Geto-dacii

Să revenim la spaţiul carpato-dunărean. Aici sursele arheologice şi documentare ne revelă, venită probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu înaintea erei noastre, prezenţa unei ramuri indoeuropene. Pe reprezentanţii ei unii iau numit daci (în special în Transilvania), alţii iau numit geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia). Iar la sud de ei se găseau tracii.

Mulţi istorici cred, pe baza unei singure propoziţii a istoricului grec Herodot (sec. V î.Cr.), că şi geto-dacii erau o ramură a tracilor.

Astăzi se pare că nu e chiar aşa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (puţinul cât a mai rămas din aceste limbi) nu se potrivesc sută la sută, nu avem la geto-daci aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci şi, mai cu seamă, la traci se cunosc numele a zeci de zeităţi, dacă nu chiar sute, pe când geto-dacii par a nu fi avut decât o singură zeitate principală: Zalmoxis. Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de azi, şi alţii ilirii, mai la vest, unde e Albania, şi unde a fost Iugoslavia. În secolul I î.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheamă Burebista. E prima dată când strămoşii noştri apar în istorie uniţi şi având un rege care îndrăzneşte să se lupte cu Roma. Stăpânirea lui Burebista se întindea şi peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru şi până în Panonia — dar el moare asasinat, în acelaşi an cu Cezar (44 î. Cr.)!