Feature news

Showing posts with label Istoria românilor. Show all posts

Năvălirea barbarilor – Istoria românilor

Soarta provinciei Dacia felix se încheie o dată cu ceea ce numim năvălirea barbarilor. Cine au fost aceşti barbari? Dar, mai întâi, ce înseamnă barbari?  Înseamnă necivilizat în ochii grecilor, apoi ai romanilor.

Roma a fost o splendoare. E greu de închipuit acum ce a reprezentat Roma pentru contemporani. Puţinul care a mai rămas din oraşul antic stârneşte admiraţia, iar pentru oamenii de acum două mii de ani Roma era curată uimire, minune, raiul pe pământ.
Să nu luaţi însă ad litteram expresia „năvălirea barbarilor”. Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna acel moment istoric: ei spun Volkerwanderung, ceea ce înseamnă „migraţia popoarelor”, fiindcă o adevărată năvălire, adică un puhoi de călăreţi care să pustiască tot locul, să prade oraşele şi satele şi să ucidă populaţia, aceasta s-a întâmplat doar la două-trei sute de ani, de pildă o dată cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la început — uneori şi cu năvala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al căror nume a intrat în limbile moderne cu înţelesul de sălbatici care distrug numai din setea de a distruge). Dar goţii (vizigoţii şi ostrogoţii), gepizii şi alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive şi ele, desigur, au căutat mai întâi o aşezare în teritoriul imperiului — unii se prezentau chiar ca posibili aliaţi pentru a apăra imperiul împotriva altor duşmani. Fiindcă, ştiţi ce se întâmplă cu vremea într-o ţară prea bogată, prea fericită, cum a devenit Imperiul Roman la începutul erei noastre: bărbaţii nu mai vor să facă serviciu militar; atunci aceşti germanici, mai mult sau mai puţin sălbatici, se prezentau ca eventuali aliaţi, ca ostaşi suplimentari pentru apărarea imperiului. Li s-a zis „federaţi”, adică aliaţi ai Romei, care-şi păstrau organizaţia şi căpeteniile lor.
Aşa au venit şi în Dacia. Dar în urma lor veneau alţii, şi mai sălbatici, porniţi pe jaf şi distrugere, astfel încât romanii s-au gândit că Dacia, dincolo de Dunăre, era prea departe de centru, prea greu de apărat, şi că era mai bine să retragă legiunile la sud de Dunăre;  în 27l-272 d. Cr. împăratul Aurelian (al 27-lea succesor al lui Traian) a hotărât evacuarea provinciei Dacia.
Learn more »

Dacia, colonie romană


Traian hotărăşte să pornească război pentru a aduce Dacia sub ascultare romană. Priviţi iarăşi harta. Tot Imperiul Roman era ca un colac în jurul Mediteranei, dar parcă Dacia ar fi mai departe de centru, spre nord, în afara „colacului”. Dacia şi Britania apar ca nişte „ieşinduri”, „hernii” ale cordonului imperiului din jurul Mediteranei. De aceea vor fi şi primele părăsite când presiunea barbară va creşte.
Traian a dus un prim război, în 101-102 d. Cr., l-a învins pe Decebal şi i-a impus un tratat prin care acest rege al dacilor se angaja să-şi distrugă cetăţile, să nu facă alianţă cu duşmanii Romei, să accepte arhitecţi şi ingineri romani şi o oarecare supraveghere etc. De fapt, să devină un client al Romei. Dar Decebal n-a respectat tratatul, a reclădit cetăţi, a căutat alianţe, până departe, cu duşmanii Romei; atunci Traian a hotărât o a doua campanie de cucerire a Daciei şi înlăturarea lui Decebal. Războiul are loc în 105-l06 d. Cr. Traian a pus pe un arhitect grec din Siria, Apollodor din Damasc, să clădească un pod pe Dunăre, la Drobeta, acolo unde e acum Turnu-Severin, pod care a fost privit ca o adevărată minune pentru acea vreme. Pătrunde în Dacia cu legiunile lui, iar alt corp de armată trece Dunărea din Scythia Minor (Dobrogea). Au loc lupte crâncene şi, în cele din urmă, romanii cuceresc capitala Sarmizegetusa, iar Decebal se sinucide, pentru a nu cădea în mîinile învingătorului şi a nu fi adus ca rob în cortegiul triumfal al lui Traian la Roma.
Pentru a reconstitui acest război între romani şi daci, avem la Roma un monument, rămas întreg până în zilele noastre printr-o adevărată minune, Columna Traiană, pe care se încolăcesc, de jos în sus, basoreliefuri povestind toată desfăşurarea cuceririi Daciei, ca într-o „bandă desenată” în care putem nu numai urmări fazele războiului, ci şi descoperi care erau portul şi armele din ambele tabere, chiar şi portul femeilor dace, şi ce fel de vite se creşteau în ţară etc. Columna Traiană e o adevărată comoară pentru istorici şi etnologi.
Iată acum această mare ţară, destul de populată, devenită colonie romană. Ce înseamnă colonie romană? înseamnă că regatul lui Decebal va trece de acum sub administrarea directă a Romei. Provincia „Dacia” nu cuprindea toate teritoriile ce vor fi mai târziu locuite de români; ea se limita la Oltenia de azi şi cam două treimi din Transilvania. Scythia Minor era deja integrată în provincia romană Moesia (nord-estul Bulgariei de azi). La răsărit de Olt şi de Carpaţi erau câteva întărituri şi posturi înaintate, pentru a rezista atacurilor dacilor nesupuşi şi ale altor triburi, în provincia propriu-zisă, un întreg aparat administrativ se va instala, alături de legiunile menite să asigure pacea înăuntru şi paza graniţelor. Se vor construi oraşe după tipul „urbelor” romane şi o reţea de drumuri care să le lege;  în fine, şi mai cu seamă, romanii vor proceda la o intensă colonizare cu elemente din afara provinciei, întradevăr, după ce au făcut mii de prizonieri, după ce au omorât mii de luptători daci, după ce alte mii vor fi fugit peste munţi (dar n-au putut lua cu ei pe toată lumea, au rămas femei, copii, bătrâni), învingătorii au purces la repopularea provinciei cu colonişti romani. Cine să fi fost aceşti colonişti? Iată o explicaţie pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antică, Jerome Carcopino, care a descoperit un lucru la care nu se gândise nimeni până atunci. De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani? Fiindcă acolo se găsea aur. Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un râu, dar unul dintre captivii luaţi de romani a dezvăluit taina. Iar romanii au găsit acolo aur în cantităţi uriaşe. Apoi se ştie că se putea extrage aur din Munţii Apuseni.
Carcopino a avut o idee foarte simplă: „Ia să văd cum arăta moneda romană înainte de Traian şi ce devine ea în timpul domniei lui Traian” — şi constată că, de unde banul de aur înainte de Traian era subţire ca o foiţă de ţigară, la sfârşitul domniei lui e gros;  înseamnă că a reevaluat moneda de aur a Romei pe baza exploatării aurului din Dacia. Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria modernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goană după aur. Aşa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de colonişti din toată împărăţia. Altfel nu s-ar explica cum, în puţinul timp cât a durat această colonie romană, populaţia să fi fost complet romanizată. Desigur, n-a avut loc, ca în America, o năvală dezordonată, o masă de iniţiative individuale. A fost o colonizare organizată de împărăţie. Cronicarul zice că împăratul a adus în Dacia mulţime „din toată lumea romană” (ex toto orbe romano). Dar, fără îndoială, faptul că se găsea acolo aur trebuie să fi favorizat recrutarea de colonişti.
Iată însă că arheologii români au pus la îndoială teza lui Carcopino fiindcă nu s-au găsit dovezi că minele de aur din Munţii Apuseni să fi fost exploatate de pe vremea dacilor; de abia după transformarea în colonie romană avem dovezi de scule de minerit precum şi dovezi documentare privind aducerea de mineri din vechi provincii romane. Vedeţi prin acest exemplu ce greu e să stabileşti exactitatea unui fapt istoric!
De unde să fi venit coloniştii? Din toate părţile împărăţiei şi mai cu seamă din regiunile vecine cu Dacia, din Iliria de pildă, care era colonie romană de sute de ani — prin urmare ilirii erau deja romanizaţi. Au venit desigur colonişti şi din Italia. Şi aici are loc iarăşi un fenomen interesant: pe măsură ce s-au întins posesiunile romane în urma unor neîncetate războaie, a crescut şi numărul de robi, prizonieri de război aduşi în Italia. Care a fost consecinţa socială a acestui mare număr de sclavi? Ţăranii din Italia sărăceau fiindcă proprietarii de pământ, în loc să-l lucreze cu localnicii din jur, lucrau pământul cu robi. Asta explică de ce atâţia ţărani din Italia se angajau în legiuni sau plecau să populeze Iliria, Galia, sau Dacia.
Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pildă că limba română se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil şi de acolo mulţi să caute aur în Dacia. Dacia colonizată de romani a putut în foarte puţine generaţii să devină atât de prosperă încât să i se spună Dacia felix, Dacia fericită. Din păcate, fericirea n-a durat prea mult. S-au clădit câteva oraşe; acolo unde fusese Sarmizegetusa s-a dezvoltat oraşul numit Ulpia Traiana, după numele împăratului; în locul Clujului de azi a apărut un oraş numit Napoca. Dacia a devenit o colonie bine organizată, ca întreg imperiul, cu un grad înaintat de civilizaţie în oraşe, cu băi publice, arene pentru jocuri etc. S-au construit drumuri — mai avem şi astăzi porţiuni de drumuri făcute de romani, care trec prin Carpaţi, dovedind talentul lor de constructori.
În treacăt fie spus şi ce s-a întâmplat cu podul acela de pe Dunăre, care era o minune a lumii. Chiar un succesor al lui Traian a dat ordin să se dărâme podul. Romanii l-au clădit, romanii l-au dărâmat. De ce? Le-a fost teamă, când au început primele năvăliri barbare de mai mari proporţii, ca podul acela să nu folosească năvălitorilor pentru a pătrunde şi mai adânc în imperiu. S-a scos deci toată „şoseaua”, puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu s-au mai văzut decât pilonii în Dunăre.
Learn more »

Roma – Istoria românilor


Romanii sunt tot un popor indoeuropean, stabilit pe teritoriul Italiei de azi. Au pornit de la un oraş, Roma, al cărui ţinut înconjurător se chema Latium (de unde cuvântul latini), şi în trei-patru sute de ani, din jurul oraşului Roma, încetul cu încetul construiesc o adevărată împărăţie. Cuceresc mai întâi toată Italia, pe urmă Spania, pe urmă Galia (Franţa de azi), de asemenea tot nordul Africii.
Vă sunt cunoscute luptele dintre romani şi cartaginezi. Cartaginezii erau de rasă semită, deci înrudiţi cu arabii şi cu evreii, mari negustori, care se stabiliseră unde e astăzi Tunisia. Luptele dintre romani şi cartaginezi au durat zeci de ani (Hannibal, genialul general cartaginez, a fost cât pe ce să cucerească Italia toată), dar, în cele din urmă, romanii au ieşit învingători şi, necruţători, au ras de pe faţa pământului falnica cetate Cartagina.
Iată-i pe romani punând piciorul în Africa, iar în momentul care ne priveşte pe noi, adică momentul când se vor arăta interesaţi şi de teritoriul locuit de geto-daci, romanii au ajuns cea mai mare putere din lume, cu excepţia, poate, în Extremul Orient, a imperiului chinez, care se formează cam în acelaşi timp cu Imperiul Roman. Romanii sunt atunci stăpâni — priviţi harta Europei — pe tot înconjurul Mediteranei. Imperiul lor e ca o largă verigă, un colac în jurul Mării Mediterane: Italia, Spania, Galia, tot Nordul Africii; au cucerit şi Grecia şi Asia Mică şi Siria, şi iată-i la Dunăre, vecini cu dacii.
De ce au început romanii să-i atace pe daci? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzând bogăţiile împărăţiei romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpânite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub influenţa civilizatoare a Greciei. De altfel, şi romanii au fost influenţaţi de cultura elenică; de aceea se vorbeşte adesea despre „civilizaţia greco-romană”.
Romanii au fost întâi de toate ostaşi, iar marea cultură le-a venit de la greci. Grecii aveau şi la noi, în Dobrogea, „contoare” de comerţ, adică porturi cu o mică colonie în jur. Aţi auzit de Tomis, vechiul nume al oraşului Constanţa, şi de Histria, mai la nord. Erau şi alte colonii de-a lungul coastei Mării Negre, la sud, în Bulgaria de azi, şi spre nord, până în Crimeea. Influenţa grecească ajunsese deci în oarecare măsură şi la getodaci.
Şi iată acum că se iveşte duşmănia şi războiul între daci şi romani. Aceasta se petrece o primă dată înainte de Cristos, în vremea lui Burebista. Ostilităţile vor reîncepe la sfârşitul secolului I d. Cr., iar legiunile romane sunt chiar învinse la un moment, sub un împărat slab, Domitian. Dar soarta se schimbă când ajunge împărat Traian, unul dintre cei mai glorioşi împăraţi ai Romei. În Dacia se afla iarăşi un rege care reuşise săi unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care nu depăşea Tisa la apus, nici Siretul la răsărit. Se numea Decebal — nume pecare şi-l luase, şi avea probabil o semnificaţie în limba dacă. (Decebal pronunţăm noi acum, dar în vremea aceea „c” se pronunţa „k”; Dekebalos era scris pe greceşte sau latineşte.) Decebal nu a vrut să accepte influenţa romană – de fapt ar fi fost un „protectorat” — şi a continuat uneltirile împotriva Romei.
Learn more »

Geto-dacii


Să revenim la spaţiul carpato-dunărean. Aici sursele arheologice şi documentare ne revelă, venită probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu înaintea erei noastre, prezenţa unei ramuri indoeuropene. Pe reprezentanţii ei unii iau numit daci (în special în Transilvania), alţii iau numit geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia). Iar la sud de ei se găseau tracii.
Mulţi istorici cred, pe baza unei singure propoziţii a istoricului grec Herodot (sec. V î.Cr.), că şi geto-dacii erau o ramură a tracilor.
Astăzi se pare că nu e chiar aşa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (puţinul cât a mai rămas din aceste limbi) nu se potrivesc sută la sută, nu avem la geto-daci aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci şi, mai cu seamă, la traci se cunosc numele a zeci de zeităţi, dacă nu chiar sute, pe când geto-dacii par a nu fi avut decât o singură zeitate principală: Zalmoxis. Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de azi, şi alţii ilirii, mai la vest, unde e Albania, şi unde a fost Iugoslavia. În secolul I î.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheamă Burebista. E prima dată când strămoşii noştri apar în istorie uniţi şi având un rege care îndrăzneşte să se lupte cu Roma. Stăpânirea lui Burebista se întindea şi peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru şi până în Panonia — dar el moare asasinat, în acelaşi an cu Cezar (44 î. Cr.)!
Learn more »

Începuturile – Istoria românilor


Dacă aveţi în faţă o hartă fizică a României, observaţi cum arată podişul Transilvaniei: s-ar zice că ţara noastră este un fel de mare cerc în jurul Transilvaniei. Ei bine, acolo s-a născut neamul românesc.
Cine locuia pe podişul Transilvaniei acum vreo 2 500 de ani? — fiindcă a încerca să vedem cine a fost acolo mai înainte e o întreprindere prea grea. Nu putem, în cadrul unei lucrări atât de succinte, să împingem studiul în preistorie, întradevăr, în spaţiul în care locuim astăzi, arheologia ne revelă urme de străveche prezenţă umană, de mii şi poate zeci de mii de ani. Cum n-avem însă, deocamdată, nici un mijloc de a identifica rasa sau rasele acelor străvechi locuitori, de a pătrunde cât de cât moravurile şi credinţele lor, şi, încă mai puţin, limbile vorbite, descrierea acelor civilizaţii ce se pierd în negura vremurilor ne-ar fi de prea puţin folos pentru a înţelege cum au apărut, în acest spaţiu, cei ce pot fi consideraţi cu mai multă probabilitate ca strămoşii noştri. Cert este doar, din numeroasele urme arheologice de pe tot teritoriul ţării, că s-au succedat valuri-valuri de migraţii şi din sud şi din vest şi din est, şi e cu neputinţă să deduci numai din forma locuinţelor şi a mormintelor, ori din stilul uneltelor sau al ceramicii, ce fel de rase au fost şi cum s-au amestecat s-au cum s-au nimicit una pe alta. Să ne limităm aşadar la evocarea acelor popoare cărora savanţii din veacul trecut le-au zis „indoeuropene”, fiindcă au împânzit spre apus Europa întreagă, şi au ajuns spre miazăzi şi răsărit până în India.
Acum vreo 4 000- 5000 de ani, pornind de pe teritoriul unde se află acum Bielorusia, Ucraina de vest şi Polonia, s-au urnit cu încetul, însă într-un elan neînfrânat, nişte seminţii vorbind aceeaşi limbă, care au ajuns să stăpânească cu vremea întregul nostru continent. Nu erau de o singură rasă (adică, în termeni de antropologie, nu aparţineau cu toţii aceluiaşi tip fizic). S-a crezut, în secolul trecut, că indoeuropenii,la origine, semănau toţi cu scandinavii de azi, că erau înalţi, blonzi şi cu craniul dolicocefal, adică, văzut de sus, oval ca un ou. Era o concepţie greşită: indoeuropeana a fost doar o limbă. Arheologia a adus dovada că în leagănul originar s-au aflat fel de fel de popoare care, trăind de mii de ani împreună sau în vecinătate, au ajuns să vorbească aceeaşi limbă. Şi din seminţiile acestea de limbă indoeuropeană, care s-au revărsat în valuri succesive, şi la intervale câteodată mari, asupra Europei, împingând sau nimicind alte etnii mai vechi sau contopinduse cu ele, s-au născut aproape toate popoarele care trăiesc astăzi în Europa.
Zic aproape toate, fiindcă au rămas mici nuclee neschimbate dinaintea venirii indoeuropenilor, iar după aceştia au mai venit câteva popoare de limbă diferită. Care sunt acestea din urmă? De pildă finlandezii, estonienii, ungurii şi turcii. Iar dinainte de indoeuropeni cine a mai rămas? După limbă ar fi doar bascii, care formează şi astăzi un grup etnic compact în nord-vestul Spaniei şi sud-vestul Franţei. Unii antropologi susţin că şi Sicilia ar fi majoritar populată cu seminţii anterioare valului indoeuropean; sicilienii au adoptat însă limba dominatorilor romani, şi n-a rămas nici o urmă a vreunei limbi anterioare idiomurilor indoeuropene.
Sursa:Neagu Djuvara in cartea sa "O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri".
Learn more »

Revolutia din Decembrie 1989

    Anul 1989 a dus la caderea sistemului totalitar comunist in intreaga Europa. Spre sfarsitul anului, indeosebi in vestul Romaniei, populatia aflase, de la posturile de televiziune externe (maghiare, iugoslave) si emisiunile in limba romana de la Radio Europa Libera si Vocea Americii, de schimbarile din Europa. Asa a fost posibil ca un eveniment aparent banal (evacuarea arbitrara a pastorului timisorean László Tökés fixata pentru data de 15 decembrie 1989) sa devina pretext pentru o revolta populara in Timisoara, transformata apoi, prin radicalizare, in revolutie.
      În 15 decembrie s-au adunat in fata casei parohiale mai multi enoriasi care doreau sa impiedice evacuarea pastorului. Fiind o zona extrem de circulata, aproape de centrul orasului, multi locuitori ai orasului se opreau pentru a afla ce se intampla. Ei au ingrosat, astfel, initial involuntar, numarul celor adunati. În data de 16, numarul celor adunati crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea nemaifiind enoriasi reformati, ci cetateni ai Timisoarei, de diferite etnii si confesiuni. Dupa-amiaza se striga pentru prima data "Jos Ceausescu!". A fost de ajuns aceasta scanteie pentru a se declansa revolta. În strigate de "Jos Ceausescu!" si "Jos comunismul!", demonstrantii s-au deplasat in diverse puncte ale Timisoarei pentru a chema oamenii la revolta. Au fost trimise trupe de Armata, Militie, Securitate pentru a dispersa multimea. Demonstrantii au fost batuti si arestati in aceeasi noapte si in dimineata urmatoare.
     În dupa-amiaza de 17 decembrie, multimea s-a adunat din nou in centrul orasului. Informat ca revolta nu a putut fi infranta, Ceausescu a dat ordin sa se deschida foc impotriva manifestantilor. Ca urmare, au cazut primii martiri ai Revolutiei din Timisoara.
     În noaptea de 18/19, cu complicitatea unor medici si asistente de la Spitalul Judetean, autoritatile au furat o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportandu-le la Bucuresti, unde au fost arse la Crematoriu. Aceste acte crude au intaratat si mai mult populatia orasului. Alte cadavre au fost ingropate pe ascuns intr-o groapa comuna.
    În zilele urmatoare, Timisoara arata ca in timp de razboi: magazine arse, patrule pe strazi, convorbirile telefonice intrerupte, oricine era gasit pe strazi era arestat. Rezistenta, insa, nu a incetat. În 19 decembrie, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat in greva. Exemplul lor va fi urmat a doua zi de majoritatea fabricilor din oras. O masa de zeci de mii de oameni se indrepta spre centrul Timisoarei in dimineata acelei zile. În fata acestei situatii, fortele armate s-au retras in cazarme. Înaintea autoritatilor au fost aduse cererile demonstrantilor, care cuprindeau, printre altele: demisia lui Ceausescu, demisia guvernului, alegeri libere. În aceeasi zi, Timisoara a fost declarat primul oras liber al Romaniei de catre reprezentatii Frontului Democrat Roman, prima formatiune politica democratica. Majoritatea arestatilor au fost eliberati.
    În aceeasi zi de 20 decembrie, orasul Lugoj, din apropierea Timisoarei, s-a ridicat impotriva regimului comunist, cazand si aici eroi ai Revolutiei.
    În ziua de 21, Ceausescu, pe deplin inconstient de situatia reala, a organizat un mare miting la Bucuresti, cu scopul de a-l sustine si de a infiera asa-zisii "huligani unguri" de la Timisoara. Mitingul s-a intors impotriva lui, multimea scandand lozinci anti-comuniste si anti-ceausiste. În aceeasi zi au inceput miscari revolutionare in cele mai mari orase ale tarii: Cluj, Sibiu, Brasov, Arad, Targu-Mures etc. Desi autoritatile au deschis foc impotriva demonstrantilor, romanii nu mai puteau fi infranti. Era o chestiune de ore pana la caderea sistemului, ceea ce s-a intamplat vineri, 22 decembrie, 1989, o data cu fuga sotilor Ceausescu din Bucuresti.
     În situatia confuza care s-a creat, s-au format mai multe grupuri care au dorit sa preia puterea. Pana in seara de 22 decembrie s-a impus grupul condus de Ion Iliescu si Petre Roman, in conditiile complexe create de "teroristi", indivizi neidentificati nici pana azi care au semanat confuzie si teama prin focuri de arma trase cu precizie asupra demonstrantilor sau chiar asupra locuintelor. Teama de "teroristi" si de o eventuala "contra-revolutie" pe care ar fi putut-o impune a justificat in ochii opiniei publice judecarea sumara a sotilor Ceausescu si executarea lor in ziua de Craciun a anului 1989.
Schimbarea sistemului comunist era un fapt la sfarsitul lui decembrie, dar cu mari sacrificii de a caror absurditate ne intrebam si astazi:
- 1104 morti, dintre care 162 inainte de 22 decembrie, iar 942 dupa 22 decembrie
- 3352 raniti, dintre care 1107 inainte de 22 decembrie si 2245 dupa 22 decembrie


     Timisoara

 
     Pretextul izbucnirii revoltei populare in Timisoara a fost incercarea autoritatilor de a-l evacua pe pastorul reformat László Tökés. Tökés avusese probleme cu autoritatile comuniste si cu ierarhia reformata imbibata de elemente aservite regimului inca din anii '70, cand se angajase in lupta pentru apararea drepturilor comunitatii reformate. Dificultatile au culminat in 1984 cu inlaturarea pastorului din randul clericilor reformati pentru o perioada de doi ani. În 1986 va fi reincadrat ca pastor supleant la Timisoara. Nu va inceta, insa, actiunile sale, continuand sa aiba probleme cu Securitatea si clericii reformati. Luari de pozitie ale pastorului in problema daramarii bisericilor si sistematizarii satelor vor duce in final la intentarea unui proces de catre Episcopia Reformata din Oradea cu scopul transferarii pastorului la comunitatea reformata din Mineu (jud. Salaj). Procesul este, desigur, pierdut de pastor, iar la refuzul sau de a se supune sentintei, este dat un termen limita (15 decembrie 1989), cand urma sa se treaca la executarea silita a hotararii judecatoresti. La slujba din 10 decembrie, Tökés anunta toate acestea enoriasilor, cerandu-le sa vina in data de 15 in fata parohiei pentru a fi martori la evacuarea sa.
În ziua anuntata, mai multi enoriasi reformati s-au adunat in fata casei parohiale reformate din Piata Maria. Dupa-amiaza se adunasera deja circa 200 de persoane. Se pare ca, din cauza prezentei enoriasilor, autoritatile au renuntat sa treaca la evacuare in acea zi. Zona este, in schimb, impanzita de ofiteri de interne in civil sau uniforma. Piata Maria este o zona foarte circulata, fiind strabatuta de mai multe linii de tramvai si autobuz. Astfel ca timisorenii au aflat repede ca in Piata Maria se intampla ceva. Multi dintre ei coborau din tramvai si se amestecau printre credinciosii, interesandu-se de motivele acelei adunari. Mai multi locuitori ai orasului auzisera de pastor sau chiar participasera la liturghiile sale.
    A doua zi, enoriasii se aduna din nou. Timisorenii discutau pe strada sau la locul de munca despre tacuta masa de oameni din Piata Maria. Tot mai multi cetateni se vor opri in orele care urmeaza in Piata. Multimea se marea de la ora la ora. În dupa-amiaza de 16, erau deja peste 400 de oameni in fata casei parohiale. Barierele lingvistice, etnice si religioase sunt depasite. La randul lor, militienii si securistii se inmultesc. Se simtea o tensiune nedefinita in aer. La orele 16.30 se intampla inevitabilul: cativa tineri opresc tramvaiele, se urca pe unul din ele si striga: "Jos Ceausescu!". Dupa un moment de confuzie, multimea incepe sa strige: "Jos Ceausescu!". Era inceputul revoltei. Se lanseaza deja de acum apelul "Fara violenta!". Dupa putin timp, demonstrantii se indreapta spre Complexul Studentesc, pentru a se alia cu studentii. Aici gasesc caminele incuiate. Unii studenti se alatura multimii, sarind pe geam. De aici, coloana se desparte in mai multe grupuri, unul indreptandu-se spre platforma industriala din Calea Buziasului, continuandu-si apoi drumul pe strada Lidia, zona Girocului, pentru a reveni in centrul orasului; o alta coloana merge la Comitetul Judetean P.C.R., iar o alta se reintoarce in zona Piata Maria - Catedrala Mitropolitana. Împotriva demonstrantilor sunt trimise camioane de pompieri cu tunuri de apa si unitati de scutieri.


     SURSA 02

     Romania a fost singura tara din estul Europei care a trecut la democratie printr-o revolutie violenta si in care conducatorii comunisti au fost executati. Inainte de revolutia romana, toate celelalte state est-europene trecusera intr-un mod pasnic la democratie.
Protestele, luptele de strada si demonstratiile din luna decembrie a anului 1989 au dus intr-un final la sfarsirea regimului comunist.
     Statul politienesc, securitatea, politica economica a lui Ceausescu, constructiile grandomane si regimul de austeritate sunt cateva din motivele care faceau populatia sa nu fie multumita de regimul comunist.
In acelasi an, 1989, Ceausescu reuseste sa achite datoria externa de circa 11 miliarde de dolari, chiar mai inainte de termenul pe care chiar dictatorul roman il preconizase.
Ceausescu nu era un om citit. In luna decembrie 1989, in ziarul Scanteia, apare pe prima pagina un discurs al lui Ceausescu transcris cu toate greselile gramaticale si de pronuntare pe care acesta le facea in exprimarea orala. A fost un semnal transmis in toate cotloanele tarii, fiindca ziarul avea o raspandire nationala. Numarul respectiv al ziarului a disparut apoi din bibliotecile publice.
O incercare timida de a protesta impotriva regimului a fost la un joc de fotbal, unde Romania a invins cu 3-1 nationala Danemarcei, victorie ce a facut ca dupa 20 de ani Romania sa participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia.


     16 decembrie 1989
     In jurul bisericii reformate din Piata Maria, niste credinciosi reformati demonstreaza pasnic, cu lumanari in maini, pazindu-l pe pastorul Laszlo Tokes care urma sa fie evacuat. Reformantilor li se adauga si un grup de oameni de toate varstele, profesiile si credintele, adunati spontan intr-un act generos de solidaritate si expresie a dorintei de libertate si democratie.
O parte a multimii se indreapta spre Caminele Studentesti pentru a aduna noi demonstranti. Se ajunge la sediul PCR unde au loc altercatii cu autoritatile. Aici s-au efectuat primele arestari.
Ora 16:00. Se intampla inevitabilul. Sunt blocate tramvaie de catre manifestanti si se striga pentru prima data “Jos cu Ceausescu!”.
     Multimea se intoarce intr-un numar si mai mare in Piata Maria, apoi in Piata Operei, scandand o serie de lozinci anticomuniste. Pe drum sunt distruse pancardele de propaganda care impanzeau orasul. Acum se naste drapelul revolutiei, steagul din care a fost decupata stema comunista.
Unii dintre manifestanti au fost arestati si batuti. Pana la miezul noptii au loc adevarate lupte de strada. Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat si batut, dar combatantii si-au parasit pozitiile spre dimineata.


     17 decembrie 1989
     In aceasta zi, evenimentele au pornit pe o cale fara intoarcere.
Ceausescu a organizat o teleconferinta, in care cere Ministerului de Interne si Securitatii sa deschida focul asupra civililor, fara somatie. In aceasta zi au cazut primele victime ale revolutiei.
Pe treptele Catedralei se aduna un grup de copii si tineri civili care incep sa scandeze: „Jos Ceausescu!, Libertate! Vrem o tara libera!”. Dintr-un transportor blindat se trag rafale care secera multimea. Actul crud si absurd care a avut loc sub privirile timisorenilor a intaratat si mai mult multimea.
    In diverse zone incep luptele deschise intre civili si militari. Se arunca cu pietre si cu sticle incendiare inspre masinile si transportoarele din care se tragea.


     18 decembrie 1989
     Timisoara arata ca in razboi. Magazinele aveau vitrinele sparte, erau militieni peste tot si se observau urmele de focuri. Dintr-un oras al florilor, Timisoara devenise un oras al groazei. Militarii ordonau oamenilor sa circule fara oprire si erau impiedicati sa stea in grupuri.
In incinta Spitalului Judetean sunt sustrase cadavrele celor ucisi. Vor fi transportate in secret la Bucuresti, unde vor fi arse la crematoriu. Familiile celor disparuti urmau sa fie informate ca rudele lor au fugit peste granita. Documentele care dovedeau cauza deceselor au fost, de asemenea, distruse.
In aceasta zi, linistea intregii tari este spulberata. Romanii afla de evenimentele de la Timisoara prin Europa Libera.
     In dupa-amiaza de 18, un grup de 30 de tineri ies in fata Catedralei in urma repetitiilor de colinde. Alti 500 de manifestanti li se alatura. Au fluturat un steag din care fusese decupata stema comunista si au cantat „Desteapta-te romane!”. S-a tras asupra lor.


    19 decembrie 1989
    Revolta de la Timisoara a luat amploare. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timisoara pornea sirena aeriana. A fost semnalul pentru mii de timisoreni sa iasa din noua in strada. 7 persoane au murit si aproape 100 au fost ranite.


     20 decembrie 1989 - Revolutia muncitorilor
     Timisoara. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat in oras. 100.000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astazi „Piata Victoriei”) si au inceput sa strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu va fie frica, Ceausescu pica!”.
In Oltenia, regimul a incercat sa foloseasca muncitori din fabrici pentru a opri revolta din Timisoara. Au fost incarcate trenuri pline cu muncitori si au fost trimisi la Timisoara. Li s-a spus ca huliganii si ungurii devasteaza Timisoara. Ajunsi la Timisoara si vazand ca nu este vorba de asa ceva, oltenii s-au alaturat timisorenilor.
     Treptat, situatia a iesit de sub controlul autoritatilor. Mai multi militari au inceput sa se fraternizeze cu demonstrantii. La sfarsitul zilei, Timisoara a fost declarata oras liber de catre demonstranti.
Exemplul Timisoarei a fost urmat si de alte orase din tara, precum Arad, Sibiu, Targu Mures, Alba Iulia, Resita, Brasov, Fagaras, Cluj-Napoca si Caransebes.
     Evenimentele din Timisoara au fost descrise si in jurnalele de stiri ale unor radiouri precum Radio Europa Libera si Vocea Americii, ascultate clandestin de catre romani.
Ceausescu fiind plecat intre timp in Iran, cand s-a intors in tara pe data de 20 decembrie, a descoperit o situatie deteriorata. La ora 19:00, 20 decembrie, a dat o declaratie televizata dintr-un studio TV situat in interiorul cladirii Comitetului Central, in care i-a etichetat pe cei care protestau la Timisoara ca dusmani ai Revolutiei Socialiste.


     21 decembrie 1989 - Adunarea populara
     A doua zi, in data de 21 decembrie, a fost convocata in jurul pranzului o mare adunare populara menita sa exprime sprijinul populatiei fata de conducerea de partid si de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central, Ceausescu a evocat o serie de realizari ale societatii socialiste. Populatia a ramas indiferenta la cele auzite, doar randurile din fata il sprijineau pe Ceausescu cu scandari si aplauze.
Ceausescu nici nu a reusit sa inteleaga evenimentele, iar incapacitatea sa de a trata situatia au iesit din nou in evidenta cand a oferit, intr-un act de disperare, cresterea salariilor muncitorilor cu 100 de lei pe luna, continuand sa laude realizarile „Revolutiei Socialiste” dar neintelegand ca alta revolutie se desfasura chiar in fata sa.
    Sunetul unor petarde venind dinspre marginea adunarii au transformat manifestatia in haos. Speriata la inceput, multimea a inceput sa se imprastie. O parte dintre participantii la adunare s-au regrupat langa hotelul Intercontinental si au inceput o manifestatie de protest care apoi a devenit revolutie.
Incercatile ulterioare ale cuplului Ceausescu de a recastiga controlul multimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stati linistiti la locurile voaste!” au ramas fara efect.
     Multimea a plecat pe strazi, aducand capitala, la fel ca Timisoara si alte orase importante in dezordine.
Oamenii au inceput sa strige sloganuri anticomuniste si anticeausiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”. In cele din urma, protestatarii au invadat centrul din Piata Kigalniceanu pana in Piata Unirii, Piata Rosetti si Piata Romana.
Pe statuia lui Mihai Viteazul un tanar flutura un tricolor fara stema comunista.
Ceausescu, sotia sa, precum si alti oficiali s-au panicat, iar dictatorul s-a intors in interiorul cladirii. Transmisiunea directa a mitingului a fost intrerupta, dar oamenii care se uitau la televizor vazusera destul ca sa-si dea seama ce se intampla. Incercarile lui Ceausescu de a linisti populatia luasera o intorsatura neasteptata.
    In cursul dupa-amiezii, in aceeasi zi, Nicolae Ceausescu a tinut o teleconferinta sustinand ca evenimentele ultimelor zile sunt organizate si dirijate cu scopul de a destabiliza tara si indreptate impotriva integritatii si independentei Romaniei.
Cuvintele lui Ceausescu in teleconferinta: „Trebuie sa demascam si sa respingem cu hotarare aceasta actiune si sa o lichidam. Nu se poate pune decat problema lichidarii in cel mai scurt timp a acestor actiuni conjugate impotriva integritatii, independentei, a constructiei socialiste, a bunastarii poporului.”
S-a pronuntat si pentru mobilizarea generala a fortelor armate.
    Mai tarziu, incepand cu orele 18, a inceput reprimarea propriu-zisa care a durat pana a doua zi, ora 3 dimineata.
    Protestatarii, neinarmati si neorganizati au fost intampinati de soldati, tancuri, TAB-uri, oameni din Securitate imbracati in haine civile si ofiteri ai Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista.
S-a tras asupra multimii de pe cladiri, strazi laterale si din tancuri. S-au inregistrat multe victime prim impuscare, injunghiere, sau strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat in multime in apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau multimea cu jeturi de apa puternice, iar militienii bateau si arestau oamenii.
    Protestatarii au reusit sa construiasca o baricada de aparare in fata Restaurantului Dunarea, care a rezistat pana la miezul noptii, dar a fost doborat in cele din urma de fortele de ordine.
Se organizasera puncte de colectare, unde erau adunati protestatarii care erau capturati. Dupa identificare si inregistrare erau transportati la inchisoarea Jilava.
    Dupa lansarea zvonului intre scutieri ca in Piata Romana mai multi colegi de-ai lor au fost injunghiati cu surubelnite, toti pasagerii care au coborat in statia de metrou din Piata Universitatii au fost batuti.
Foarte multi copii, femei sau batrani au fost maltratati, tarati pe jos, obligati sa se culce pe burta, unii peste altii, in gramezi.
     A fost o noapte incendiara. Focurile de arma nu au incetat sa se auda, pana la 3 dimineata, ora la care cei care au supravietuit au parasit strazile. Dupa inabusirea revoltei, strazile au fost spalate de sange de masinile salubritatii.
    Mortii au fost incinerati si s-a interzis autopsierea victimelor decedate. Multe fotografii ce au ramas ca dovezi au fost facute din elicopterele care au survolat zona si de turistii aflati in turnul hotelului Intercontinental, aflat langa Teatrul National, peste drum de Universitate.


     22 decembrie 1989
     A doua zi, in 22 decembrie 1989, vestea inabusirii in sange a demonstrantiilor a ajuns in scurt timp la toata populatia Bucurestiului. Multi dintre supravietuitorii macelului din zona centrala au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele intamplate.
Regimul a planuit organizarea de adunari ale muncitorilor la locurile de munca, la care sa fie condamnate „actele huliganice”, insa muncitorii au refuzat, ba din contra, au inceput organizarea de proteste si mai ample impotriva regimului.


     22 decembrie 1989, ora 7:00
     Pe la ora 7 dimineata, Elena Ceausescu a fost informata ca un numar mare de muncitori inaintau spre centrul Bucurestiului. Baricadele militiei care trebuiau sa blocheze accesul spre Piata Universitatii si Piata Palatului au fost inutile. La ora 9:30, Piata Universitatii era plina de oameni. La presiunea masei imense de demonstranti, fortele armate au inceput sa fraternizeze cu demonstrantii.


     22 decembrie 1989, ora 10:00
     Dupa ora 10, mai mult de o suta de mii de oameni erau adunati pentru prima data din proprie initiativa – nu la cererea lui Ceausescu - in centrul Bucurestiului.
     Nicolae Ceausescu a luat o portavoce si a incercat sa se adreseze multimii de la balconul cladirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost intampinat cu un val de dezaprobare si furie. Elicopterele imparteau manifeste pentru a linistii populatia, dar din pricina vantului nefavorabil nu ajungeau la multime.
Tot in jurul orei 10, ministrul apararii Vasile Mitea a murit in conditii suspecte.


    22 decembrie 1989, ora 10:07 - Fuga lui Ceausescu
    Generalul Iulian Vlad a intreprins masuri de izolare a lui Ceausescu. L-a convins pe Ceausescu sa fuga cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comanda militara secreta din tara (probabil la buncarul din zona Pitesti)


     22 decembrie 1989, ora 11:00
     Un comunicat radio si televiziune dat din ordinul lui Ceausescu spunea ca Milea a fost gasit vinovat de tradare si ca s-a sinucis dupa dezvaluirea tradarii sale. O ancheta ulterioara realizata prin exhumarea cadavrului in 2005, a afirmat ca s-a sinucis cu pistolul unui subordonat.


     22 decembrie 1989, ora 11:00 - Haosul in Bucuresti
     Dupa fuga lui Ceausescu din cladirea Comitetului Central se instaleaza haosul in Bucuresti, precedat de o stare de euforie generala. Multimile descatusate invadeaza Comitetul Central iar birourile oficialilor comunisti sunt vandalizate. Tintele preferate fiind portretele dictatorului.


    22 decembrie 1989, ora 12:15 - Televiziunea isi reia emisia
    Televiziunea Romana isi reia emisia. Mircea Dinescu si Ion Caramitru apar in fruntea unui grup de revolutionari, anuntand exaltati fuga dictatorului.
Haosul din Bucuresti cuprinde intreaga tara. Au avut loc manifestatii spontane de protest fata de regim. La unele manifestatii populatia a atacat sedii de partid si de stat sau chiar posturi de militie. Cativa militieni au fost chiar omorati.


     22 decembrie 1989, ora 15:00 - Conturarea guvernului
     Petre Roman citeste de la balconul Comitetului Central al PCR Declaratia in trei puncte a „Frontului Unitatii Poporului”, transmisa si la televiziune.
    S-au conturat trei centre de putere: la Televiziunea Romana, unde se aflau Mircea Dinescu si Ion Caramitru si Ion Iliescu sosit dupa ora 14:00. La sediul CC al PCR, unde erau revolutionari care au incercat sa formeze un nou guvern, care dupa numai 20 de minute a cazut, fiind huiduiti de multime: „Fara comunism!”. Si cel de-al treilea centru, in Ministerul Apararii unde se afla generalul Victor Stanculescu.


    22 decembrie 1989, ora 23:00 - Anuntarea unui nou organ al puterii
    Grupul lui Iliescu se deplaseaza la sediul CC al PCR unde sunt rostite cuvantari, apoi se intorc la Televiziune unde iau legatura cu generalul Stanculescu. In jurul orei 23:00 este anuntata constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale, ca nou organ al puterii.


     Opinia publica internationala
     Conducatorii multor state au inceput sa transmita mesaje de spijin al revolutiei romane: SUA (presedintele George H. W. Bush), URSS (presedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (in acel moment cele doua Germanii nu se unisera inca), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, si Vaclav Havel, scriitorul dizident, conducator al revolutiei si viitor presedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franta (presedintele Francois Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) si RSS Moldoveneasca.
    Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantitati de alimente, medicamente, imbracaminte, echipament medical etc, au fost trimise in Romania. In lume, presa a dedicat pagini si uneori chiar editii intregi revolutiei romane si conducatorilor acesteia.
     Procesul de preluare a puterii de catre noua structura nu se incheiase. Obiective importante atat in Bucuresti cat si in provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuti. Ei primesc eticheta de teroristi. Poplatia si armata au fost chemate sa apere cuceririle fragede ale revolutiei.
    De la Televiziune sunt transmise informatii neverificate, contradictorii, care creaza o situatie confuza si o stare de psihoza generala. S-au inregistrat numerosi morti si raniti.
Pentru urmatoarele 3 zile, toata tara era in haos. Au avut loc numeroase lupte inversunate.
In noaptea de 22 spre 23, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost calcat de senilele unui tanc in Piata Palatului.


     23 decembrie, ora 21:00 - Haos si paranoia
     Tancuri si cateva unitati paramilitare au mers sa protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme la multi civili, care actionau in colaborare cu unitatile armatei.
     Riposta exagerata, a celor care faceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor din care se trageau focuri raslete, a avut drept consecinta pierderea de vieti omenesti si mutilarea grava a zeci de persoane. La orice miscare suspecta, de exemplu, deschiderea unei ferestre sau miscarea unei perdele, se tragea haotic cu munitie de razboi. Argumentandu-se ca „teroristii roiesc” si ataca peste tot, informatii sustinute si difuzate in special prin intermediul Televiziunii.


     24 decembrie 1989 - Bucurestiul in razboi
     La 24 decembrie, Bucurestiul era un oras in razboi. Tancuri, Tab-uri si camioane continuau sa patruleze prin oras si inconjurau punctele problematice pentru a le proteja.
Intre timp, Ceausescu impreuna cu sotia sa Elena ce se aflau la Snagov, au plecat cu elicopterul spre Pitesti. In apropiere de Boteni au abandonat elicopterul, caruia i s-a cerut sa aterizeze de catre armata. Pe jos, sotii Ceausescu au ajuns la o statie de cercetare agricola aflata la 5 km de Targoviste, unde au fost preluati de militieni si transportati dupa cateva peripetii la garizoana din Targoviste.


    25 decembrie 1989 - Condamnarea si executarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu
    In ziua de Craciun, cei doi au fost condamnati la moarte de catre o curte militara ad-hoc, pentru o serie de acuzatii, printre care si genocid. Au fost executati in incinta garizoanei din Targoviste. Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Steaua, unde s-au ratacit. Au fost gasite a doua zi si aduse cu morga la Spitalul Militar. De acolo au fost transportate la cimitirul Ghencea si inmormantate in secret.
    Fragmentele din filmarea cu procesul si finalul executiei au fost difuzate in aceeasi zi la televiziunea nationala.
    Intensitatea luptelor armate a scazut brusc dupa difuzarea pe 25 decembrie pe postul national de televiziune a executiei sotilor Ceausescu, insa s-au mai inregistrat atacuri pana pe data de 27 decembrie.
   Pe durata revolutiei, au murit 1104 persoane, si s-au inregistrat 3321 raniti (221 civili si 663 militari). Pe 22 decembrie, la ora cand Ceausescu a fugit, erau inregistrati 126 de morti si 1107 raniti.


    SURSA 03

    In seara de 20 decembrie, Ceausescu s-a adresat natiunii, mesajul fiind televizat si transmis la radio. El abia venise din vizita din Iran si avea convingerea ca va tine situatia sub control dupa formula clasica. Cheama intr-o teleconferinta pe sefii judetenelor de partid si-i informeaza cu propria versiune asupra situatiei din tara.
    Nicolae Ceausescu tocmai decretase instituirea starii de necesitate pe teritoriul judetului Timis. In acelasi timp, la Timisoara, Frontul Democrat Roman a elaborat Proclamatia prin care cerea “demisionarea tiranului”. Totodata, Frontul Democrat Roman propunea Guvernului Romaniei inceperea negocierilor, cerand, intre altele, organizarea de alegeri libere, deschiderea granitelor, eliberarea detinutilor politici etc.Avea sa urmeze o noapte lunga si pentru capii Armatei. Generalul Ilie Ceausescu isi informa subordonatii despre “pericolul unei agresiuni externe, dinspre Est si Vest, patrunderea pe teritoriul tarii a unui mare numar de elemente teroriste (circa 2.000) si existenta unui complot international asupra Romaniei”. Pentru regim, sfarsitul incepuse.
     Mitingul din 21 decembrie, care a marcat scufundarea regimului Ceausescu in degringolada si a deschis manifestatiile de strada din Bucuresti, este inca o pagina cu multe pete albe in istoria Revolutiei romane. Dupa atatia ani de la evenimentele din decembrie, marturiile directe ale celor implicati in organizarea mitingului lipsesc. Nici o cercetare istorica nu a dat raspuns pana acum la numeroasele intrebari legate de ziua ce avea sa apropie galopant prabusirea lui Ceausescu si a institutiilor Partidului Comunist.
    Ziua de 21 decembrie 1989 este cea in care Ceausescu a scapat din mana fraiele puterii. Mitingul, convocat de el insusi (potrivit unor martori oculari), ce avea ca scop afirmarea deplina a adeziunii populare la politica partidului si statului, s-a transformat intr-un haos cumplit - terenul potrivit pe care Revolutia avea sa poposeasca la Bucuresti.
     Atat de “atent” a fost pregatit mitingul incat, in dimineata zilei de 21 decembrie, fortele de Militie si Securitate au fost surprinse de multimea care ocupase piata Comitetului Central. Efectivele de paza si supraveghere au sosit in piata la jumatate de ora dupa ce aceasta se umpluse de lume. La miting a participat, asadar cine a vrut si cine n-a vrut. Si-au facut aparitia grupurile de tineri care aveau sa agite multimea, s-au produs fenomenele care au starnit panica, precum exploziile petardelor si teribilul vuiet care a impietrit zecile de mii de oameni adunati in piata.
     Revolutia a fost blocata de grupul care a preluat puterea in decembrie 1989 la nivelul punctului de jonctiune intre interesele URSS si cele ale structurilor social-politice de baza ale comunismului, convertit in neocomunism. Cele cateva incercari de a debloca procesul democratizarii, de a depasi punctul mort, au fost de indata reprimate: Piata Universitatii (1990), zdrobita cu ajutorul minerilor convertiti in instrument de represiune de regimul Ion Iliescu; reformele anuntate de prim-ministrul Petre Roman (1991), devenit reformator dupa ce consimtise la reprimarea reformatorilor, inlaturat de la putere de aceiasi mineri deveniti putere in stat; reformele radicale preconizate de premierul Victor Ciorbea (1997), dejucate de colaboratorii sai “nedemocrati” din Conventia Democratica. Incercari de descatusare anihilate cu metode diferite dar la fel de eficace.
     In rezumat: Revolutia din 1989 a eliberat Romania de regimul totalitar stalinist al lui Nicolae Ceausescu. Desfasurate in conditiile refluxului puterii sovietice in Europa central-rasariteana, rasturnarile revolutionare in lant, larg sincronizate, au cuprins in cele din urma si Romania, in ciuda rezistentei indarjite si lipsite de perspicacitate a lui Nicolae Ceausescu. In conformitate cu interesul Uniunii Sovietice, care a dirijat aceasta vasta operatie, in speranta de a mentine in acest spatiu o influenta precumpanitoare, fostele tari satelit urmau sa incheie tratate bilaterale de cooperare privilegiata cu fosta putere hegemonica. Singura tara care s-a grabit sa accepte si chiar sa solicite acest nou statut a fost Romania, adica forta care a acaparat puterea in decembrie 1989, puternic rezemata pe structurile de baza ale regimului comunist, recuperate in graba de noul regim.


sursa: ipedia.ro  
Learn more »

Pe urmele eroilor uitati


Nu stiu daca a numarat cineva razboaiele in care, de-a lungul vremii, au luptat romanii. Cifra ar putea diferi de la un istoric la altul. Cu siguranta, insa, aceiasi istorici ar fi de acord ca, prin efectele lor, luptele din primul Razboi Mondial au fost cele mai insemnate pentru devenirea a ceea ce acum se numeste Romania.
Mai toata lumea a vazut, din goana trenului sau a masinii, Mausoleul de la Marasesti. Mult mai putini l-au vizitat. Si mai putini stiu ca exista mausolee dedicate eroilor din primul Razboi Mondial si la Soveja, Marasti, Focsani (in judetul Vrancea) si Mateias (judetul Arges). O mica parte dintre cei putini le-au si vazut. La jumatatea lunii martie, cu toata opozitia ultimei rabufniri a iernii, am apucat-o pe calea mausoleelor, la bordul unei impecabile Skoda Octavia Combi 4x4.

Sa facem o socoteala: inainte de razboi, la 1914, Regatul Romaniei avea o suprafata de 139.000 de kilometri patrati si cca 7 milioane de locuitori. Dupa Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920), Romania avea suprafata de peste 295.000 de kilometri patrati si 15,5 milioane de locuitori. Pentru rigoare, e bine de stiut ca, astazi, suprafata Romaniei este de cca 238.000 de kilometri patrati. Diferenta pana la cei 295.000 se afla in alta parte.

Learn more »
Free Page Rank Tool