Feature news

Showing posts with label Tehnologie. Show all posts

Ingineria motoarelor

   La inceputul sec. XIX, s-a înregistrat un mare succes prin depăşirea vitezei de deplasare a unui cal şi a energiei vântului. Primul motor cu abur a asigurat o deplasare de şapte ori mai rapidă decât a unei trăsuri trase de cai, marcând inceputul unei revoluţii în domeniul vitezei, care continuă şi azi. Noile provocări constau în îmbunătăţirea siguranţei autovehiculelor, folosirea mijloacelor alternative de energie în construcţia lor, cât şi integrarea tehnologiilor informaţionale.
   Tot mai multe aparate sunt controlate mai mult electronic decât mecanic.

   AUTOMOBILELE - MOTORUL ŞI CAROSERIA
   Automobilul combină capacitatea de transport, mobilitatea şi individualitatea. Nu există un alt vehicul care să aibă acelaşi impact asupra vieţii personate şi sociale.
   Inima unui automobil este motorul, a cărui sarcină este să transforme energia termică, electrică sau chimică în energie cinetică. Motoarele cu benzină şi cele diesel sunt folosite foarte frecvent la automobile şi la vehiculele comerciale.
   Totuşi, din cauza creşterii preţului petrolului, este necesară o schimbare. Inginerii încearcă să înlocuiască motoarele obişnuite cu combustie cu alternative eficiente, ca motorul „biodiesel", eel cu acţionare electrică sau hibridă, care foloseşte mai multe surse de energie.

   Transmisia şi şasiul
   Sistemul de transmisie se află între motor şi volan şi constă din ambreiaj, transmisia manuală, sistemul de distribute, arborele şi mecanismul diferenţial.
   Mişcarea de rotaţie generată de motor este transmisă, distribuită şi reglată prin intermediul ambreiajului şi al mecanismelor de acţionare. Cuplul produs de motor este aplicat roţilor cu ajutorul transmisiei şi a sistemului diferenţial, care adaptează vitezele atinse de roţile interne şi externe în timpul unei curbe.
   Şasiul este responsabil de transmiterea puterii pe suprafaţa şoselei.
   Cauciucurile, suspensiile roţilor, frânele şi direcţia influenţează conducerea unui automobil.

   Caroseria
   Efectele vizuale ale unui automobil sunt determinate în mare parte de caroserie. Structura acesteia influenţează totodată greutatea, caracteristicile aerodinamice, dar şi siguranţa pasagerilor.
   In prezent, caroseria autoportantă (construită împreună cu şasiul) este foarte des întâlnită, deşi ultimele cercetări pledează pentru o carcasă compusă din secţiuni cu cavităţi proiectate pentru asigurarea rezistenţei, rigidităţii şi a unei greutăţi mici. Avantajul acestei structuri constăîn posibilitatea de a folosi materiale mai uşoare. Pe lângă oţel, la fabricarea şasiului se utilizează în mod frecvent aluminiul, magneziul şi materialele sintetice.

   Electronica automobilelor
   Toate componentele alimentate electric ale automobilelor (computerul de bord, sistemul de navigaţie, controlul stabilităţii etc.) au legătură şi cu standardele moderne de siguranţă şi cu caracteristicile opţionale de confort.


  • LOREMO LS e primul automobil care a atins un consum de 1,5 L/100 km şi se vinde la preţul de 11000 de
  • euro.
  • SECRETUL constă in aerodinamică şi reducerea greutăţii. CW=0.2 este coeficientul aerodinamic. 450 KG este masa totală.
  • MOTORUL e un turbo-diesel cu 2 cilindri. 160 KM/H este w'teza maxima.
  • LOREMO LS a intrat in producţie in 2009.




Learn more »

Electricitatea si Magnetismul - Legea Rezistentei


Forţele electrice şi magnetice interferează atât de mult, încât electromagnetismul este considerat un singur proces. Amândouă însă îşi au originea in fenomenele atomice.


Curentul electric apare atunci când particulele încărcate, cum sunt electronii, se mişcă. De obicei, materia este neutră din punct de vedere electric, deoarece sarcinile sunt echilibrate şi nu există un câmp electric care să acţioneze asupra electronilorsau a fotonilor. în electricitatea statică, frecarea produce separarea sarcinilor pozitive de cele negative, ca de exemplu atunci când sticla este frecată cu mătase, din care rezultă un transfer de electroni de la mătase la sticlă. În electronică, mărimea concentraţiei de sarcini negative sau pozitive se numeşte voltaj sau potential.


Inducţia şi câmpurile electrice
Bateriile utilizează electronegativitatea (starea de a fi gata pentru a elibera electroni) variabilă a metalelor pentru a produce diferenţa de potential electric. Efectul fotoelectric transformă lumina în curent electric şi, la rândul lor, fotodiodele folosesc lumina şi materialele semiconductoare pentru a genera curentul electric,
în inducţia electromagnetică, deplasarea unui conductor sau modificarea intensităţii unui câmp magnetic
produce separarea sarcinilor şi crearea unui potential electric.

Atunci când un fir este conectat la o baterie, terminalele creează în interiorul firului un câmp electric care deplasează electronii. Cu cât viteza sarcinilor este mai mare, cu atât numărul de sarcini şi curentul sunt mai
puternice. Mai mult, un curent electric care traversează un conductor induce un câmp magnetic în jurul acestuia. Câmpul poate fi depistat prin plasarea unor magneţi mici în jurul unei sârme prin care trece curent.


Magnetismul

Mişcarea sarcinilor electrice şi curentul electric generează câmpuri magnetice circulare în jurul direcţiei de deplasare a curentului. Sarcinile aflate în mişcare sunt ioni. Oamenii de ştiinţă consideră că apariţia câmpului magnetic al Pământului şi cel al Soarelui se datorează mişcărilor ionilor din nucleele lor.
   Câmpurile magnetice sunt generate şi de magneţii permanenţi, alcătuiţi din fier şi alte metale. Atomii din materie acţionează ca nişte magneţi minusculi datorită acţiunii exercitate asupra electronilor şi protonilor. De obicei, câmpurile magnetice ale atomilor se anulează reciproc, dar în cazul unui magnet permanent sarcinile
electronilor sunt aliniate în aşa fel, încât se produce un câmp magnetic.
   Un magnet permanent are doi poli, nord şi sud.La polul nord, liniile de câmp magnetic părăsesc magnetul, intrând înapoi pe la polul sud.

   Polii de acelaşi tip se resping, în timp ce polii diferiţi se atrag. Câmpurile magnetice exercită asupra
sarcinilor electrice aflate în mişcare o forţă numită forţa Lorentz.
   Aceasta este perpendiculară pe direcţia câmpului magnetic şi pe direcţia de mişcare a sarcinilor.



Legea Rezistentei









Learn more »

Tunelul Canalului Manecii

Tunelul Canalului Manecii este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leaga vestul Frantei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Manecii. 

Tunelul a fost construit in cooperare de guvernele Regatului Unit si Frantei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depasit fiind doar de tunelul japonez Seikan. Traversarea masinilor, autocarelor, motocicletelor si camioanelor este asigurata de navete feroviare si dureaza aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul calatorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizeaza trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului si retelei britanice (alimentare prin a treia sina).

Caracteristici tehnice
Sapat in stratul de creta albastra, la o adancime medie de 40 m sub fundul marii (107,3 m adancime maxima), tunelul este format de fapt din 3 galerii: doua tuneluri feroviare, cate unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m; o galerie de serviciu lata de 4,8 m, prin care circula vehicule speciale. Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicatie. Acest sistem a permis evacuarea calatorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigura si aerisirea tunelului.

Aerul este introdus in galeria de serviciu pe la capete si este impins in tunelurile feroviare prin clapete uni-directionale, ceea ce impiedica patrunderea fumului de la un eventual incendiu in galeria de serviciu. Exista si tevi intre cele doua tunele feroviare, pentru a permite aerului sa se miste, reducand astfel rezistenta la inaintare.La fiecare treime a parcursului subteran exista legaturi intre cele doua tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei sectiuni a tunelului in caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasata langa cele doua tuneluri. Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane si au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapida a calatorilor. Exista antene care asigura comunicatia radio cu suprafata. Constructia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asigurati de investitori privati care au pierdut 87,2% din suma la cursul curent al actiunii.

Inaugurare
Galeriile britanica si franceza, care fusesera sapate cu ajutorul masuratorilor cu laser, s-au intalnit prima data pe 30 octombrie 1990, printr-o mica gaura in galeria de serviciu.Diferenta intre centrul celor doua tuneluri era de doar 358 mm orizontal si 58 mm vertical. Cand cele doua tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima data in ultimii 8.500 de ani cand se putea merge pe uscat intre Anglia si Franta. Tunelul a fost inauguratoficial de catre Regina Elisabeta a II-a si presedintele francezt François Mitterrand in cadrul unei ceremonii in Calais pe 6 mai 1994.

SURSA 02

Tunelul Canalului Mânecii (în engleză Channel Tunnel, "Tunelul Canalului", în franceză Tunnel sous la Manche, "Tunelul pe sub Canalul Mânecii") este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan. Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).

Descriere
Caracteristici tehnice
Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din 3 galerii:
* două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;
* o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.
Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelele feroviare prin clapete unidirecţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare. La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunele feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tunele. Din motive de securitate, tunelele feroviare sunt iluminate de 20.000 de tuburi fluorescente şi au un trotuar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa. Construcţia tunelului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii. Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.

Inaugurare
Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tunele era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francez François Mitterrand in cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Statistici
Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub planşeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m. A fost deschis la sfârşitul anului 1994, oferind 3 servicii: navete pentru vehicule, serviciul de pasageri Eurostar care leagă Londra de Paris şi Brussels, şi trenuri de marfă. În 2005, 8,2 milioane de pasageri au călătorit cu Eurostar, iar în acelaşi an Eurotunel a transportat 2.047.166 maşini, 1.308.786 camioane şi 77.267 autocare. Traficul de marfă a fost de 1,6 milioane de tone (2005). Traficul de pasageri prin Tunelul Canalului Mânecii a crescut cu 15% în 2004 şi 2.4% în 2005 până la 7,45 milioane de pasageri. Se aşteaptă continuarea creşterii în 2007 (cu până la 56% între Londra şi Bruxelles), odată cu deschiderea legăturii feroviare de mare viteză către Londra. Călătoria în interiorul tunelului durează 20 de minute. Călătoria totală pentru un tren-navetă este de 25 de minute, inclusiv parcurgerea buclei ce permite întoarcerea trenului. Trenurile Eurostar circulă mult mai încet prin tunel decât pe restul parcursului (160 km/h faţă de 300 km/h viteză maximă), pentru a permite intercalarea navetelor şi pentru a evita problemele generate de frecarea cu aerul în interiorul tunelului. Costul întregului proiect a fost de aproximativ £10 miliarde, inclusiv o depăşire a estimărilor iniţiale cu 80%. Tunelul a operat în pierdere, acţiunile care au permis finanţarea proiectului pierzându-şi 90% din valuare între 1989 şi 1998. Compania a anunţat pierderi de £1,33 miliarde în 2003 şi £570 milioane în 2004. Pentru a justifica aceste pierderi importante, Eurotunnel aminteşte slaba utilizare a infrastructurii, costurile mari de acces la infrastructură, dobânzile prea mari pentru împrumuturile contractate şi nu în ultimul rând, un trafic de pasageri mai mic cu 38% şi un trafic de marfă mai mic cu 24% faţă de estimările iniţiale.

Operare
Tunelul este operat de Eurotunnel (Eurotunnel plc în Regatul Unit, Eurotunnel SA în Franţa).
Există patru tipuri de trenuri în operare:
* Eurostar - trenuri de călători de mare viteză care leagă Londra Waterloo de Paris Nord şi Bruxelles Midi, cu opriri la Ashford, Calais-Fréthun şi Lille-Europe. Există şi legături sezoniere spre Avignon, Disneyland Paris şi Munţii Alpi. Serviciile Eurostar se vor muta de la Waterloo la St. Pancras odată cu terminarea noii linii de mare viteză dintre tunel şi Londra, la 17 Noiembrie 2007.
* Navetele Eurotunnel transportă automobile, dube şi autocare între terminalele Sangatte (Calais/Coquelles) şi Folkestone. Vagoanele închise, unele cu două etaje, permit şoferilor să rămână în maşini pe toată durata călătoriei. Trenurile au fost cunoscute şi sub denumirea de Le Shuttle.
* Navetele de marfă Eurotunnel. Aceste trenuri transportă camioane în vagoane descoperite, iar şoferii călătoresc în vagoane de călători.
* Trenuri de marfă. Aceste trenuri transportă containere între Europa şi Anglia. Aceste trenuri sunt operate de EWS din marea Britanie şi SNCF în Franţa.
Au existat propuneri pentru trenuri locale care să lege comitatul Kent de oraşe din departamentul francez Pas de Calais, similare cu trenurile locale dintre insulele nordică şi sudică din Zealand, dar un asemenea serviciu este puţin probabil.

Măsuri de securitate
Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi şi englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o ţeavă ce parcurge întreg tunelul şi dispune de racorduri potrivite normelor din ambele ţări. În galeria de serviciu este menţinută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre. Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanşat un plan bi-naţional, numit binat. comanda dată de ofiţerul de serviciu este "Binat go!". Singurul incident serios înregistrat în tunel a fost incendiul din 18 noiembrie 1996, declanşat la bordul unui tren încărcat cu camioane. Datorită măsurilor de securitate şi a răspunsului rapid al echipelor de intervenţie, nu au existat victime, dar tunelul a suferit distrugeri ale structurii de rezistenţă pe aproximativ 1 km. Reparaţiile au costat aproximativ 200 de milioane £. În urma accidentului, procedurile de siguranţă au fost schimbate. Un alt incident s-a produs pe 21 august 2006, când un camion a luat foc în tunel. Echipajul trenului şi şoferii au fost evacuaţi rapid şi focul a fost stins înainte să producă pagube importante.

Al doilea tunel
În anii 1998 - 1999, concesionarul a început să studieze posibilitatea unui al doilea tunel pe sub canal, aşa cum era prevăzut în actul de concesiune. Impactul economic al proiectului nu a putut fi dovedit, astfel încât nu a fost depăşit stadiul studiului de fezabilitate.
Istorie
Primul proiect
* în 1855, inginerul francez Thomé de Gaumont propune un tunel între Capul Gris-Nez (Pas-de-Calais) şi Capul Eastwear, cu coşuri de aerisire în plină mare şi o insulă artificială pe bancul Varnes, care ar fi adăpostit o gară maritimă;
* 24 ianuarie 1868, crearea "Channel Tunnel Committee", finanţat de familia Rothschild din partea franceză şi de lord Richard Grosvenor şi Michel Chevalier din partea britanică;
* 1875, Crearea Societăţii tunelului submarin dintre Franţa şi Anglia, deţinută de Compania căilor ferate din nord (2/3) şi familia Rothschild (1/3);
* 1875, studiile geologice şi sondajele realizate de inginerul Labrousse şi geologii Potier şi Lapparent concluzionează că tunelul trebuie săpat în stratul de cretă albastră; traseul propus avea 54km;
* 21 octombrie 1876, începutul săpăturilor la Sangatte.
* 18 martie 1883, lucrǎrile sunt întrerupte din partea francezilor, din motive militare. Lungimea galeriilor sǎpate ajung până la 2026 m pe partea engleză şi 1839 m pe partea franceză.
Al doilea proiect
* în 1957, Louis Armand creează GETM (groupement d'étude du tunnel sous la Manche - grupul de studiu al tunelului pe sub Canalul Mânecii), având ca parteneri : Asociaţia franceză a tunelului mânecii (grup Rothschild), The Channel Tunnel Company (British Railways), Compania canalului Suez, dar şi o companie americană, Technical Studies Inc.
* 1960, partizanii podului lansează SEPM (Société d'étude d'un pont sur la Manche - Soceitatea de studiu al podului peste Canalul Mânecii), prezidată de Jules Moch;
* 1966, Harold Wilson şi Georges Pompidou decid să construiască un tunel. În 1967 este lansat un apel de oferte;
* 1971, GTM (Grupul tunelului mânecii), format din Asociaţia franceză a tunelului mânecii (grup Rothschild) şi The Channel Tunnel Company (British Railways) este desemnat câştigător; terminarea lucrărilor este prevăzută pentru 1980;
* 20 octombrie 1972, semnătura primei convenţii dintre GTM şi guvernele celor două ţări;
* 1973, începerea lucrărilor pe ambele maluri ale Canalului Mânecii;
* 11 ianuarie 1975, Harold Wilson anunţă că guvernul Marii Britanii renunţă la proiect din "motive economice";
* pe 20 ianuarie 1975 se opresc lucrările; se săpaseră 300m de galerie pe partea franceză şi 400m pe partea britanică.
Proiectul Rocard
în iunie 1981 Michel Rocard, ministrul planificării din Franţa, lansează un studiu preliminar privind o legătură feroviară de mare viteză între Franţa şi Anglia, specificând că finanţarea trebuia asigurată exclusiv din surse private.
Proiectul Eurotunnel
* 20 ianuarie 1986, François Mitterrand şi Margaret Thatcher anunţă, în cadrul unei întâlniri la Lille, alegerea proiectului de tunel propus de France Manche şi Channel Tunnel Group din cele patru proiecte concurente
* 14 martie 1986, semnarea actelor ce concesionare la Cantorbéry;
* aprilie 1986, crearea Transmanche Link (TML), un consorţiu de 10 întreprinderi, câte 5 din fiecare ţară, însărcinate cu construirea tunelului;
* 13 august 1986, crearea societăţii Eurotunnel, întreprindere în care France Manche şi The Channel Tunnel Group aveau câte 50% din acţiuni.
* în noiembrie 1986, după o campanie de sondaje geologice desfăşurată în timpul verii, se trece la sondarea fundului mării. În paralel se trece la construcţia unui puţ de acces la Sangatte. Se va realiza un puţ de 75 m diametru şu tot atât de adânc.
* 29 iulie 1987, François Mitterrand şi Margaret Thatcher semnează oficial tratatul franco-britanic care autorizează realizarea tunelului.
* în decembrie 1987, are loc primul foraj pe partea engleză, pe faleza Shakespeare Cliff.
* 1 decembrie 1990, prima joncţiune a galeriilor franceză şi engleză.
* 27 iulie 1993, arbitraj privind costurile tunelului între Eurotunnel şi TML; Eurotunnel se angajează să plătească un avans de 2 miliarde de franci francezi.
* 10 decembrie 1993, livrarea şantierului către Eurotunnel, care începe testele tehnice;
* 6 mai 1994, inaugurarea oficială a tunelului Canalului Mânecii.
După inaugurare
* 18 noiembrie 1996: un incendiu al unei navete de camioane în tunel. A condus la închiderea unei părţi din tunel timp de o lună şi a traficului de marfă timp de 7 luni. Au fost intoxicate cu fum 8 persoane.
* pe 25 decembrie 2002, 550 de refugiaţi din câmpul Crucii Roşii de la Sangatte încearcă să emigreze în Marea Britanie parcurgând tunelul pe jos. Împărţiţi în două grupuri, ei au reuşit să treacă de gardurile terminalului Coquelles şi să pătrundă în tunel. 129 de persoane au fost arestate de poliţie, unele ajungând la 7 km în interiorul tunelului. Traficul feroviar a fost întrerupt toată noaptea.
* pe 21 august 2006 incendiul unui camion provoacă închiderea unei părţi a tunelului; nu au existat pagube importante;
* pe 28 aprilie 2007, la ora 8:18, între Folkestone şi Capul Gris-Nez a avut loc un cutremur de 4,3° pe scara Richter. Epicentrul s-a situat la 14 km la sud de Dover, la o adâncime de 7,1 km. Traficul feroviar nu a fost afectat, deşi tunelul este situat la mai puţin de 10 km de epicentru.
Cele patru proiecte concurente
Au fost patru proiecte în cursa pentru realizarea unei legături fixe între Franţa şi Regatul Unit :
* Europont: prevedea construirea unui pod de 37 km susţinut de 8 piloni, care urma să folosească tehnici noi, cu traverse lungi de 5000 de metri, suspendate prin cabluri de kevlar; costul estimat era de 60 de miliarde FF;
* Euroroute: prevedea un ansamblu pod-tunel-pod, cu podurile ducând la 2 insule artificiale legate printr-un tunel feroviar de 38 km;
* Channel Expressway: proiectul, prezentat în ultimul moment, prevedea construirea de tunele rutiere şi feroviare;
* Eurotunnel: în linii mari, proiectul îl relua pe cel din 1975, cu 2 tunele feroviare şi un tunel de serviciu.
Filme
* Tunelul apare în filmul Mission: Impossible de Brian De Palma (1996) unde Tom Cruise, aflat pe un tren de mare viteză, este urmărit de un elicopter în ceea ce se presupune a fi tunelul în cauză. De fapt, toată scena a fost filmată pe calea ferată Kilmarnock - Dumfries, în Scoţia, într-un tunel cu secţiune rectangulară, şi nu rotundă cum este în tunelul de sub Canalul Mânecii. Scena conţine mai multe fapte imposibil de reprodus în realitate;
* În episodul 118 al serialului american Seinfeld ("The Pool Guy"), Chunnel este numele unui film de acţiune a cărui desfăşurare are loc în tunel;
* Tunelul Canalului Mânecii a apărut şi în seria "Superstructuri" de la National Geographic Channel, fiind plasat pe locul 10 între cele mai impresionante superstructuri ale planetei;
* Pot fi observate în mai multe reprize gurile de intrare în tunel în filmul Păpuşile ruseşti de Cédric Klapisch (2005);
* Tunelul şi trenurile Eurostar sunt prezente în numeroase episoade ale emisiunii Top Gear;
* În filmul Vacanţa lui Mr. Bean (2007), personajul principal trece prin tot felul de peripeţii în cele două terminale, precum şi la bordul trenurilor;
* Maşinile de săpat folosite pentru realizare tunelului apar în filmul Ocean's Thirteen (2007); în realitate, în momentul unirii tunelelor, maşina franceză era dezmembrată, iar cea britanică era îngropată şi abandonată.

sursa: ipedia.ro
Learn more »

Sateliti de televiziune

   Televiziunea prin satelit se foloseste de sateliti situati pe orbite eliptice (cu un tur complet de circa 12 ore) sau geostationare, dotati cu antene parabolice mari (diametrul de 9-12 m), pentru un semnal mai curat.
    Programele TV transmise prin satelit sunt receptionate de o serie de statii de sol si distribuite prin emitatoare si translatoare pentru acoperirea unui anumit teritoriu sau sunt receptionate direct de catre telespectatori folosind antene individuale. Statiile de sol folosesc emitatoare cu putere de cca 5-10 kW, antene parabolice de cca 20-25 m si sunt dotate cu aparatura necesara de urmarire a evolutiei satelitilor.
De obicei uplink-ul si downlink-ul sunt facute in benzi de frecventa diferite (C sau Ku), pentru evitarea interferentelor.
   Satelitii care folosesc banda C au in jur de 24 de canale de receptare-emitere cu o latime de banda de 36-50 Mbit/s, air cei in banda Ku au pana la 32 de canale receptie-emitere. Pentru evitarea interferentei, satelitii geostationari trebuie sa aiba o distanta intre ei de 2 grade sau de 1 grad, pentru cei cu banda C, respectiv banda Ku. Asta inseamna ca exista un numar limita de sateliti geostationari pentru fiecare banda, obtinut prin impartirea celor 360° ale Pamantului la 2, respectiv la 1.
    Satelitii destinati in special televiziunii sunt impartiti in doua categorii:
- sateliti DBS (Direct Broadcast Satellite). Acestia sunt utilizati in servicii
de tip DTH (Direct To Home), adica transmisiunea se face direct catre echipamentul folosit de utilizator. Receptia canalelor TV prin satelit in locuinte folosind antena parabolica se face prin acest serviciu.
    Satelitii folosesc antene parabolice mici, cu diametre de 40-60 cm si polarizare circulara, iar frecventele sunt cele din partea superioara a benzii Ku. Cateva companii furnizoare de servicii DTH sunt: Sky Digital
(Marea Britanie), Premiere (Germania), DirecTV (SUA).
- sateliti FSS (Fixed Service Satellite). Acestia opereaza in banda C si portiunile joase ale benzii Ku si folosesc antene parabolice mai mari, cu polarizare lineara, dar cu putere mai mica. Satelitii FSS acopera aproape toate tipurile de servicii de telecomunicatii: transmisiuni catre statii de radio sau televiziune, transmisiuni telefonice sau de date, transmisiuni video in direct, gazduiri de videoconferinte sau invatamant la distanta, transmisiuni catre furnizorii de televiziune prin cablu. Prin serviciul TVRO (Television Receive Only), satelitii FSS reusesc sa furnizeze servicii DTH mai ieftine decat cele ale satelitilor DBS.
    Inca un concept des folosit este cel de canal free-to-air, adica acel canal de televiziune care nu are nici un cost de receptare. In Romania de exemplu, astfel de canale free-to-air sunt: Antena 3,
Pro TV, Prima TV, TVR international, Realitatea TV, B1TV etc.
    Constelatii de sateliti de televiziune mai importante poarta urmatoarele nume: Intelsat, Americom, Sirius, HotBird, Astra, Arabsat, Spaceway, PanAmSat, Amos. 


    SURSA 02
 
    Primul semnal de televiziune prin satelit a fost transmis in anul 1962 din Europa catre America de Nord prin satelitul TELSTAR.
    Primul satelit geostationar de comunicatii, SYNCOM 2, a fost lansat in 1963. Primul satelit comercial de comunicatii prin satelit, denumit INTELSAT I (poreclit Early Bird), a fost lansat pe o orbita sincrona la data de 6 aprilie 1965.
    Prima retea nationala de televiziune prin satelit, denumit ORBITA, a fost creata in URSS in 1967, si a fost bazata pe principiul de a folosi satelitul MOLNYA pentru retransmisie si furnizarea de semnal TV catre statii de sol care emiteau apoi programul tv in eter.
    Primul satelit nord-american pentru semnal de televiziune a fost ANIK 1, satelit canadian geostationar, lansat in 1972.
    ATS-6, primul experiment de invatamant in lume cu transmisie directa prin satelit, a fost lansat in 1974.
    Primul satelit geostationar capabil sa transmita semnal de televiziune Direct-To-Home, s-a numit EKRAN si a fost lansat in 1976 in fosta Uniune Sovietica.


   ISTORIA TELEVIZIUNII PRIN SATELIT 

   Satelitii utilizati pentru semnale de televiziune sunt lansati pe o orbita geostationara ecuatoriala, la inaltimea de 37000 km.
    Televiziunea prin satelit, ca si alte comunicatii prin satelit, incepe cu un semnal (uplink) emis de la sol prin o antena de dimensiuni mari in diametru. Cresterea in diametru determina o crestere a nivelului si calitatii semnalui receptionat de satelit. Antena de la sol este indreptata spre un anumit satelit iar semnalele sunt transmise intr-un anumit interval de frecvente, in asa fel incat sa fie primite de catre unul din transpondere de la bordul satelitului, acordat in acest interval de frecventa.
    Transponderul de pe satelit efectueaza retransmitere (downlink) de semnale tv inapoi pe pamant, dar la o alta banda de frecventa, proces cunoscut sub numele de translatie, folosit pentru a se evita interferentele cu legatura uplink, de obicei in C-Band (4.8 GHz) sau Ku-Band ( 12.18 GHz), sau ambele.
    Blocul LNB amplifica pachetul de semnal relativ slab de la satelit si il adapteaza pentru transmiterea printr-un cablu special dar ieftin catre receptorul de semnal tv prin satelit. Investitiile in dezvoltarea tehnologiei LNB-urilor a fost determinanta pentru evolutia televiziunii comerciale transmise prin satelit.
    De curand, Universitatea din Waterloo a anuntat crearea unei antene de satelit omnidirectionale care nu utilizeaza efectul de parabola si care poate fi utilizata pe o platforma mobila, cum ar fi un vehicul in miscare.
    Receptorul de satelit este un receptor capabil a receptiona semnalele transmise liber sau codat, in diverse standarde si sa le converteasca in semnalul de iesire dorit (date, audio, video, televiziune, etc.).
Astazi se observa generalizarea transmisiilor in banda Ku. In aceasta banda, satelitii pot fi pozitionati la un interval de 1 grad, astfel incat pot fi, teoretic, lansati pe orbita geostationara, 360 de sateliti. Din pacate ploaia inrautateste calitatea receptiei in aceasta banda deoarece apa este un excelent absorbant de microunde la aceasta frecventa.
    Semnalul de la satelit este un semnal slab, de la mare distanta, si poate fi receptionat cu o antena parabolica. Parabola reflecta semnalul in punctul focal in care se monteaza un dispozitiv numit feedhorn care conduce semnalul catre un bloc convertor de zgomot redus numit LNB (low noise blok). Tehnic s-a efectuat integrarea feedhornului in blocul LNB.
    Standarde
    Semnalul analogic de televiziune prin satelit este, de obicei, trimis codat sau necodat, in una din normele standard NTSC, PAL, SECAM. Semnalul analogic este cu modulatie de frecventa si este convertit dintr-un semnal FM la ceea ce e numit baseband, un pachet care cuprinde semnal video si audio.
    Semnalul digital de televiziune prin satelit sau multiplexul de semnale, este un pachet in standard QPSK sau, mai nou, 8PSK.
    In general, televiziunea digitala, inclusiv cea transmisa prin intermediul satelitilor, se bazeaza pe standarde open, cum ar fi MPEG sau DVB-S.
Criptarea / codarea semnalelor de televiziune transmise prin satelit se face prin diverse metode: BISS, Conax, Digicipher, Irdeto, Nagravision, PowerVu, Viaccess, Videocipher, si VideoGuard. Accesul la aceste programe se face prin achizitionarea unui abonament oficial, de obicei o cartela de acces care se introduce in receptorul de satelit si care decodeaza, in perioada de abonament, programul receptionat.
Transmisia Direct-To-Home
    Sistemul DBS (direct broadcast satelitte), cunoscut sub denumirea de "Direct-To-Home", este o relativ recenta dezvoltare in distributia de televiziune si permite receptia acasa cu mini-antena parabolice
   DVB-S (direct broadcast satelitte - standard), reprezinta sistemul standard de transmitere DBS si este folosit de cei mai multi provideri de programe tv transmise prin satelit
   FTA (free to air) sunt acele programe transmise liber si a coraro receptie nu este impiedicata de criptare.
   PAY-TV (servicii platite) sunt pachete de programe transmise criptat si pentru a caror vizionare este necesar un echipament special de decodare, de multe ori constand dintr-un CAM (Modul de Acces Conditionat) si o cartela inteligenta. Aceasta masura asigura ca furnizorii de televiziune prin satelit autorizeaza vizionarea numai acelor abonati care au achitat abonamentul respectiv.



    SURSA 03
 
    Televiziunea prin satelit reprezinta o ramura industriala construita in jurul transmiterii de catre satelitii de televiziune a programelor TV catre receptorii fie antene parabolice , fie sisteme prin cablu , fie direct in casele oamenilor (DTH - “direct to home”) . Termenul de televiziune prin satelit este des folosit doar cu sensul de DTH . Transmiterea prin satelit a programelor de televiziune necesita folosirea satelitilor localizati pe orbita geostationala -; 35.880 Km. deasupra Pamantului -; unde satelitul are mereu aceasi pozitie relativa fata de suprafata Pamantului . Ca rezultat avem un contact permanent cu aparatele de receptie din zona de influenta a satelitului .
   Dezvoltatrea televiziunii prin satelit a fost posibila datorita tehnicii avansate din domeniul satelitilor, a receptiei datelor transmise prin sateliti dorintei crescande a guvernelor sa controleze tele-comunicatia is transmisiunile prin satelit. Industria s-a dezvoltat mai intai in Statele Unite ale Americii, in jurul anilor 1970-1980, sub forma sistemelor de televiziune prin cablu. Ea a fost sustinuta de cererea telespectatorilor de a vedea imagin mai calitative decat cele oferite de furnizorii terestrii.
Desi unele camine din S.U.A. instalase antene parabolice de dimensiuni mari in gradinile lor, satelitii de televiziune DTH sub forma satelitilor de broadcasting direct ale caror frecvente alocate de guverne special pentru scopuri audiovizuale, nu functioneaza decat din anul 1994. In orice caz, in anul 1996 aparusera deja propuneri pentru noi alternative in domeniul telecomunicatiilor in general si al celor audiovizuale in special. Acest fapt se intampla deoarece digitalizarea permitea compresarea semnalelor si receptionarea a pana la 175 de canale. Succesul ei reflecta o superioritate a satelitilor DTH in fata cablului: satelitii acopera intreaga arie de transmisie chiar din prima zi, in timp ce retelele prin cablu sunt scumpe si nu sunt rapide.
sursa:ipedia.ro
Learn more »

Tableta iPad 2 are probleme tehnice! O confirma chiar Apple

Apple a confirmat, in sfarsit, ca iPad 2 are anumite probleme tehnice cand utilizatorii incearca sa se conecteze la internet, scrie Wall Street Journal.

Compania se refera la un "un numar mic" de clienti care se confrunta cu această problema, chiar daca forumurile dedicate produselor Apple s-au umplut de plangeri din partea utilizatorilor nemultumiti.

Raspunsul companiei americane vine chiar la cateva saptamani dupa ce alti utilizatori au observat anumite "decolorari" ale ecranului, dar si pete cauzate de luminozitate. Unul dintre acestia a postat un video pe Youtube, unde se pot vedea aceste pete. In plus, aceste pete au fost observate la ambele modele, atat iPad 2 alb, cat si varianta neagra, scriu cei de la techland.com.

Nu este pentru prima oara cand cei care si-au cumparat unul dintre gadgeturile Apple se plang de defectiuni. Chiar si utilizatorii iPhone 4 au probleme cu semnalul. Raspunsul Apple? Steve Jobs i-a sfatuit "pur si simplu" sa tina telefonul inntr-o husa!

sursa: incont.ro
Learn more »

Ce gândeşte Dumnezeu - teoria întregului sau munca neterminata a lui Einstein

Revista Time l-a desemnat Omul Secolului XX. Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre. Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.

Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Această teorie ambiţioasă, care a rămas, de peste o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau că electricitatea şi magnetismul sunt faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.

Câte forţe guvernează Universul?

Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice TOATE fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2.000 de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi, până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu decadimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde întrebări despre Univers, ca de exemplu:

- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
- Putem găuri spaţiul?
Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a Matematicii şi pe cea a Fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:

- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen, impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când două particule elementare se află în contact sau la distanţă foarte mică una de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.

Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa" gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de natură să tragă furnica: este numai o bucată de hârtie mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.

Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele semene ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice) era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de fizicianul care NU va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş fi făcut botanist şi nu fizician."

Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W. Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşa. A două este fundamentată pe mici "pachete" discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea atomică.

O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?
 Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi, cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de nebunească pentru a avea vreo şansă să fie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie a întregului este teoria superstringurilor.

Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuantică într-un mod elegant şi intuitiv. În primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor, dacă am avea un supermicroscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (10-33 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor. O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (quante de lumină). Încă o scuturare poate o va transforma într-un graviton (quanta gravităţii).

În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.

Unii pentru, alţii împotrivă

Desigur, această teorie are şi detractori. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât... fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală ) este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.

Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins. Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.

Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider. Există şi unele păreri cum că problema va fi rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.

Pasager în Maşina Timpului

Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte. Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de activitate. Între ele se număra:

- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (podul Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- materia negativă, care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- energia negativă, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei warp" s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.

O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică trecutul. "Râul timpului" se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare, spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine, Kennedy va fi în continuare mort.

Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului. Materia negativă nu a fost văzută niciodată (ea cade în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie atât pozitivă, cât şi negativă, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a înfăptui teoriile Şi, chiar dacă am dispune de energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi prin vremuri.

În prezent, teoria superstringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a Fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte -referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la chestiunea călătoriei temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.  

sursa: www.descopera.ro
Learn more »

Primul eReader romanesc


Nu ar fi minunat sa va puteti lua cu dumneavoastra biblioteca in concediu?
Ei bine iata solutia: un e-reader!

Ce este un e-reader?

Un e-reader este un dispozitiv portabil ce permite vizualizarea cartilor electronice(e-books), ce respecta un anumit format, pe un ecran de 6 inch.

De unde se pot lua aceste e-book-uri?

Le puteti gasi oriunde pe Internet.
Care ar fi cel mai plauzibil motiv pentru care sa cumparati un astfel de produs?
Este o biblioteca ce va poate încapea în geamantan si va faciliteaza enorm lectura.
EVOBOOK, primul dispozitiv românesc cu tehnologie E-ink (tehnologie ce permite transpunerea cernelii obisnuite în cerneala electronica, oferind un aspect deosebit textului) si primul produs din categoria e-book reader-elor, ofera utilizatorilor un ecran de 6 inch si suport pentru limba româna.
Dispozitivul este compact, cântareste 228g si poate stoca în memoria interna de 2GB pâna la 4.000 de carti. Memoria poate fi extinsa pâna la 10GB prin folosirea unui card SD, iar bateria sa asigura o autonomie de pâna la 10.000 de pagini, timp de circa 15 zile.
De asemenea, dispozitivul dispune de functie Search, posibilitatea de  a alege dimensiunea fontului dorit (zoom), functie Bookmark si poate reda fisiere Mp3. Cititorul este compatibil cu toata gama de formate curente (PDF, CHM, EPUB, TXT, HTM, HTML, RTF, PDB etc).
Pentru a simplifica experienta utilizatorului EVOBOOK va oferi un serviciu online de update periodic al bibliotecii digitale.
Altfel spus, acest dispozitiv are o memorie mare, o durata de functionare mare, suporta o multitudine de formate, si este foarte comod de manevrat.
Faptul ca poate reda fisiere Mp3 va permite sa ascultati muzica preferata în timp ce cititi. Functia Search va permite sa cautati un anumit cuvânt sau fraza existenta în cartea pe care o cititi. Bookmark-ul da posibilitatea punerii unui semn de carte în cazul în care doriti sa reluati lectura de la pagina la care ati ajuns fara a mai fii nevoie sa o cautati dumneavoastra.
Learn more »

Masina care nu porneste daca soferul a baut


Vremurile in care soferii bauti "bateau" soselele par sa apuna in curand, gratie unei masini "destepte", care nu porneste daca simte alcool in respiratia soferului.
Oamenii de stiinta au construit o masina care poate detecta daca soferul a consumat alcool, cu ajutorul unor senzori care analizeaza repiratia acestuia. In plus, masina mai este dotata cu niste senzori plasati pe volan si pe incuietoarele masinii, care masoara nivelul de alcool din sange prin pielea soferului, scriedailymail.co.uk.

Astfel, daca soferul a depasit limita legala de consum de alcool, motorul msinii nu porneste. Atat de testele de respiratie, cat si cele de sange elimina necesitatea vreunui efort din partea soferului, iar daca acesta nu a baut, testarea nu ii va rapi din timp.

David Strickland, seful National Highway Traffic Safety Administration (NHTSA), a participat la demonstratia publica a sistemului si spune ca aceasta tehnologie ar reduce numarul accidentelor cauzate de consumul de alcool cu 9.000 pe an doar in Statele Unite.

Oricat de bine ar suna acest plan, gurile rele din domeniul restaurantelor critica acest sistem, sustinand ca oamenii nu vor mai gusta un pahar de vin la cina sau o bere cand se uita la meci, lucru legal in 50 de state in SUA, din cauza acestei masini.
Learn more »
Free Page Rank Tool