Feature news

Showing posts with label Mamifere din Romania. Show all posts

Chitcanul (Sorex araneus)



Genul Sorex include mamiferele insectivore din familia soricidelor, adica marea majoritate asoarecilor comuni din Eurasia, din America de Nord si din partea de nord a Americii de Sud (circa 60 de specii). Membrii acestui gen, cunoscuti si sub denumirea de soareci cu coada lunga, sunt reprezentantii clanului Soricini, apartinand subfamiliei Soricinae (soareci cu dintii rosii). 

Animalele au botul lung; urechile mici si scurte, deseori greu vizibile. Dintii, in numar de 32, sunt ascutiti si au virful rosu; corpul de 30 pana la 90 mm. lungime, este acoperit cu blana cenusie-bruna; iar glandele olfactive sunt situate pe partea laterala a corpului. Chitoranii au, in general, vederea foarte slaba, fapt pentru care, pentru a-si localiza prada (insecte), se folosesc, in special, de miros si de auz. Unele specii folosesc ecolocatia (modalitate de orientare si de reperaj, cu ajutorul ultrasunetelor; procedeu denumit si biosonar, prin care anumite animale, precum: soarecii, liliecii si cetaceele, localizeaza si identifica alte animale sau obiecte cu ajutorul ecoului produs de aceastea). Deseori, deosebirea dintre speciile de Sorex este dificila, singura modalitate de a le diferentia fiind examinarea amprentei dentare.

In tara noastra traiesc doua specii de chitoran - chitoranul comun (Sorex araneus) si chitoranul mic (Sorex minutus). Chitoranul comun, cea mai populara specie, poate fi intalnit, de asemenea, si in nordul Europei si in Marea Britanie, cu exceptia Irlandei. Masoara pana la 82 mm lungime si are o greutate de maximum 12 grame. Poate fi recunoscut datorita blanii sale catifelate, de culoare maro. Partile inferioare ale corpului au un colorit mai palid. Chitoranul comun are ochii mici, botul ascutit si mobil si dintii rosii in varf. Durata de viata a acestuia este de aproximativ 23 de luni. Se hraneste cu insecte, dar si cu paianjeni, melci, soareci mici si viermi. Perioada de imperechere incepe in luna aprilie si se sfarseste in septembrie, “punctul cuminant” fiind atins in timpul verii. Dupa o perioada de gestatie de 24-25 se zile, femela fata 5-7 pui (de 2-4 ori pe an), care devin pe deplin independenti dupa 25 de zile. Perioada de imperechere este singurul timp pe care chitoranii comuni prefera sa-l petreaca in compania cuiva, in rest ducand o viata solitara. Puii obisnuiesc sa formeze caravane in spatele mamei lor, primul pui apucand-o de coada cu dintii, ceilalti cinci sau sase tinandu-se strans, fiecare de coada celui din fata. In caz de primejdie, sirul de chitorani se retrage rapid intr-un loc sigur.

Chitoranul mic sau chitoranul pigmeu (Sorex minutus) este raspandit in nordul Eurasiei, fiind si singurul soarece nativ din Irlanda. Este activ pe tot parcursul zilei, dar si noaptea si locuieste in tufe si arbusti, hranindu-se cu insecte si cu nevertebrate. Cantareste circa 4 grame si prezinta una dintre cele mai mari rate metabolice dintre toate animalele - aceasta insemnand ca trebuie sa se hraneasca la intervale regulate de timp (aprox. o data la doua ore). Sezonul de reproducere dureaza din aprilie si pana in august. Femelele fata, de regula, 2 pana la 8 pui pe care ii ingrijeste intr-un cuib subteran. Deoarece perioada de gestatie este de doar trei saptamani, acestea pot avea pana la cinci pui intr-un an, cu toate ca durata de viata a unui chitoran pigmeu este foarte mica - depasind cu putin 15 luni.
Learn more »

Cerbul lopatar ( Dama Dama )


Denumiri: Masculul se numeste cerb lopatar, lopatar sau taur de
lopatar, iar femela ciuta de lopatar, lopatarita sau vaca de lopatar. Puiul se
numeste vitel si, respectiv, vitea pana la varsta de un an, specificandu-se,
pentru mai multa acuratete, "de lopatar". Femela intre 1 si 2 ani se numeste
juninca, iar masculul de aceeasi varsta cerbulean, in ambele cazuri fiind
indicata adaugarea cuvintelor "de lopatar".
Descriere: Dimorfismul sexual este, ca si in cazul cerbului comun,
accentuat. Masculii sunt mai corpolenti (40 - 100 kg) si purtatori de coarne
caduce, comparativ cu femelele care sunt mai mici (25 - 45 kg) si lipsite de
coarne. Blana de vara are cel mai adesea culoarea bruna-roscata, cu pete albe
pe spinare si pe flancuri. Ventral si pe partea interioara a picioarelor culoarea
este mult mai deschisa, pana la alb. Blana de iarna are culoarea bruna-cenusie
pe spinare si alba pe burta si pe fata interioara a picioarelor. La lopatar sunt
intalnite, relativ frecvent si cazuri de albinism si de melanism. Oglinda este
evidenta atat vara, cat si iarna, la ambele sexe. Masculii au coarne latite de la
mijlocul prajinii spre varf. Ei le pierd in perioada aprilie-iunie, dar se
regenereaza complet pana in august-septembrie.
Longevitate: Este apreciata la 18-20 de ani ca si in cazul cerbului
comun, ceea ce in libertate pare totusi exagerat. Cert este ca valoarea maxima
a trofeului se obtine la 9-10 ani. Varsta exemplarelor vii se apreciaza, in
principal, dupa aspectul exterior si dupa dezvoltarea trofeului, iar a
celor impuscate dupa uzura dentitiei si dupa aspectul unor elemente ale
trofeului (grosimea si lungimea cilindrului frontal, sudura oaselor, marimea
lopetilor etc.). Cu aproximatie, se poate stabili varsta si in functie de pecetea
prajinii cazute (convexa la exemplarele tinere, concava la cele foarte batrane).
Sunete: Taurul de lopatar boncaneste in perioada imperecherii, dar
boncanitul acestuia seamana mai mult cu un grohait neclar, decat cu un muget
in adevaratul sens al cuvantului. Cand este speriat sau surprins scoate un
brahnit nazal scurt, asemanator cu cel al cerbului carpatin. Ciuta brahneste si
ea cand este speriata sau devine suspicioasa. Ca si puiul, se vaita in situatia in
care este prinsa.
Urme: Sunt asemanatoare ca forma cu ale cerbului comun, cu
deosebirea ca sunt mai mici si mai lunguiete. In plus, pernita se
apropie ca lungime de jumatatea copitei, pe cand la cerbul carpatin are
aproximativ o treime din lungimea acesteia. Practic nu exista riscul
confundarii urmelor de lopatar mascul cu cele de juninca sau de vitel de cerb
comun. Cel mult, urmele de lopatar mascul neclare pot fi confundate cu cele
de porc sau de berbec domestic. Cele de lopatarita sunt asemanatoare cu cele
de oaie si de capra domestica, de care insa se deosebesc usor ca forma
Excremente: Sunt asemanatoare la ambele sexe. Nu exista riscul
confundarii acestora cu cele ale cerbului comun, datorita marimii. Se apropie
mai mult de cele ale capriorului. Pentru incepatori exista riscul confundarii lor
cu excrementele de capra domestica.
Simturi: Sunt aproape la fel de agere ca si la cerbul comun. Mirosul il
are foarte fin, iar auzul si vazul bune.
Biotop: Optime pentru lopatar s-au dovedit, in Romania, padurile de
foioase din zonele de joasa altitudine, cu suprafete cuprinse intre 500 si 1000
ha, in care sunt intercalate enclave si surse de apa, mai ales daca sunt
inconjurate de terenuri cultivate agricol. Nu-l satisfac terenurile situate la peste
500 m altitudine, din cauza climei mai aspre si a lupului cu care nu poate
coabita. Desi femelele sunt atasate locului de trai, daca intervine vreo
conturbare a linistii migreaza spre zone destul de indepartate.
Hrana: Este considerat mai putin pretentios, din acest punct de vedere,
decat cerbul comun si capriorul, putandu-i elimina din teren prin consumul a
tot ceea ce acestia ar putea consuma. Se intelege ca un astfel de fenomen nu
poate sa apara decat in conditii de densitate mare de lopatari. Specie alohtona,
originara din zona mediteraneana, mai poate defavoriza cerbul comun si
capriorul si prin deranjul pe care-l produce datorita comportamentului sau
activ, mereu in miscare. Hrana de baza o constituie, in perioada de iarna,
lujerii, mugurii si coaja arborilor tineri, ierburile uscate si partile plantelor care
se mentin verzi in padure, precum si cerealele cultivate toamna in campul
agricol. Reactioneaza bine si este putin pretentios fata de hrana complementara
administrata de om.
Dusmani: Cel mai periculos dusman pentru lopatar pare sa fie, in
prezent, cainele hoinar. Aceasta fiindca lupul si rasul nu se suprapun, de
regula, ca areal, peste arealul lui. Atunci cand arealurile acestor specii se
suprapun, pericolul pentru lopatar este extrem de mare. Mai recent, sacalul a
completat lista dusmanilor naturali, periculosi pentru specie. Dintre dusmanii
naturali mai putin periculosi fac parte vulpea si chiar pisica salbatica,
deoarece pot ataca viteii de cerb lopatar in primele saptamani de viata.
Sociabilitate: Este un animal sociabil. Traieste, o mare parte din an, in
carduri formate din ciute, vitei si sulitari si, separat, in carduri compuse din
tauri. Taurii batrani se grupeaza in grupuri mici, de 2-3 indivizi, rar intalninduse
si solitari. In perioada imperecherii structura sociala se modifica.
Reproducere: Imperecherea are loc in a doua jumatate a lunii
octombrie si chiar in primele zile ale lunii noiembrie. Masculii se lupta, mai
frecvent si mai aprig decat cerbii comuni, pentru stapanirea haremurilor de
ciute. Se intalnesc, in aceasta perioada, carduri de ciute si masculi
reproducatori pe aceeasi suprafata de boncanit, nu doar masculul si ciutele lui.
Gestatia dureaza 33 de saptamani, asa incat fatarea are loc in luna maiiunie.
Lopatarita fata de regula 1-2, foarte rar 3 vitei.
Obiceiuri: Are atat activitate nocturna, cat si diurna. Prezinta
particularitatea de a topai cand se deplaseaza, cu coada intinsa orizontal, ori
ridicata in sus. Prin modul de deplasare pare sa deranjeze celelalte specii de
vanat, care ziua se odihnesc.
Vanare: Trofeu 10 octombrie - 1 decembrie, selectie 1 septembrie -  15 decembrie,
pentru ciuta si vitel 1 septembrie -  15 februarie.
Metodele de vanare sunt aceleasi ca si la cerbul
carpatin, exceptand ademenirea cu chematoarea, practicata de foarte putini
vanatori. Armele folosite pot avea calibru mai mic, dar oricum peste 6,5 x 57.
Trofeul il constituie coarnele cu craniu, ori cu parte din acesta.
Consideratiile privind procentele din cota de recolta ce se impun a fi
extrase selectiv, avansate in cazul cerbului comun, raman valabile si pentru
cerbul lopatar, ca de altfel si criteriile de selectie dupa forma si marimea
trofeului comparativ cu varsta.
Ocrotire si ingrijire: Cerbul lopatar trebuie aparat impotriva
dusmanilor naturali periculosi (lupi, sacali, caini), a braconajului si a
concurentei la hrana produsa de animalele domestice introduse la pasunat in padure.
Reactioneaza foarte bine la hranirea complementara, fiind mai putin
pretentios decat cerbul comun din punct de vedere al calitatii hranei.
Ca si in cazul cerbului comun, trebuie acordata atentie deosebita
vanarii selective si extragerii unor cote rational structurate pe sexe, clase de
varsta si clase de calitate a trofeelor.
Atentia principala trebuie indreptata inspre combaterea eficienta a
pradatorilor sai, care pot face sa migreze si ultimul lopatar ramas in viata
dintr-un teren de vanatoare.
Prejudicii: Pagubele cauzate de lopatari in terenurile cultivate agricol
sunt, de regula, mai mari decat in cazul cerbilor comuni. Hranirea de atragere
in padure, prin culturi adecvate, pare si in cazul lopatarului cea mai eficienta
metoda de evitare a prejudiciilor produse culturilor agricole. Combinata cu
alungarea repetata a lopatarilor si sperierea lor din locurile in care incep sa se
obisnuiasca la hrana in campul cultivat agricol, metoda da bune rezultate.
Learn more »

Cerbul (Cervus Elaphus)



 Nu exista faptura mai gratioasa si mai eleganta si in acelasi timp puternica si impunatoare decat cerbul carpatin.Dupa nume am putea crede ca este un animal care traieste numai in zonele montane;nu este deloc asa.Cerbul este intalnit in interiorul arcului carpatic dar si in zonele impadurite de deal.Faptul ca il vedem mai des la munte se datoreaza refugierii sale in zona montana in cautarea unor locuri mai linistite.
  Mandra este infatisarea cerbului atunci cand il putem admira cu pasul lui agale,de parca nu ar atinge pamantul si cu coarnele ramificate ca niste crengi batute de vant.Ii putem vedea pieptul puternic cu gatul lung,capul de asemenea lung cu doi ochi blanzi dar patrunzatori,picioarele subtiri dar agere ca de atlet.Podoaba lui cea mai de pret sunt coarnele ramificate,cu varfurile stralucitoare ca de fildes,cu mai multe sau mai putine ramificatii in functie de varsta.In mod exceptional,coarnele pot avea 20 de ramificatii,o greutate de pana la 15kg fiecare si o lungime de 1,3m.Cerbii isi schimba in fiecare an coarnele in luna februarie-martie,durata de crestere a noilor coarne fiind de 120-130 de zile.
  Cerbul carpatin este cel mai mare ierbivor care traieste la noi.Masculul poate ajunge la o greutate de 300 kg iar ciutele la o greutate de 150kg.Longevitatea cerbului este apreciata ca fiind de aproximativ 20 de ani insa varsta apogeului si a maturitatii depline este undeva intre 12 si 14 ani.
  Perioada de imperechere incepe in luna septembrie si se termina in luna octombrie.In aceasta perioada cerbii devin mai agresivi si emana un miros specific.Se duc lupte grele pentru suprematie si pentru a castiga dreptul de imperechere cu un card de ciute.Acum cerbii sunt foarte vulnerabili si slabesc foarte mult pentru ca se hranesc foarte putin.De multe ori perioada imperecherii este fatala multor cerbi din cauza ranilor din batalii,a pradatorilor sau a pierderii excesive in greutate si epuizarii.
  Ciutele,dupa o gestatie de 40 de saptamani, fata in mijlocul verii de obicei1-2 vitei,mai rar 3. Acestia isi pot urma mama la cateva ore dupa nastere. 
Learn more »

Cârtiță(Talpa Europaea)


Cartita (Talpa europaea) este un animal mic, avand doar 10-15 cm lungime si aproximativ 65 – 120 de grame. Este un insectivor subteran, adaptat la sapat si tarat prin galerii.
Coada scurta, labe cu degete lungi, ghiare lungi si latite.Picioarele anterioare au un os de consolidare suplimentar. Ochii sunt mici, cu pleoapele aproape lipite, Pavilioanele urechilor abia marcate, blana scurta si deasa.
Se imperecheaza primavara devreme. Dupa 4-6 saptamani naste 2-7 pui.
Consuma rame, larve de gandaci, coropisnite, omizi, furnici dar si alte animale mici care intra in galeriile sale. Permanent nesatula, mananca zilnic o cantitate egala cu greutatea proprie.
Sapa galerii numeroase si lungi pana la adancimea de 50 cm, din care iese numai noaptea.
Nu prea are dusmani. Cuibul sau este in centrul retelei de galerii.
Animal singuratic, sta cu perechea doar in perioada de reproducere. Prezinta fenomene de canibalism.
Are mirosul si pipaitul extrem de dezvoltate.
Este un animal folositor, caci distruge insectele si aeriseste solul. Poate deveni insa si daunator, deoarece facand musuroaie, strica fanetele.
Are destul de multi dusmani: bufnita, vulpea, dihorul, nevastuica, sarpele.
Learn more »

Caprioara si capriorul (Capreolus capreolus)


Căprioara este un animal erbivor rumegător, care face parte din familia Cervidae şi este cel mai mic membru al acestei familii.
Căprioarele sunt răspândite în cea mai mare parte a Eurasiei. La noi, această specie de mamifere poate fi întâlnită de la munte la şes dar şi în pădurile din Dobrogea şi Bărăgan. Ele preferă pădurile de foioase tinere.
Căpriorul are lungimea de 0,95-1,35 m, înălţimea la greabăn este de 65-75 cm şi greutatea variază în funcţie de sex, vârstă şi abundenţa hranei. Cea mai mare greutate poate fi atinsă în luna noiembrie (25-30 kg).Vara, căprioara are corpul acoperit cu păr scurt, des şi mai mult ruginiu pe spate şi mai deschis pe pântece, iar în perioada de iarnă, părul este mai lung şi cenuşiu pe spate. Coada este un mont scurt, puţin vizibil. Are picioare lungi şi subţiri, terminate cu copite mici, despicate. Gâtul este puţin alungit, capul este dominat de ochii mari, blânzi, cu genele de la pleoapa de sus lungi, care dau privirii o expresie de gingăşie. Fruntea şi partea superioară a capului sunt mai închise la culoare şi bărbia este albă. De asemenea, urechile, relativ mari, sunt mai închise la culoare pe dinafară decât restul corpului. Iedul are blana de culoare ruginie, cu pete albe sau gălbui, neregulate.
Femela are dimensiuni mai reduse decât ale masculului. Un alt semn distinctiv sunt coarnele, care apar la căpriori în primul an de viaţă şi pe care le schimbă în fiecare toamnă.Timp de 4 luni cresc altele la loc. Fiecare corn are în general trei ţepuşe, dar sunt ţapi care au până la şase ţepuşe. Ramurile secundare sunt întotdeauna scurte. De coarnele ţapilor bătrâni, ca şi de lovitura copitelor lor se teme şi lupul.
Căprioarele sunt foarte fricoase. La orice mişcare suspectă, încetează să mai pască, ridică privire şi cercetează cu îngrijorare împrejurimile. Atât căprioara, cât şi căpriorul, atunci când sunt în pericol brahnesc fugind repede şi sărind hugeaguri şi garduri înalte.
Cel mai dezvoltat simţ al lor este mirosul, apoi auzul. Căpriorul simte mirosul omului de la câteva sute de metri (200-300 m) dacă vântul este prielnic. în perioadele când atmosfera este uscată, căprioarele stau ascunse în desişul pădurii, deoarece nu mai pot sesiza mirosurile, ca în perioadele umede.
In general, căpriorul sau ţapul trăieşte singur, mai rar în preajma unei căprioare sau ciute. Dar iarna, atât căpriorii, cât şi căprioarele se adună în familii restrânse (10-20 indivizi, chiar mai mulţi în zonele de câmpie), călăuzite de un ţap.
Imperecherea acestei specii are loc în iulie-august. în această perioadă căpriorii sunt agresivi cu rivalii, dar şi cu iezii dacă le ies în cale, dându-se lupte, care uneori se termină cu moartea adversarului. Asemenea lupte se mai dau primăvara, pentru ocuparea teritoriilor.
Căprioara fată un ied sau cel mult doi în luna mai sau iunie (după 8-9 luni de gestaţie). Iedul îşi urmează mama la doar câteva ore de la fatare. El este alăptat până toamna târziu.
Durata medie de viaţă este de 15-20 ani.
Căprioara se hrăneşte cu frunze de arbori şi arbuşti, lucernă, trifoi, fasole şi mazăre, grâu, ovăz verde etc. Ghinda o consumă cu plăcere în anotimpul de iarnă.
Noaptea o petrec mai mult la păscut, iar dimineaţa se retrag în păduri, unde este mai mult tugăriş. Căprioara paşte din loc în loc, fară a se vedea vreun loc rărit, faţă de alte erbivore care pasc la rând, lăsând urme vizibile.
Căprioarele şi mai ales ieduţii sunt prada tuturor fiarelor de pădure. Cei mai de temut sunt lupul şi râsul. Iezii sunt atacaţi chiar şi de dihor, vultur sau huhurez.
Această specie, după iepure şi vulpe, este mamiferul cu cea mai mare densitate la nivelul ţării noastre. Totuşi, bolile, duşmanii şi omul fac ca efectivul de căprioare să se micşoreze.
Se vânează (masculul şi femela) într-o anumită perioadă a anului pentru trofeu (coarne), dar şi pentru carne şi blană.
Learn more »

Capra Neagra (Rupicapra Rupicapra)

Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este un animal care face parte din familia Bovidae, subfamilia Caprinae. Ea este răspândită în regiunile muntoase din Europa şi Asia Mică.



Morfologie

Animalul are o înălţime între 110 si 130 cm, are o coadă scurtă (maximum 8 cm), având înălţimea la greabăn de 75 cm, cântărind între 30 şi 50 de kg. Are un corp relativ scund, picioare musculoase cu copită despicată, un gât relativ lung terminat cu un cap scurt prevăzut la ambele sexe cu două coarne inelate şi încovoiate spre îndărăt. In spatele coarnelor se găsesc două glande care secretă în perioada de împerechere un lichid cleios cu miros neplăcut. In timpul verii capra neagră are o culoare spălăcită brun-roşcată, partea inferioară a corpului fiind alb gălbui, având pe spate o dungă neagră. Iarna culoarea caprei este brun închis, brun ngricios, fiind alb pe abdomen şi picioare, capul fiind de culoare albă-gălbuie, pe creştet având o dungă de culoare închisă.


Răspândire

Capra neagră trăieşte în regiunile înalte stâncoase din munţii Alpi, regiunea Savoia (Italia, Elveţia) până sudul Franţei, Pirinei, Dalmaţia, Grecia iar spre nord până în Anatolia, munţii Caucaz, munţii Carpaţi (România), Steiermark, (Austria) Tatra Mare, (Slovacia), Schwarzwald (Germania).



Mod de viaţă

Animalul trăieşte în grupuri de 15 - 30 de capre formate din capre tinere şi femele. Această structură socială se schimbă în funcţie de anotimp. Vara un animal stă tot timpul de pază pentru a da la timp în caz de primejdie semnalul de alarmă. Iarna această supraveghere este mai puţin severă, grupurile conduse de un ţap, putându-se amesteca între ele. In luna noiembrie este perioada de împerechere, ca la sfârşitul lunii mai să fie primele fătări de iezi care ţin până la începutul lui iunie. Perioada de gestaţie la caprele negre durează 6 luni, iezii devin maturi la vârsta de trei ani, iar o capră neagră poate trăi între 15 şi 20 de ani. Hrana lor constă din măceşe alpine, muguri şi vlăstari de foiase sau conifere, frunze de plante diferite, iarna caprele consumă muşchi sau licheni. Pericolele la care sunt expuse caprele negre sunt căderile de stânci, animalele de pradă ca râsul, lupul, ursul, vulturul şi aici se poate aminti şi vânătorile organizate de om.


Clasificare ştiinţifică
Regn:Animalia
Încrengătură:Vertebrata
Clasă:Mammalia
Ordin:Artiodactyla
Subordin:Ruminantia
Familie:Bovidae
Subfamilie:Caprinae
Gen:Rupicapra
Specie:'Rupicapra rupicapra'
Learn more »

Cainele Enot (Nyctereustes procyonoides)


Enotul, numit şi câine enot şi viezure (bursuc) cu barbă, este un animal nou în fauna României. La noi a pătruns din URSS, unde a fost introdus în prima jumătate a sec. XX. Prima semnalare în România este din 1951, în apropiere de Bucureşti. S-a extins, fiind întâlnit sporadic în întreaga ţară.Face parte din familia Canidae, alături de lup, vulpe, şacal etc. Lungimea corpului este de 60-90 cm, coada de 15-25 cm şi poate ajunge până la 10 kg. Este un animal omnivor, putându-se hrăni cu fructe şi plante de apă, deşi preferă o alimentaţie carnivoră, cuprinzând broaşte, insecte acvatice, şoareci, bizami, păsări şi ouăle acestora etc. Este un animal de amurg şi noapte, apariţiile diurne fiind întâmplătoare. Blana are o culoare între gălbui-roşcat şi cafeniu-închis, cu spicul perilor de culoare neagră. Pe spate, pe obraji şi picioare domină nuanţe mai închise, iar ventral cele deschise (brun-gălbui).
Enotul are un fel de "favoriţi", aflaţi la baza gâtului, care îl fac uşor de recunoscut.
Trăieşte în special în apropierea apelor, rar în zone cu umiditate mai scăzută. Nu este foarte legat de un anumit loc, deşi îşi petrece mult timp în vizuină. În unele cazuri luptă cu vulpea pentru a prelua vizuina acesteia.
Împerecherea are loc în februarie-martie. Masculul şi femela formează o familie pe perioada împerecherii şi creşterii puilor.
Gestaţia durează cca. 62 zile după care cei 6-8 pui lipsiţi de vedere sunt îngrijiţi în vizuină timp de 4-5 săptămâni.
După 3-4 luni căţelandrii devin independenţi şi părăsesc vizuina pentru ca, toamna, să se mute în zone potrivite pentru hrănire, străbătând la nevoie mari distanţe.
( Nyctereutes procyonoides )
Câinele enot, de asemenea, cunoscut sub numele japonez tanuki (Nyctereutes procyonoides) este o specie care seamănă cu Ratonul spălător dar care aparţine familiei canidelor, fiind unicul reprezentant al speciei de Nyctereutes care hibernează. Acest reprezentant al canidelor cu morfologia corpului scurtă şi îndesată este din punct de vedere al procurării hranei mai mult un oportunist decât un adevărat prădător. Stârvurile, ouăle, insecte, puii, melcii, micile rozătoare, broaştele şi chiar broaştele râioase la al căror venin se pare că rezista, constituie principala sa alimentaţie, completată totuşi cu unele vegetale sau ciuperci. În timpul toamnei, greutatea enotului creşte considerabil pentru ca acesta să-şi constituie rezervele de hibernare. Cu toate acestea, hibernare nu este sistematică deoarece depinde de temperatura ambiantă. În cazul în care aceasta nu coboară sub -5 ° C, enotul poate să rămână activ sau în stare de repaus doar pentru câteva zile. Cu obiceiuri mai degrabă nocturne, enoţii sunt animale destul de solitare la care nu se observă o structură socială prea dezvoltată, comună celorlalte canide, cu toate că anumite exemplare se bucură totuşi de prezenţa altor enoţi pe lângă ei. 
• Morfologie Enotul este o specie de câine cu corpul scurt şi îndesat, picioarelor scurte şi părul des si lung. La adulţi, lungimea de la cap la capătul corpului variază de la 50-70 centimetri, la care se adaugă o coada 15-25 cm. Înălţimea greabănului este de aproximativ 25-30 cm. Prin silueta sa, aspectul său facial şi perii săi lungi, enotul se aseamănă cu ratonul spălător numai că are o coadă mai scurtă şi de culoare uni spre deosebire de raton a cărui coadă este mai lungă şi în formă de inele. Deseori, în traducerile dicţionarele întocmite în pripă confuzia dintre cele două specii este foarte frecventă Greutatea enotului variază în funcţie de sex, vârstă şi anotimpuri şi poate oscila între 4 şi 6 kg vara, şi între 6 şi 10 kg în timpul iernii.


Sursa:wikipedia.ro
Learn more »

Bursucul sau Viezurele (Meles Meles)

Viezurele (sau bursucul), numit în taxonomie Meles meles, Linne, 1758, este unul din cele mai uimitoare animale din fauna din România. Viezurele este un animal omnivor, hănindu-se cu fructe, seminţe, larve, gasteropode, ouă (furate din cuiburile păsărilor ce cuibăresc la sol) etc.
Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădeşte în vizuină în cantităţi de până la 50 kg de ştiuleţi. În general toamna îşi face provizii, deşi iarna are o activitate în general foarte redusă, iar grăsimea pe care o câştigă toamna îi asigură în iernile mai blânde supravieţuirea chiar şi fără rezervele din vizuină.
Spre deosebire de alte animale şi mai ales de vulpe, viezurele este un animal deosebit de curat. Vizuinele complexe, aflate chiar şi la 2 metri sub pământ, cu galerii lungi, de 7-8 m, au prevăzute încăperi separate pentru locuit, pentru provizii şi pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate şi înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curăţenie este folosită uneori de vulpe care, pentru a obţine o vizuină nouă fără efort, se "uşurează" de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să se mute (fireşte, dacă nu este prinsă "în flagrant"). Asemenea întâmplări au fost observate de mai multe ori atât de oameni ai pădurii cât şi de naturalişti.[necesită citare] De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor.



Caracteristici fizice

Viezurele are 60 până la 80 cm lungime şi coada de 15-20 cm. Este uşor de recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit şi, mai ales, a dungilor albicioase care merg de la bot spre coadă. Totuşi desenul blănii este destul de variabil. Are o inteligenţă uimitoare şi un curaj remarcabil.
Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulţi, decât prin mărime. Viezurele trăieşte 15 ani. Mormăie şi pufăie când este atacat, plânge (ţipă) când este prins - similar iepurelui.

Stil de viaţă

Trăieşte izolat, căutând femela doar în perioada de împerechere (iulie - august) şi, imediat dupa ce aceasta se produce, o părăseşte. Doar mama poate fi văzută, de primavara până toamna, cu puii după ea.
Viezurele petrece iarna hibernând, la fel ca ursul. Dormitează de regulă de pe la sfârşitul lui noiembrie şi până pe la începutul lunii martie.

Learn more »

Bizamul, Sobolanul de apa (Ondatra zibethica)


Bizamul (Ondatra zibethica) este un animal de 30-35 cm lungime si poate ajunge la 1,5 kg.
Este cel mai mare sobolan de la noi, total dependent de apa. Are o blana cu puf des, cu fire de par rare. Degetele au gheare ascutite, cele din spate sunt unite printr-o pielita inotatoare redusa.
Scoate de 3-4 ori pe an cate 6-12 pui. Atinge maturitatea sexuala la 4 luni. Traieste 3-5 ani.
Se hraneste cu partile aeriene ale tuturor plantelor acvatice, cu muguri si lastari tineri, fructe, plante de cultura si legume, mai rar peste, raci, scoici. Iarna consuma radacini si rizomi.
Este activ noaptea. Are ca dusmani mamiferele si pasarile rapitoare mari.
Sta mai mult in apa. Sapa galerii in maluri, cu iesiri in apa si pe uscat (ultimele cu guri astupate), galerii care dauneaza grav constructiilor hidrotehnice.
Learn more »

Beica, Jderul de piatra (Martes Foina)

Jderul de piatră este un reprezentant tipic al familiei jderilor (Mustelidae), care, ca specie sinantropă, se aşează în apropierea oamenilor.
Aspect: lungimea cumulată a capului şi a trunchiului este de 40 – 55 cm; lungimea cozii este de 20 -30 cm; greutatea este de 1, 1 – 2, 3 kg; femelele sunt în medie mai mici şi mai uşoare decât masculii; trunchiul corpului este zvelt, alungit şi are două perechi de picioare scurte; coada este lungă şi stufoasă; capul prezintă urechi rotunjite pe margini şi la vârf puţin ascuţite, ochi de culoare închisă şi un bot de culoare deschisă, asemănătoare culorii pielii; blana are o culoare maro deschis până la maro ciocolatiu şi are o strălucire gri albăstruie; la capete, firele de păr sunt aşa de subţiri şi de fine, încât delimitează clar conturul alb al blănii din zona pieptului (ce ajunge până la labele din faţă), tălpile labelor jderului nu au păr.




Biologie: Jderul de piatră ajunge până la vârsta de 10 ani, este un animal solitar şi este activ în special pe înserat şi noaptea. Deşi se poate căţăra foarte bine şi poate efectua salturi înalte, el îşi petrece cea mai mare parte a timpului pe sol, de-a lungul cărărilor cunoscute, în căutarea hranei; el schimbă traseele regulat, folosind o cărare anume, la intervale de câteva zile. Jderul de piatră este un prădător, care vânează şi se hrăneşte cu diferite animale mici, de dimensiunile iepurilor şi ale găinilor. Spectrul animalelor cu care se hrăneşte cuprinde şoareci, şobolani şi diferite păsări. Insectele, boboaşele şi fructele completează regimul său de hrănire. În zonele rurale, jderul de piatră fură de asemenea şi ouă de păsări din coteţe, pe care, cu ajutorul gurii larg deschise, le transportă şi apoi le consumă. Când jderii ajung Ia vârsta de doi ani, ei se pot reproduce. Perioada de reproducere are loc în iulie şi august. In timpul ritualurilor nocturne de împe­rechere, masculii şi femelele se urmăresc şi scot în acest timp sunete puternice şi ascuţite. în timpul actului de reproducere (copulaţie), masculul muşcă femela de ceafă şi îşi aşează picioarele posterioare pe părţile ei laterale. În această situaţie, animalele rămân una alături de cealaltă până la 20 de minute. După o perioadă de gestaţie de 9 luni femela dă naştere la 2-7 pui în martie/ aprilie a anului ce urmează. Perioada de gestaţie relativ lungă se datorează unei întreruperi în evoluţia embrionară (stare de inactivitate). Puii abia născuţi au ochii încă închişi (orbi) şi sunt acoperiţi de o blană gri cenuşiu. Când ajung la 5 săptămâni, ei deschid ochii, iar la vârsta de 2 luni ei sunt deja acoperiţi de o blană maronie şi părăsesc pentru prima oară vizuina alături de mamă. Până în iarnă, puii rămân alături de mamă, apoi familia se împrăştie şi puii pornesc în căutarea propriilor teritorii, jderii de piatră îşi schimbă părul de două ori pe an, blana de vară fiind ceva mai închisă la culoare decât cea de iarnă, în sensul că peticul alb de blană este mai puţin pronunţat pe timp de vară.


Răspândire: jderul de piatră poate fi găsit în zone extinse ale Eurasiei, habitatele sale întinzându-se din Europa centrală, de vest şi de sud până în Asia centrală, în regiunile Mongoliei şi ale munţilor Himalaya. El lipseşte din insulele britanice şi din numeroase insule mediteraneene. Chiar şi în Scandinavia sunt populaţiile de jderi mai puţin numeroase. Pot fi găsiţi în păduri şi câmpii. Ca specie sinantropă, jderul caută apropierea oamenilor, de aceea pot fi găsiţi deseori pe lângă aşezările omeneşti, în sate sau oraşe, unde se ascund în grămezile de lemne, de pietriş sau în ziduri de piatră, în hambare, grajduri, case de vară şi poduri.


Dăunător: aparţine categoriei agenţilor supărători, precum şi a celor dăunători de materiale şi provizii. Dacă ritualul de împerechere al jderilor se petrece în podul casei, somnul oamenilor este tulburat de zgomotele şi larma acestora. Dar chiar şi în afara perioadei de împerechere, aceşti musafiri nepoftiţi pot perturba odihna oamenilor din cauză că mişună continuu. Este cunoscut ca dăunător de provizii, pentru că fură ouăle păsărilor de casă şi de asemenea pentru că omoară animalele folositoare sau domestice de dimensiuni mici. Dacă jderul de piatră pătrunde, de exemplu, într-un coteţ de găini, poate produce pagube foarte mari, deoarece comportamentul stresat al găinilor speriate, care nu pot fugi, declanşează în jder instinctele de vânătoare, care nu se opreşte până nu omoară toate găinile. Această ucidere în masă nu semnifică cruzime în cazul jderului, ci poate fi explicată prin faptul că jderul, într-un coteţ de găini închis, se află într-o situaţie nenaturală pentru el. In natură păsările sălbatice ar fugi, punând capăt vânătorii jderului, care se opreşte după ce a făcut o singură victimă. Este un recunoscut dăunător de materiale, deoarece roade şi muşcă cablurile şi furtunurile de la automobile. Se presupune că animalele sunt atrase la maşini din cauza căldurii emanate de motor şi a mirosurilor. Stră­pungerea cablurilor şi a furtunurilor de la maşină poate fi pusă pe seama a trei tipuri de comportament, şi anume cel de explorare, cel de joacă şi cel al muşcatului agresiv, care este o manifestare a comportamentului teritorial. Astfel el produce daune mari. În afară de cablurile şi furtunurile de la maşină, el strică şi materialul de izolare a podurilor.


Prevenire: ca metode de prevenire a apariţiei jderului există două variante, şi anume împiedicarea accesului sau intimidarea animalului. Pentru a le bloca accesul trebuie ca toate locurile pe unde poate pătrunde să fie astupate cu ajutorul unui gard de scânduri sau al unui gard de sârmă. Drept modalităţi de acces, le servesc jderilor găurile în ziduri, găurile de aerisire, ferestrele deteriorate ale acoperişului, ţiglele slăbite de pe acoperiş etc. Pentru a afla pe unde intră jderul în casă, se poate presăra temporar nisip în jurul casei şi în jurul copacilor din apropierea acesteia. Astfel urmele jderului precum şi drumul pe care îl parcurge acesta până în casă devine vizibil. Dacă se stabileşte că acesta se suie peste zidul casei, se poate unge zidul cu un material alunecos, împiedicând astfel căţărarea. Dacă jderul ajunge în curte prin intermediul unui copac sau al casei vecine, aceste locuri de acces trebuie baricadate, precum s-a menţionat anterior. Jderii pot fi speriaţi şi alungaţi mai ales făcând zgomote puternice, ei fiind foarte sensibili la zgomot. în pod poate fi pus un radio cu ceas şi pornire automată. Ceasul trebuie potrivit în aşa fel, astfel încât să pornească în primele ore ale dimineţii şi să transmită muzică de radio la un volum mare. In general jderii îşi caută adăposturi de zi care să fie liniştite. In comerţ se găsesc pe lângă aceasta, o serie de aparate electronice, care au ca efect speriarea şi alungarea animalelor, efect ce se bazează pe trans­miterea de ultrasunete. Aparatele cu ultrasunete pot fi folosite numai acolo unde nu există animale de casă. Ultrasunetele au efecte negative şi asupra pisicilor şi câinilor. O altă metodă dovedită este folosirea părului de câine, deoarece jderul de piatră percepe mirosul de câine şi evită respectivul loc.


Combatere: Jderii de piatră se află sub incidenţa legilor de vânătoare şi sunt astfel urmăriţi de vânători în pădure sau pe câmpuri. In vânătoarea de jderi, amplasarea capcanelor joacă un rol important. In acest sens se folosesc atât capcane de prindere a animalului viu, cât şi cele ce se soldează cu moartea acestuia. Capcanele trebuie controlate în mod constant. In locuinţe se recomandă folosirea capcanelor de prindere a animalelor fără ca acestea să fie omorâte. Jderii astfel prinşi pot fi mutaţi într-o pădure îndepărtată de vechiul teritoriu. în acelaşi timp trebuie avută grijă ca posibilităţile de acces să fie închise, precum a fost menţionat anterior. în cazul maşinilor pot fi instalaţi electrozi, care le administrează jderilor un şoc electric scurt, după principiul gardurilor electrice.


Specii asemănătoare: jderul de copac sau jderul de pădure (Martes martes). Aceştia se deosebesc de jderul de piatră în primul rând datorită petei galbene de pe piept, care nu este bifurcată. Ei sunt mai uşori şi au o constituţie mult mai fragilă, au urechi mai rotunjite şi tălpile labelor sunt acoperite de păr des. Spre deosebire de jderul de piatră, jderul de copac se fereşte de aşezările omeneşti.
Learn more »

Ariciul (Erinaceus europaeus), cateva informatii despre arici


Cum arata ariciul? Pe varful capului, pe spate, pe coaste si pana la coada ariciul e numai tepi si suliti, dese, alburii la mijloc, pe care le tine, cand merge, indreptate indarat. Are ochi mici, vioi si doua urechiuse taiate rotund. Botul, ascutit, e ca de purcelus. Pe fata, pe frunte, ca si pe piept si pantece, in loc de tepi, e acoperit cu par scurt, sur.
E atat de precaut incat simte orice miscare. Se opreste, isi ridica botisorul, priveste in dreapta, in stanga. Daca nu i se pare nimic suspect, isi cauta de drum. Daca vede ca e ceva neobisnuit la mijloc, daca il atingi, cu un sasait de manie ariciul se strange ghem. Tepii  sunt indreptati in toate partile si numai o dunga mai adanca arata locul unde e botisorul ascuns intre picioarele dindarat. Aceasta e singura lui arma de aparare.
Puisorii (3-8 la numar) la inceput golasi, albiciosi, sunt ingrijiti cum trebuie. Repede le ies tepii, iar ceva mai tarziu au scapat de grija putandu-se face ghem.
Ariciul se hraneste cu insecte, soareci, rame si toata hrana lui obisnuita, catre toamna incepe sa se imputineze. Cu caderea omatului au disparut de tot. Dupa ce si-a adunat cat mai multe frunze, ariciul isi infunda nasul in blana moale de pe pantece si doarme dus toata iarna.
Are trei dusmani principali: vulpile, cainii si bufnitele.
Learn more »
Free Page Rank Tool