Feature news

Showing posts with label Astronomie. Show all posts

Sistemul terestru


   După formarea Pământului, au mai trecut 500 de milioane de ani până când au apărut prima atmosferă, oceanele şi continentele.
   Când Pământul a atins dimensiunea lui actuală, gravitaţia sa i-a permis să reţină în atmosferă gazele care se risipeau înainte în Univers. Timp de milioane de ani, planeta a fost înconjurată de un nor dens şi fierbinte format din hidrogen, dioxid de carbon, nitrogen, amoniu, metan şi sulfură de hidrogen.

   Marea ploaie
   Sistemul solar a conţinut multă materie care nu era destinată formării planetelor; însă, pe măsură ce a scăzut numărul ciocnirilor cu această materie şi Pământul s-a răcit treptat, hidrogenul a început să se condenseze. S-a pornit o ploaie torenţială care a durat 40 000 de ani. Apa s-a adunat în depresiuni, lar nivelul ei a crescut fără oprire până a format primul ocean, care acoperea tot globul.

   Pământ nou
   Vântul şi ploaia au erodat uscatul care ieşea din ocean. Rocile dezagregate s-au adunat în depresiuni, au fost purtate de râuri până în mare şi s-au depozitat pe fundul ei ca sediment. Procesul de formare a rocilor sedimentare a continuat timp de milioane de ani.
   Datorită greutăţii lor tot mai mari, sedimentele au presat scoarţa oceanică pânăîn mantaua superioară, unde s-au topit. Piatra topită s-a ridicat la suprafaţă şi a reacţio-nat chimic cu sedimentul. Această reacţie a condus la formarea granitului.
   Datorită densităţii scăzute a acestei pietre faţă de rocile din manta, granitul s-a înălţat din mare formând primele continente nevulcanice. La marginea scoarţei oceanice s-au produs fisuri. In consecinţă, blocuri masive de granit de mărimea unor insule s-au desprins şi au început să plutească spre mantaua exterioară. Unele dintre blocurile de piatră au intra
t în coliziune, unindu-se pentru a crea mase de pământ mai mari, altele au fost erodate de-a lungul timpului de vânt şi de ploaie şi au dispărut.


   Câmpul magnetic al Pământului

   Acesta s-a constituit acum cca 4 miliarde de ani. Ca şi în cazul unui generator de curent continuu, există o interacţiuneîntre rotaţia Pământului şi fluxul de material fluid bogatînfierdin nucleul exterior. Curentul electric rezultat a format un câmp magnetic care a servit ca protecţie eficace împotriva radiaţiilor cosmice, permiţând dezvoltarea vieţii pe Pământ.























Learn more »

Cucerirea Sistemului Solar de catre omenire


Ceea ce odinioară părea imposibil acum a devenit realitate. Rachetele îi duc pe oameni in spaţiu, sondele studiază universul, iar satelitii construiti de om ameliorează calitatea vieţii noastre.


   La începutul sec. XX, savanţi din intreaga lume au început să susţină ideea călătoriilor spaţiale. Pe măsură ce oamenii de ştiinţă analizau aplicabilitatea acestor teorii, ingineri proiectanţi căutau soluţii pentru propulsia şi pilotarea rachetelor în spaţiu.

Progresele militare
   Evoluţia militară a rachetelor a adus V2-ul nemţescîn prim-plan in timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Aceasta era prima rachetă care a zburat la peste 80 km 
inălţime. în timpul Războiului Rece, posibilităţile tehnologiei rachetelor au fost exploatate în cea mai mare masura. Au fost lansaţi pe orbite, în jurul Pământului, sateliţi spioni care au dejucat scenarii ale distrugerii atomice. Ameninţarea nucleară a fost atenuată în zilele noastre, totuşi tehnologia spaţială rămâne pentru superputeri o armă a puterii politice şi militare. 

Ştiinţa şi tehnologia
   Lumea modernă nu poate fi concepută fără călătoriile spaţiale. Satelitii transmit ştirile de ultima oră, conversaţiile telefonice,date pentru calculatoarepe întreg globul. Ei facilitează navigaţia maşinilor, transmit datele meteo, atenţionează în caz de catastrofe naturale, măsoară stratul de ozon şi supraveghează culturile agricole. 
   Alţi sateliţi cercetează spaţiul.Ei percep nu doar lumina vizibilă,ci şi razele infraroşii, ultraviolete şirazele X şi furnizează informaţii preţioase cu ajutorul cărora oamenii pot înţelege mai bine universul şi locul nostru în el. Mai mult, corpurile cereşti şi sistemul solar suntexplorate la faţa locului cu ajutorul sondelor spaţiale şi al roboţilor.

Călătoriile spaţiale
   Momentul magic al călătoriei cosmice a venit odată cu încercarea omului de a ieşi în spaţiu. Printr-un gest curajos, între anii 1969 şi 1972, proiectul Apollo al S.U.A.
a transportat omul pe Lună şi l-a adus în siguranţă pe Pământ.
   Actualmente, astronauţi de diverse naţionalităţi lucrează împreună în Staţia Spaţială Internaţională.în condiţii de gravitaţie nulă, ei efectuează diverse cercetări,începând cu cele biologice şi terminând cu cele astrofizice. In întreaga lume se lucrează la tehnologii care vor permite, în 15-30 de ani, instalarea pe Lună şi pe Marte a unor
avanposturi.


Călătorii alternative in spaţiu
   In 2004 , avionul-rachetă SpaceShipOne a ajuns la o altitudine de peste 100 km.
A fost primul zbor privat care s-a ridicat până la graniţa cu spaţiul şi a dat startul primelor 
proiecte non guvernamentale 
de cercetare spaţială.
   Aceste programe sunt menite să exploateze spaţiul din punct
de vedere comercial, asigurând, 
de exemplu, călătorii turistice ale amatorilor de senzaţii tari, dar în acelaşi timp şi studii d
e cercetare şi aplicaţie 
industriala.



Learn more »

Sisteme planetare indepartate


În univers au fost observate discuri gigantice de praf şi gaze, din care se nasc sistemele planetare.
Descoperirea planetelor aflate în jurul stelelor îndepărtate este dificilă, dar explorarea lor a inceput.



Sistemul solar nu este unicul în Univers. în jurul stelelor din multe zone ale galaxiei noastre există planete şi se formează întregi sisteme planetare. Deşi sunt multe detalii care nu au fost pe deplin elucidate, este posibil ca sistemul nostru solar să fi luat naştere dintr-un imens nor de praf şi gaze care s-a comprimat sub propria sa forţă gravitaţională. Atunci când s-a format o stea în centrul lui, norul s-a rotit din ce în ce mai repede, asemenea unui patinator în timpul unei piruete. Zona exterioară a norului de praf s-a aplatizat datorită forţei centrifuge. Discul protoplanetar a luat naştere pe măsură ce coliziunile neelastice dintre particule au format mase de material cu gravitaţie proprie. Astfel s-au format planetele, asteroizii şi alte corpuri.


Greu de găsit
   Chiar şi cu cele mai bune telescoape, fotografierea unei planete extrasolare a fost imposibilă până acum, planetele aflate în apropierea stelelor fiind asemănătoare Soarelui sau altor stele luminoase. Până şi stelele cele mai apropiate de Soare se află la câţiva ani-lumină distanţă.
   La acea distanţă, stelele şi planetele par foarte apropiate una de cealaltă, astfel că nu se poate face delimitarea între ele. Ca şi în cazul unei maşini care se află la o distanţă mare cu farurile aprinse, este foarte dificil să-i distingi luminile. Este foarte greu să distingi două corpuri cereşti, chiar dacă unuia dintre ele străluceşte de un miliard de ori mai putemic decâtcelălalt


Metode de căutare
   Pe lângă astrometrie, planetele extrasolare pot fi depistate prin multe alte metode. In fotometria de tranzit, planeta trece prin faţa stelei centrale, astfel încât propria sa lumină scade. O altă metodă este monitorizarea contracţiilor unui pulsar, care sunt provocate de apropierea unei planete care se roteşte în jurul stelei respective.
   Oamenii de ştiinţă sunt în căutarea unor modalităţi de a obtura strălucirea unei stele pentru a observa planetele extrasolare. Câmpurile gravitaţionale ale galaxiilor pot perturba traiectoria luminii obiectelo rîndepărtate.
   Cu ajutorul telescoapelor de înaltă tehnologie s-au descoperit planete extrasolare mari, care se rotesc în jurul unor stele de masă mică.
   Chiar şi în secolul nostru, poate fi posibil, cu ajutorul unor telescoape spaţiale îmbunătăţite şi al tehnicilor de observare a stelelor, să se descopere sistematic planete extrasolare de mărimea Pământului. Atât timp cat ele vor avea atmosferă, se vor căuta semne de viaţă, ca de exemplu existenţa oxigenului, care este generat de plante şi apare în cazul Pământului.





Learn more »

Sistemele Planetare - Carusele cosmice


Pământul şi multe alte corpuri cereşti se învârt în jurul Soarelui ca într-un uriaş carusel cosmic. Descoperirea unor planete şi în jurul altor stele a indus ideea că sistemul nostru solar nu este unicul în univers. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine: el este deocamdată unicul pe care ştim că există viaţă.
-> Deşi sistemele planetare s-au dezvoltat întotdeauna într-o manieră similară, ele sunt clar diferite.




SISTEMUL SOLAR - O OAZA IN UNIVERS
   Sistemul solar reprezintă o oază a universului, deoarece el oferă un loc propice dezvoltării vieţii în mijlocul unui spaţiu ostil.

   Soarele  şi toate corpurile cereşti apropiate alcătuiesc un sistem. Acesta include planetele şi sateliţii lor, planetele pitice, asteroizii şi alte corpuri mici. Forţa gravitaţională a Soarelui menţine planetele pe orbite eliptice în jurul acestuia. 
   Planetele şi asteroizii
   Exceptând astrul zilei, planetele sunt cele mai mari corpuri cereşti din sistemul solar. Traiectoriile orbitelor lor se situează mai mult sau mai puţin în acelaşi plan.

   Vazute de deasupra, componentele sistemului solar pot fi uşor distinse. Planetele telurice sunt Venus, Mercur, Pământşi Marte, care sunt relativ mici şi
stâncoase. Planetele gazoase sunt mult mai mari şi printre ele se numără Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Centrele acestora, alcătuite din roci şi gheaţă, sunt înconjurate de învelişuri de hidrogen, heliu şi metan. între cele două grupuri de planete există o Centura de asteroizi. Printre aceste roci cu forme neregulate se numără unele care au diametre mai mari de 100 km. în Centura de asteroizi se află şi planeta Ceres.


   Dincolo de orbita lui Neptun
   Planetele pitice, Pluton şi Eris, se învârt în jurul Soarelui şi se află dincolo de orbita lui Neptun. In această zonă îndepărtată există nenumărate corpuri
cereşti de dimensiuni mici, care îşi urmează propriul curs.


   Soarele galaxiei Calea Lactee
   Sistemul solar face parte din galaxia Calea Lactee, alături de alte miliarde de stele. El se află într-unul dintre braţele spiralate şi se roteşte în jurul centrului galactic la o distanţă de 28.000 de ani-lumină. în ciuda vitezei de 220 km/s, este nevoie de 200 de miliarde de ani pentru a parcurge o orbită completă.








Learn more »

O privire asupra cerului instelat



    Constelatiile si stralucirea stelelor
    Deseori, lumina din oraşe ne împiedică să vedem cerul înstelat, chiar dacă acesta este senin. Departe de această „poluare luiminoasă", cerul îşi dezvăiuie întreaga sa măreţie.


   Cerul este plin de stele, chiar şi ziua, dar atunci doar una este vizibilă: Soarele.
   Datorită faptului că Pământul se roteşte în jurul axei sale, Soarele pare să urmeze o anumită traiectorie pe cer. Când acesta apune, ochii noştri potsă desluşească lumina pală a altor stele. Asemenea Soarelui, şi ele urmează traiectorii circulare, orbitând în jurul unui punct comun. Dacă am prelungi axa Pământului în spaţiu, atunci ea ar indica acel punct. Pentru un observator care se află în emisfera nordică, acesta este Polul Nord al cerului şi are aproape aceeaşi poziţie ca şi Steaua Nordului.



Strălucirea stelelor
   Privite de pe Pământ, unele stele par mai strălucitoare decât altele.
   Diferenţele în strălucire se datorează faptului că aceste stele se află la distanţe diferite faţă de Pământ şi strălucesc cu intensitate diferită. Atmosfera Pământului este alcătuită din mai multe straturi, unele din ele mai groase, altele mai fierbinţi.
   „Buzunarele" sau celulele de aer se mişcă cu viteze diferite, acţionând ca nişte lentile mobile şi deviind lumina de la traiectoria sa dreaptă. Acest fenomen face ca o stea sau planetă să licărească neregulat. Planetele sunt mult mai aproape de Pământ decât stelele şi sunt vizibile ca discuri minuscule, nu ca puncte; prin urmare, imaginea lor nu este atât de uşor distorsionată de vânturile atmosferice.


Constelaţiile
   Din timpuri imemoriale, oamenii au încercatsă stabilească o ordine în multitudinea de stele. Ei au trasat prin spaţiul dintre ele linii imaginare, conturând figuri fantasmagorice. Fiecare cultură are constelaţiile ei.
   Configuraţiile constelaţiilor nu au nicio semnificaţie pentru ştiinţă, dar pot fi foarte utile pentru orientarea în spaţiul stelar. Sirius, cea mai strălucitoare stea după Soare, poate fi găsită prelungind la stânga şi apoi în jos linia ce uneşte cele trei stele luminoase care formează Centura lui Orion.



Roiurile de stele
   Ca multe alte stele din Calea Lactee, Sirius este o stea dublă, ea fiind însoţită de o stea cu lumină foarte slabă. Sirius şi această pitică albă sunt ţinute împreună de gravitaţie şi se rotesc în jurul unui punct comun. Roiurile de stele sunt foarte frecvente. Un grup de câteva sute de stele slab legate între ele de forte gravitaţionale se numeşte roi difuz şi nu are un centru. Roiurile globulare, pe de altă parte, pot cuprinde câteva mii sau sute de mii de stele, strâns legate între ele, şi au formă sferică.
   Aceste formaţiuni sunt distribute uniform într-o sferă în jurul unui nucleu galactic sau în jurul centrului
unei galaxii. Toate stelele vizibile pe cer noaptea aparţin galaxiei noastre. Altele, aflate la mare depărtare, nu pot fi detectate ca stele individuale, dar împreună ele formează banda slab strălucitoare a Căii Lactee, care are un diametru de aproape 90.000 de ani-lumină şi o circumferinţă de 275.000ani-lumină.





Learn more »

In interiorul Soarelui - Furnizorul nostru de energie


SOARELE - FURNIZORUL NOSTRU DE ENERGIE




   Soarele nu este numai centrul sistemului nostru solar, ci şi sursa vieţii. Asemenea unei centrale energetice imense, Soarele furnizează Pământului lumină şi căldură.

   La fel ca toate stelele, Soarele este o sferă de gaze fierbinţi. Diametrul lui este de 109 ori mai mare decât
cel al Pământului. Alcătuit în cea mai mare parte din hidrogen, Soarele conţine şi o cantitate foarte mică de heliu şi alte elemente grele.
   In interiorul Soarelui
Spre centrul Soarelui, gazele sunt din ce în ce mai comprimate sub propria lor greutate, iar temperatura atinge valoarea de 15 milioane °C.
   Atomii de hidrogen se lovesc unul de altul şi se divid în nuclee şi electroni.

   Nucleele de hidrogen se transforma în heliu prin fuziune, eliberând astfel o cantitate mare de energie.
În urma fuziunii nucleare se eliberează energie sub forma de neutrini (particule neutre fără masă), care transportă energia în exteriorul Soarelui. 0 parte din energia radiaţiilor este folosită pentru a încălzi regiunea internă a Soarelui. în urma ei, apar baloane de gaz care se ridică la suprafaţă şi eliberează energie în fotosferă, învelişul vizibil al Soarelui, apoi se răcesc şi se scufundă. în fotosferă, fotonii sunt absorbiţi şi radiaţi din nou.



   Straturile exterioare ale Soarelui
   Două dintre aceste straturi sunt aproape transparente în comparaţie cu fotosfera orbitoare şi potfi văzute doar în timpul eclipselor de Soare. Cromosfera poate fi recunoscută după strălucirea slabă, roşiatică, în timp ce coroana este albicioasă şi înconjoară cromosfera, diluându-se treptat în spaţiu, fără a avea o formă bine definită.
   Temperatura coroanei depăşeşte 1 milion de °C. Fotosfera emană lumina solară, în timp ce cromosfera
şi coroana emit raze X şi radiaţii radio.

Soarele neliniştit

   Pe suprafaţa Soarelui au loc nenumărate reacţii, care pot fi detectate doar studiind petele de pe Soare. Aparent mai întunecate decât mediul care le înconjoară, suprafeţele lor au rezultat din răcire. Ele apar în câmpurile magnetice deosebit de puternice ale Soarelui, ceea ce face ca energia de nivel inferior din zonele mai reci să fie expulzată. În apropierea petelor solare se produc erupţii, care au loc în cromosferă. Aceste
fenomene sunt însoţite de mănunchiuri invizibile de raze ultraviolete şi de raze X. 0 singură erupţie de acest fel poate elibera într-o secundă la fel de multă energie ca şi Soarele. Erupţiile eliberează în spaţiu jeturi puternice de materie solară, care poate ajunge pe Pământ. Din coroana solară, acestea sunt însoţite de un flux de particule încărcate electric, care poartă numele de „vânt solar". Particulele sunt electroni şi nuclee de hidrogen şi heliu ce lovesc Pământul cu o viteză de aproape 400 km/s, dând naştere furtunilor care afectează reţelele de electricitate şi perturbă comunicaţia radio.
   Soarele ca sursă de energie 
   Pământul primeşte o parte infimă din energia produsă de Soare, cantitatea totală însă este inimaginabilă. Un singur minut de energie solară pe l m 2 pe Pământ este suficientă pentru a încălzi 1 litru de apă cu mai mult de 10°C.





Learn more »

Moartea si mostenirea stelelor


   Ultima fază a ciclului de viaţă al unei stele poate fi tumultuos.
   Stelele cu mase mari se dilată sau chiar explodează. De obicei, tot ce rămâne în urma unei stele disipate sunt corpuri ceresti bizare.
   Atunci când rezerva de hidrogen din centrul unei stele se epuizează, minimul de energie rezultată duce la scăderea presiunii interne. Miezul stelei se contractă sub propria forţă gravitaţională şi devine mai cald. Dacă nucleul este suficient de fierbinte, heliul se transformă în carbon şi oxigen şi, pentru o vreme, continuă să producă energie.


   Steaua se măreşte
   Pentru a se transforma într-o gigantă roşie, are loc o ultima explozie de energie a stelei, iar diametrul sferei de gaze exterioare se măreşte de sute de ori. Suprafaţa ei se răceşte, iar culoarea tinde spre roşu. Centrul unei gigante roşii devine atât de fierbinte, încât, în interior, se pot forma prin fuziune nucleară elemente chimice grele, cum este fierul.

   Gigantele roşii nu sunt echilibrate. Aceste stele pulsează periodic sau neregulat şi deseori atmosfera stelei este proiectată în spaţiu formând o nebuloasă planetară.
   Când se întâmplă acest lucru, o stea de mărimea Soarelui ajunge la sfârşitul existenţei sale. In urma acestui fenomen rămâne centrul compact şi strălucitor al stelei, care este de dimensiunile Pământului, numit pitică albă. Aceasta continuă să se răcească treptat.



   Steaua neutronică şi pulsarul
   Soarta stelelor cu dimensiuni de opt ori mai mari decât ale Soarelui este diferită. Ca urmare a epuizării combustibilului, învelişurile exterioare ale stelei sunt expulzate în spaţiu într-o ultima eliberare masivă de energie, în timp ce miezul stelei se prăbuşeşte.
   Steaua explodează devenind o supernova, în timp ce miezul stelei continuă să se prăbuşească. Presiunea sa internă creşte rapid, iar componentele atomice se comprimă. Electronii şi protonii sunt convertiţi în neutroni, iar spaţiile libere dispar. Steaua neutronică rezultată are o masă comparabilă cu cea a Soarelui, deşi diametrul ei este de 10-20 km. O linguriţă de material neutronic are masa unui miliard de maşini mici.
   Stelele neutronice se rotesc rapid şi pot trimite periodic un semnal radio. Nebuloasa Crabul, eel mai cunoscut exemplu de acest fel, a rezultat din explozia unei supernove.


   Ultima destinaţie: „gaura neagră"
   O stea neutronică este stabilă doar dacă are masa de trei ori mai mare decât cea solară, altfel nu poate
rezista propriei forte gravitational şi intră într-un colaps, continuând să se contracte indefinit. în urma acestui proces rezultă o gaură neeagră, din care, din cauza câmpului gravitational foarte puternic, nu poate scăpa nici materia şi nici lumina. într-o gaură neagră spaţiul este atât de comprimat, încât legile fizicii îşi pierd valabilitatea.


   Supernova
   In medie, într-o galaxie normală, o supernova explodează o data la 50 de ani. Radiatia rezultată în urma exploziei unei supernove poate fi foarte distructivă pe o distanţă de câteva zeci de ani lumină. Atmosfera unei planete şi posibila viaţă existentă pe acea planetă pot fi afectate.
   ELEMENTELE CHIMICE GRELE, cum ar fi fosforul, fierul şi uraniul, sunt produse în cantităţi uriaşe într-o supernova. Multe dintre ele sunt importante pentru viaţa pe Pământ. Materialele unei supernove se pot reconstrui din nou într-o nebuloasa de gaz sau praf, în timp ce iau naştere noi generaţii de stele şi planete.
Toată materia de pe Pământ este alcătuită dintr-un astfel de material.






  • EXPLOZIILE DE SUPERNOVA au loc in ultimul stadiu de viaţă al unei stele cu masă mare.
  • LUMINOZITATEA creşte de miliarde de ori în timpul procesului. 0 stea explodată va fi la fel de luminoasă ca întreaga sa galaxie pentru o scurta perioadă de timp.
  • Nebuloasa Crabul s-a format in urma exploziei unei supernove care a fost observată de astronomii din Asia de Est in anul 1054







Learn more »

Nasterea stelelor

   ŞI SE FĂCU LUMINĂ
   Soarele, steaua centrală a sistemului nostru solar, reprezintă o sursă gigantică de energie pentru omenire. Energia sa influenţează diverse procese pe Pământ, ca de exemplu vremea şi fotosinteza. In acelaşi timp, Soarele poate avea şi efecte distructive. El este una dintre miliardele de stele care asigură lumina, structura şi elementele chimice ale universului. Toate acestea garantează ciclul cosmic şi producerea viitoarelor generaţii de stele. Stelele vizibile de pe Pământ fac parte din galaxia Calea Lactee.

  • Materia din care sunt alcătuite planetele, ca şi cea a corpului uman, este in mare parte produsă
  • STELELE sunt sfere imense, strălucitoare, de gaz fierbinte.
  • RADIATJA produsă de energia eliberată in timpui fuziunii nucieeior atomilor de hidrogen in nuclee de heliu determină strălucirea stelelor.
  • ELEMENTELE CHIMICE sunt produse de stele.
  • VIAŢA Şl EXISTENŢA omului au fost posibile datorită Soarelui şi sunt intreţinute tot de acesta

   NAŞTEREA STELELOR
   Stelele se formează din nebuloase mari de gaz şi praf cosmic, care se condensează 
in nori de gaz datorită forţei gravitaţionale proprii. Ele diferă ca masă. culoare şi 
strălucire. dar au aceeaşi sursă de energie: fuziunea nucleară.
   Teritoriile cosmice de formare a noilor stele sunt norii moleculari formaţi în mare parte din hidrogen gazos, ca de exemplu Nebuloasa
Orion. In ciuda densităţii mari, ea are un aspect roşiatic, cu regiuni opace, unde prafuI absoarbe
lumina stelelor, împiedicând-o să treacă. Este situată în regiunea ecuatorului ceresc. Poate fi văzută în Romania în timpui iernii, fiind uşor de recunoscut.Dacă o nebuloasa de gaz are o masa suficientă, ea se prăbuşeşte treptat sub propria-i greutate.
   Gazul se separă în nori individuali care se comprimă în sfere de gaz. Pe măsură ce gazul se comprimă, presiunea internă creşte, iar când devine suficient de mare se opune forţei gravitaţionale şi opreşte prăbuşirea. Intr-o nebuloasă foarte mare şi densă gazul nu se dizolvă, ci se separă în sfere mai mici care devin stele separate în sistemul stelar.
   Aprinderea fuziunii nucleare
   Temperatura gazului creşte rapid. Atomii de hidrogen se ciocnesc în embrionul stelei, iar electronii sunt expulzaţi din nucleele atomilor.
   Dacă temperatura acestei plasme depăşeşte 10 milioane °C, are loc fuziunea nucleară, iar nucleele atomilor de hidrogen se transformă în nuclee de heliu. In timpui acestui proces este eliberată o cantitate enormă de energie, iar steaua începe să strălucească.

   Durata cosmică de viaţă
   O stea străluceşte o perioadă de timp inimaginabilă. Soarele are o speranţă de viaţă de cca 10 miliarde de ani. Cu cat masa unei stele este mai mare, cu atât resursele sale de energie se vor epuiza mai repede.








Gigantele si piticele


Learn more »

Elementele Universului

   Primele elemente chimice au început să se formeze încă din stadiile incipiente ale universului. Ulterior, stelele, galaxiile şi structurile cosmice cele mai mari au început să capete formă.


La câteva minute după Big Bang, protonii şi neutronii s-au unitîn nuclee uşoare. După aproape 380 000 de ani, aceste nuclee au inceput să atragă electroni şi să formeze atomi. Astfel au apărut primele elemente chimice: hidrogenul, heliul şi litiul. Radiaţiile şi materia interactionau iar când radiaţia a putut să se extindă fără obstacole,
universul a devenit transparent.
   Odată cu extinderea continuă a spaţiului, undele de radiaţie şi-au diminuat energia. In aceste timpuri intunecate, gazul era forma predominantă de materie, iar stelele luminoase încă nu se formaseră


   Formarea grupărilor
   Regiunile de materie cu densitatea mai mare, din universul timpuriu, sunt cele în care s-au format stelele, galaxiile, roiurile de galaxii şi superaglomerările. Materia s-a comprimat sub propria-i greutate şi, ca rezultat, aceste grupări s-au marit atrăgând altă materie (tot datorită gravitaţiei). Simulările şi datele actuale pledează în favoarea teoriei „materiei reci", în care grupările se formează de la cea mai mică la cea mai mare: stea - galaxie - roi de galaxii - superaglomerări.

   Totuşi, detaliile acestor procese nu sunt explicate exhaustiv. Oamenii de ştiinţă presupun că materia a fost uniform distribuită în urma Big Bangului şi că gruparea „materiei întunecate", pe lângă alte efecte, a fost posibilă prin compresie. Natura materiei mtunecate nu este pe deplin înţeleasă, deoarece aceasta este invizibilă şi poate fi observată doar datorită forţei sale gravitaţionale, care influenţează tipurile obişnuite de materie.

   Distanţele în univers
   In vidul spatial, lumina se propagă cu o viteză de aproape 300 000 km/s. Ea străbate 9 5 00 de miliarde de kilometri într-un an, lungime cunoscută sub numele de an-lumină (a.I.), reprezentând

unitatea de măsură pentru distanţele inimaginabile din univers. Cea mai apropiată stea de Soare se află
la 4,3 ani-lumină de Pământ.

   Superaglomerările
   Galaxiile nu sunt distribuite uniform în univers, forţa gravitaţională împingându-le să formeze roiuri de galaxii, care se unesc pentru a forma structuri şi mai mari. Acestea se pot întinde pe mai mult de 100 de milioane de ani-lumină şi pot cuprinde mii de galaxii. Ele sunt grupate de gravitaţie şi se întind de-a lungul unor filamente (asemănătoare filmului sau baloanelor de săpun). Cea mai cunoscută structură de acest fel este Marele Zid, descoperit în 1989. Pe o suprafaţă de 500 de milioane de a.I. lungime, eel puţin 200 de milioane de a.I. lăţime şi 15 milioane de a.I. adâncime sunt distribuite mai mult de 2 000 de galaxii.



  • CONFORM TEORIEI Big Bang, materia obişnuită alcătuieşte doar 4% din univers.
  • RESTUL este materie întunecată de atracţie (23%) şi materie intunecată de respingere (73%).
  • UNII TE0RETICIENI pun la îndoială modelul Big Bang al universului.
   Galaxiile
   Galaxiile suntformaţiuni uriaşe de stele, gaz, praf cosmic şi alte corpuri cereşti, iar între aceste elemente se află spaţiu gol. Ele pot avea formă eliptică sau spiralată, fiind menţinuteîmpreună de atracţia gravitaţională. Soarele nostru este localizatîntr-un braţ al spiralei unei galaxii deaproximativ 100 de miliarde de stele - Calea Lactee.
   Următoarea galaxie ca mărime este Andromeda, a cărei lumină călătoreşte mai bine de 2 milioane de ani pentru a ajunge pe Pământ. Mai multe galaxii care coexistă formează un roi de galaxii.
Aveti in DREAPTA: poza galaxia in spirală NGC 3370

   Radiaţia cosmică de fond
  INTREGUL UNIVERS este plin de radiaţie cosmică de fond (CMB). Specialistii consideră că aceasta este o radiaţie reziduală rămasă de la expansiunea Big Bangului. Ca rezultat al extinderii universului, lungimea de undă a acestei radiaţii s-a mărit, iar energia ei s-a disipat. La început, energia sa corespundea căldurii universului, darîn prezent are otemperaturăde doar 2,7 K (grade Kelvin) sau 2,7 grade peste zero absolut (-273,15 9C). Din celelalte puncte de vedere, radiaţia a rămas neschimbată. Datorită faptului că la început radiaţia şi materia erau strâns legate între ele, radiaţia cosmică de fond trebuie să ref lecte distribuţia materiei la scurt timp după Big Bang.





Learn more »

In cautarea unui model al Universului

   Universul este alcătuit din numeroase stele, planete, galaxii şi, mai ales, spaţiu cosmic. Oamenii au studiat foarte atent acest spaţiu; i-au examinat radiaţiile şi corpurile cereşti, au cercetat modelul sistemului nostru solar, au descoperit mecanismul prin care stelele produc energie şi de aici au dezvoltat teorii despre originea şi evoluţia universului. în acelaşi timp, au recunoscut că nu este posibil ca fiinţele să trăiască izolate de aceste fenomene cosmice. Universul oferă cele mai bune condiţii de dezvoltare a vieţii, dar şi mijloace pentru distrugerea ei. Cu cât cunoaştem mai multe despre spaţiul cosmic, cu atât putem să înţelegem mai bine poziţia noastră în interiorul lui. Aceasta este perspectiva următoarei mari aventuri a umanităţii - călătoriile la distanţe tot mai mari în spaţiu.

   Scena existentei noastre

   Cum arată întregul univers? Cum a fost creat şi cum s-a dezvoltat? Cosmologia încearcă să răspundă la aceste întrebări. Singura sursă de informaţii disponibilă sunt radiaţiile (de lumină sau energie) care ajung pe Pământ din cosmos, ele fiind emise de obiecte din univers. Pe baza acestor informaţii, oamenii îşi folosesc inteligenţa şi raţiunea pentru a dezvolta modele fizice ale lumii. Dar aceste modele se pot schimba odată cu noile descoperiri; ceea ce se considera a fi adevărat astăzi poate deveni neadevărat mâine.

  • Conform teoriei Big Bangului, intregul univers a pornit de la dimensiunea unui grăunte.
  • POTRIVIT OBSERVAŢIILOR asupra 
    stelelor vechi şi modelului standard 
    Big Bang, vârsta universului este 
    de cca 14 miliarde de ani.
  • TOTUL, INCLUSIV SPAŢIUL ŞITIMPUL, 
    îşi are originea intr-o expansiune 
    cosmică instantanee.
  • MATERIA este distribuită uniform 
    in intregul univers.
  • CĂLDURA degajată in urma Big Bangului 
    este măsurabilă in tot universul.
   In cautarea unui model al Universului
Un model standard al originii universului este prezentat in teoria Big Bangului. Initial, universul era extrem
de dens, dar de atunci s-a extins, devenind infinit de mare, conţinând mai putin de un atom pe metru cub.

Materia şi radiaţiile
Materia primordială s-a format din
cele mai mici particule elementare
şi, la început, a avut o temperatură
extrem de mare. Pe măsură ce universul
s-a extins, materia s-a răcit.
Particulele nu se mai loveau una
de alta, ci au început să fuzioneze.
După câteva secunde, universul s-a umplut de componente care ulterior s-au dezvoltat în atomi, aceştia constituindu- se din protoni, neutroni şi
electroni. Materia primordială nu a fost fierbinte şi densă. Universul timpuriu a fost dominat de radiaţii deoarece densitatea fotonilor era mai mare decât cea a materiei. Fotonii corespundeau unei lumini cu lungime de undă (X) foarte scurtă şi aveau o energie foarte mare (Energia = constanta x 1/Landa).
   Modelele ştiinţifice ale universului descriu originea şi dezvoltarea lui. în particular, aceste teorii trebuie să fie capabile să explice toate caracteristicile actuale ale universului, adică tipurile de materie şi dispunerea acestora. Una dintre caracteristici este frapantă: galaxiile (p. 43) par să se îndepărteze una de alta. Din moment ce nu există un punct evident de pornire, universul în expansiune nu are un centru.

   Teoria Big Bang
   Datele rezultate din măsurătorile ştiinţifice sunt interpretate diferit, însă majoritatea cosmologilor din ziua de azi susţin teoria Big Bangului. Potrivitacesteia, universul a avut un început, deşi nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat în acel prim moment.
   Dezvoltarea cosmosului a început în urmă cu 14 miliarde de ani, prin expansiunea numită Big Bang.
   Această expansiune instantanee a fost unică, deoarece, la acel moment, nu exista spaţiul înconjurătorîn care să se disperseze reziduurile. însuşi spaţiul a început să se extindă exponential şi să se sfărâme în timpul acestui
proces. Big Bangul s-a petrecut pretutindeni, şi nu într-un loc anume. în faza sa iniţială, universul s-a extins într-o fracţiune de secundă.
   După această aşa-zisă fază explozivă, expansiunea a continuat, dar mult mai încet.


   Deplasarea spre rosu
   LEGEA LUI HUBBLE afirmă că galaxiile foarte îndepărtate au viteză mai mare decât cele apropiate; adică galaxiile aflate la distanţe mari se îndepărtează de noi cu viteze mai mari decât cele apropiate.
   „Deplasarea spre roşu" este efectul luminii care se îndepărtează de noi. Ea pare să aibă o lungime de undă mult mai mare, adică lumina albastră tinde spre roşu. Norii de gaz şi praf dintr-o galaxie absorb lumina emisă de stele. Deplasarea spre roşu depinde de viteza galaxiei.
   Cu cat o undă luminoasă traversează spaţiul în expansiune, cu atât ea este mai „întinsă" şi tinde să pară mai „roşie".

















Learn more »

O intrebare din ce in ce mai des intalnita: Suntem singuri in univers ?

Poate ca extraterestrii nu comunica cu noi prin cercuri in lanuri de grau, nu rapesc oameni pentru a-i studia si nu apar cu farfuriile zburatoare pentru a aparea in ziare, dar lasand glumele la o parte, care sunt sansele sa existe viata inteligenta in Univers?
In Univers, exista aproximativ 200 de miliarde de galaxii. Fiecare galaxie poate contine de la 10 milioane (galaxiile pitice) pana la un bilion (galaxiile gigante) sau chiar mai multe stele, orbitand in jurul unui centru de gravitatie comun.
Majoritatea galaxiilor contin un numar mare de sisteme stelare, de clustere stelare si multe tipuri variate de nebuloase.
Dimensiunea galaxiilor cat si distanta dintre ele este foarte greu de imaginat. Lumina ar avea nevoie de sute de mii de ani lumina pentru a strabate o galaxie, iar distanta intre doua galaxii este de milioane de ani lumina. Unele galaxii cuprind in structura lor si alte galaxii mai mici, numite galaxii satelit. Avand in vedere aceste numere astronomice, este foarte posibil sa existe viata inteligenta si pe alte planete.

Punctul albastru

Pana acum, nu exista nicio dovada ca extraterestrii au vizitat mica noastra planeta. Obstacolele unei civilizatii extraterestre pentru a ne intalni sunt foarte multe si mai mari decat un guvern de pe o mica planeta care ascunde „dovezile”.
In primul rand, distanta e o mare problema. Chiar si cea mai apropiata stea de noi (exceptand Soarele) se afla la o distanta de 4,37 ani lumina, adica 37 de mii de miliarde de kilometri. Daca luminii Soarelui ii sunt necesare 8 minute pentru a ajunge pe Pamant, lumina altor stele din Univers ar ajunge in milioane de ani. Ceea ce inseamna ca exista sansa ca acele stele sa nici nu mai existe macar in momentul cand o privim.
Presupunand ca pe o planeta ce orbiteaza in jurul unei astfel de stele exista o civilizatie foarte avansata – asa cum facem de obicei – chiar si daca ar calatorii cu viteza luminii, distanta tot ar fi un impediment. Chiar daca maine un echipaj al unei civilizatii extraterestre ar pleca spre Pamant, pana vor ajunge, specia umana nu va mai exista.

Radiatia

Presupunand ca distanta nu ar fi o problema, radiata cosmica reprezinta un alt obstacol. Cel putin pentru noi, asta reprezinta un obstacol care ne impiedica sa exploram (nu prin intermediul robotilor) planeta Marte. Ufologistii cred ca nu ar fi un impediment si ca datorita tehnologiei lor avansate ar fi construit un scut pentru nava care sa-i protejeze.

Cum ne-ar putea gasi?

Daca o singura civilizatie extraterestra ar fi cu mult mai avansata ca noi iar „fereastra” de viata a planetei lor ar fi suficient de mare incat sa aiba timp sa-si dezvolte o astfel de tehnologie, ce sanse ar avea sa ne gaseasca intr-un Univers atat de mare?
SETI, institutia care cauta semnale extraterestre inca n-a descoperit nimic. Sansele sunt foarte mici datorita tehnologiei si a fondurilor limitate, dar si datorita faptului ca nu stim nici ceea ce cautam exact. Exista „zvonuri” ca extraterestrii ar fi depasit obstacolele distantei, timpului, radiatiei etc, si ar fi ajuns pe Pamant. Dupa atatea eforturi, ei ar pleca inapoi spre planeta lor, lasand doar urme in lanurile de grau si cateva poze sau filme ca dovezi pentru pamanteni. S-ar strecura oare extraterestrii in gradina din spate pentru a face asta? Daca o asemenea civilizatie ar ajunge pe Pamant, probabil nu s-ar furisa, la fel cum nici noi nu am face-o. O asemenea intalnire ar fi poate cel mai important eveniment din istoria intregii civilizatiei umane si probabil si a lor.
Exista oare o posibilitate sa existe viata si pe alte planete? Din punct de vedere stiintific, se poate aproxima probabilitatea prin ecuatia lui Drake.

Ecuatia lui Drake

Ecuatia lui Drake este utilizata pentru a estima numarul potential de civilizatii extraterestre din galaxia noastra. Este folosita in exobiologie si in proiectele de cautare a inteligentei extraterestre (SETI) si a fost conceputa de Frank Drake in 1961. Cititi mai multe aici.
Desi este mai mult o speculatie, aproximarea ne arata ca ar exista 10 civilizatii capabile sa comunice cu noi.
In anul 2008, Voyager a fost al treilea obiect realizat de om care a reusit sa iasa din sistemul nostru solar si sa patrunda in spatiul interstelar. Pioneers 10 si 11, lansate in 1972 si 1973 au transportat informatii identificand timpul si locul originii lor pentru a putea fi gasite de alte civilizatii in viitor. Voyager 1 si 2 a reprezentat un fel de capsula a timpului, cu scopul de a arata povestea noastra si altor civilizatii extraterestre, continand imagini, muzica, ganduri dar si sentimente. Poate ca nu vor fi descoperite niciodata, sau poate vor fi descoperite prea tarziu pentru noi. Continutul inregistrarilor a fost ales de Carl Sagan si asociatii sai, continand 116 imagini si o varietate de sunete din natura. Au fost adaugate selectii muzicale din diverse culturi, salutari in 15 limbi si mesaje rostite de Jimmy Carter. Colectia de imagini a cuprins atat ecuatii matematice cat si unitati de masura, sistemul solar si planetele sale, ADN-ul uman, anatomia umana si modul de reproducere. S-au inclus imagini cuprinzand diverse specii de animale, insecte, peisaje sau arhitecturi. Unele imagini contin indicatii despre compozitia chimica si toate unitatile de masura folosite in imagini sunt definite folosind referinte fizice care sunt foarte probabil, aceleasi oriunde in univers.
Civilizatia umana a depus toate eforturile pentru a contacta alte civilizatii extraterestre. Chiar si asa, datorita distantei foarte mari, sansele ca o astfel de civilizatie sa ne contacteze in timpul potrivit, in locul potrivit, cu o interpretare corecta a datelor trimise, cu o tehnologie suficient de avansata si cu posibilitatea de a calatorii pana la noi sa ne intalneasca sunt foarte mici.

Ultima frontiera

Primul contact cu o civilizatie extraterestra ar fi fara indoiala, cel mai important eveniment din istoria umanitatii. Undele radio emise in spatiu inca de la prima difuzare a emisiunilor TV sau radio ar putea fi ascultate undeva, candva, departe in Univers. In prezent, incercam sa cautam modalitati de a ne depasi pe noi insine, motivate de minunile ce inspira miturile si legendele umanitatii, precum „Cerurile” sau Valhalla.
Learn more »

Radioastronomia - Studierea obiectelor ceresti

  Radioastronomia este o ramura a astronomiei. Ea studiaza obiectele ceresti cu ajutorul radioundelor emise de acestea. Radioastronomia a luat fiinta in 1931 cand in urma cercetariilor initale pentru originea diferitior paraziti radio a fost identificata radiatia radio a Caii Lactee. in 1942 s-a descoperit radiatia radio a Soarelui, iar in 1946 a fost descoperita prima radiosursa cereasca.
   Primii astronomi urmareau cerul cu ochiul liber. in secolul al XVII-lea au fost inventate instrumentele optice: luneta si telescopul. Primul care a folosit luneta pentru a observa cerul a fost italianul Galileo Galilei. Primul telescop a fost realizat in 1961 de Isaac Newton. Astazi, cel mai frecvent astrii nu sunt observati in mod direct.
   Fotografierea stelelor este folosita de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Fata de ochi aceasta are un mare avantaj: o placa sau o pelicula fotografica acumuleaza putin cate putin lumina primita. Dupa mai multe ore de expunere se pot fotografia astrii mai putin luminosi. Dar placa sau pelicula degajata nu inregistreaza decat o foarte mica parte din lumina degajata. Acesta este motivul pentru care astazi sunt preferate aparate electronice mult mai sensibile. Imaginea apare pe un ecran in apropierea unui telescop sau la mii de km de acesta.
   Ochiul si instrumentele optice sunt sensibile la lumina, insa astrii emit si radiatii invizibile: unde radio, infrarosii, ultraviolete, raze x, raze gama. Astrii cei mai reci emit indeosebi radiatii infrarosii; cei mai calzi sunt surse puternice de raze x si ultraviolete. Undele radio sunt captate de la sol cu ajutorul radiotelescoapelor. Celelalte radiatii sunt mai mult sau mai putin oprite de atmosfera.


   SURSA 02
 
   In medie, 77% din energia radiatiei electromagnetice solare interceptate de sisemul Pamant-atmosfera reprezinta energia radiatiei reflectate la niveleul superior al atmosferei iar restul receptionata la suprafata Pamantului. La Pamant ajung numai radiatiile care nu sunt absorbite sau reflectate de atmosfera Pamantului. Radiatiile care ajung pe Pamant se situeaza in domeniile de frecventa care constitiue "ferestrele atmosferei". Radiatiile electromagnetice cu lungimile de unda cuprinse intre 300 si 750 mm (radiatiile vizibile sau optice) nu sunt absorbite in atmosfera si ajung la suprafata Pamantlui. Tot in acest domeniu pentru 2, 3, 5, 10 si 22 mm exista inca 5 ferestre foarte inguste. Radiatiile hertziene cu lungimea de unda cuprinsa intre 1 cm si 30 m constituie fereastra hertziana sau fereastra radio. Radiatiile hertziene cu lungimea de unda mai mare de 30 m sufera reflexia pe ionosfera.
   Cu excepia catorva planete care au fost vizitate de sonde spatiale, tot ceea ce stim despre astrii se datoreaza luminii si celorlalte radiatii emise de astrii care ajung pana la noi. Pentru aceasta astronomii au pus la punct instrumente specializate de studiere a luminii. Spectroscopul, de exemplu a permis studierea luminii emise de stele si reflectate de planete. Cand lumina trece printr-un spectroscop, se obtine o banda in culorile curcubeului, strabatuta de dungi stralucitoare numita spectrul corpului. De asemenea asronomii folosesc spectrografe pentru a fotografia direct spectrele astrilor pe care ii tin sub observatie. Fotometrul permite masrarea intensitatii luminii primite de la astrii si deducerea temperaturilor.
   Luneta si telescopul au in componensa lor un tub in care se afla un sistem optic numit obiectiv, care este orientat spre cer. Obiectivul este diferit pentru fiecare obiect in parte: cel al lunetei este format dintr-o lentila de sticla iar cel al telescopului este o oglinda in care se reflecta razele luminoase. Punand ochiul in spatele unui fel de lupa, ocularul, observam direct imaginea obtinuta. In plus o putem fotografia sau chiar inregistra si analiza cu ajutorul aparatelor electronice.


   SURSA 03
 
   Performanţele unui instrument astronomic depind de dimensiunile obiectivului: cu cât acesta este mai mare cu atat capteaza razele unor obiecte mai puţin luminoase; în plus un obiectiv cu diametru mare înlesneşte separea unor puncte luminoase apropiate şi observarea mai multor detalii. Pentru aceasta astronomii folsesc telescoape dotate cu oglinzi imense. Acestea sunt instalate în locuri înalte cum este varful Mauna Kea, din Hawaii, aflat la o înalţime de peste 4000 m.
   Undele radio sunt captate la sol cu ajutorul telescoapelor speciale nimite radiotelescoape. Oglinda acestora nu mai este o piesă optică ci o suprafată metalică de dimensiuni mult mai mari (în general cu un diametru intre 10 şi 25 m). Intensitatea undelor radio este atât de slabă, încât este necesară amplificarea lor inainte de a fireceptate  şi studiate. La fel ca în optică, instrumentele cele mai performante sunt cele care au cea mai mare suprfaţă de captare. Desigur este imposibilă construirea unor radiotelescoape gigantice, cu dimensiuni de km pătraţi. Dar se pot obţine rezultate la fel de bune punând în funcţiune o serie de instrumente situate la distanţă. Este cazul telescoapelor VLA (Very Large Array) din Statele Unite, New Mexico. De asemenea se pot cupla mai multe antene cuplate la sute sau mii de km; ele nu funcţionează toate în acelesi timp, dar înregistrează pe bandă semnalele pe care le-au captat şi le combină imediat. Aceasta este tehnica interferometriei cu bază foarte extinsă.
Cel mai important grup de radiaţii electromagnetice de origine extraterestră este acela al radiaţiilor termice provenite de la Soare provenite de la Soare.
   Soarele emite radiaţii electromagnetice cel mai intens în domeniul vizibil. Aceasta radiaţie este emisă de fotosferă, strat cu o grosime de câteva sute de km ce delimitează globul solar. Temperatura ei este de 6000 grade Kelvin. În cromosfera solară au loc erupţii solare care eliberează o enormă cantitate de energie . Materia este proiectată în coroană şi particule de atomi accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar . Aceste fenomene sunt însoţite de o emisie de raze x , de unde radio , şi , în cazul erupţiilor mai puternice de lumină vizibilă . Când ajung în apropierea Pământului şi cad în atmosfera în special deasupra regiunilor polare creează aurorele polare . Deasemenea ele peturbă propagarea undelor radio în jurul globului . Uneori ele produc chiar defectarea reţelelor de distribuire a electricităţii . Undele radio emise de Soare au lungimi de undă care cresc cu înaltimea stratului emisiv . Astfel fotosfera emite lungimi milimetrice , cromosfera pe lungimi centimetrice iar coroana pe lungimi decametrice şi metrice . Coroana care are o temperatura de 1.000.000 grade Kelvin emite şi radiaţii X.
   Alt grup de radiaţii electromagnetice de origne extraterestră este cel constituit din radiaţiile de sincrotron . Radiatia sincrotronă este emisă de electroni cu viteză apropiată de cea a luminii care descriu mişcări spirale în lungul liniilor de câmp ale unor câmpuri magnetice foarte intense , existente în unele formaţii stelare. Radiaţia sincrotronă a fost identificată prima oară în radiaţia optică şi radio a obiectului ceresc de strălucire slaba , numit nebuloasa Crab.
   Electronii cu energii mari şi foarte mari care apar în formaţiile stelare şi care sunt frânaţi în câmpul nucleelor întâlnite în substanţa care compune galaxiile produc un alt tip de radiaţii numite radiaţii de frânare.
   Progresul spectaculos al radioastronomiei se datorează radiotelescoapelor din ce în ce mai perfecţionate . Radiotelescopul receptează radiaţii cu lungimi de undă de la 1 mm până la 20 m . Are o antena cu sistem reflector care o almentează , un sistem radioreceptor şi un echipament de înregistrare.
Unele dintre cele mai importante descoperiri astronomice din ulimul timp (quasarii , pulsarii , moleculele interstelare) se datorează radiotelescoapelor .
   Quasarii
   Din 1963 astronomii au identificat nişte obiecte care păreau a fi nucleul foarte luminos al unor galaxii active îndepărtate . Cum ele semănau cu nişte stele , iar primele care au fost descoperite emiteau numeroase unde radio , ele au fost numite quasari . Acest nume este o abreviere a expresiei englezesti “ quasi stellar astronomical radio sources ” ceea ce semnifică radiosurse astronomice cvasistelare . Astronomii au căutat motivul pentru care quasarii emit atâta energie . Se crede ca aceştia au în centrul lor o gaură neagră cu o masă de ordinul a  milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui . Înainte de a fi înghiţit de gaura neagră , gazul din jur formează un turbion şi devine foarte cald . În consecinţă el emite o radiaţie foarte intensă care corespunde energiei fantastice degajate de quasari . Astronomii cred ca quasarii sunt cei mai îndepărtaţi aştrii care sunt cunoscuţi astăzi . Întradevăr razele spectrului lor sunt mereu puternic decalate spre rosu. Acest lucru ne face să credem ca ei sunt situaţi extrem de departe . Ţinând cont de strălucirea lor aparentă deducem ca sunt de la 100 până la 1000 de ori mai strălucitori decat galaxiile , avand totodată un diametru de 100 de ori mai mic ! Datorită distanţei la care se presupune ca se află quasarii oferă informaţii despre trecutul Universului . Lumina lor a călătorit miliarde de ani în spaţiu înainte de a ajunge la noi ; ea ne vorbeste deci despre univers asa cum arata el acum miliarde de ani.
   Pulsarii
   O supragigantă roşie ( adică o stea cu diametru de 1000 de ori mai mare decat Soarele ) explodează dar nu este distrusă complet de explozie . Aceasta îi dezveleşte doar miezul care este format din fier . El suferă o compresie fantastică şi se reduce la început la dimensiunea unei mici sfere cu un diametru de numai 20 km care cântareşte însă până la 500 milioane de tone pe centimetru cub . Pentru a transforma Pământul intr-un astru cu o densitate asemănătoare , ar trebui , fără a-i modifica masa să îl reducem la un diametru de 30 m . În ceea ce a mai rămas din stea materia devine atât de comprimată încât , atomii sunt striviţi . Ea se reduce la un amestec de particule atomice numite neutroni . Stelele de neutroni sunt atât de mici şi de puţtin luminoase încât pot trece neobservate . Cu toate acestea astronomii au identificat câteva , pulsarii fiindcă acestia emit radiaţii care ajung la noi sub forma unor impulusuri periodice . Pulsarii sunt deci stele de neutroni care se învârtesc foarte repede în jurul propriilor axe emiţând un fascicul de unde radio sau alte radiaţii intr-o anumită direcţie . Acest fascicul baleiază în spatiu ca un girofar . Cand Pământul îl traversează poate fi observat . Apoi dispare şi poate fi observat di nou când steaua a făcut un tur complet , peste o fracţiune de secundă sau câteva secunde mai tarziu . Sute de stele neutronice au fost reperate în acest fel . Acestea se numesc pulsari ( din engleza pulsating stars ) fiindca radiaţiile lor ne parvin la intervale foarte regulate , ca şi cum aceste stele ar pulsa . Primii pulsari au fost descoperiţi în 1967 , la observatorul radioastronomic de la Cambridge.  


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool