Feature news

Showing posts with label Fizica. Show all posts

Teoria Relativitatii si Paradoxul gemenelor

   Teoriile lui Einstein au revolutionat fizica şi au schimbat percepţia oamenilor asupra lumii. Implicatiile teoriilor lui nu se pot verifica din cauza imposibilităţii de a demonstra efectele prezise.

In 1905, Albert Einstein a publicat patru mari lucrări ştiinţifice care l-au făcut ulterior renumit. Unele dintre ele explicau teoria relativităţii restrânse şi efectul fotoelectric, introducând noţiunea defoton. In 1915, Einstein a publicat teoria relativităţii generalizate, iarîn 1921 a primit Premiul Nobel pentru fizică.

   Relativitatea timpului şi spaţiului
   Fizicienii se confruntau cu o problemă, neştiind dacă teoremele lui Newton sunt valabile şi la nivelul atomului. Einstein a clarificat această dilemă prin lucrarea sa privind efectul fotoelectric.
   Abordarea lui nu a fost doar una fizică, ci s-a inspirat şi din filozofie, făcând uz şi de comparaţii grafice.

   Abordarea lui Einstein
   Newton considera că spaţiul şi timpul sunt variabile independente, care potfi folosite pentru a calcula viteza, în timp ce Einstein credea că viteza luminii este cea mai mare viteză posibilă, dar şi o constantă în calculul adevăratelor variabile, spaţiul şi timpul.
   Lumina are nevoie de aproximativ opt minute pentru a ajunge de la Soare la Pământ, ceea ce înseamnă că viteza ei este de cca 300 000 km/s. Aşadar, un om vede realmente nu strălucirea Soarelui la momentul observării, ci imaginea astrului de acum opt minute. Einstein a folosit aceste implicaţii pentru a obţine ecuaţiile de transformare dintre sistemele de referinţă.
   In teoria sa asupra relativităţii, Einstein a descris gravitaţia ca fiind o linie curbă în spaţiu şi timp. Corpurile ce au o masă considerabilă, cum sunt stelele, deviază lumina şi curbează spaţiul.
   Pornind de la aceste ipoteze, s-au creat teorii privind găurile negre.
   O gaură neagră are o masă atât de mare, încât câmpul său gravitational absoarbe orice forma de lumină.
Domeniiie de aplicaţie Einstein a revolutionat conceptul de gravitaţie şi a demonstrat că presupusul eter, mediul în care se propagă radiaţiile electromagnetice, nu există.
   El este părintele mecanicii cuantice, dar nu a fost un geniu infailibil. Einstein a petrecut ani întregi încercând să dezvolte o teorie universală a materiei, dar nu a reuşit. Lucrările lui privind efectul fotoelectric şi relativitatea constituie bazele fizicii moderne, ele condiţionând inovaţiile tehnologice care au marcat sec. XX.

O implicate a teoriei relativităţii şi a efectului fotoelectric este relaţia dintre masa unui corp (m) şi energia sa totală (E). Ecuaţia bine-cunoscută E=mc2, în care "c" este viteza luminii, demonstrează că masa poate fi convertită în energie şi invers. Sursa energiei Soarelui este fuziunea heliului din neutroni şi protoni. Energia fisiunii nucleare este similară. Ecuaţia a fost asociată cu dezvoltarea bombei atomice şi cu tehnologia fisiunii nucleare, un domeniu în a cărui dezvoltare Einstein nu a fost implicat direct.

  • TIMPUL este dependent de sistemul de referinţă.
  • TEORIA LUI EINSTEIN a fost confirmată cu ajutorul a două ceasuri; unul dintre ele a fost lăsat locului, in timp ce celălalt a fost transportat cu un avion.
  • MINKOWSKI a adaptat formalismul quadridimensional la teoria relativităţii restrânse a lui Einsein.
  • Timpul trece mult maigreu într-o navă spaţială.



Learn more »

Electricitatea si Magnetismul - Legea Rezistentei


Forţele electrice şi magnetice interferează atât de mult, încât electromagnetismul este considerat un singur proces. Amândouă însă îşi au originea in fenomenele atomice.


Curentul electric apare atunci când particulele încărcate, cum sunt electronii, se mişcă. De obicei, materia este neutră din punct de vedere electric, deoarece sarcinile sunt echilibrate şi nu există un câmp electric care să acţioneze asupra electronilorsau a fotonilor. în electricitatea statică, frecarea produce separarea sarcinilor pozitive de cele negative, ca de exemplu atunci când sticla este frecată cu mătase, din care rezultă un transfer de electroni de la mătase la sticlă. În electronică, mărimea concentraţiei de sarcini negative sau pozitive se numeşte voltaj sau potential.


Inducţia şi câmpurile electrice
Bateriile utilizează electronegativitatea (starea de a fi gata pentru a elibera electroni) variabilă a metalelor pentru a produce diferenţa de potential electric. Efectul fotoelectric transformă lumina în curent electric şi, la rândul lor, fotodiodele folosesc lumina şi materialele semiconductoare pentru a genera curentul electric,
în inducţia electromagnetică, deplasarea unui conductor sau modificarea intensităţii unui câmp magnetic
produce separarea sarcinilor şi crearea unui potential electric.

Atunci când un fir este conectat la o baterie, terminalele creează în interiorul firului un câmp electric care deplasează electronii. Cu cât viteza sarcinilor este mai mare, cu atât numărul de sarcini şi curentul sunt mai
puternice. Mai mult, un curent electric care traversează un conductor induce un câmp magnetic în jurul acestuia. Câmpul poate fi depistat prin plasarea unor magneţi mici în jurul unei sârme prin care trece curent.


Magnetismul

Mişcarea sarcinilor electrice şi curentul electric generează câmpuri magnetice circulare în jurul direcţiei de deplasare a curentului. Sarcinile aflate în mişcare sunt ioni. Oamenii de ştiinţă consideră că apariţia câmpului magnetic al Pământului şi cel al Soarelui se datorează mişcărilor ionilor din nucleele lor.
   Câmpurile magnetice sunt generate şi de magneţii permanenţi, alcătuiţi din fier şi alte metale. Atomii din materie acţionează ca nişte magneţi minusculi datorită acţiunii exercitate asupra electronilor şi protonilor. De obicei, câmpurile magnetice ale atomilor se anulează reciproc, dar în cazul unui magnet permanent sarcinile
electronilor sunt aliniate în aşa fel, încât se produce un câmp magnetic.
   Un magnet permanent are doi poli, nord şi sud.La polul nord, liniile de câmp magnetic părăsesc magnetul, intrând înapoi pe la polul sud.

   Polii de acelaşi tip se resping, în timp ce polii diferiţi se atrag. Câmpurile magnetice exercită asupra
sarcinilor electrice aflate în mişcare o forţă numită forţa Lorentz.
   Aceasta este perpendiculară pe direcţia câmpului magnetic şi pe direcţia de mişcare a sarcinilor.



Legea Rezistentei









Learn more »

Principiile fizicii - Mecanica


   Fizica este ştiinţa care, cu ajutorul matematicii şi logicii, studiază relaţia fundamentala cauză-efect a fenomenelor naturale. Legile ei sunt confirmate permanent de rezultatele experimentelor. Obiectele cercetării variază de la electricitate şi termodinamică până la teoria relativităţii. Descoperirile şi invenţiile din acest domeniu sunt aplicate preponderent în inginerie, de exemplu în mijloacele de propulsie a vehiculelor, structura clădirilor, procesele de producţie şi tehnologia electronica. 0 mare parte dintre tehnologiile lumii moderne au fost elaborate graţie înţelegerii principiilor fizicii.


  • FILOZOFII (din antichitate până la Descartes) s-au ocupat de studiul naturii, elaborând teorii despre lumea materială.
  • REGULARITATEA proceselor fizice permite prezicerea lor.
  • TOATE APUCATIILE TEHNICE, de la scripeţi la fisiunea nucleară, s-au bazat pe legile fizicii.
  • FORMULAREA unei teorii universale este un nou obiectiv a/ fizicienilor.
   Cercetările ştiinţifice din domeniul fizicii au generat inovaţii-cheie, indispensabile tehnologiilor moderne.
   Abordarea interdisciplinară a ştiinţei a condus la apariţia unor noi domenii de cercetare, precum chimie-fizică, biofizică, fizică atomică, fizică moleculară, fizica plasmei etc. Elaborarea unei teorii universale care să includă toate teoriile existente a rămas un vis grandios, deocamdată inaccesibil fizicienilor.
 Fizica se ocupă cu observarea şi descrierea fenomenelor naturii anorganice.

   MECANICA
   Multe legi ale mecanicii au fost aplicate înainte de a fi formulate stiintific. Studii riguroase sunt efectuate astăzi in multe alte domenii noi, de exemplu fizica materiei condensate.
   Mecanica studiază mişcarea obiectelor şi forţele care acţionează asupra acestora. Printrefactorii luaţi în considerare se numără viteza şi acceleraţia, greutatea şi forţa, impulsul şi energia. Mecanica studiază, de asemenea, mişcarea periodică a planetelor, mişcarea pendulului şi comportamentul undelor în materie. Printre dispozitivele construite conform legilor mecanicii sunt pârghiile, arcurile, giroscoapele, roţile dinţate, scripeţii şi penduiele.
   Mecanica newtoniană
Bazele mecanicii au fost puse de Isaac Newton (1643-1727).
   El a descoperit relaţia dintre forţă, acceleraţie şi masă şi tot el a definit viteza (v) ca distanţa (x) parcursă într-un anumit interval de timp (t): (v = dx/dt). Acceleraţia (a) indică variaţia vitezei într-o unitate de timp: (a = Av/At). 0 forţă (F) trebuie aplicată unui obiect aflat în repaus pentru a-i conferi o viteză într-un anumit interval de timp. Acceleraţia depinde însă de masa obiectului; cu cat obiectul este mai greu, cu atât forţa care trebuie aplicată pentru a-i imprima acceleraţia trebuie să fie mai mare.
   Rezistenţa cu care obiectul se opune acceleraţiei se numeşte inerţie. 

   Sistemele complexe
   Mai complexe decât mişcarea rectilinie sunt mişcarea circulară şi alte tipuri de mişcări periodice.
   Calculele vor fi mult mai complexe atunci când condiţiile nu sunt ideale, pentru că va trebui să se ţină cont şi de frecare (de exemplu, rezistenţa aerodinamică). Mişcarea de rotaţie a obiectelor tridimensionale, precum e giroscopul, este de asemenea foarte complicată.
   Energia mecanica
   Energia ocupă un loc foarte important  în multe domenii dinştiinţă şi tehnologie. În mecanica, energia reprezintă capacitatea unui sistem fizic de a efectua un lucru mecanic (W). În cazul în care corpul posedă energie, el este capabil să efectueze un lucru mecanic transmiţând energia altui corp.
   Dacă un litru de apă cu masa de 1 kilogram este ridicat la 1 metru înălţime într-o secundă, apei i se
transmit circa 10 jouli de energie în timp ce se generează o putere de 20 waţi. Această energie este creată
sub forma de energie potenţială sau acumulată, care la rândul ei, de exemplu, poate fi transformată în energie cinetică, turnând apa pen paletele unei roţi, şi apoi în energie electrică folosind un generator.


Learn more »

Primul radio construit in anul 1895 de Guilermo Marconi

"Radioul este metoda prin care sunetul este transmis, prin intermediul aerului, cu ajutorul undelor radio electromagnetice.

Undele radio au fost inventate de fizicianul american de origine sarba Nicola Tesla. Acesta a construit un sistem care a reusit sa transmita si sa primeasca semneale radio de la o distanta de mai putin de 3 kilometrii. In anul 1895 a trimis un semnal radio, iar dupa o perioada de 2 ani a primit ca raspuns din Canada semnul "S" in limbajul Morse. Aceasta descoperire a avut o mare importanta in viitorul telegrafiei si folosirii codului Morse, deoarece au ajutat la comunicarea intre nave in cazul unor dezastre pe mare. Pana in ziua de astazi codul morse a ramas singura modalitate de comunicare digitala de modulare si transmitere a informatiei care poate fi folosita eficient si poate fi citita usor de oameni. Primul om care a transmis un mesaj vocal prin intermediul undelor radio a fost Reginald Fessenden in 1900.Nu dupa mult timp, din lipsa de fonduri, Nicola Tesla a renuntat la propria inventie, insa, este considerat in continuare inventatorul statiei de radio cu emisiuni.  "

Guglielmo Marconi (1874-1937), inventatorul radioului, s-a născut la Bologna, în Italia, în 1874. În 1894, la douăzeci de ani, Marconi a citit despre experimentele efectuate de Heinrich Hertz cu câţiva ani înainte. Experimentele respective demonstraseră cu claritate existenţa unor unde electromagnetice invizibile, care se propagă prin aer cu viteza luminii.

Marconi s-a gândit imediat la posibilitatea folosirii acestor unde pentru transmiterea de semnale pe distanţe mari, fară fire. S-ar fi descoperit astfel noi căi de comunicaţie, ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul telegrafului.În 1895, după un an de muncă, Marconi a reuşit să producă un dispozitiv funcţional. În 1896, el a făcut o demonstraţie în Anglia şi a primit primul său brevet de invenţie. Curând, Marconi a înfiinţat o companie, iar primele „marconigrame" au fost trimise în 1898. Un an mai târziu, el a fost în măsură să transmită mesaje fără fir peste Canalul Mânecii. Deşi cel mai important brevet l-a obţinut în 1900, Marconi a continuat să aducă multe îmbunătăţiri invenţiei sale. În 1901, el a reuşit să transmită un mesaj radio peste Atlantic, din Anglia până în Newfoundland.

O invenţie ale cărei brevete sunt extrem de valoroase generează adesea dispute în instanţă. Totuşi, litigiile au încetat după 1914, când tribunalul a recunoscut prioritatea incontestabilă a lui Marconi. În ultimii săi ani de viaţă, Marconi a făcut cercetări foarte importante legate de comunicaţiile pe unde scurte şi prin microunde. A murit la Roma, în 1937.

Credit : sanatatea.com
Learn more »

Becul lui Thomas Edison





Becul electric este o lampă electrică cu incandescență care produce lumină prin trecerea curentului electric printr-un filament. Este alcătuit dintr-un soclu și un balon de sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert, în interiorul căruia se află filamentul. Filamentul incandescent este protejat și ferit de o eventuală oxidare în aer de către balonul de sticlă. Într-o lampă cu halogeni, evaporarea filamentului este prevenită de un procedeu chimic ce redepozitează vaporii de metal în filament.


                   
 
  1. Balon de sticlă
  2. Gaz inert la joasă presiune (sau vid)
  3. Filament de tungsten
  4. Fir de contact
  5. Fir de contact
  6. Suport de sârmă
  7. Montură de sticlă
  8. Contactul lateral
  9. Soclul filetat
  10. Izolație
  11. Contactul central






CUM FUNCŢIONEAZĂ BECUL CU INCANDESCENŢĂ? 

Thomas Edison este omul de stiinta care a fost creditat cu
inventarea becului cu incandescenta in anul 1879.
Simplu spus, principiul de funcţionare al becului cu incandescenţă este următorul: încălzirea până la incandescenţă a filamentului metalic produce lumină.
La aprinderea becului, atomii filamentului devin excitaţi şi eliberează fotoni.  Fotonii de diferite frecvenţe reprezintă în fapt lumina şi căldura produsă de bec.
Atunci când electronii câştigă ori pierd energie, aceştia îşi schimbă orbitalul pentru o perioadă foarte scurtă. Trecerea electronului de pe un nivel de energie superior pe unul inferior se face cu eliberarea de fotoni de o anumită frecvenţă (energie).
Un conductor mai subţire se încălzeşte mult mai repede decât un conductor gros pentru că primul este mai rezistent la trecerea electronilor.
Mişcarea electronilor produce radiaţie electromagnetică de diferite frecvenţe; unele frecvenţe sunt în zona undelor infraroşii, care înseamnă căldură. Prin urmare, în filament, temperatura se ridică la valori foarte mari; aceasta ajunge la peste 2500oC. 








Learn more »

Nanotehnologia si energia libera

Abstract: Viziunea actuala asupra materiei si a vietii in general cuprinde in mare parte ideea de consum. Datorita constrangerilor provocate de diminuarea rezervelor de combustibil fosil umanitatea se orienteaza catre alte posibilitati de generare de energie. Totusi, mentalitatea specifica de consum nu s-a schimbat. Daca se inlocuiesc generatoarele de curent poluante se va schimba si idea eronata cum ca avansul tehnologic inseamna automat si un consum ridicat al resurselor naturale. Natura foloseste energie solara si se regenereaza - tehnologiile umane ar trebui sa invete un sistem asemanator.
Cuvinte cheie: nanotehnologie, autostructurare, eficienta energetica, energie libera.
Natura ne invataPana de curand, cea mai buna strategie pe care o aveau la dispozitie laboratoarele de la IBM de a crea cristale de siliciu era sa se lase sa se asambleze intr-un mediu riguros verificat si conditionat. Costul ridicat al mentinerii mediului in parametri ceruti precum si slaba eficienta a unei astfel de metode a creat necesitatea unei alte mentalitati. Din aceasta cauza cei mai multi cercetatori s-au reorientat la studiul mediului inconjurator. Pe langa eficientizarea tehnologica se are in vedere si un consum minim de resurse, ceea ce se observa in procesele biologice.
Solutia a venit printr-o colaborare stiintifica dintre cercetatorii de la Departamentul de Inginerie Mecanica al Universitatii din Columbia si IBM. Ei s-au inspirat din felul in care cristalele se formeaza in natura si au reusit sa creeze un model matematic al unui astfel de proces natural, si spera sa o poata folosi pentru cresterea nano-cristalelor artificiale. Cercetatorii de la Universitatea din Columbia au reusit sa creeze asemenea structuri avand drept unitati de baza nano-cristale artificiale de siliciu. Persoana de cuvant a Universitatii, Stephen O'Brien, declara ca aceste nano-cristale pot fi alese pe baza proprietatilor lor electrice sau magnetice, ceea ce face ca structurile rezultante sa prezinte aplicatii in electronica si in noile unitati de stocare magnetice cu un consum redus energetic. Echipa de cercetatori a descris 10 asemenea structuri in numarul din 5 ianuarie 2006 al revistei Nature. (Fig. 1).
Fig. 1. Studiul autostructurarii este folosit mai ales in cazul cresterii cristalelor de siliciu: creearea de cip-uri cu caracter diferit si mod de raspuns diferit la camp magnetic, electric sau mecanic cu un consum extrem de redus de curent electric.
In natura, un cristal este format prin adaugarea treptata a tot mai multor unitati de baza (molecule, atomi, etc). Dificultatea cea mai mare este aceea de a crea un mono-cristal, cu alte cuvinte o singura entitate monolitica, compacta, si nu un amestec de multe cristale mici. Asemenea mono-cristale au mai fost create, in special datorita proprietatilor lor optice, cu ajutorul unui proces lung si dificil insa s-au folosit materiale usor de manevrat, printre care si apa. Cresterea unui mono-cristal de apa de cativa centimetri putea dura doar cateva ore.
Auto-structurarea - fenomen copiat din natura
Kenneth Libbrecht, profesor de fizica la California Institute of Technology a inceput sa studieze, inca din anul 2001, formarea fulgilor de zapada, observand diferitele aranjamente care apar in conditii speciale. Descoperirile lui sunt de o importanta deosebita pentru formarea unei baze teoretice in ce priveste aplicarea acestui proces si in cadrul auto-structurarii artificiale, in laboratoare specializate, al cristalelor de siliciu.
Libbrecht a inceput prin a studia fulgii de zapada in natura, facand fotografii microscopice pentru a intelege fizica elementara a fiecarui fulg de zapada. Crescand cristale in conditii controlate el putea vedea cum apar diferite structuri in functie de temperatura si umiditatea mediului artificial creat. Aplicand o tensiune electrica unui fulg de zapada care incepea sa creasca in laborator Libbrecht a putut sa analizeze mecanismul de crestere la o scara foarte mica.
(Fig. 2).
Fig. 2. Cateva cristale de gheata crescute in laboratorul lui Kenneth Libbrecht.
Prin aceste experiente Kenneth Libbrecht considera ca poate sa genereze o crestere controlata intr-o solutie formata din atomi de siliciu, important este sa gaseasca parametrii optimi care sa motiveze auto-structurarea intr-un mediu diferit de cel al apei folosind minim de resurse asa cum se petrece aceasta in natura.
Auto-asamblarea este un fenomen intalnit mai ales la celulele biologice. La ora actuala se considera ca natura construieste prin repetitie, la fiecare nivel al ei, atat in ce priveste ADN-ul, precum si modul de aranjare al moleculelor de apa si, nu in ultimul rand, aranjarea celulelor vii in organismul uman. Din acest punct de vedere, forma hexagonala a fulgilor de nea este provenita din insasi structura orbitalilor electronici ai atomului de oxigen, din componenta moleculei de apa.
Forma cristalina - structura geometrica arhetipalaDe mai multa vreme, cercetatorii au constatat ca, in anumite conditii, o configuratie de atomi actioneaza precum un sablon, provocand aparitia unei aranjari similare la o alta substanta chimica. Prin acest fenomen exista speranta ca se va gasi o metoda prin care atomii de siliciu sa se aseze in forma de mono-cristal, provocat de o aranjare epitaxica, folosind parametri optimi de lucru. S-a observat ca forma generata intr-un cristal natural se aseamana cu un fractal.
Ideea folosirii matematicii fractale a atras atentia unor oameni de stiinta de la Princeton. Intr-un articol publicat in decembrie 2005 pe site-ul oficial al Universitatii echipa de cercetatori, condusi de Salvatore Torquato, afirma ca au gasit o modalitate noua de a studia proprietatile cristalelor auto-structurante. In loc sa studieze modul in care se auto-asambleaza diferitele culturi de cristale ei sustin ca decid cum sa arate cristalul la final si folosind matematica fractala gasesc cele mai bune propuneri de a folosi diverse medii in care acest proces sa poata da un final garantat. Din miile de propuneri introduse intr-un program de calculator se desemneaza mai multe directii probabile de lucru din care cercetatorii initiaza o noua runda de studii. Acest proces se deruleaza pana cand se ajunge la cateva variante optime de lucru si care se finalizeaza cu gasirea unui proces optim care poate fi materializat tehnic. Prin acest mod, recunosc cercetatorii, aduc o minimizare al cheltuielilor fondurilor alocate in cercetare si consumul de energie al tehnologiei ulterioare este minimizat.
Supracoductibilitatea - speranta pentru viitorPaul Chaikin, profesor de fizica la Universitatea New York, a anuntat ca intentioneaza sa faca experimente bazate pe studiile din propriul laborator asupra coloizilor, folosind programul oferit de Torquato si colegii sai. Studiul sau in domeniu este important datorita faptului ca poate fi de un real folos in eforturile de obtinere al supra-coductibilitatii. Cercetarile asupra sarurilor metalice organice in domeniul supra-coductibilitatii au dus la aceleasi observatii precum cele ale profesorului Torquato de la Princeton. Pentru a putea crea cristale prin care raspunsul electric sa fie maxim, fara pierderi in sistem sau franarea curentului electric este nevoie de o organizare interna minutioasa, structura care se regaseste cel mai adesea la celulele biologice.
Cercetatori ai Universitatii Duke din Statele Unite au folosit observatiile asupra modului de auto-structurare al celulelor biologice si au propus un experiment prin care sa se foloseasca de programul initiat de profesorul Torquato de la Princeton, aplicand-o asupra formarii si structurarii ADN-ului.
Ideea de baza este construirea unei retele bine definite combinand nano-structuri anorganice impreuna cu structuri de ADN. Procesul este asemanator cu tehnica de litografiere din prezent, declara Thom LaBen, unul dintre autorii acestei cercetari.
(Fig. 3).
Fig. 3. Nanoretele formate din structura de ADN construite pentru a crea forme recurente fractale. Tehnologia foloseste un minim de resurse energetice pentru ca natura biologica are informatia de baza care printr-o singura informatie genereaza intreaga structura dorita.
Diferenta dintre formele organizate artificial si structurile aranjate organic este ca probabilitatea ca o substanta sa cristalizeze la fel in conditii asemanatoare este mult mai mica decat in natura biologica, unde structura vie are un program ce ordoneaza celulele intr-o forma pre-definita. Combinarea viului cu structuri cristaline anorganice poate sa aduca un aport de cunostinte, poate inca, nebanuite.
Memoria materiei - structura informatieiDin cele descrise mai sus putem intelege ca pentru a identifica o modalitate de a cristaliza la comanda o solutie chimica este nevoie sa apreciem mediul exterior care intervine in proces.
Simpla compunere a presiunii, temperaturii, vascozitatii, magnetismului sau electricitatii nu sunt suficiente pentru a determina o structura sa se cristalizeze intr-o forma predefinita artificial. Costul unui astfel de proces este mult mai mare decat daca s-ar produce natural, ceea ce inseamna ca omenirea nu cunoaste inca natura intima a materiei si energiei.
Studiile actuale deschid calea catre a intelege materia in profunzimile ei de baza. Diversi oameni de stiinta considera ca materia este o energie condensata intr-o forma specifica. Fizicieni precum Fritjof Capra, laureat al premiului Nobel, Bedri C. Cetin, sau diversi cercetatori mai vechi precum Nikola Tesla sau N. Kozarev au atras atentia asupra faptului ca, in esenta, materia se comporta mai degraba precum o unda de energie decat ca structura compacta, atunci cand este studiata in formele ei de baza (protoni, neutroni, electroni). Forma compacta si dura a materiei este o aproximare si modul in care se combina atomii in formatiuni structurate depind, intr-o mare masura, de modul in care se combina orbitalii electronici de la mai multi atomi.
Luand in considerare teoria conform careia materia este energie, iar energia este informatie, am putea realiza ca pentru a putea determina materia sa creeze structuri geometric ordonate este nevoie sa ii dam informatiile necesare adecvate. Informatia este transmisa prin intermediul unui camp electro-magnetic care are o lungime de unda comparabila cu dimensiunile zonei careia se trimit specificitatile dorite.
Cert este ca structurarea materiei nu se produce haotic, ci ea urmeaza o matrice informationala posibil de accesat prin intermediul campului electro-magnetic de o intensitate medie dar care respecta cu strictete informatia ceruta.
In data de 15 octombrie 1997 Academia Regala Suedeza de Stiinte a decis acordarea premiilor Nobel pentru fizica lui Steven Chu, lui William D. Phillips si lui Claude Cohen-Tannoudji pentru descoperirea unor metode de ordonare a atomilor cu ajutorul fasciculelor laser. Tehnica a fost fundamentata si realizata practic de Arthur Ashkin - fizician american care a lucrat in cadrul Bell Telephone Laboratories si premiat pentru inventia sa.
Metoda folosita de Arthur Ashkin impreuna cu colaboratorul sau Steven Chu de la Bell Laboratories din Holmdel, New Jersey este de a folosi sase lasere opuse doua cate doua, aranjate pe trei directii in unghi drept precum si adaugarea unei capcane magneto-optice. Atomii de sodiu, fiind substanta folosita in experientele preliminare, au fost opriti de un fascicul laser opus ca directie, dupa care atomii au fost directionati catre cele sase lasere. Acestea aveau o frecventa diferita de cea a luminii absorbite de atomii de sodiu. Astfel, in orice directie ar fi incercat atomul de sodiu sa se deplaseze acesta intalnea un fascicul laser care-l aducea in pozitia de intalnire a fasciculelor.
(Fig. 4).
Fig. 4. Constructia teoretica a dispozitivului de sase lasere dispuse doua cate doua in mod perpendicular.
Prin aceasta tehnologie s-a deschis poarta folosirii unui singur atom pentru o memorie cuantica, mult mai eficienta si cu un grad de memorare urias. Prin noua descoperire bilantul energetic s-a modificat simtitor. Pierderea energetica a scazut cu pana la 70%. De loc intamplator fizicianul Steven Chu este creditat cu punerea in aplicare a ambitiei Presedintelui Barack Obama de a investi in energia curata si regenerabila in SUA. El a fost ales Ministru al energiei si militeaza pentru tehnologii curate si este cunoscut ca un infocat sustinator al teoriei energiei libere.
Dr. Steven Chu, om de stiinta distins si co-castigator al Premiului Nobel pentru Fizica (1997), este dedicat carierei sale stiintifice pentru a gasi noi solutii la provocarile de mediu - o misiune pentru care i s-a oferit postul de Ministru al energiei in SUA. Anterior numirii sale, Dr. Steven Chu a fost profesor de Fizica moleculara si biologie celulara la Universitatea din California. El a aplicat cu succes tehnicile dezvoltate, impreuna cu Arthur Ashkin, inca din anul 1995, in domeniul fizicii atomice pentru biologie moleculara. Din 2004, motivat de interesul sau profund in schimbarile climatice, a condus Lawrence Berkeley National Lab. in cautarea de alternative noi in energiile regenerabile.
ConcluziiImportanta pe care o da omul protectiei mediului inconjurator este un aspect pozitiv. Toate acestea sunt bune daca urmarim sa invatam cum sa consumam din ce in ce mai putine resurse energetice, pastrand o armonie cu natura. Dintr-un anumit punct de vedere am putea spune ca Universul produce mai multa energie decat consuma, o ipoteza indrazneata care a trezit interesul mai multor oameni. Descoperiri geniale sunt inca putin folosite pentru ca mentalitatea generala este inca adand ancorata in materia dura si in tendinta unui consum ridicat energetic si al resurselor naturale.
Cand umanitatea va intelege ca energia este inepuizabila in Univers va reusi sa faca un salt calitativ al conceptiei vietii. Abia atunci aparate simple si eficiente vor intra in viata noastra intr-un mod natural, firesc.
Construirea unor generatoare de curent alternative este o idee buna. Construirea unei mentalitati adecvate este insa o necesitate stringenta.
Learn more »

Alfabetul grecesc


Alfabetul grec este o culegere a celor 24 de litere, care este folosit pentru a scrie în limba greacă de la secolul VIII î.Hr. până în astăzi. Este și primul și cel mai vechi alfabet în sensul că denotează fiecare vocală și fiecare consoană cu semnul separat. De la secolul II î.Hr. literele greci se folosesc și pentru a marca numeralele.



Literă mareLiteră micăTranscriere classicăTranscriere neăDenumire
ΑαaaAlpha
ΒβbvBêta
Γγgg/jGamma
ΔδddDelta
ΕεeeEpsilon
ΖζzzDzêta
ΗηêiÊta
ΘθththThêta
ΙιiiIota
ΚκkkKappa
ΛλllLambda
ΜμmmMi
ΝνnnNi
Ξξx/ksxXi
ΟοooOmicron
ΠπppPi
ΡρrrRhô
Σσ, ςssSigma
ΤτttTau
ΥυyyYpsilon
ΦφphfPhi
ΧχkhkhKhi
ΨψpspsPsi
ΩωôoOméga

wikipedia.ro
Learn more »

Legea lui Arhimede - "EVRIKA !"

  Fiu al unei familii nobiliare grecesti, Arhimede s-a nascut in anul 287 i.Hr., in orasul Siracuza, insula Sicilia. Conform uzantei timpului, si-a inceput invatatura acasa, cu dascali angajati. Si-a continuat studiile in Alexandria, intr-o scoala de inalt prestigiu in care existau profesori savanti, cum este matematicianul Euclid. Acolo a beneficiat de cea mai bine inzestrata biblioteca a antichitatii. Dupa cativa ani de studii, Arhimede a revenit in Siracuza unde s-a dedicat cercetarilor stiintifice.
   Rezultatul acestor cercetari a constat intr-o serie de inventii care au avut o insemnatate majora in evolutia tehnicii. Arhimede a descoperit principiul spiralei, pe a carui aplicabilitate a fost realizat surubul fara sfarsit, surubul elevator, mufa, roata dintata.
   Legea lui Arhimede:
   Pe cand se afla in baia publica, Arhimede a sesizat ca fara sa inoate exista in apa o forta care il impingea spre suprafata. Atunci, intrezarind ca a surprins principiul unei mari descoperiri a strigat memorabilul cuvant “Evrika!"( Am gasit!). Experimentand scufundarea mai multor tipuri de corpuri avand diferite densitati a formulat legea fundamentala a hidrostaticii, intrata in stiinta sub numele de Legea lui Arhimede.
   “Un corp scufundat intr-un lichid sau gaz este impins ascendent pe verticala cu o forta egala cu greutatea volumului de lichid sau gaz dizlocat."
Atunci cand forta determinata de presiunea lichidului este mai mare decat greutatea corpului acesta pluteste, iar atunci cand cele doua forte sunt egale obiectul ramane in echilibru in lichid.
VAl=100cm3 Vapa inlocuita=100cm3 Vlemn=100cm3 Vapa inl.=100cm3
рAl=2,7g/cm3 рapa =1g/cm3 рlemn =0,6g/cm3 рapa=0,6g/cm3
mAl=270g m apa inlocuita=100g mlemn=60g mapa inl.=60g
GAl=2,7N G apa inlocuita=1N Glemn=0,6N Gapa inl.=0,6N
   Aplicatii:
   Scufundarea si plutirea submarinelor - submarinul este alcatuit din rezervoare care imprejmuiesc puntea interioara unde se afla echipajul. Atunci cand pluteste, rezervoarele submarinului sunt umplute cu aer astfel incat greutatea sa totala este egala cu forta arhimedica. Pentru a se scufunda, rezervoarele sunt umplute cu apa, greutatea totala a submarinului marindu-se. Apa este data afara prin eliberarea de aer comprimat, submarinul intorcandu-se la suprafata.
Plutirea baloanelor cu aer cald - asemeni lichidelor, si aerul exercita o presiune asupra corpurilor pe care le inconjoara: presiunea atmosferica. Pentru a pluti greutatea unui corp trebuie sa fie mai mica decat greutatea volumului de aer dezlocuit, pe acest principiu functionand baloanele cu aer. Aerul din ele este incalzit micsorandu-si densitatea si totodata greutatea totala. Baloanele se inalta sub actiunea fortei arhimedice care este mai mare decat greutatea lor.


   SURSA 02
 
   Legea lui Arhimede
   Forţa arhimedică reprezintă rezultanta tuturor forţelor (de apăsare) cu care lichidul, datorită presiunii hidrostatice, acţionează asupra unui corp scufundat într-un lichid.
   O altă formulare a legii lui Arhimede, mai clară, ar fi: Un corp scufundat într-un lichid în repaus este împins de jos în sus cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp.
   Caracteristicile forţei arhimedice
   Forţa arhimedică are direcţie verticală şi sensul de jos în sus
Modulul forţei arhimedice este egal cu modulul greutăţii lichidului dezlocuit de corp:
FA= Gl = ml ∙ g = ∫l ∙ Vl ∙ g
   Punctul de aplicaţie al forţei arhimedice se numeşte centru de presiune. El coincide cu centrul de greutate al corpului dacă acesta este omogen şi complet scufundat în lichid.
   Factori care influenţează forţa arhimedică
   Factorii care influenţează valoarea forţei arhimedice sunt:
-valoarea forţei arhimedice nu depinde de adâncimea la care este scufundat corpul
-valoarea forţei arhimedice depinde de natura lichidului fiind cu atât mai mare cu cât densitatea lichidului este mai mare
-valoarea forţei arhimedice nu depinde de masa corpului scufundat dacă volumul corpului nu se modifică
-valoarea forţei arhimedice creşte cu volumul corpului scufundat
   Aplicaţii ale legii lui Arhimede
   Navele plutesc, deşi sunt confecţionate din materiale cu densitatea mult mai mare decât a apei. Datorită formei lor ele dezlocuiesc un volum foarte mare de apă (mai mare decât volumul materialelor din care este confecţionată nava).
   Submarinul este o navă care poate pluti la suprafaţa apei, dar se poate şi scufunda la diferite adâncimi. El are între pereţii săi dubli rezervoare (numite balast-apă), care se pot umple cu apă din mare; când se umplu cu apă, greutatea submarinului creşte, şi el se scufundă. Pentru a reveni la suprafaţă, apa din rezervoare este evacuată cu ajutorul aerului comprimat.
   Batiscaful este un submarin mai mic, folosit pentru a coborî la adâncimi foarte mari. Pentru a rezista la presiunile enorme ale apei, cabina în care se află pasagerii (vizibilă în partea inferioară) este o sferă de oţel cu pereţii foarte groşi. Restul carcasei este plină cu un lichid cu densitatea mai mică decât apa.
Baloanele umplute cu hidrogen, lăsate libere în aer, se ridică datorită forţei arhimedice.
Legea lui Arhimede mai are şi alte aplicaţii în lumea de zi cu zi, acestea fiind doar unele dintre ele.

   SURSA 03
 
   Savantul grec Arhimede (în greacă Αρχιμήδης Arhimedes; n. aprox. 287 î.Hr. în Siracusa, atunci colonie grecească, d. 212 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai de seamă învăţaţi ai lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii ştiinţifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie şi filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că Arhimede şi Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de ştiinţă din întreaga istorie a civilizaţiei umane.
   Operă
   Din operele lui au fost păstrate un număr relativ mare de lucrări. Printre acestea se află şi Despre sferă şi cilindruîn care Arhimede demonstrează că raportul dintre aria unei sfere şi cea a cilindrului circumscris este egală cu raportul dintre volumele celor două corpuri (şi anume exact 2/3), rezultat de care Arhimede se pare că era foarte mândru. A pus la punct o metodă de a calcula numărul π (raportul dintre circumferinţa şi diametrul unui cerc) cu o precizie oricât de bună, bazată pe calculul perimetrelor unor perechi de poligoane regulate, unul înscris în cerc şi altul circumscris, cu număr crescător de laturi. Pentru cazul când numărul laturilor este 96, Arhimede a calculat o aproximaţie a numărului π între 223/71 (aproximativ 3,1408) şi 22/7 (aproximativ 3,1429).
   Studiul proprietăţii spiralelor şi descrierea invenţiei sale, şurubul fără sfârşit (sau şurubul lui Arhimede), cu o largă aplicabilitate practică, se regăsesc în lucrarea Despre şuruburi. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii prin care a pus bazele acestei importante discipline, în lucrarea în două volume Periton ochumenon (Despre corpurile plutitoare). În legătură cu această descoperire este citată celebra exclamaţie „Heureka!” („Am găsit!”, în greaca modernă εύρηκα, evrika). În principiu legea lui Arhimede este următoarea: „Un corp scufundat într-un lichid sau gaz este împins ascendent pe verticală cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid sau gaz dislocat”. Atunci când forţa determinată de presiunea lichidului este mai mare decât greutatea corpului acestea pluteşte, iar atunci când cele 2 forţe sunt egale obiectul ramâne în echilibru.
   Tetragonismos paraboles (Cvadratura parabolei) este lucrarea considerată a prefigura calculul integral. Cu Prammites sau Arenarius (calculatorul de nisip) încearcă să găsească un procedeu de exprimare a numerelor mari (calculul firelor de nisip care ar încăpea în Universul cunoscut atunci, 1051).
   Prin alte cercetări a determinat centrul de greutate al corpurilor, a stabilit legile pârghiilor şi a inventat scripetele compus — matematicianul Pappos citeaza celebrul său aforism „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc” (δος μοι που στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai kino ten gen). Manuscrise greceşti, latine şi arabe ale lui Arhimede, scrise între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Europa, au dat un nou impuls cercetărilor ştiinţifice ale epocii sale.
   Legea lui Arhimede sau principiul lui Arhimede este o lege a fizicii fluidelor, care afirmă că un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea volumului de fluid dezlocuit de către corp. Această forţă se numeşte forţă arhimedică sau forţa lui Arhimede. A fost descoperită în mod empiric de către Arhimede în sec III î.Hr. şi demonstrată în sec XVI.
Forţa arhimedică apare în situaţia în care sistemul este plasat într-un câmp gravitaţional şi are aceeaşi direcţie şi sensul opus direcţiei câmpului gravitaţional. Punctul de aplicaţie al forţei arhimedice este centrul de masă al fluidului dezlocuit de corp. Valoarea şi direcţia forţei arhimedice nu depinde de forma sau densitatea corpului.
   Legea lui Arhimede este denumită în cinstea savantului grec Arhimede.
   Cauza
   Forţa arhimedică este cauzată de variaţia presiunii hidrostatice cu adâncimea.
Asupra suprafeţei unui corp scufundat într-un fluid acţionează presiunea hidrostatică a fluidului. Presiunea hidrostatică fiind egală în punctele situate la aceeaşi adâncime, forţa rezultată din presiunea exercitată pe feţele laterale este nulă. În schimb, deoarece presiunea hidrostatică la nivelul părţii inferioare a corpului scufundat este mai mare decât cea la nivelul părţii superioare, forţa exercitată în sus pe faţa inferioară este mai mare decât forţa exercitată în jos asupra feţei superioare, diferenţa celor două forţe fiind forţa arhimedică.
   O demonstraţie parţială
   Se pot distinge trei cazuri de fluide diferite, cel al lichidelor, cel al gazelor şi cel al plasmei. În general este mai uşor de studiat cazul în care fluidul este un lichid pentru că lichidele au volum propriu şi, ca atare, densitatea lichidelor variază relativ puţin o dată cu schimbarea presiunii. Cazurile gazelor şi al plasmei sunt mai complicat de studiat, din cauza variaţiei importante a densităţii cu adâncimea.
   Forţa lui Arhimede apare din cauza variaţiei presiunii cu adâncimea: presiunea pe care fluidul o exercită asupra „bazei” (părţii de jos) a corpului este mai mare decât cea exercitată asupra părţii de sus a corpului. O demonstraţie completă foloseşte deci o integrală pe suprafaţa (cufundată în lichid) a corpului. Pentru un corp de formă paralelipipedică nu e nevoie de integrală, şi calculele se simplifică.
   Aplicaţii
   Forţa arhimedică permite plutirea vapoarelor şi a baloanelor.
   Dacă forţa arhimedică nu este suficientă pentru a provoca plutirea, ea provoacă micşorarea greuţăţii aparente a corpului.
   Tot legea lui Arhimede este implicată în masurarea densităţii fluidelor cu ajutorul areometrului. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »

Lumina - Fenomenul fizic care inca nu e inteles in totalitate

   Lumina, forma vizibila de energie, observabila de ochiul uman, ce este radiata prin miscarea particulelor incarcate energetic. Lumina soarelui contine energia necesara plantelor sa creasca. Plantele transforma energia solara, intr-o forma chimica printr-un proces numit fotosinteza. Petrolul, carbunele si gazele naturale, sun resturi de plante ce au trait cu milioane de ani in urma. Energia din aceste combustibile, ce se elibereaza prin ardere, este energia chimica transformata din lumina soarelui. Cand animalele digera alimente (plane sau alte animale) ele de asemenea elibereaza energia depozitata prin fotosinteza.
Oamenii de stiinta au observat ca lumina se comporta ca o particula uneori si ca o unda alteori. Particulele de lumina se numesc fotoni. Fotonii sunt diferiti de particulele materiale prin faptul ca nu au masa si sa misca cu viteza constanta de 300.000 km/s. Undele asociate cu lumina sunt numite unde electromagnetica pentru ca consista in schimbarea campurilor magnetice si electrice.
   Emisiile de lumina
   Lumina poate fi emisa sau radiata de electroni care graviteaza in jurul nucleului atomului lor. Electronii pot gravita in atomi numai in anumite cazuri se numesc orbitali si au o anumita cantitate energetica. Cantitatea de energie de care atomul are nevoie pentru fiecare orbital se numeste energie de nivel pentru un atom.
   Fiecare atom are o cantitate unica de energie, si energiile corespunzatoare fotonilor pot forma invelisuri ce impreuna se numesc spectrul atomic. Acest spectru este ca o amprenta dupa care fiecare atom poate fi identificat. 
  Procesul de identificare a unei substante dintr-un spectru se numeste spectroscopie. Legile care descriu invelisul de energie al orbitalilor si al atomilor sunt legi ce apartin Teoriei Quantice. Ele au fost inventate in 1920 special pentru masurarea radiatiilor luminoase si marimii atomilor.
   Spectrul electromagnetic
   Spectru electromagnetic se refera la inteaga gama de frecvente si lungimi de unda lae undelor electromagnetice. Lumina traditionala se refera la gama frecventelor care pot fi receptionate si de catre om. Aceste frecvente sunt foarte inalte aproape o jumatate sau trei sferturidintr-un milion de miliarde Hz. Lungimile lor de unda sunt intre 400-700 nm. Razele X au lungimi de unda care variaza de la cateva miimi dintr-un nm la cativa nm. Cea mai scurla lungime de unda pe care o mul o poate detecta este lumina albastra inchisa la 400 nm. Cea mai lunga este rosul aprins la aprox. 700 nm. Cele mai multe surse nu radiaza lumina monocromatica. Ceea ce numim lumina alba (ca cea a soarelui) este un amestec al tuturor culorilor din spectru vizibil. Ochiul uman raspunde cel mai bine la lumina de culoare verde cu lungimea de unda 550 nm care este de altfel aproximativ egala cu valoarea stralucirii luminii soarelui la suprafata pamantului.
   Polarizarea
   Polarizarea se refera la campului magnetic intr-o unda electromagnetica. O unda al carei camp electric oscileaza vertical sa spune ca avem o poarizare verticala. (idem pt orizontal). Campul electric din undele luminoase ale soarelui vibreaza in toate deci direct lumina soarelui poate fi numita nepolarizata. Ochelarii Polaroid blocheaza lumina polarizata orizontal si reduc luminozitatea luminii solare ce nu se mai reflecta pe suprafete orizontale.
   Surse de lumina
   Sursele de lumina difera in functie de cum distribuie energia particulelor incarcate (electroni) ale caror miscare produc lumina. Daca energia vine de la caldura atunci sursa se numeste incandescenta. Daca energia energia provine din alta sursa chimica sau electrica, sursa se numeste luminescenta.
Sursa Incandescenta. La sursa incandescenta atomii se ciocnesc unii cu altii. Aceste coliziuni transfera energie spre electroni impingandu-i pe acestia spre nivele suparioare. Cand electronii elibereaza aceasta energie, ei emit fotoni. Unele coliziuni sunt mai puternica iar alltele mai putin puternica astfer sun elminati fotoni de energie diferita. Lumina lumanarii este incandescenta si rezulta din excitarea atomilor de funingine in flacara incinsa. Lumina dintr-un bac incandescent provide din excitarea atomilor dintr-un fir subtire numit filament care sete incalzit de curentul ce trece prin el. Aproape 75% din radiatiile ce provin de la lumina incandescenta a unui bac sunt infrarosii. Oamenii de stiinta au invatat despre proprietatile luminii incandescente reale si le-au comparat cu o incandescenta teoretica numita "Black Body". Un "Black Body" este o sursa ideala de lumina incandescenta cu o emisie a spectrului ce nu depinde din ce material provine lumina, ci numai de temperatura acestuia.
Sursa Luminescenta absoarbe energie din alta sursa decat caldura, si este de obicai mai rece decat sursa incandescenta. Culoarea unei surse luminescente nu este raportata la menperatura sa. O lumina fluorescenta este un tip de lumina luminescenta care face uz de un element chimic numit fosfor. Tuburile fluorescente sunt umplute cu vapori de mecur si amestecate cu fosfor. Cand electricitatea trece prin tub vaporii de mercur se excita si emit lumina abastra, verde, violeta si ultravioleta. Componentele cu fosfor sunt folosite in convertirea energiei elecronilor in lumina la tuburile cinescopice ale televizoarelor. Razele electronilor din tub se ciocnesc cu atomii de fosfor in mici puncte pe ecran, excitand electronii din atomul de fosfor spre nivele mai inalte de energie. Cand electronii se intorca la nivelol original de energie ei emit lumina vizibila. Lumina de la toti electronii de fosfor creeaza imaginea. Daca intarzierea dintre absortia si emisia de energie este mai mare decat 1 secunda atunci sursa se numeste fosforescenta. Materialele fosforescente pot lumina intunericul cateva minute daca au fost expuse la soare.

   SURSA 02
 
   1. In domeniul fizicii
   Radiatie sau complex de radiatii electro-magnetice care impresioneaza ochiul omenesc (se mai numeste lumina vizibila). Lumina este un flux fotoni, particule care poseda atit proprietati ondulatorie cit si proprietati corpusculare. Proprietatile ondulatorii ale luminii se manifesta mai ales in fenomenele de propagare (reflexie, refractie, interferenta, difractie, polarizatie s.a.), iar cele copusculare in fenomenele de emisie si de absorbtie, in efectul fotoelectric, efectul Compton s.a. Spectrul radiatiilor luminoase este cuprins aproximativ intre 4000 A (lumina violeta) si 7500 A (lumina rosie). Termenul de lumina se utilizeaza uneori si pentru radiatiile invizibile ultraviolete (cu lungimi de unda Intre 100 si 4000 A) si infrarosii (cu lungimea de unda de la 0,75 la 500 M), care sint produse prin aceleasi mijioace ca si cele folosite pentru producerea luminii vizibile. Viteza de propagare a luminii in vid este de 299792.5 km/s. V. si 'optica',
- Lumina monocromatica, lumina formata din radiatii de o singura lungime de unda; in domeniul vizibil este reprezentata de o singura culoare spectrala.
- Lumina compusa, iumina care contine radiatii de mai multe lungimi de unda (ex. Lumina alba).
- Lumina alba, lumina care contine toate radiatiile spectrului vizibil in astfei de proportii, incit dau lumina mijlocie a zilei.
- Lumina rece Lumina saraca in radiatii infrarosii. Spre deosebire de lampile cu incandescenta, lampile electrice cu descarcare emit lumina rece.
- Lumina naturala, lumina caracterizata prin diversitatea directiilor de oscilatie (transversala) ale radiatiilor electromagnetice care o compun; statistic, aceste directii sint distribuite uniform in jurul directiei de propagare. In general, sursele de lumlna, naturale sau artificiale (Soarele, lampile cu incandescenta s.a.), emit lumina naturala.
- Lumina polarizata, lumina alcatuita din radiatii electromagnetice ale caror directii de oscilatie nu sint uniform distribuite in jurul directiei de propagare. Daca toate directiile de oscilatie sint cuprinse intr-un plan (care contine directia de propagare), lumina se numeste liniar polarizata sau planpolarizata; daca una dintre directiile de oscilatie este preferentiala, insa nu exclusiva, lumina se numeste partial polarizata
- Lumina negativa, formatie luminoasa care apare la catodul unui tub cu descarcare electrica in gaze. Are o margine bine conturata inspre catod, fiind despartita de acesta printr-un spatiu intunecos; in partea opusa catodului straiucirea ei scade treptat.
   2. In domeniul astronomiei
- Lumina antisolara, pata foarte slab luminoasa care se vede noaptea pe cer in locul opus Soarelui. Este produsa de difuzia luminii Soarelui pe particulele din planul eclipticei si pe cele respinse din atmosfera Pamintului de presiunea solare.
- Lumina zodiacala, pata luminoasa care, la latitudinea noastra, se vede toamna la est, inainte de rasaritul Soarelui, si primavara la vest, dupa apusul Soarelui. Este produsa prin difuzia luminii Soarelui pe pulberile, gazele si pe alte particule aflate in planul ecliptici.i
   3.In domeniul fiziologiei :
- Lumina animala ,lumina produsa de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substante. In f.a predomina radiatiile verzi si albastre, din care cauza ea este o lumina rece. Organismele producatoare de l.a. (fotogene) sint mai ales cele abisale (pesti, moluste cefalopode, viermi,meduze); altele traiesc pe uscat (ex.licuricii).


   SURSA 03
 
   Lumina este stimulul care acţionînd asupra retinei din ochi produce la omul sănătos senzaţia vizuală. Din punct de vedere fizic, lumina este o radiaţie electromagnetică; pentru a fi percepută de om ea trebuie să aibă anumite caracteristici: frecvenţa trebuie să fie cuprinsă între limitele sensibilităţii vizuale ale receptorilor fotosensibili din retină, iar intensitatea trebuie să depăşească pragul de sensibilitate al acestora. În sens larg se poate folosi termenul de "lumină" şi pentru radiaţii electromagnetice invizibile pentru om, ca de exemplu lumina infraroşie sau cea ultravioletă. Lumina împreună cu temperatura face parte din factorii ecologici.
   Atat lumina provenind direct de la o sursă de lumină, cît şi cea transmisă, reflectată, împrăştiată sau difractată de diferite corpuri, are pentru ochiul uman o serie de caracteristici, printre care:
* intensitate luminoasă, determinată de puterea transportată de radiaţie şi de sensibilitatea retinei;
* culoare, determinată de spectrul de frecvenţe ale radiaţiei incidente pe retină;
* polarizare, determinată de planurile sau planul de oscilaţie al undelor electromagnetice;
* coerenţă, determinată de faza oscilaţiilor.
   Caracteristici fizice ale luminii
   Undele electromagnetice, deci şi lumina vizibilă, se compun dintr-un cîmp electric şi unul magnetic, orientate perpendicular unul pe celălalt, amîndouă variabile în timp şi spaţiu, şi care se generează reciproc. Variaţia acestor cîmpuri este în general periodică atît în timp cît şi în spaţiu; perioada de repetare temporală a oscilaţiilor este inversul matematic al frecvenţei cîmpului electromagnetic respectiv; perioada spaţială este numită lungime de undă. Aceste două caracteristici sînt legate între ele prin intermediul vitezei de propagare a undei (v. viteza luminii). Frecvenţa undelor electromagnetice nu depinde de mediul în care se propagă acestea. În schimb, lungimea de undă depinde de viteza de propagare a undei într-un mediu dat, astfel încît aceeaşi undă trecînd dintr-un mediu în altul va suferi variaţii ale lungimii de undă trecînd dintr-un mediu în altul va suferi variaţii ale lungimii de undă.
unde v este viteza de propagare a undei în mediul respectiv. Cînd se descrie o radiaţie electromagnetică prin lungimea sa de undă trebuie deci precizat şi mediul în care se propagă unda; în lipsa acestei precizări se va subînţelege că este vorba de lungimea de undă în vid. Aceasta este aproximativ egală cu lungimea de undă în aer, cu o eroare acceptabilă în multe situaţii practice.
   Undele electromagnetice reale se pot descompune în unde elementare cu următoarele caracteristici:
* frecvenţă: această frecvenţă unică determină în cazul luminii vizibile culoarea percepută de ochi. Culorile undelor elementare sînt pure, şi niciodată nu se întîlnesc în natură. Lumina produsă de laseri, cea obţinută prin separarea luminii albe în culorile componente, cea obţinută cu ajutorul unor filtre, sînt exemple de lumină care doar se apropie de undele monocromatice ideale. Dispozitivele de reproducere a culorilor (ecranul de televizor color, tipăriturile color, etc.) nu pot reda fidel culori de o asemenea puritate.
* amplitudine: aceasta este o măsură a variaţiei cîmpurilor electric şi magnetic care alcătuiesc unda. Este de asemenea legată de strălucirea aparentă a unei surse de lumină. Trebuie precizat totuşi că ochiul nu este la fel de sensibil la toate culorile, şi este chiar insensibil la razele electromagnetice din afara spectrului vizibil. Culori care par să aibă aceeaşi intensitate vizuală pot avea intensităţi fizice foarte diferite.
* polarizare: vectorul cîmpului electric şi cel al cîmpului magnetic sînt perpendiculare atît unul pe celălalt cît şi pe direcţia de propagare a undei electromagnetice. Dar chiar şi cu această limitare mai este permis un grad de libertate, de rotaţie a celor doi vectori în jurul direcţiei de propagare. Dacă faţă de un anumit sistem de axe de coordonate vectorul cîmpului electric este de exemplu vertical, spunem că lumina respectivă este polarizată vertical. În mod obişnuit ochiul nu este sensibil la polarizarea luminii, dar există experimente optice simple prin care aceasta se poate pune în evidenţă. 


sursa:ipedia.ro
Learn more »
Free Page Rank Tool