camera lui Lars. Ulrich a rămas surprins de cât de timid era Hetfield, în timp ce pe James l-a marcat (pe viaţă după cum declara) mirosul emanat de camera lui Lars, un miros specific de adolescent danez. Ron şi James nu au fost deloc impresionaţi de talentul lui Lars, Ron întrebându-se dacă Lars a mai cântat la tobe până atunci. Însă numeroasele “pile” pe care Lars le avea, au făcut ca cei trei să bată palma şi să încerce să construiască o formaţie împreună. Numele de "Metallica" a fost ales de Lars. Lars îl ajuta pe Ron Quintana, să aleagă un nume pentru o nouă revistă care să promoveze trupele metal şi NWOBHM (New Wave Of British Heavy Metal). Quintana a dorit să numească revista "Metallica", însă Lars i-a spus că e o idee foarte proastă şi repede i-a sugerat un alt nume, totul pentru a folosi el numele.
La începutul anului 1982, Metallica a înregistrat "Hit the Lights" pentru prima compilaţie "Metal Massacre" (Brian Slagel). Chitaristul Lloyd Grant a fost adus pentru a face soloul piesei, el nefiind un membru permanent al trupei. Pentru a aduce un chitarist full-time, Ulrich a apelat din nou la "The Recycler". La acest anunţ a răspuns Dave Mustaine din Huntington Beach, California, chitaristul formaţiei "Panic". Ulrich şi Hetfield au fost atât de impresionaţi de echipamentul lui Mustaine că i-au cerut să intre-n formaţie înainte să-l audă cântând. Metallica a început să cânte în cluburile din L.A. însă au fost primiţi cu rezerve de către public, lucru ce nu i-a descurajat, din contră au cântat şi mai tare şi mai repede. Însă, în cadrul trupei, tensiuniile între Dave şi Ron au crescut foarte mult. Numeroase altercaţii au existat între Dave şi Ron sau Dave şi James, de câteva ori Dave fiind dat afară din formaţie, însă el revenea a doua zi şi întreba dacă poate să continue, James răspunzându-i de fiecare dată “Ok…”. Astfel după numeroase certuri, totul culminând cu “incidentul” în care Dave a turnat o sticlă întreagă de bere în bassul lui Ron, cel din urmă fiind foarte aprope să se curenteze, Ron a decis să părăsească formaţia. Cu toate acestea Metallica a reuşit să înregistreze o casetă demo completă înaintea plecării lui Ron. Demo-ul s-a numit “No life ‘Til Leather” şi a atras repede atenţia fanilor şi promotorilor din California, în special San Francisco.
   Ulrich a apelat din nou la Brian Slagel pentru a-i recomanda un nou bassist. Brain i-a spus că ştie exact de cine au nevoie, Cliff Burton-“Trauma”. Astfel, James şi Lars au mers la un club unde concerta “Trauma”. Cum au intrat în club, o claie de păr roşu ce se mişca foarte repede pe scenă le-a atras atenţia. Pe lângă asta, sunetul pe care chitara acestuia îl scotea i-a uimit pe cei doi. După ce James a numărat corzile a exclamat: “that’s a bass dude!” (e bass frate!). După concert cei doi s-au dus la Cliff şi i-au spus că trebuie neapărat să-l fure! După ce au petrecut ceva timp împreună (6 luni) Cliff le-a spus că sunt de treabă şi că acceptă invitaţia de a se alătura Metallicii, mai ales fiindcă Trauma devenise plictisitoare pentru el. Condiţia pentru ca el să se alăture formaţiei era ca cei trei, James, Dave şi Lars să se mute în San Francisco. Lucru făcut cu plăcere, deoarece atmosfera din Los Angeles nu era de loc pe placul lor.
   La sfârşitul anului 1982, începutul anului 1983, mişcarea din San Francisco, Bay Area Metal, luase amploare. Formaţii precum Antrax, Vio-lence, Sadus sau Exodus, începuseră să-şi facă un nume. Spre deosebire de scena din Los Angeles, dominată de formaţii Glam-Metal sau Hair-Metal, aici Speed-ul şi Thrash-ul erau singurele genuri acceptate de către fani. Atitudinea “in-your-face”, stilul agresiv şi foarte rapid, au făcut din Metallica o favorită a publicului. Între timp caseta cu demo-ul formaţiei a ajuns de pe coasta de vest a Americii până pe coasta de est. Jonny şi Marcha Zuzula din New York, care înfiinţaseră casa de discuri Megaforce, le-au trimis 70 de dolari celor de la Metallica, pentru a putea face drumul dintre San Francisco şi New York cu tot echipamentul necesar.
Acest drum de câteva zile a fost hotărâtor pentru plecarea lui Dave din formaţie. Drumul fiind foarte lung, cei patru îşi petreceau nopţile la rude ale prietenilor apropiaţi. Dave sub influenţa alcolului a devastat multe din aceste locuinţe. Cei patru obişnuiau să bea foarte mult, iar Mustaine devenea violent. Temperamentul său vulcanic devenise intolerabil, în special pentru Cliff. Ajunşi la New York, fac cunoştinţă cu Jonny Z. Lars îl trage de-o parte şi îi spune lui Jon, că vor renunţa la chitaristul lor. Câteva zile mai târziu, când Dave tocmai se trezea după o noapte în care cei patru băuseră foarte mult (o noapte normală), Lars, James şi Cliff erau în camera sa. Ei i-au explicat că trebuie să plece. Şi că autobuzul său, cu care va face 4 zile până în San Francisco, pleacă în 45 de minute. Câteva ore mai târziu chitaristul formaţiei Exodus, Kirk Hammett, a fost adus în New York, pentru a fi testat de formaţie. După ce Kirk a dus la bun sfârşit soloul la cântecul Seek and Destroy, Lars şi James au fost de acord că el este soluţia ideală pentru a fi chitaristul principal al Metallica.
   Jonny şi Marshal le-au aranjat câteva concerte în zona New York, însă Metallica voia să repete şi în plus, neavând niciun ban, aveau nevoie şi de un loc în care să stea. Formaţia Anthrax avea o cameră de repetiţie în Queens, pe care le-a pus-o la dispoziţie. Camera în care cei patru au şi locuit. Vremurile erau grele pentru ei. Dormeau pe jos, neavând decât nişte pături, iar felul principal de mâncare era: “losers lunch”- dupa cum îi spuneau cei de la Antrax, (prânzul fraierilor) salam pe mână..fiindcă nu aveau nici măcar pâine. Preferau sa cheltuie putinii bani pe care ii castigau din concertele in cluburi pe alcool. James spunea "Alcoolul iti dadea impresia ca tine si de cald si de foame... desigur, era numai o impresie. Eram slabi si daca nu aveam noroc cu cate un fan dedicat care ne platea mese la restaurant din cand in cand, nu stiu ce-ar fi fost..." Kirk adauga "Singurul moment in care am avut bani a fost cand am mers in turneu prima data si aveam solda zilnica. Imi amintesc ca in zilele dintre concerte primeam 10 dolari fiecare, si in zilele cu spectacol doar 7, pentru ca puteam manca gratuit pe banii promoterilor" .
Membri
1981-1982
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Ron McGrovney (chitară bass)
* Dave Mustaine (chitară principala)
1982-1983
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Cliff Burton (chitară bass)
* Dave Mustaine (chitară principala)
1983 - 1986 (albumele Kill'Em All, Ride the Lightning, Master of Puppets)
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Cliff Burton (chitară bass)
* Kirk Hammett (chitară principala)
1986 - 2001 (albumele Garage Days Re-Revisited, ...And Justice for All, Metallica, Load, ReLoad, Garage Inc, S&M)
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Kirk Hammett (chitară principală)
* Jason Newsted (chitară bass)
2001 - 2003 (albumul St. Anger)
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Kirk Hammett (chitară principală)
* Bob Rock (chitară bass)
2003 - prezent
* James Hetfield (solist, chitară ritmică)
* Lars Ulrich (baterie)
* Kirk Hammett (chitară principală)
* Robert Trujillo (chitară bass) 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Edith Piaf - Regina cantecului francez

  Edith Piaf se naste le 19 decembrie 1915 in Belleville, o suburbie a Parisiului, si este fica a doi parinti artisti, mama sa fiind cantareata intr-o cafenea iar tatal sau actor-acrobat. Nefiind foarte interesati de copilul lor, acestia au lasat-o in grija bunicii, care a crescut-o intr-un bordel numit "Bernay dans l’Eure". Pana la varsta de 14 ani Edith Piaf a fost bolnava de conjunctivita si surzenie, insa nu dupa multi timp a fost vindecata intr-un mod miraculos, in urma unui pelerinaj la "Saint Therese de Lisieux".
Prima aparitie in public a celebrei cantarete a fost in cabaretul "Le Gerny's" de pe "Champs-Elysees", insa primul sau succes a avut loc in anul 1937, cand obtine un angajament la teatrul "ABC" din Paris. De aici incepe lungul sir de prietenii cu oameni celebrii precum actorul Maurice Chevalier, poetul Jacques Borgeat, Marlene Dietrich, Yves Montand. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de tatru "Le Bel indifferent". In timpul ocupatiei germane, Edith Piaf reuseste sa incante publicul cu melodii celebre precum "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hotel", "Les histoires de coeur".
   Cantareata franceza trece printr-o perioada de depresie in urma mortii iubitului ei Marcel Cerdan, un boxer celebru al Frantei. Acesta moara in urma prabusirii avionului cu care venea in spre iubita lui. Edith Piaf revine insa cu melodia "Non, je ne regrette rien" si atinge celebritatea mondiala.
Supranumita "Regina cantecului francez", Edith Piaf moare la 11 octombrie in 1963, la varsta de 47 de ani la Grasse si este inmormantata in cimitirul "Pere Lachaise" din Paris.


   SURSA 02
 
   Edith Piaf, pe numele sau adevarat - Edith Giovanna Gassion - s-a nascut in suburbiile Parisului, in Belleville – cartierul imigrantilor, cum mai era denumit, intr-o saracie prevestitoare de geniu, din doi parinti artisti: mama - cantareata intr-o cafenea, iar tatal, actor-acrobat ambulant. Ambii au fost insa mult mai preocupati de supravietuirea proprie decat de cea a fiicei lor, abandonand-o inca de mic copil. Astfel, din strada Belleville, Edith ajunge in casa de toleranta Bernay dans l’Eure, in grija bunicii sale, loc unde va gasi grija si afectiunea de care avea atata nevoie.
   Cu o copilarie si adolescenta marcate de boala – conjunctivita si surzenie pana la varsta de paisprezece ani si vindecata in mod miraculos, dupa un pelerinaj la Saint Therese de Lisieux, Edith Piaf decide sa se alature tatalui ei in escapadele artistice menite sa le asigure supravietuirea de pe o zi pe alta. Cu un repertoriu restrans, Edith adună zeci de persoane in Place Pigalle care raman uluiti de vocea tinerei. Se năştea o stea!
   Descoperita in 1935 de Louis Leplee, proprietarul unui club frecventat de clasa medie dar si de elita din Paris, va dobandi datorita fortei vocii sale, numele de Piaf (“vrabie” in limba franceza). Astfel, La Mome Piaf (“Puiul de vrabie“) isi continua zborul ascendent, iar curand apare si primul ei album muzical. Odata cu rolul principal din piesa Le Bel Indifferent (1940) de Jean Cocteau, incepe si lungul sir al prieteniilor lui Edith Piaf cu nume celebre precum: actorul Maurice Chevalier, poetul Jacques Borgeat, Marlene Dietrich, Yves Montand etc.
   Dupa prima sa iubire al carei rod va fi un copil care moare la scurt timp dupa nastere, lui Edit Piaf i se ofera o a doua sansa si astfel isi intalneste marea dragoste, una dintre cele mai celebre povesti de dragoste ale Frantei: cea cu boxerul Marcel Cerdan, a carei amanta desavarsita ii va fi pana cand viata acestuia este curmata de prabusirea avionului care il purta catre iubita sa. Au urmat doua casatorii, cel de-al doilea sot fiindu-i alaturi pana in ultima ei zi de viata.
   Doar un exemplu al uluitorului talent al lui Edith Piaf il reprezinta melodia “La vie en rose”, lansata de cantareata in timpul perioadei de ocupatie germana din Paris, melodie care a fost considerata un imn plin de forta si rezistenta pentru conationalii ei. Urmeaza apoi o serie de turnee in Statele Unite ale Americii, care ii vor aduce recunoasterea internationala.
   Edith Piaf a murit in 1963 (10 Octombrie), la 47 de ani, (cu o zi inainte de moartea prietenului ei Jean Cocteau), ramanand in memoria tuturor ca Regina cantecului francez, cea mai marcanta figura pe plan muzical din Franta tuturor timpurilor. Renumele ei a trecut insa granitele, melodiile ei (La vie en rose, Je ne regrette rien, Milord etc) bucurand si astazi inimile a milioane de femei si barbati din intreaga lume.
   Edith Piaf a fost inmormantata in cimitirul Père Lachaise, Paris. Desi funeraliile nationale au fost interzise de Biserica Catolica( din cauza stilului de viata al cantaretei), pe strazile Parisului, au iesit sute de mii de oameni indurerati.
Charles Aznavour declara atunci : "Este pentru a doua oara dupa al doilea Razboi Mondial cand circulatia in Paris este blocata."
In Paris exista un muzeu dedicat lui Edith Piaf.


   SURSA 03
 
   Édith Piaf (n. 19 decembrie 1915, Paris - d. 10 octombrie 1963, Grasse), cântăreaţă franceză de mare succes, care a consacrat genul "chanson". De aici, şansoneta, echivalentul francez al şlagărului german, ori al canţonetei italiene.
   Numele său adevărat era Édith Gassion. Şi-a luat pseudonimul "Piaf" (în argou-ul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine modestă, fiică a cântăreţei Line Marsa şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel într-o localitate din Normandie; iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. Prima apariţie în public a avut loc în cabaretul "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", dar primul său succes datează din 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris. Dotată cu o voce capabilă de nuanţe infinite şi plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune şi nelinişte care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. O dată lansată, atrage atenţia impresarului Raymond Asso, care o impune pe scenele pariziene. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". În timpul ocupaţiei germane are contacte cu mişcarea de Rezistenţă şi entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur".
   A interpretat şi roluri în câteva filme de cinematograf, dar succesul său s-a datorat în special cântecelor rămase nemuritoare, ca "Milord", "Hymne à l'amour", "Les amants d'un jour", "La vie en rose". După o perioadă de depresie cauzată de moartea iubitului său, boxerul Marcel Cerdan, atinge celebritatea mondială cu cântecul "Non, je ne regrette rien".
   O serie întreagă de reprezentanţi celebri ai genului chanson, ca Yves Montand, Charles Aznavour, Eddie Constantine, Georges Moustaki au fost descoperiţi şi lansaţi de Édith Piaf.
Marea cântăreaţă a încetat din viaţă la 11 octombrie 1963. A fost înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Wolfgang Amadeus Mozart - unul dintre cei mai renumiti si talentati compozitori ai lumii

  Wolfgang Amadeus Mozart este unul dintre cei mai renumiti si talentati compozitori ai lumii. El s-a nascut pe 27 ianuarie 1756 si este fiul unui talentat violonist pe nume Leopold Mozart ce canta in orchestra de la curtea printului arhiepiscop din Salzburg.
De la o varsta foarte frageda micul Mozart da dovada de un talent iesit din comun. La numai 5 ani, cand nici macar nu stia sa scrie, compune cateva piese pentru pian ce sunt transcrise imediat de tatal sau. Vazand acestea Leopold Mozart se hotaraste sa arate lumii intregi acest mirocol, si pleaca impreuna cu fiul sau intr-un turneu care a durat 9 ani. Micul Mozart apare pe scena pentru prima oara la Munchen, unde canta in fata printului elector de Bavaria. Calatoreste alaturi de tatal sau in locuri precum Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris, Viena, Versailles, Londra, Milano, Florenta, Roma si Napoli. Oriunde a mers, micul compozitor si-a impresionat publicul cu marele lui talent.
   La 15 decembrie 1771 se intoarce la Salzburg, iar atunci cand impliniste 16 ani, pleaca la Bologna. Aici studiaza arta compozitiei, fiind indrumat de profesorul Giovanni Battista Martini. Dupa cateva luni este angajat la ca maestru de concert de catre contele Colloredo si ramane in acesta functie pana in 1777. Pleaca la Paris unde, lovit de probleme materiale o duce din ce in ce mai greu. In 1781 se hotaraste sa plece la Viena, capitala muzicii clasice a acelei epoci. Aici devine in sfarsit independent si reuseste sa incante publicul cu compozitiile sale fiind felicitat chiar de catre imparatul Iosif al II-lea. Mozart se bucura de un mare succes datorita operei "Rapirea din Serai". De asemenea, incanta urechile publicilui vienez cu operele compozitorilor Bach si Handel.
   Intre anii 1784 - 1786, geniul Mozart incepe sa compuna cate o compozitie pe saptamana, mare parte din ele fiind adevarate capodopere. Mozart este autorul a 41 de simfonii, 27 de concerte pentru pian si orchestra, 7 concerte pentru vioara si orchestra, concerte pentru flaut, clarinet, harpa, corn si orchestra. De asemenea, compune 2 simfonii concertate, serenade si divertismente. Fiind un pasionat al operei, Mozart compune 17 opere ce sunt jucate chiar si in prezent. Printre ele se numara "Rapirea din Serai", "Nunta lui Figaro", "Don Giovanni", "Cosi fan tutte", "Flautul fermecat".
In martei 1790 sustine ultimul sau concert, iar din noiembrie 1791 starea lui de sanatate incepe sa se agraveze. In martie 1791 geniul "Wolfgang Amadeus Mozart" se stinge din viata la numai 35 de ani. El este inmormantat la cimitirul Sankt Marx din Viena, mormantul sau fiind anonim pana in prezent.

   SURSA 02
 
   Johannes Chrisosthomus Wolfgangus Theophilos Mozart s-a nascut în data de 27 ianuarie 1756 în orasul Salzburg din Austria, într-o familie de muzicieni. Tatal Leopold a fost un muzician cunoscut ajungând compozitor la curte si vicecapelmaistru. A realizat sonate, simfonii ( Vânatoarea, O calatorie muzicala cu sania, Nunta taraneasca ), fiind totodata si un interpret talentat cu o vasta cultura muzicala.
   În acest mediu familial, în care muzica era preocuparea principala, nu se putea ca micul Wolfgang sa nu o îndrageasca înca din primii ani ai vietii. La trei ani se catara singur pe scaunul clavecinului si inventa frânturi de melodii care sunau vesel. La patru ani, a compus un concert pentru clavecin, o piesa naiva, desigur, dar încarcata de melodii usoare, pe care tatal sau le-a înregistrat pe portative, micul Wolferl (cum îl alintau parintii) necunoscând notele.
   Pasiunea pentru muzica îl face sa uite de jocurile copilariei, preferând sa stea în fata clavecinului sau sa cânte la vioara ore întregi, ajungând ca la cinci ani sa execute cu virtuozitate, la clavecin si vioara, concerte întregi, scrise de compozitorul Wagenseil (precursor al clasicismului).
Dar viata avea sa ia o intorsatura neasteptata o data cu concertul din seara de Craciun a anului 1761 organizat în sala de festivitati din Salzburg când copilul a uimit asistenta prin interpretarea pe care a facut-o la orga si la vioara.
   Tatal Leopold a luat decizia de al prezenta împreuna cu sora lui Nannerl (cu cinci ani mai mare ca Wolferl) în marile centre muzicale ale Europei. Timp de zece ani au urmat, peregrinari prin marile orase europene, care si-au pus amprenta nefasta pe fizicul fragil si gingas al micului artist.
În ianuarie 1762 concerteaza la Munchen în fata electorului de Bavaria, în septembrie acelasi an concerteaza la Passau unde arhiepicopul ramâne încântat de muzica lor, dar marea consacrare o au la Viena în aceasi luna când î-si arata virtuozitatea în fata majestatilor imperiale Maria Tereza si Francisc. Aici s-a întâlnit cu Haydn care a spus "este de ajuns, puiule, acum trebuie sa te odihnesti putin". La Viena se îmbolnaveste de o forma grava de scarlatina care îl tine departe de concerte câteva luni.
   În august 1763, la Frankfurt, Mozart a cântat si a improvizat la vioara si la clavecin, încântând auditoriul, care, la urma, l-a ovationat si l-a încarcat cu daruri. Printre spectatori s-a aflat si tânarul Goethe care a fost emotionat pâna la lacrimi. Au urmat Aix-la-Chapelle unde a fost admirat ca organist si la Bruxelles de unde s-a pastrat un allegro în do major.
   În noiembrie 1763 familia Mozart a ajuns la Paris. Pentru a li se deschide usile saloanelor muzicale, Leopold Mozart s-a folosit de o scrisoare de recomandare adresata lui Mechior Friedrich Grimm, stabilit aici ca secretar al ducelui de d Orleans si prieten cu Diderot si cu J.J. Rousseau, în resedinta sa din Paris patrona un salon artistic în care se aduna tot ce avea mai stralucitor "orasul luminilor" în domeniile artei. Timp de cinci luni prin intermediul lui Grimm s-au deschis portile marilor saloane, ajungând sa concerteze si la Versailles în prezenta lui Ludovic al XV- lea. A cântat chiar si în apartamentul doamnei de Pompadour favorita regelui Frantei.
   În climatul artistic francez, stimulat de succesele obtinute, copilul Mozart a compus si publicat primele lui opere definitive :patru sonate pentru clavecin si viora (K.V.6,7,8 si9)
Într-o conversatie cu J.J.Rousseau pe malurile Senei a spus ca la impresionat opera scrisa de Gluck si Catedrala Notre Dame. Prezenta lui aici a fost imortalizata de pictorul Ollivier ("Mozart cântând în palatul printului de Conti"), gravura lui Carmontelle ("Familia Mozart"), statueta lui Gustav Landgrebe ("Micul Mozart") si o alta a lui Barrias ("Mozart copil").
   La 22 aprilie 1764 familia Mozart ajunge la Londra unde va ramâne un an si jumatate. A concertat în fata regelui George al III-lea al Angliei si a reginei, uimind asistenta cu usurinta cu care descifra partituri necunoscute de el, compuse de Bach, Haendel si altii. O întâmplare a ramas memorabila când fiul lui Johann Sebastian Bach, Johann Christian Bach, el însusi compozitor a executat prima parte a unei sonate proprii, dupa care s-a oprit si a spus copilului care-l urmarea atent:"Poti termina tu sonata aceasta a mea?" Spre uimirea întregii asistente Wolfgang s-a asezat la clavecin si a improvizat cu siguranta si precizie partile a doua si a treia ale sonatei. "Copilul acesta este un adevarat fenomen !" a rostit emotionat compozitorul.
   În aceasta perioada a compus sase sonate pentru clavecin (K.V.10,11,12,13,14 si 15) doua simfonii (K.V. 16 si 19) si o serie de mise si motete.
   Din cauza talentului fenomenal pe care îl avea au stârnit tot felul de banuieli bârfe si chiar reclamatii care sustineau ca manifestarile micului Mozart sunt doar mistificari. Unii spuneau ca în clavecin ar fi ascuns un automat care cânta mecanic, altii ca ar fi un pitic de 55 de ani. Pentru elimina aceste banuieli s-a întrunit Comisia Academiei de stiinte care a efectuat un control medical si-a cercetat certificatul de nastere al micului muzician, decretând ca acesta este un muzician genial precoce.
Între anii 1765 si 1769 concerteaza în Tarile de Jos: Gand, Anvers, Haga Amsterdam si Utrecht; din nou în Franta: Paris la Versailles, Dijon si Lyon;
Elvetia: Geneva, Lausane, Berna si Zurich; Germania: Munchen si Donauechigen unde printul Wenceslas de Furstenberg l-a retinut doua saptamâni. Revine din nou în Austria la Salzburg si apoi la Viena unde este a fost primit foarte bine. Aici face cunostiinta cu muzica lui Joseph Haydn care devenea tot mai cunoscut. Sub influenta muzicii acestuia Mozart a introdus menuetul în lucrarile sale. Din aceasta perioada dateaza trei simfonii (K.V.43,45,48)
Una dintre cele mai fructuoase calatorii ale copilariei le-a facut în Italia între 1769 si 1771. A concertat la Verona si Cremona unde spectatorii l-au aplaudat frenetic. Primarul Veronei, mare meloman, l-a însarcinat pe pictorul Cignaroli sa faca portretul micului muzician, fiind unul din tablourile de copil care s-au paatrat.
   A mai concertat la Mantua unde a stârnit entuziasmul publicului meloman, articolulul din ziarul vremii care s-a pastrat este elocvent în acest sens.
Una dintre tintele calatoriei sale era Milano, unde contele Firmian, originar din Salzburg, s-a ocupat cu multa grija de organizarea câtorva concerte, unde Wolfgang a avut mare succes. Tot aici a compus o opera "Mitridate regele Pontului" comandata de contele Firmian pentru carnavalul din 1771. A cunoscut foarte multi cântareti de renume printre care pe Piccini compozitor (Roland, Ifigenia, Didona)
   Urmatoarea etapa a fost Bologna, unde contele Pallavicini s-a interesat de el si l-a invitat sa dea câteva concerte. Aici s-a întâlnit cu Padre Gianbattista Martini (autorul unei vaste istorii a muzicii) idolul italienilor care vorbeste cu uimire despre acest copil minune si totodata dândui câteva lectii.
De la Bologna s-a îndreptat spre Florenta unde a avut ocazia sa-l acompanieze pe celebrul cântaret Nardini, cel mai stralucit elev a lui Tartini. A fost primit de arhiducele Leopold, unde a uimit prin rafinamentul executilor sale.
În primavara anului 1770, chiar în Saptamâna Mare ajunge la Roma unde asculta slujba si în special celebrul Miserese (Începutul psalmului 50 a lui David) scris de Gregorio Allegri la 1600. Compozitorul daruise manuscrisul lucrarii Vaticanului si se considera un bun exclusiv al papei. Oricine ar fi îndraznit sa si-l însuseasca ar fi fost pedepsit de cler cu excomunicarea. Nimeni din afara Vaticanului nu avusese prilejul sa vada acest manuscris, de aceea dorinta lui Wolfgang era de al asculta. Prilejul s-a ivit în Saptamâna Mare, dar totodata I-a luat doar o singura noapte transcrierea lui din memorie, dupa o singura auditie.
   Aflând despre aceste fapte Sfântul Parinte Clement al XIV-lea la primit în audienta nu l-a pedepsit, l-a decorat cu ordinul "Pintenul de aur" si la îndemnat sa scrie mai departe muzica religioasa.
Un alt oras vizitat a fost Neapole unde a intrat în legatura cu maestrii operei bufe, care se nascuse aici în sudul Italiei, la începutul secolului al XVIII-lea.
Italia a mai vizitat-o de înca doua ori creând aici câteva lucrari care au ramas în bogata s-a opera.
Acestea au fost unele din cele mai principale evenimente din copilaria marelui compozitor, care si acum la mai mult de trei secole creaza o mare admiratie.
P.S. " Dupa parerea dumneavoastra, care este cel mai mare muzician"a fost întrebat, cândva, Rossini.
" Beethoven"
" Dar Mozart?"
" Oh, el este unic"


   SURSA 03
 
   Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la naşterea compozitorului, în Austria şi Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.
Biografie
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prinţului arhiepiscop din Salzburg, şi era apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, noul născut a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, şi-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9 ani! Prima apariţie are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în faţa prinţului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în faţa familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris şi Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franţa, Elveţia şi Bavaria. Între decembrie 1769 şi martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florenţa, Roma şi Napoli au fost principalele staţiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
În serviciul curţilor princiare
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlineşte 16 ani şi pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziţiei. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcţie rămîne timp de şase ani, deşi relaţiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor şi interzicându-i să părăsească oraşul Salzburg. Nemaiputând suporta umilinţele, Wolfgang îşi dă demisia în 1777 şi pleacă, însoţit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prinţului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereuşită la Mannheim, se hotărăşte să-şi încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-şi mai amintea însă de copilul minune de atunci şi Mozart se loveşte de multe greutăţi. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoţise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compoziţiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuşi să părăsească Parisul şi iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomenea, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuşi în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârşit independent şi îşi creează un cerc de relaţii, conştient de faptul de a fi un virtuos fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice şi private, executând din propriile compoziţii, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach şi Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârşitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând "Bravo Mozart !". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea nobilimii
   Ultimii ani
   În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga şi este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, care îl numise compozitor al curţii imperiale.
   În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obţine un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficienţă renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: reumatism, febră reumatică (infecţie streptococică), sifilis, trichnină, Purpura Schönlein-Henoch („aprindere vasculară”), aprindere renală, insuficienţă cardiacă şi venesecţie. Probabil cauza morţii lui Mozart trebuie căutată într-o boală în timpul copilăriei lui. Medicină modernă tinde spre o infecţie cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, şi ca urmare sa produs o insuficienţă cardiacă şi eşecul altora organe.
Speculaţiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe care nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată-acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia trecerii din viaţă a soţiei sale, reclamînd creţia drept compoziţie proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie pentru propria sa moarte! În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsufleţit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (se pare că aşa era tradiţia la Viena), la cimitirul Sankt Marx. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Ludwig van Beethoven - Unul dintre cei mai importanti compozitori din istoria muzicii

  Ludwig van Beethoven este unul dintre cei mai importanti compozitori din intreaga istorie a muzicii. Nascut la Bonn (Germania) in 1770, Beethoven este fiu al cantaretului Johann van Beethoven si al Magdalenei Keverich van Beethoven. Cu toate ca tatal era un alcoolic notoriu, a observat talentul pe care fiul sau il avea si l-a indrumat pe acesta pe calea muzicii, visand ca micul Beethoven sa ajunga un al doilea Mozart.
   In 1778, la varsta de numai 8 ani, Ludwig a sustinut primul sau concert la Cologne. A inceput sa ia lectii de muzica la 10 ani cu organistul Christian Gottlob Neefe, muzican care l-a ajutat sa plece la intr-o calatorie la Viena in 1787. Aici studiaza muzica impreuna cu Mozart, insa mama sa se imbolnaveste si este nevoit sa se intoarca la Bonn. In timp isi dezvolta cunostintele muzicale, lucreaza cu orchestra teatrului din Bonn si in aceeasi perioada compune o "Cantata" cu ocazia mortii imparatului Iosif al II-lea. In 1792 Beethoven se intoarce la Viena si studiaza in continuare muzica, fiind indrumat de Joseph Haydn si Antonio Salieri. De data aceasta, compozitorul reuseste sa incante publicul vienez si isi castiga renumele de bun pianist si compozitor. Incepand cu anul 1795 sustine o serie de concerte in orase mari precum Berlin, Dresda, Praga si Bratislava. Cu toate ca auzul lui era din ce in ce mai slab, Beethoven compune in acea perioada o serie de opere reprezentative precum cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioara si orchestra, simfoniile a V-a (a "Destinului") si a VI-a ("Pastorala").
In 1818 Beethoven isi pierde auzul. In ciuda acestui fapt, compozitorul nu se opreste din creat. Un an mai tarziu compune "Variatiile-Diabelli" pentru pian, iar in 1820 compune Simfonia a IX a. Prima auditie a acestei simfonii a avut loc in Viena la 7 mai 1824 si s-a bucurat de un succes enorm. Stand cu fata spre orchestra, Beethoven nu auzea nimic din ce se intampla in spatele lui, insa atunci cand una dintre soliste l-a intors cu fata spre public a vazut cum oamenii erau ridicati in picioare si aplaudau entuziasti.
   In decembrie 1826, Ludwig van Beethoven se stinge din viata in urma unei boli de ficat. El a fost inmormantat in cimitirul Währinger din Viena, fiind condus pe ultimul drum de mii de locuitori ai Vienei. De-a lungul vietii sale, geniul Beethoven a compus noua simfonii, cinci concerte pentru pian si orchestra, un concert pentru vioara si orchestra, 32 de sonate pentru pian, 16 cvartete pentru coarde si nu in ultimul rand Opera Fidelio.



   SURSA 02
 
   Familia compozitorului era originara din Brabant, Belgia, tatal fiind muzician la Curtea din Bonn. Mama viitorului compozitor era o femeie blanda si retrasa, cunoscuta pentru bunatatea ei; incerca sa il suporte pe sotul indragostit mai curand de sticla decat de familie. Ludwig Beethoven a iubit-o enorm,  si la batranete considerand-o inca cel mai bun prieten pe care il avusese vreodata.
   Familia Beethoven a avut sapte copii, dar doar cei trei baieti au supravietuit copilariei, Ludwig fiind cel mai in varsta. Inca din copilarie Beethoven si-a dovedit pasiunea pentru muzica, sub indrumarea tatalui sau, care la intoarcere de la carciuma sau de la Curte isi gasea intotdeauna timp si pentru baiatul lui. Fara indoiala ca era talentat, iar tatal deja visa cu ochii deschisi cum copilul sau devenea un al doilea Mozart, un copil minune care sa socheze intreaga lume civilizata.
   Pe 26 martie 1778, la varsta de 8 ani, Ludwig a sustinut primul sau concert public, la Cologne. Pentru a profita de mitul Mozart, tatal anuntase publicul ca fiul sau are 6 ani. Acest nevinovat truc publicitar l-a facut pe Beethoven sa creada mereu ca este de fapt mai tanar. Cand, ajuns la anii maturitatii, a primit o copie a certificatului sau de botez, a crezut ca este al fratelui sau, Ludwig Maria, nascut cu doi ani inaintea sa, dar care murise timpuriu.
   Dar talentul de profesor si muzician al lui Johann s-a dovedit repede prea limitat pentru micul Ludwig. Acesta avea nevoie de un profesor pe masura, un muzician renumit, primul dintre acestia fiind Gottlob Neefe, sub conducerea caruia micul Ludwig a capatat primele notiuni serioase de compozitie. Neefe a fost incantat de talentul micutului, asa ca s-a ocupat nu doar de educatia muzicala a acestuia, ci i-a tinut si cursuri de filosofie antica si moderna.
   In 1782, la varsta de 12 ani, Beethoven a publicat prima sa compozitie : variatiuni pentru pian pe un mars de Ernst Christoph Dressler. In 1783 Neefe afirma intr-o publicatie muzicala ca elevul sau, continuand in acest ritm, va ajunge cu siguranta noul Mozart.
In luna iunie 1784, beneficiind de recomandarile din partea lui Neefe, Ludwig a fost angajat ca muzician la curtea lui Maximilian Franz, elector,  unde canta la orga. Proaspatul membru al curtii avea doar 14 ani. A fost o ocazie care i-a oferit sansa de a frecventa noi cercuri sociale, de a cunoaste alti muzicieni si potentiali protectori. Aici a cunoscut persoane care aveau sa-i ramana prieteni pentru tot restul vietii : familia Ries, familia von Breuning, Karlm Amenda, Franz Gerhard Wegeler.
In paralel cu noua sa slujba Ludwig s-a trezit pus in situatia de a indeplini treptat rolul tatalui, luand conducerea familiei. In primul rand s-a vazut nevoit sa asigure suportul financiar, deoarece Johann, mai tot timpul ametit de aburii alcoolului, incepuse sa-si neglijeze tot mai mult slujba de la curte. Tanarul Beethoven trebuia sa aiba grija de cei doi frati mai mici, o obligatie pe care a acceptat-o bucuros si pe care avea sa o respecte toata viata,  uneori intr-un mod excesiv.
Printul Maximilian Franz era pe deplin constient de talentul noului muzician, asa ca l-a trimis pe Beethoven la Viena, in 1787. Planul era ca Ludwig sa il intalneasca pe Mozart, alaturi de care ar fi putut invata enorm. Viena era, in definitiv, centrul cultural al intregului imperiu, locul in care se adunau doar cei mai buni. Nu se stie exact cum anume s-a desfasurat intalnirea dintre cei doi, desi unele surse afirma ca Mozart, dupa ce l-a vazut pe Beethoven "la lucru", ar fi declarat "Tineti-i minte numele, o sa tot auziti de el".
   Dar Beethoven a trebuit sa se intoarca de urgenta la Bonn, dupa ce a primit o scrisoare : mama sa era pe moartea. Cea care avusese grija de el si ii fusese alaturi, avea sa treaca in nefiinta pe 17 iulie 1787. A fost o grea lovitura pentru Beethoven, care si-a revenit in timp. Cinci ani mai tarziu, in 1792, Beethoven s-a intors la Viena, cu o noua bursa pentru doi ani, oferita de Printul Elector. Nu avea sa se mai intoarca vreodata in orasul sau natal.
   La Viena, tanarul muzician a luat lectii de la Haydn, apoi de la Albrechtsberger si Salieri. I-a impresionat pe toti prin virtuozitate si capacitatea de a improviza. In 1794 a compus opus 1, trei lucrari pentru pian.
   Un an mai tarziu avea primul sau concert public din Viena, in cadrul unui recital la care fiecare muzician isi prezenta compozitiile proprii. A plecat apoi in turneu : Praga, Dresda, Leipzig si Berlin, la final Budapesta. Beethoven isi facuse numeroase cunostiinte, toate personalitatile lumii muzicale si aristocratice admirandu-l pe tanarul compozitor. Dar mai ales iubitorii muzicii il sustineau cu entuziasm si chiar cu o anumita doza de fanatism pe tanarul compozitor. Relatia dintre compozitor si admiratori nu a decurs fara incidente, Beethoven avand adesea mici incidente din cauza temperamentului. Dar nu uita niciodata sa isi ceara scuze, foarte sincer, dar si foarte protocolar. Talentul sau ii permitea insa sa fie mai impulsiv, oricine acceptandu-i micile iesiri ca un compromis necesar pentru a fi prieten cu Beethoven.
   In 1800, Beethoven a organizat un nou concert la Viena, in care a prezentat si prima sa simfonie. Chiar daca astazi aceasta compozitie apare ca puternic influentata de Mozart si Haydn, in epoca melomanii au gasit simfonia stranie, prea extravaganta si chiar excentrica.
Beethoven, desi un compozitor nou, aflat la inceput de drum, deja incepuse sa depaseasca limitele timpului sau.  Pe fondul acestui succes au venit si primele semne de neliniste.
Din 1801 Beethoven le-a marturisit colegilor ca auzul incepe sa-i slabeasca tot mai mult. Era o ironie amara, demna de teatrul absurd, ca un mare compozitor sa-si piarda auzul. Intr-un faimos text, scris in 1802, Beethoven afirma revoltat ca decat sa devina un muzician surd prefera sa nu mai traiasca. Dar pasiunea pentru muzica l-a facut sa continue. In definitiv, cat timp acest handicap mai putea fi tinut sub control, mai era timp pentru creatie. Beethoven nu s-a sinucis si nu a renuntat la muzica, dar a incercat sa foloseasca la maxim timpul pe care il mai avea, compunand mai multe sonate pentru pian, simfoniile cu numarul doi si trei si multe alte lucrari.
   A compus cu repeziciunea celui care nu mai are mult de trait, incercand sa foloseasca fiecare moment liber, neglijand somnul, mancarea, prietenii. Si intr-un fel, chiar asa se intampla, surzenia aducand pentru multi sfarsitul lui Beethoven. Sau cel putin asa isi doreau adversarii, iar cei care il iubeau se temeau.
   Povestea care a stat in spatele celei de a treia simfonii, Eroica, i-a pasionat pe admiratori, caci Beethoven o compusese in onoarea lui Bonaparte, pe care il vedea ca pe un eliberator. Dar, foarte repede, Beethoven a ajuns sa-l deteste pe Imparat si i-a eliminat numele din partitura. Chiar si asa, la premiera din 7 aprilie 1805, toti stiau despre cine este vorba. In paralel, Beethoven a terminat prima si singura sa opera, Leonore, pentru care a scris nu mai putin de patru uverturi diferite. La premiera din 20 noiembrie 1805 numele a fost insa schimbat in Fidelio, cu toata opozitia autorului. Publicul a fost restrans si neobisnuit : un grup de ofiteri francezi,  pentru ca Napoleon cucerise Viena pentru prima data. Avea sa o faca din nou in 1809.
   In anii care au urmat, Beethoven a incercat sa compuna chiar mai mult, atunci luand nastere Pastorala, Uvertura Coriolan, Fur Elise. Avea numerosi elevi, alegandu-i in functie de talent si preferandu-i pe tinerii promitatori. Si mai ales pe tinerele eleve, pasionate de muzica, de care avea sa se indragosteasca nu doar o data. Unul dintre elevii sai celebri a fost Arhiepiscopul Rudolph, fratele imparatului, care avea sa-i devina mai tarziu prieten si protector.
   In 1809, Beethoven a vrut sa paraseasca Viena dupa ce primise o invitatie din partea lui Jerome Bonaparte. Vechea sa prietena, contesa Anna Marie Erdody, a reusit sa-l convinga sa ramana, cu ajutorul bogatilor sai admiratori : Arhiepiscopul Rudolph, prinul Lobkowitz si printul Kinsky. Acestia i-au oferit compozitorului o subventie anuala generoasa, de 4000 de florini, care i-a dat acestuia sansa de a trai fara griji financiare. Singura conditie era ca Beethoven sa nu paraseasca Viena, asa ca Beethoven a acceptat entuziasmat. Prin aceasta subventie a devenit primul compozitor independent.
Pana la el compozitori mai mult sau mai putini importanti, dar si nume ca Bach, Mozart sau Haydn erau angajati cu contract, fiind practic un fel de slujitori ai caselor artistocratice. Nu aveau mai multe drepturi decat ceilalti angajati, slujba lor fiind sa compuna si sa dea concerte. Asa ca Beethoven devenea compozitorul cu un statut privilegiat : putea sa compuna ce dorea, cand dorea, sa accepte sau sa respinga comenzile.
   La sfarsitul lunii iulie 1812,  Beethoven l-a intalnit pentru prima data pe Goethe. Cei doi erau legati de o admiratie reciproca, desi nu se puteau intelege. Compozitorul il gasea pe scriitor prea servil, in timp ce acesta il considera pe Beethoven un "salbatic". Neintelegerile dintre cei doi nu au afectat relatia profesionala, Beethoven folosind numeroase poeme ale lui Goethe pentru compozitiile sale.
Dar perioada de liniste a luat sfarsit dintr-o data, cand unul dintre sponsori, printul Lobkowitz, a inceput sa aiba dificultati financiare, iar mostenitorii printului Kinski - care murise intr-un accident de calarie - au taiat partea lor din subventie. Beethoven s-a trezit deodata fara importantul sprijn financiar. A inceput din nou sa caute surse de venit, compunand si asteptand un suport, care parea sa nu mai vina.
   Intre timp se lupta si cu surzenia tot mai pronuntata. Un sprijin real a fost inventatorul ceh Johann Nepomuk Maelzel, considerat de unii un adevarat geniu, de altii un farsor. Maelzel l-a contactat pe Beethoven, caruia ii oferise si in trecut mai multe dintre inventiile sale - cornete acustice, sisteme de amplificare a sunetului - pentru a-l ajuta sa depaseasca surzenia. In 1813 Beethoven a compus "Victoria lui Wellington", o lucrare scrisa pentru un instrument mecanic realizat de Maelzel, numit "panharmonicon". Dar cea mai de folos inventie a fost metronomul, care a ajutat la evolutia muzicii si in special pe Beethoven, care l-a folosit cu entuziasm.
   In 1814 a prezentat noile sale compozitii, intre care Simfonia a saptea si a opta, dar si o versiune noua a operei Fidelio, care de aceasta data s-a bucurat de un real succes. Apoi a urmat reunirea Congresului de la Viena, unde se decidea viitorul Europei dupa epoca lui Napoleon. A fost unul dintre momentele de glorie ale lui Beethoven, care, invitat sa dea mai multe concerte, s-a bucurat de recunoasterea si admiratia pe care le merita.
   Pe 15 noiembrie 1815 viata personala a lui Beethoven a trecut printr-o noua criza, odata cu moartea fratelui sau, Kaspar Karl, care lasa in urma o sotie si un fiu, in varsta de noua ani. Potrivit testamentului, Kaspar ii cerea lui Ludwig sa aiba grija de familia sa. Beethoven si-a luat rolul foarte in serios, cu o devotiune care parea amuzanta la un celibatar de 45 de ani, surd si preocupat mai curand de muzica pe care nu o mai putea auzi decat in amintire. Dar ii era foarte greu sa inteleaga si sa accepte purtarea unui copil, ceea ce a dus in final la certuri, un proces intentat mamei copilului, un conflict perpetuu si numeroase probleme.
   In 1816, Carl Czerny, viitorul profesor al lui Franz Liszt si candva elevul lui Beethoven, a devenit profesorul de muzica al micului Karl. Dar acesta nu a avut talentul pe care il spera Beethoven.
Compozitorul s-a refugiat din nou in creatie, cum avea sa faca mereu, si a lucrat cu o adevarata furie, de atunci datand prima varianta a ceea ce avea sa devina Simfonia a IX-a. In 1822, cu ocazia triumfului vienez al lui Gioachino Rossini; acesta a avut sansa atunci de a-l intalni pe Beethoven din nou. Chiar daca nu vorbeau aceeasi limba, iar surzenia lui Beethoven ii impiedica sa comunice altfel decat in propozitii sau doar cuvinte foarte scurte, cei doi au petrecut un scurt timp discutand despre muzica. La final, Beethoven nu isi schimbase parerea despre opera italiana : o tolera, dar o considera superficiala si neserioasa.
   Simfonia a 9- a fost terminata in 1823, in acelasi an cu Missa Solemnis. Liszt, care atunci avea doar 11 ani, l-a intalnit pentru prima oara pe Beethoven pe 13 aprilie, cand marele compozitor a venit la concertul talentatului copil. Beethoven nu a ezitat sa-l felicite pe Liszt, care in semn de pretuire avea, peste multi ani, sa transcrie pentru pian toate simfoniile lui Beethoven.
   Pe 24 mai 1824 a avut loc premiera Simfoniei a 9-a, care s-a dovedit un succes urias, in pofida dificultatilor muzicale. Din pacate succesul nu s-a materializat si sub forma unor incasari pe masura, dificultatile financiare fiind deja o constanta in viata compozitorului. Acesta se obisnuise de ani buni sa stranga o buna parte din castigurile sale pentru nepotul sau, Karl.
In ultima perioada a vietii sale Beethoven a compus mai multe quartete, care si astazi sunt dificil de interpretat din cauza complexitatii si a inceput sa lucreze la cea de a 10-a simfonie. In 1826, Beethoven a racit, o afectiune banala pe care a ignorat-o pana cand starea sa s-a agravat tot mai mult. A murit pe 26 martie 1827, inconjurat de prietenii apropiati, chiar in timp ce afara izbucnise o puternica furtuna.


   SURSA 03
 
   Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii. El a lăsat posterităţii opere nemuritoare, printre care:
* 9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
* 5 concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al 4-lea şi al 5-lea Imperialul)
* Un concert pentru vioară şi orchestră
* Missa solemnis
* 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Clar de lună, a 23-a Appassionata)
* Sonate pentru vioară şi pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
* 16 cvartete pentru coarde
* Opera Fidelio
Biografie
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.
În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.
Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Evoluţia stilului muzical
Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:
* Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.
* A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.
* A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.
Moştenirea artistică
Importanţa lui Beethoven se referă şi la transformarea rolului compozitorului în societate. De la artizanul în serviciul Bisericii sau aristocraţiei, el devine un artist care creează dintr-o necesitate interioară şi nu la comandă. Influenţa lui asupra compozitorilor ce l-au urmat a fost enormă. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner şi Arnold Schoenberg ca întemeietor al unei ere noi în muzică, este considerat până astăzi ca figură cardinală în evoluţia muzicii tuturor timpurilor, recunoscut şi în limbajul şi tehnica muzicii contemporane. El a format era unei noi generatii de muzică. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool