Feature news

Showing posts with label Animale PASARI. Show all posts

Strutul - Cea mai mare pasare

  Strutul face parte din grupa pasarilor alegatoare si este cunoscuta drept cea mai mare pasare ce traieste in prezent pe pamant. Aceasta specie de pasare se gaseste in Africa, iar de aici s-a raspandit si in desertul Sahara.
   Masculul strut, spre deosebire de femela strut, este mult mai mare, avand o inaltime de 210 pana la 275 cm si o greutate de 100 - 130 kg. De asemenea, masculii au penajul inchis la culoare in timp ce femela are o culoare cenusiu spalacita.Strutii au un gat golas lung, ce se termina cu cap micut in raport cu marimea corpului. Aceasta pasare gigant, este animalul cu cei mai mari ochi din categoria vertebratelor terestre.
   Chiar daca au aripi, strutii nu si le folosesc pentru a zbura, ci pentru a-si mentine echilibrul. Strutul are capacitetea de a alerga cu o viteza de 70 km/h, datorita celor doua degete de la picior cu ghiare de peste 10 cm lungime.Strutii traiesc in regiuni de desert si savane deschise, preferand portiunile cu iarba scurta, fara pomi sau tufisuri, zone ce ii dau libertatea de a alerga.
   Hrana loc consta in plante, seminte si insecte, iar ocazional, "gusta" si din resturile de animale ramase de la masa pradatorilor carnivori. Pot supravietui perioade lungi fara apa, dar atunci cand au ocazia le place sa se balaceasca in oazele sau in baltile din savana tropicala.
In prezent exista trei specii de struti si anume: Strutio Camelus Australis si Strutio Camelus Molybdophanes, mai cunoscuti sub numele de Blue necks; Strutio Camelus Camelus si Strutio Camelus Masaicus cunoscuti sub numele de Red Necks.


   SURSA 02
 
   Strutul este strans inrudit cu multe alte pasari nezburatoare, cu nandul din America de Sud, cazuarul si emu din Australia si pasarea kiwi din Noua Zeelanda. Aceste pasari, impreuna cu pasarile moa disparute din Noua Zeelanda si pasarile elefant din Noua Zeelanda, sunt adesea cunoscute sub numele de ratite.
   Strutul este numit stiintific Struthio camelus, strutul este pasarea cea mai bine adaptata la viata de savana unde hoinaresc multi pradatori.
   Strutul este singurul membru al familiei Strutbionidae. Pasari asemanatoare cu strutii exista de foarte mult timp. S-au gasit oase fosilizate in zone disparate precum Grecia, India si Mongolia. Cea mai veche ruda a strutilor dateaza din urma cu aproximativ 12 milioane de ani.
   Strutul este o pasare speciala din mai multe puncte de vedere. Este cea mai mare si mai grea pasare in viata. Masculii au o inaltime de pana la 2,75 m si cantaresc pana la 150 kg. Dimensiunea mare are avantaje pentru o pasare care nu zboara: gatul sau lung ii da posibilitate sa se uite dupa rapitori pe deasupra vegetatiei inalte si picioarele foarte lungi ii permit sa alerge mai repede decat dusmanii sai. In sprinturi scurte, un strut poate sa atinga 70 kg/h, dar si mai impresionanta este rezistenta sa: el poate sa alerge o jumatate de ora cu o medie de 50 km/h.
   Cel mai cunoscut mit legat de strut este acela al pasarii amenintate care isi baga capul in nisip. De fapt, cand incearca sa evite sa fie detectat un strut incearca sa ramana nemiscat, cu corpul, gatul si capul turtite la pamant.
   Distributia
   Strutii se gasesc acum doar in Africa, unde exista patru subspecii diferite. Cu un secol in urma o a cincia rasa, centrala de est, era raspandita intre Desertul Sirian si Peninsula Araba. Vanatoarea in exces a dus la descresterea rapida a populatiei si ultima pasare salbatica de acest fel a fost vazuta in Iordania in 1966. Strutii traiesc intr-o varietate de habitate deschise, de la desert adevarat pana la teren impadurit deschis, insa prefera pajistea sau savana semiarida.
   Animale sociale
   Strutul isi petrece majoritatea timpului in compania altor membrii ai speciei. In timpul zilei grupuri de struti se hranesc impreuna pe terenurile deschise ale Africii de Est si de Sud. Noaptea dorm impreuna in culcusuri comune. Un motiv pentru aceasta ar fi siguranta: mai multe perechi de ochi au sansa mai mare de a localiza un rapitor. Din acelasi motiv strutii se hranesc printre carduri de animale ierbivore precum zebrele. De obicei strutii se hranesc in grupuri familiale mici, dar uneori se aduna (in jurul unei ape de exemplu) in carduri mai mari, de pana la 680.
   Fiecare grup are o „structura a puterii” care influenteaza o gama intreaga de aspecte comportamentale. Membrii subordonati ai grupului tind sa copieze comportamentul masculului dominant, astfel incat ne e neobisnuit sa ii vedem pe toti membrii grupului curatindu-si penele, tavalindu-se in praf sau hranindu-se in acelasi timp.
   Regimul alimentar al strutului este variat, insa cea mai mare parte a hranei lor preferate este materia vegetala, in special radacinile, frunzele, florile si semintele. El nu este strict vegetarian si va suplimenta verdeturile cu insecte, soparle si chiar broaste testoase mici. Strutii nu au nevoie sa bea apa, desi o vor face atunci cand au ocazia: cea mai mare parte a apei pe care o consuma provine din vegetatie. Asemenea altor cateva grupuri de pasari, strutii sunt atrasi de obiecte mici si stralucitoare si in stomacul pasarilor captive s-au gasit monede, cuie si bucati de sarma.
   Grupuri de imperechere
   In zonele foarte aride unde hrana este putina, strutii aflati la varsta imperecherii alcatuiesc perechi monogame. Insa mult mai adesea ei vor forma un grup de imperechere cu masculul dominant, o „femela principala” si mai multe „femele secundare”. Masculul dominant apara un teritoriu si va alunga orice mascul rival. Femela principala si masculul dominant se vor imperechea si cei doi impart sarcina clociri oualor si a ingrijirii puilor de strut.
   Femelele secundare se imperecheaza cu masculul dominant si cu masculii maturi ratacitori. Aceste femele isi pot depune ouale intr-un cuib pregatit de masculul dominant, dar ele nu isi clocesc ouale. Femela principala rearanjeaza ouale astfel incat ale ei sa fie in mijlocul cuibului si cele ale altor gaini sa formeze un inel exterior. Astfel nu este surprinzator ca intr-un singur cuib poate fi gasit un numar mare de oua: recordul este de 78, dar numai 21 dintre ele au fost clocite. Ouale sunt foarte mari, cantarind 1,5 kg. Ele sunt foarte tari: o coaja groasa de 2 mm face ca un ou de strut sa poata sustine greutatea unui om – ceea ce e bine daca niste pasari de 150 kg tropaie prin apropiere!
   Zilele ingrijirii
   Puii ies din oua dupa aproximativ sase saptamani si pasarile tinere sunt ingrijite de ambii parinti. Daca un rapitor se apropie amenintator, pasarile mature il pot indeparta de pui prefacandu-se ranite. Daca aceasta „diversiune” nu functioneaza si amenintarea se apropie si mai mult, strutul poate ataca, lovind cu picioarele sale infricosatoare. Strutii pot rani astfel si pe rapitorii mari, si au existat cazuri in care un strut a sfaramat craniul unui leu.
   La varsta de 4 sau 5 luni puii au deja jumatate din dimensiunile unei pasari mature si alearga foarte rapid. Nu e obisnuita imaginea unei familii, inclusiv puii, alergand ca din pusca in savana.
Cand doua grupuri familiare se intalnesc, pasarile mature isi pot disputa proprietatea asupra pasarilor tinere, dupa care partea victorioasa „rapeste” o alta multime de pasari imature. Astfel se pot naste mega-cresa din mai multe sute de pui. Unele pasari mature raman cu puii pana la urmatoarea perioada de imperechere, apoi pasarile imature formeaza carduri de varste mixte. Puii sunt capabili de imperechere la varsta de 3-4 ani. Daca supravietuiesc primele saptamani si luni periculoase ale vietii, strutii pot trai mult: in salbaticie traiesc pana la 30-40 de ani; pasarile captive au ajuns la varsta inaintata de 50 de ani.
   Masculii si femelele impart sarcina clocirii oualor: nu toate ouale dintr-un cuib sunt depuse de femela dominanta a grupului. 


   SURSA 03
 
   Struţul (Struthio camelus) este o pasăre care trăieşte în Africa aparţine de grupa păsărilor alergătoare, fiind cea mai mare pasăre care trăieşte în prezent pe pământ. Struţul african care trăieşte acum în deşertul Sahara a fost răspândit în trecut şi pe teritoriul Asiei de vest. Penele ca şi în unele regiuni carnea struţului fiind apreciată de om a dus la dispariţia speciei de pe teritoriul asiatic.
   Caractere
   Masculul atinge înălţimea de 210 până la 275 cm, având o greutate de 100 - 130 kg, putând atinge 150 kg, femelele sunt mai mici având înălţimea de 175 - 190 cm şi greutatea de 90 - 110 kg.
Masculul are pene albe şi negre în trecut erau foarte apreciate, pe când femela are un penaj de culoare mai spălăcită cenuşie, puii având o culoare asemănătoare ca femela. Picioarele lungi ale struţului sunt de culoare cenuşie, cenuşiu albăstrui lipsite de pene, la mascul în perioada de împerechere picioarele sunt de culoare rozacee putând fi văzute de la distanţă.
   Pasărea are un gât golaş lung, capul struţului fiind mic în raport cu mărimea păsării, ochii în schimb au un diametru de 5 cm, fiind în cadrul vertebratelor terestre ochii cei mai mari.
Bazinul struţului ventral (dedesubt) are simfiza pubiană (Symphysis pubica) închisă, care este un caz de excepţie la păsări.
   Struţul are o musculatură a picioarelor puternic dezvoltată, ca o adaptare la alergare, atingând o viteză de 70 km/h, pe când timp de o jumătate de oră pasărea poate alerga cu o viteză de 50 km/h.
Astfel, o altă particularitate caracterstică numai struţului este faptul că, prin adaptare la fugă, pasărea are numai două degete (Didactylie) la picior, picioarele folosind şi ca o armă de temut. Degetele au gheare puternice ce ating o lungime 10 cm.
   Osul pieptului (Sternum) este plat (lat. Ratis) la toate varietăţile de struţi, din care cauză pasărea are o centură scapulară dezvoltată cu oasele (Os coracoideum) şi (Clavicula).
Aripile struţului sunt relativ mari, dacă luăm în considerare că este o pasăre adaptată la alergare, care nu poate zbura, aripile fiind folosite la păstrarea echilibrului corpului în timpul alergării, sau în perioada împerecherii.
   Glasul masculului poate fi auzit în perioada împerecherii, fiind asemănător cu glasul leului, pe când glasul puilor este mai melodios.
   Răspândire
   Mediul natural de viaţă a struţului este Africa, mai ales partea de sud şi partea estică a continentului. Struţul a dispărut de pe teritoriul Arabiei, din nordul Saharei şi din vestul continentului asiatic. Păsările trăiesc în regiuni de deşert şi savane deschise, preferă regiunile cu iarbă scurtă, lipsite de copaci înalţi. În zonele în care unde cresc numai tufişuri, ce i-ar putea împiedica la fugă sau să vadă la distanţă mare, rămân un timp scurt. Deşertul propriu zis, fără vegetaţie, care nu oferă hrană va fi numai traversat, deorece pasărea extrage toată apa din hrană, struţul poate trăi fără probleme în regiuni aride. In Australia există de asemenea struţi, dar care sunt de fapt păsări care au scăpat de pe fermă, şi care ulterior s-au sălbăticit. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Lebada

  Lebada este o pasare acvatica mare care apartine familiei de pasari anatidae. Este mai mare decat o gasca, are penajul alb, sau foarte rar negru, si poate fi usor recunoscuta dupa gatul ei lung, zvelt si usor arcuit.
   In emisfera nordica exista patru specii de lebede, toate avand penajul alb, iar in cea sudica trei specii ce au penajul partial sau integral negru. Culoarea ciocului variaza de la o specie la alta, el putand fi galben, rosu, uneori chiar nergru. Picioarele lebedelor sunt palmate, de culoare gri inchis. De obicei se hranesc cu plante acvantice.
Masculul si femela lebada sunt asemanatori, iar de cele mai multe ori isi pastreaza perechea pe intreaga viata. Cuibul in care femela isi depune cele 4-6 oua este asezat pe apa sau in apropierea ei. Dupa ce ies din ou, puii sunt acoperiti de un puf gri, iar la varsta de 14-16 saptamani sunt capabili sa zboare. Lebada este o pasare calatoare si de asemenea, este una dintre cele mai grele pasari capabile de zbor. Zborul ei este unul gratios, cu miscari lente ale aripilor. Atunci cand migreaza, lebedele zboara in carduri in forma literei V.
 
   SURSA 02
 
  Lebada negra(Cygnus atratus) este o pasare de dimensiuni mari care se creste cu precadere in SE si SV Australiei,gasindu-se totodata si de-a lungul coastei de est a Australiei,in Tazmania si in Noua Zeelanda unde a fost reintrodusa de curand.
  Lebada neagra este protejata de legile din Australia,ea devenind practic pasarea oficială a acestei ţări.
  Lebedele negre au fost descoperite in anul 1697 de către Willem de Vlamingh.În prezent in numărul lebedelor negre se ridica la 500.000.
  Lebedele au penele negre cu exceptia ciocului care este rosu-oranj cu o banda alba la varful ciocului şi a membrelor care prezinta o culoare inchisa de cenusiu.Corpul lor are o lungime de 130-142 de cm lungime si cantareste pana la 9kg.Au gatul lung si curbat in forma literei „S”.Cu ajutorul acestui gat lung ele pot ajunge in apa la 1metru adâncime.
  Lebedele tinere au corpul acoperit de pene de culoare cenusiu deschis.Este prezent dimorfismul sexual : masculul este mai mare decat femela.Ruda sa cea mai apropiata este lebada muta(Cygnus olor).
   Atunci cand isi aleg partenerul aceste lebede o fac pentru toata viata. Cuibul este facut de catre femele si rareori de catre masculi.Fiecare femelă depune 5-6 ouă,cate un ou pe zi.Clocitul ouălelor dureaza 35-48 de zile si incepe din momentul depunerii tuturor ouălelor.Masculul paricipa si el la clocitul ouălelor.Puii pot innota si se pot hrani singuri imediat dupa ecloziune.Acestia ating maturitatea în 18-36 de luni şi la vârsta de 2 luni puii de lebada pot zbura.
   Durata de viata acestor pasari ,in salbaticie se estimeaza a fi de 40 de ani.
   Pentru a comunica,lebedele folosesc nişte sunete caracteristice atunci cand işi apără teritoriul sau pentru ceremonia triumfului care reprezintă o parte din curtarea femelei.Tot în scopul comunicării se folosesc şi de bătutul din aripi pentru a le da de înţeles intruşilor că nu sunt bineveniţi.
   În esenţă creşterea aceste lebede este o adevarata provocare si poate acesta este şi unul dintre motivele pentru care au început să fie crescute ca pet-uri. 
 
   SURSA 03
 
   Lebedele sunt o grupă de păsări acvatice mari, aparţinând familiei anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) şi după penajul alb (sau negru pentru unele specii).
   Coloraţie
   În emisfera nordică, penajul speciilor de lebede este de culoare albă pură (cu excepţia notabilă a Cygnus atratus din Austria care este complet gri închis, dar care este o varietate adoptată local a lebedei negre australiene), dar speciile emisferei sudice au coloraţie mixtă, alb şi negru. Spre exemplu, lebăda australiană cunoscută sub numele popular de lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră cu excepţia unor pene albe de pe aripile sale, respectiv în America de Sud, există o specie numită lebăda cu spatele negru (Cygnus melancoryphus) care are gâtul negru.
   Picioarele tuturor varietăţilor sunt de culoare gri închis, cu excepţia a două specii din America de Sud care sunt roz. Culorile ciocurilor variază între galben închis intens, chiar roşu, până la negru. Astfel patru specii subarctice au ciocuri negre cu diferite cantităţi de galben, în timp ce lebăda mută şi cea cu gât negru au ciocurile de culoare roşie având fiecare câte o excrescenţă la bază. 
 
sursa:ipedia.ro   
Learn more »

Papagalul - Pasarea de colivie care poate chiar sa vorbeasca

   Pretuite pasari de colivie de mii de ani, cele aproximativ 341 de specii de papagali alcatuiesc o familie deosebita de pasari, raspandite in principal la tropice si in emisfera sudica.
   Papagalii sunt un grup stravechi de pasari, fara rude apropiate cunoscute. Pana nu de mult, se credea ca turturelele sunt cele mai apropiate rude ale papagalilor, dar analiza ADN-ului lor, substanta chimica ce poarta codul genetic dintr-o generatie in alta, indica faptul ca papagalii ar putea fi mai strans inruditi cu bufnitele, cucii, lastunii si pescarusii albastri. 

* Trasaturi distincte
   Trasatura cea mai distincta a papgalului este ciocul. Acesta consta dinr-o mandibula superioara puternic curbata in jos peste o mandibula inferioara mai mica, curbata in sus. Deasupra mandibulei superioare este ceroma, o portiune fara pene in care se deschid narile.
   Ciocul papagalului are mobilitate si forta foarte mare, datorita structurii sale unice. Mandibula sa superioara este atasata de craniu printr-o articulatie speciala, atat de flexibila incat pasarea poate sa-si deschida mandibulele foarte larg. Papagalul isi poate folosi ciocul in multe scopuri, de la actiunile delicate de curatire a penelor sau de hranire a puilor, pana la spargerea celor mai tari seminte si nuci.
   Papagalii sunt cataratori agili, croindu-si drum printre cele mai mici ramuri ale coronamentului padurii pentru a profita de belsugul de fructe, flori si seminte, pe care multe alte vietati de marime similara nu le pot atinge. Ei isi folosesc ciocul si ca pe un al treilea picior in timp ce se catara, folosindu-l ca pe un carlig pentru a se fixa pe o creanga si apoi, cu miscari coordonate ale gatului musculos si ale picioarelor inainteaza de pe o crenga pe alta.
   Multi papagali sunt printre pasarile cele mai viu colorate si mai spectaculoase, chiar si speciile cu un penaj mai mohorat, brun, cenusiu sau negru au o pata stralucitoare de pene rosii sau galbene. Papagalul curcubeu din Australia, Noua Guinee si Indonezia Si-a primit numele datorita coloritului uimitor al penajului albastru, portocaliu, galben si verde. Majoritetea papagalilor sunt, insa in principal verzi si, in ciuda stralucirii penelor lor, aceasta culoare le asigura un camuflaj excelent pe fondul frunzisului padurilor. Petele de pene viu colorate estompeaza conturul papagalului si in consecinta, il ajuta sa se ascunda de pradatori .
   Papagalii petrec mult timp curatindu-si penele cu ciocul, pentru a le mentine intr-o forma cat mai buna. Penele capului se murdaresc de fructe coapte, nectar si alte tipuri de hrana, si de aceea papagalii si-au dezvoltat ritualuri prin care o pasare curata penele alteia, mai ales cele ale capului.
* Grupuri de papagali
   Exista trei grupuri distincte in familia papagalilor. Pasarile cacadu, intalnite in Australia, Noua Guinee si insulele din apropiere, se disting cu usurinta prin creasta lor proeminenta, pe care o etaleaza cand sunt alertati sau in timpul ritualului de imperechere.
   Papagalii lory si lorykeet traiesc in habitatele pasarilor cacadu, si pe insulele din Oceanul Pacific. Sunt pasari de marimi mici pana la medii, viu colorate, care se hranesc in principal cu polenul si nectarul florilor.
   Papagalii pitici din Noua Guinee si Indonezia se catara pe triunghiurile copacilor in padurile dese, hranindu-se cu licheni si insecte mici. Asemenea ciocanitoarelor, aceste pasari micute au dezvoltat pene caudale intarite cu rolul de proptele, care le asigura un sprijin in plus.
   Papagalii cu coada lata traiesc in Australia, Noua Zeelanda ,Noua Caledonie si Fiji. Acestia sunt papagali de marime medie cu coada lunga. Majoritatea mananca seminte, desi papagalul rapid se hraneste cu polen si papagalii luciosi cu fructe. Acest grup include rozele multicolore, papagalul ondulat din Australia, si papagalul cu mot rosu din Noua Zeelanda.
   Micii papagali ai smochinelor din Australia si Noua Guinee consuma seminte de smochine si alte fructe, dar si larve de insecte.
   Exista un grup mare de papagali intalniti in Africa, Asia si Australia. Forma lor variaza de la papagali robusti cu coada scurta la papagali parakeet zvelti cu coada lunga, si au marimi diferite, de la micile pasari ale iubirii, cu o lungime de 13 – 16 cm, pana la marele papagal eclectus, cu o lungime de 35 cm. Acest grup contine si papagali parakeet, inclusiv pe cel mai raspandit papagal salbatic, papagalul cu gat inelat ( sau cu inel trandafiriu ) din Africa si Asia. In Noua Zeelanda traiesc trei papagali ciudati, deveniti cunoscuti sub numele dat de maori ( bastinasii din Noua Zeelanda ). Acestia sunt kea, kaka si kakapo.
   Kea are penajul verde-bronz, cu rosu-portocaliu la tartita si sub pene. Papagalii kea, intalniti doar in muntii centali ai Insulei de Sud a Noii Zeelande, sunt pasari montane, care traiesc in habitate de 600-2000 m inaltime. Papagalii kea consuma o gama larga de alimente, inclusiv, unic la papagali, , oi moarte.
   Kaka este similar la infatisare cu kea, dar are pete mai stralucitoare de pene portocalii, galbene si rosii. Papagalii kaka se intalnesc in paduri, unde se hranesc cu fructe si insecte.
   Cealalta ciudatenie din Noua Zeelanda, kakapo, este papagalul cel mai greu din lume, masculii adesea cantarind pana la 3 kg. Pasare nocturna si terestra, este singurul papagal care nu zboara deloc. Acest papagal rar se hraneste cu ierburi, ferigi si bulbi, si urca si in copaci pentru a ajunge la nectarul florilor.
   Papagalul african jaco este clasificat alaturi de doi papagali cu penaj sumbru, care se intalnesc numai in Madagascar- papagalul vasa, de culoare neagra- cafenie cu cenusiu pe sub coada, si papagalul negru, care are penajul complet negru cafeniu.
   Ultimul grup cuprinde toti papagalii din America tropicala, inclusiv papagalii ara. Aceste pasari au pete de piele golasa pe fata, decorate cu modele formate din pene minuscule, viu colorate, au ciocul mare, puternic curbat si coada lunga. In ciuda marimii lor, papagalii ara, au aripile lungi si ascutite, sunt zburatori rapizi. Conurele au aspectul unor mici papagali ara .
   Acest grup contine si speciile mici, numite papagali mici si amazoane. Amazoanele sunt papagali robusti cu penajul verde aprins despartit de pene stralucitoare galbene, portocalii, rosii, purpurii sau albastre. Cu aripile lor late si rotunjite sunt capabile doar de zboruri scurte, in schimb sunt cataratoare excelente.
   In estul Gabonului peste 5000 de papagali jaco africani se aduna in locurile nocturne de odihna
* Habitatul
   Majoritatea papagalilor traiesc in paduri tropicale si subtropicale dese, dar exista specii, precum kea din Noua Zeelanda si cacaduul gang-gang din Australia, care supravietuiesc in zona zapezilor montane. Altele, precum papagalul ondulat din Australia si pasarea iubirii a lui Fischer din Africa, traiesc in habitate deschise, desi rar se indeparteaza de copaci. Cateva specii, inclusiv papagalii cu coada lata din Australia, au parasit complet adapostul oferit de copaci. Papagalul nocturn, pana nu demult considerat disparut, traieste pe pajisti desertice, iar ruda sa apropiata, papagalul terestru, traieste pe coasta printre dune de nisip si prin baragane. Este o pasare de noapte, ca si papagalul nocturn. Papagalul de stanca traieste pe ostroave stancoase si dune costale de nisip pana la o distanta de 20 km de tarm.
* Hrana si modul de hranire
   Majoritatea papagalilor isi gasesc hrana in varful copacilor, dar unele specii, inclusiv diferiti papagali parakeet, papagalul ondulat , pasarile iubirii papagalii mici, papagalul terestru, papagalul nocturn, kea si kakapo, se hranesc la sol, sau aproape de sol. Multe pasari cacadu se hranesc in copaci si la sol, unde scormonesc dupa radacini, bulbi si larve de insecte.
   Majoritatea papagalilor se hranesc cu seminte si fructe, marimea si forma ciocurilor fiind legata de natura semintelor pe care le pot consuma. Speciile mici mananca seminte mici de flori si ierburi, iar cele mari, papagalii ara, cu ciocurile imense si puternice, pot sparge cele mai tari nuci din lume, ca nuca braziliana. Un papagal ara sau nu cacadu poate taia cu ciocul un gard de sarma.
   Unii papagali , indeosebi papagalii lory si lorykeet din Australia, sunt specializati pentru consumul de nectar si polen.
* Viata sociala
   Desi exista cateva specii, precum papagalul terestru australian, care duc o viata solitara, aproape toti papagalii sunt pasari extrem de gregare (sociabile), care de obicei traiesc in perechi, grupuri familiale, sau stoluri mai mari.
   Majoritatea papagalilor sunt monogami (au un singur partener), si partenerii adesea formeaza perechi pe viata, petrecandu-si timpul impreuna. Cuplurile reantaresc legatura dintre ei hranindu-se reciproc si curatindu-si unii altora penele, iar in timpul ritualurilor de curtare masculii in general se etaleaza in fata partenerelor dorite, prin variate posturi si miscari. Prin aceste miscari papagalul mascul isi pune in valoare petele viu colorate ale penajului.
   Exceptie de la monogamie o fac kea si Kakapo, ambii poligami (se imperecheaza cu mai mult de un singur partener). Masculii kea adesea sa imperecheaza cu mai multe femele, ajutandu-le pe fiecare sa-si creasca puii.
* Inmultirea
   Majoritatea papagalilor cuibaresc in scorburile copacilor, uneori la inaltimi de pana la 50m. Unii papagali isi sapa singuri o gaura, dar altii le preiau sau le fura, pe cele care inainte au apartinut altor pasari, precum ciocanitoarele.
   De obicei papagalii captusesc scorbura cu un strat de rumegus, dar papagalii atarnatori din Asia si pasarile iubirii din Africa isi construiesc un cuib adevarat in scorbura, folosind frunze, ierburi si fasii de scoarta. Acestea sunt adunate de femela si transportate printre penele de la tartita. Unii papagali precum papagalul auriu din Australia, cuibaresc in musuroaie de termite, profitand de caldura si de adapostul pe care le ofera ele. Unii papagali cuibaresc in vizuini, si cativa cuibaresc la sol.
   Papagalul calugar din America de Sud construieste cuiburi comunale imense din cerngute in varful copacilor. Fiecare pereche din colonie isi are propriul cuib. Intregul cuib poate cantari pana la 200 kg, si au fost cazuri in care copacii s-au rupt sub gerutatea lor.
   Aproape la toti papagalii femela este singura care cloceste ouale- pe o durata de 17-35 de zile, timp in care masculul ii asigura hrana. Dupa ecloziune puii sunt orbi, aproape lipsiti de pene si neajutorati. La speciile mici precum papagalul ondulat, puii parasesc cuibul la 3-4 saptamani de la ecloziune, dar la papagalii ara mari, acestia raman in cuib 3 luni si jumatate. Puii de ara devin maturi din punct de vedere sexual si pregatiti de imperechere la varsta de 2-4 ani.



   SURSA 02
 
  Papagalul isi are originile in Africa, America de Sud, pe Amazon, Australia, in Noua Zeelanda si in insule din sudul Pacificului. Se poate intalni in padurile tropicale, in zonele calduroase si umede. Dupa ce a fost descoperit de oameni el a fost transformat in animal de casa si raspandit cu rapiditate in intreaga lume.
   Are un cap mare, cu ciocul curbat, puternic, asemanator cu un carlig la capat, gatul scurt, picioare puternice cu 2 degete in fata si 2 degete in spate, ceea ce ii foloseste la catararea eficienta in copaci.
   Este colorat in variate culori - galben, verde, rosu sau negru - care se combina in mod contrastant cu albastru, rosu, galben, sau verde pe aripi, cap si coada. Speciile din Australia au coloritul format din roz cu galben si alb.
   Papagalul traieste singur sau un grupuri mici, facandu-si cuib in diferite locuri care i se par potrivite, dar cel mai adesea in scorburile din copaci sau in gaurile din stanci.
   Se hraneste cu seminte, fructe, nectarul florilor, alune, muguri de plante. Pentru a se apara de pradatori isi foloseste ciocul puternic.
   In total se cunosc 315 specii de papagali, unii de talie mare si altii de talie mica. Papagalii mici ating varsta de 10-15 ani iar cei mari traiesc pana la 75 de ani.
   Exista multe subspecii de papagali, marimile acestora variind de la 8,7 cm pana la aproximativ 100 cm. Marimea variaza in functie de locul in care traieste.
   Interesant in ceea ce-l priveste pe papagal este faptul ca poate imita vorbirea si cantatul oamenilor. Pasarile pot zbura foarte repede si relativ aproape de pamant. Nu este indicat sa fie deranjat atunci cand mananca, in aceste momente fiind foarte rautacios. Nu isi imparte niciodata mancarea cu alti papagali. Cat sunt mici, aceste pasari primesc mancarea mestecata mai intai de mama.



   SURSA 03
 
   Papagalii sunt păsări din ordinul Psittaciformes şi familia Psittacidae. Au un cioc a cărui formă este curbată, mandibula superioară are o mică mobilitate unde se fixează pe craniu. În plus papagalii au o mare capacitate craneală.
   Ordinul Psittaciformes este format din mai multe familii: familia cacatuas (Cacatuidae), familia loris (Loridae), familia papagalilor (Psitacidae).
   Papagalii sunt răspândiţi prin toată emisfera sudică a planetei, ocupând multe locuri şi distincte medii de viaţă, de la umedele selve tropicale până la deşerturile din interiorul australiei. Aria include India , sud-estul Asiei ,Africa occidentală şi o specie dispărută în Statele Unite ( papagalul de Carolina) Conuropsis carolinensis. Totuşi, populaţiile cele mai mari ale speciei sunt originare din Australasia, America de Sud şi America Centrală
   Multe specii pot imita conversaţia umană şi alte sunete. O investigatoare, Irene Pepperberg a publicat un studiu despre capacitatea de învăţare a papagalului gri african numit Alex, care a fost antrenat să foloseasca cuvinte cu scopul de a identifica obiecte, să le descrie, chiar poate să raspunda la intrebări relativ complexe, de exemplu, "câte pătrate rosii există?" (raspunsuri corecte în 80% din cazuri). Totuşi alti oameni de stiinţă susţin ca papagalii doar repetă cuvinte fără sa-i inţeleagă sensul.
   Papagalii domestici
   Sunt papagalii cumpăraţi ca animale domestice în multe ţări, o parte capturaţi de braconieri, asasinând adulţii în această acţiune. În timpul transportului pot muri 80% iar restul sunt vânduţi de formă clandestină.
   Aripile acestor păsări sunt deseori tăiate de proprietari permiţând păsărilor să se plimbe în libertate prin casa sau curte.
   Papagalii au nevoie de multă atenţie: mâncare, apă, spaţiu, curăţenie şi multă companie . O caracteristică importantă a domesticirii papagalilor sunt sunetele pe care le produc, imitând: salvarea, claxonul maşinilor, plânsul copiilor, chiar uneori şi televizorul. Totuşi nu toţi sunt la fel, exista papagali liniştiţi, mai puţin zgomotoşi, mai ataşaţi de stăpăni ect. Acest lucru dă posibilitatea cumpărătorului sa aleagă papagalul care se potriveşte gustului sau.
   Papagalii domestici au nevoie de o alimentaţie adecvată şi variată, seminţe, de floarea soarelui , mei, şi diverse fructe.
   Sexul-masculii au narile albastre-sidefii iar femelele au narile galben deschis sau maronii.Deci veti sti foarte usor sa deosebiti un mascul de o femele. Temperetura optimapentru perusi este 7-8 grade limita inferioara si 23-25 grade limita superioara. Apa-cantitatea de apa necesara perusilor variaza in functie de tipul de hrana administrata.Este important de stiut ca trebuie sa aiba apa proaspata la discretie. Este bine ca apa si hrana perusului sa fie schimbata zilnic. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Bufnita - Cea mai mare pasare rapitoare de noapte

  Bufnita este cea mai mare pasare rapitoare de noapte, ajungand la inaltimea cuprinsa intre 15 si 61 cm. Traieste singura, in cuiburi construite in crengile sau scorburile copacilor si pe pamant, in regiuni stancoase. Datorita capacitatii de adaptare atat la clima calda cat si la cea rece, bufnita poate fi intalnita pe intreg globul pamantesc, exceptie facand Antarctica.
   Corpul bufnitei este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se remarca 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupa jumatate din marimea capului.
   Desi culorile variaza in functie de specie, culoarea cea mai des intalnita este maro inchis si deschis, in partea anterioara fiind vizibile dungi in nuante de alb combinat cu negru sau galben. Are aripile lungi, iar coada si picioarele sunt scurte. Ghearele puternice ii sunt necesare pentru a se agata bine pe crengile copacilor si pentru a vana.
Se hraneste cu soareci de camp sau de casa, crabi, broaste, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Desi aceasta pasare si-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemanator cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vanand intr-un an aproximativ 10 000 de soareci care, inmultindu-se, ar consuma cantitati uriase de hrana si ar duce la raspandirea multor boli.
   Nu are multi dusmani, pentru ca iese noaptea si este bine camuflata de culorile penelor. Avand vederea foarte slaba (bufnita vede aproape numai in alb si negru), in timpul vanatului se bazeaza mult pe auzul foarte fin si pe capacitatea de a zbura fara prea mult zgomot (este ajutata de penele lungi si umflate, printre care patrunde mult aer), astfel incat victimele sunt luate prin surprindere de multe ori.


   SURSA 02
 
   De la caderea serii si pana la ivirea zorilor, aceasta strabate campurile in cautarea prazii. Inzestrata cu ochii care sfideaza intunericul si cu urechi care pot auzi chitaitul soarecilor de camp de la mari distante bufnitele cu urechile lungi isi au rostul lor, sprijinind efortul omului in cultivarea pamantului.
Pasarea este o remarcabila pradatoare. Are putini dusmani cunoscuti; intalnirea ei cu omul este insa ceva neobisjnuit, datorita in principal camuflajului si obiceiurilor sale nocturne.
   Poate fi gasita in padurile ce inconjoara campurile cu semanaturi, in special in America de Nord, Eurasia si in unele parti ale Africii; asemenea, poate fi si auzita, pentru ca repertoriul ei cuprinde sunete de tipul unor fluieraturi, mici tipete, (hup, hup), si chiar un fel de sunete asemanatoare cu mieunatul unei pisici.
   Depune intre 3-8 oua anual-usor mai mici decat cele de gaina in cuiburile abandonate ale altor pasari. Puii sunt hraniti de ambii parinti, astfel ca in 3 saptamani isi dubleaza talia. Curand dupa acest intervai, puii incep a se catara pa ramurile apropiate de cuib si pot sta in echilibru o manevra premergatoare zborului-sau adeseori, se pot alinia unul in spatele altuia pe cate o ramura in asteptarea parintilor.
   La 5 saptamani, incap deja sa vaneze soareci de camp, pe care-i aduc in cuib, devorandu-i in intregime. La 8 saptamani, au penajul format care oricare pasare adulta. Un exemplar adult ajunge cam la 30 cm inaltime, avand o deschidere a aripilor cam de trei ori pe atat, dar la o greutate nu mai mare de 200-250 grame. Greutatea mica si amplitudinea deschiderii aripilor sale, alcatuite din pene foarte fine si moi, ii permit un zbor fara zgomot, ceea ce face foarte eficienta vanarea prazii-pasarea folosindu-se din plin de atuurile cu care a inzestrat-o natura - loviturile ei fiind date cu o mare acuratete in precizie. Nu detine o arie teritoriala anume in care sa vaneze, astfel ca strabate campuri aflate chiar la mari distante.
   Datorita obiceiurilor si hranei sale specifice - soarecii de camp, pagubitori pentru agricultura - ea este de un real folos omului, care i-a apreciat intotdeauna serviciile din plin. 


   SURSA 03
 
   Bufniţă sau buhă este un nume dat mai multor specii de păsări din Familia Strigidae (Strigide), Ordinul Strigiformes.
   Cea mai cunoscută în România este Bufniţa, Bufniţa mare sau Buha, numită ştiinţific Bubo bubo.
Imaginea unei bufniţe din Alaska, aşa numita în engleză Horned Owl. Fotografia aparţine lui Pieter van der Meulen şi poate fi publicată datorită generozităţii lui referitoare la drepturile sale de autor.
Bufniţa are dimensiuni relativ mari, ajungând la peste 61 cm si 170 cm anvergura aripilor. Este o pasăre impresionantă, care a dat naştere la numeroase povestiri şi legende. Vânează numai noaptea, zburând fără zgomot, la distanţe de până la 15 km de cuib, acoperind prin urmare cca. 700 km pătraţi. Cu toate acestea, densitatea acestor păsări poate fi mult mai mare, dacă există hrană suficientă. Ca şi populaţiile de vulpi şi pisici sălbatice şi populaţia de bufniţe depinde direct de populaţiile de rozătoare (şoareci, şobolani, iepuri, bizami etc). La nevoie se hrăneşte şi cu insecte. Răspândită în Eurasia şi nordul Africii, buha se găseşte la noi mai ales în Lunca Dunării şi zonele de câmpie, mai bogate în rozătoare.
   Superstiţiile occidentale au atribuit bufniţei şi celorlalţi reprezentanţi ai ordinului Strigifomes tot felul de puteri sumbre, determinând vânarea sălbatică a acestora. Aduse de populaţiile de colonişti apuseni şi la români, unele din aceste superstiţii au prins pe alocuri, ca de pildă ce după care buha ar vesti, prin cântecul ei, moartea cuiva. În vechime, folclorul românesc atribuia bufniţei rolul de mesager sau vestitor al pădurii. Deşi culorile variază în funcţie de specie, culoarea cea mai des întâlnită este maro închis şi deschis, în partea anterioară fiind vizibile dungi în nuanţe de alb combinat cu negru sau galben. Are aripile lungi, iar coada şi picioarele sunt scurte. Ghearele puternice îi sunt necesare pentru a se agăţa bine pe crengile copacilor şi pentru a vâna.
   Se hrăneşte cu şoareci, crabi, broaşte, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Deşi această pasăre şi-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemănător cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de şoareci care, înmulţindu-se, ar consuma cantităţi uriaşe de hrană şi ar duce la răspândirea multor boli.
   Nu are mulţi duşmani, pentru că iese noaptea şi este bine camuflată de culorile penelor. Având vederea foarte slabă (bufniţa vede aproape numai în alb şi negru), în timpul vânatului se bazează mult pe auzul foarte fin şi pe capacitatea de a zbura fără prea mult zgomot (este ajutată de penele lungi şi umflate, printre care pătrunde mult aer), astfel încât victimele sunt luate prin surprindere de multe ori.
Bufniţa este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, ajungând la înălţimea cuprinsă între 15 şi 61 cm. Trăieşte singură în cuiburi construite în crengile sau scorburile copacilor şi pe pământ, în regiuni stâncoase. Datorită capacităţii de adaptare atât la clima caldă cât şi la cea rece, bufniţa poate fi întâlnită pe întreg globul pământesc, excepţie făcând Antarctica.
   Corpul bufniţei este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se remarcă 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupă jumătate din mărimea capului. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Botgrosul (Coccothraustes coccothraustes)+Imagini

Ordinul : Passeriformes   Familia : Fringillidae





Botgrosul este denumit asa dupa ciocul sau puternic si relativ mare in comparatie cu dimensiunile corpului.De multe ori il auzim inainte sa-l vedem si asta datorita zgomotului specific pe care il face atunci cand sparge samburi sau diferite seminte.

  Botgrosul este o pasare sedentara intalnita pe tot teritoriul tarii noastre insa creste numarul exemplarelor in perioada de iarna, atunci cand vin la noi sa ierneze si perechile care au cuibarit in Nordul Europei. Coloritul este mult asemanator cu cel al cintezelor, cu multe nuante de crem, cafeniu si brun. Varful aripilor sunt mai inchise la culoare si au reflexii albastrui metalice spre varf. Ciocul si picioarele au un colorit roz. Lungimea corpului este de 18 cm , anvergura aripilor de 33 cm iar greutatea de 50-60 g.
  Botgrosul isi construieste cuibul in copacii batrani, cu multa atentie si migala. In el femela depune 4-5 oua intr-o singura serie pe an.
















Learn more »

Buhaiul de balta (Botaurus stellaris)+Imagini

Ordinul : Ciconiiformes   Familia : Ardeidae





Buhaiul de balta este o pasare iubitoare de apa, intalnita mai ales in apropierea baltilor cu mult stufaris.  Putem spune ca este o pasare specifica Europei de Est, unde cuibareste si isi creste puii. Este o pasre retrasa si sfioasa pe care o putem observa destul de greu. Datorita habitatului restrans si limitat pe care il foloseste pentru cuibarit (intinderile mari de stuf des marginit de ape relativ adanci, bogate in peste) exista o oarecare fragilitate in existenta unei populatii stabile.

  Coloritul general al buhaiului de balta este galben-caramiziu cu striatii negre. Corpul este indesat iar picioarele si ciocul sunt relatic scurte daca ne raportam la familia starcilor din care face parte. Lungimjea corpului este de 70-80 cm, anvergura aripilor de 1,25 - 1,30 m iar greutatea este de aproximativ 1kg.
  Cuibul buhaiului de balta este construit in zone izolate, pe plauri sau in stufarisuri dese. De multe ori masculul se comporta ca o pasare poligama iar femela cloceste singura cele 4-6 oua timp de 25 de zile.












Learn more »

Cele mai mici păsărele din România

”Două păsărici, două mari şi două mici”- ar fi parafrazarea unui refren memorabil, cântat într-unul dintre legendarele filme ale seriei „BD”, care au încântat generaţii de români.


Pornind de la populara serie de comedii cinematografice, precum şi de la simpla curiozitate de a afla care sunt cele mai mici păsări din avifauna României, propun (oricât de ilar ar suna) o expediţie în căutarea celor mai mignone zburătoare care trăiesc la noi în ţara.

Vom descoperi două specii de păsărele a căror aventură a vieţii a fost şlefuită de natură în jurul unui concept aparent paradoxal: acela că şansele de supravieţuire ale unei vietăţi de dimensiuni modeste sunt cu mult mai mari decât ale făpturilor impozante şi impresionante care cutreieră Pământul.

Mic vs. mare în lumea păsărilor

Ei bine, ce înseamnă sa fi mic între păsări?

Este o întrebare incitantă, deoarece o mare parte din cele peste 10.000 de vertebrate cuprinse in clasa Aves (a păsărilor) sunt vieţuitoare de talie relativ modesta, lăsând parcă mamiferelor, reptilelor şi peştilor titlurile de cele mai mari animale. Evident, şi lumea păsărilor şi-avut - şi îşi are încă - giganţii ei, cum a fost dispăruta pasăre Aepyornis maximus, cu înălţimea de peste 3 metri şi greutatea colosală de 400 kilograme, sau cum sunt în prezent struţii africani, la care masculul atinge 2, 75 metri înălţime şi greutatea de până la 155 kilograme. Dar acestea sunt excepţii, păsările de dimensiuni modeste numără mii de specii, demonstrând că natura a ales cu bună ştiinţă, parcă, să sacrifice speciile imense şi puţin numeroase în favoarea celor "multe şi mărunte".

Înapoi în lumea păsărilor din România: cea mai mare pasăre din fauna noastra era, până nu demult, dropia (Otis tarda), un mascul de dropie atingând, în medie, 16-18 kg, unele exemplare record cântărind peste 20 kg. Însă, din nefericire, dropiile au dispărut cu totul ca păsări clocitoare din ţara noastră. Astăzi, mai apar în trecere câteva exemplare din Ungaria sau stepele ucrainene. De rămas la noi, sau de clocit şi crescut puii, nici nu mai poate fi vorba în contextul actual. Parca ar cunoaşte cumplita soartă pe care au avut-o dropiile autohtone, biete păsări omorâte fără cruţare de vânători şi de sărăcimea ignorantă a satelor din anii 50, 60 şi 70 ai secolului trecut, care le-au stârpit cu puşca, cu otrava, cu ciomagul, cu pietre si cărămizi, ba chiar şi cu bicele...

Astăzi, cele mai mari zburătoare de la noi au ramas pelicanii creţi (Pelecanus crispus), urmaţi de rudele lor apropiate, pelicanii comuni (Pelecanus onocrotalus), specie puţin mai mică decât predecenta. Ambii pelicani mai supravieţuiesc doar în Delta Dunarii, unde viitorul lor nu este deloc luminos, ţinând cont de ritmul dement în care se construiesc vile, pensiuni şi hoteluri acolo, în plin habitat al unor păsări ocrotite. Sau de vânătoarea fără oprelişti din Delta noastră, acolo unde ar trebui sa fie doar Rezervaţie a Biosferei, paradis netulburat al păsărilor şi loc de reculegere pentru puţinii iubitori ai naturii din această ţară.

Ce să mai pomenesc de cursele de distracţie cu skijet-uri si şalupe de mare viteză printre plaurii si locurile unde pelicanii şi alte păsări ocrotite de lege (pe hârtie) clocesc şi îşi cresc puii ? Cu siguranţă, aşa ceva este greu de imaginat chiar într-o rezervaţie a unei ţări din lumea a treia, dar se întâmplă într-o ţară membră a U.E.!

Parcă păsările care şi-au sacrificat de-a lungul mileniilor talia şi greutatea au bănuit că urmaşele lor vor avea, astfel, mai multe şanse de supravieţuire într-o ţara ca România post-decembristă, unde ocrotirea mediului şi a vieţuitoarelor nu contează la modul serios, nici pentru autorităţi, nici pentru omul de rând.

Cele două eroine "de buzunar" despre care voi scrie sunt atât de mici şi insignifiante, încât marea majoritate a românilor nici măcar nu au auzit de ele, darămite să le mai şi vadă!

Sunt atât de mărunţele, încât există unele specii de păsări colibri (cunoscute drept cele mai mici păsări din lume) care sunt mai mari şi mai impozante decat mini-domnişoarele cu pene din avifauna noastră.

Cu toate acestea, vă garantez că amândouă zburătoarele liliputane sunt specii deosebit de interesante, cu obiceiuri curioase şi poveşti de viaţă fascinante.

Să cunoaştem, deci, auşelul si pănţăruşul - căci despre ele este vorba.

V-am spus eu ca nu aţi auzit de ele?

Piticul din tufişuri

În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera "Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele - şi pe nedrept necunoscutul - naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.

Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane. În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre. Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.



Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.

Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!

Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.

Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.

Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.

Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.

Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.

În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.

Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.

Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.

Poveste din bătrâni

Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor...

Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.

S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.

Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina...

Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.

Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.

Cel mai mic dintre cei mici

Şi iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).

Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.

Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!

Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.

Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.

Este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.

Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.

Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !

În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.

Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante.

Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie - ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.

Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.

Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.

Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte...

Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.

Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.

Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.

Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.

Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.

Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.

Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.

Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.

Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens!
Learn more »

Becatina (Gallinago gallinago)

Ordinul : Charadriiformes   Familia : Scolopacidae


Becatina este considerata la noi ca fiind o pasare de pasaj, cu o prezenta mai insemnata toamna si primavara. Daca iarna este blanda multe dintre ele raman la noi in tara pentru a ierna. Zona obisnuita de reproducere este N si N-V Europei. Becatina prefera terenurile mlastinoase si lacurile si baltile cu maluri intinse si maloase. Mai este denumita becata sau becatina comuna. De multe ori este confundata cu sitarul. In Romania pot fi intalnite si cele doua surate ale ei :
 - becatina mica ( Lymnocryptes minimus), denumita de vanatori si surda pentru ca se foloseste de camuflajul excelent pana in ultimul moment, cand zboara de la picioarele vanatorului. Fata de becatina are un penaj mai inchis la culoare si este mai mica (35-70g).
 -becatina mare (Gallinago media ) denumita de vanatori si dubla datorita dimensiunilor aproape duble fata de becatina (lungime de 45-50 cm si greutate de aproximativ 200 g ). Penajul este asemanator becatinei doar ca este in nuante mai deschise.

  Coloratia generala a penajului este maronie cenusie, cu dungi si pete de culoare galbena si bruna.  Ca semn distinctiv sunt dungile alternative de pe cap de culoare galbuie si brun si cele de pe spate de culoare galbuie. Se remarca lungimea impresionanta a ciocului raportata la dimensiunile corpului. Cu ajutorul lui becatina poate cauta adanc in mal dupa viermii. Lungimea corpului este de 25-28 cm, anvergura aripilor de 37-43 cm si greutatea de 80-120 g.
  Cuibul este construit din iarba, in vegetatia deasa si in imediata apropiere a locurilor de hranire. Femela depune 4 oua in una si mai rar in doua serii pe an. Sunt putine exemplare care cuibaresc si in Romania in zonele umede si mlastinoase.



Learn more »

Barza alba (Ciconia ciconia)

Ordinul : Ciconiiformes   Familia : Ciconiidae
Barza alba sau cocostarcul este destul de intalnita pe teritoriul Romaniei si asta datorita faptului ca prefera sa-si construiasca cuibul in apropierea omului,pe acoperisuri,cosuri de fum,stalpi,turnurile bisericilor.Este o pasare foarte indragita in toata Europa si astfel a reusit sa intre in credinta populara ca simbol al primaverii,al nasterii,se spune ca aduce noroc casei unde isi face cuibul si o fereste de foc.
  Barza alba este o pasare de talie mare,cu picioarele si ciocul lung,ambele de culoare rosie la maturitae.Puii au ciocul si picioarele negre pana la varsta de un an.Penajul este de culoare alba,cu varfurile aripilor de culoare neagra.Greutatea medie este de aproximativ 3,5 kg.
  Sunt pasari care prefera zonele joase si intinse, fara paduri pe suprafete mari si isi fac cuibul in apropierea lacurilor si baltilor unde is pot gasi mai usor hrana.Dieta lor este formata in principal din pesti mici,broaste,serpi, pasari si mamifere mici.
  Aria de raspandire a berzei albe este: aproape toata Europa,nordul Africii si vestul Asiei.In Europa cele mai multe berze cuibaresc in Polonia un se gasesc anual aproximativ 40 000 de perechi.In Romania cea mai mare densitate o gasim in campiile din vestul tarii.
  Cand simt apropierea iernii,berzele albe europene migreaza in nordul Africii iar odata cu revenirea primaverii,la sfarsitul lunii martie, obisnuiesc sa se intoarca la acelasi cuib pe care l-au lasat in urma.




Learn more »

Ausel cu capul galben (Regulus regulus)

Ordinul : Passeriformes   Familia : Sylviidae
 Auselul cu cap galben este o pasare sedentara care poate fi intalnita pe intreg teritoriul Romaniei. Iarna creste numarul exemplarelor deoarece vin la noi sa ierneze si pasarile care au cuibarit in Nordul Europei. Iubeste padurile de conifere si cele mixte insa nu evita nici padurile de campie, parcurile si gradinile bogate in vegetatie. Auselul cu cap galben este o pasare care canta foarte frumos si pe care o putem auzi mai ales in orii zilei.
  Auselul cu cap galben are un colorit foarte frumos cu multe variatii si nuante. Semnul distinctiv este creasta de un galben aprins de pe crestetul capului care este marginita de o dunga neagra. Pe spate este galben verzui iar pe burta si gusa este galbui cu nuante de verzui si cenusiu. Aripile sunt de un brun-cenusiu, traversate de doua dungi, una alba si una neagra. Auselul cu cap galben este cea mai mica pasare care traieste in Europa. Lungimea corpului este de 9 cm, anvergura aripilor de 15 cm iar greutatea de 5-7 g.
  Auselul cu cap galben isi face cuibul in arbori, unde depune 7-8 oua icepand cu luna aprilie. Fiecare pereche creste 2 serii de pui in fiecare an.



Learn more »

Alunarul (Nucifraga caryocatactes)

 Ordinul : Passeriformes   Familia : Corvidae














Alunarul este o pasare specifica tinuturilor nordice si este intalnita foarte des in padurile siberiene. La noi in tara  putem intalni alunarul in padurile de munte care ii pot oferi hrana ei favorita care este alcatuita din semintele conurilor de pin si din alune.
  Alunarul mai este cunoscut in popor sub denumirea de gaita de munte sau spargatorul de nuci. La corp este foarte asemanator cu graurii cu care este des confundat. Alunarul are o coloratie generala cafenie presarata cu puncte albe. Varful aripilor si ciocul sunt de culoare neagra iar sub coada este de culoare alba. Corpul are o lungime maxima de 36 cm, anvergura aripilor este de 50 cm iar greutatea maxima este de 170 g.
  Hrana alunarului este alcatuita din insecte si larve si mai ales din seminte de pin , alune ,nuci. Este una din putinele pasari care isi face provizii pentru iarna. Toamna incepe sa ingroape in pamant seminte de pin si alune pe care apoi ,iarna, le gaseste cu o precizie impresionanta.
  In aprilie-mai femela alunar depunde pana la 4 oua albicioase. Perioada de incubatie dureaza aproximativ 20 de zile.Perechile depun o singura ponta pe an.
 

Learn more »
Free Page Rank Tool