Antonio Lucio Vivaldi (Preotul Rosu)

  Antonio Lucio Vivaldi este unul dintre cei mai importanti compozitori al tuturor timpurilor. Fiu al sotilor Giovanni Battista Vivaldi si Camilla Calicchio, Antonio Vivaldi s-a nascut la 4 martie 1678 in Venetia. La varsta de 15 ani a primit tonsura monarhala iar la 25 de ani a fost ridicat la rangul de preot, fiind numit Prete Rosso (Preotul Rosu) datorita culorii parului sau.

   Cu timpul, din cauza unor probleme de sanatate, Vivaldi s-a detasat de ocupatiile sale ce tineau de biserica si s-a consacrat compozitiei si invatamantului. Nu dupa mult timp ajunge profesor de vioara la Ospedale della Pieta, unde instruieste si dirijaza orchestra de fete a Institutiei, facandu-le cunoscute in intreaga Europa. Profesorul Vivaldi ramane in aceasta functie pana in anul 1740. Cu toate ca situatia sanatatii lui nu era un buna, Vivaldi calatoreste la Roma (unde canta in fata Papei), Amsterdam (loc in care a publicat cea mai mare parte a operelor sale), Praga, Florenta si Viena. In 1713, devine atat impresar cat si compozitor, acest statut aducandu-i artistului mari rivalitati. Una dintre cele mai plauzibile dovezi se regaseste in pamfletul scris de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda). De-a lungul intregii sale cariere Vivaldi a fost considerat un compozitor iesit din comun ce avea un stil extravagant si chiar scandalos. Cu toate acestea Vivaldi se bucura de un succes international fara precedent. Violonist, improvizator si unul dintre primii dirijori ai lumii, Vivaldi a introdus violoncelul, fagotul, mandolina, flautul, oboiul, orga si corurile de instrumente cu efecte de ecou in orchestra simfonica. El a respins conceptia structurata a lui Corelli, si a propus forma scurta de 8-10 minute, a unui concert in trei parti, cu trei tempouri italiene: repede-lent-repede.
Antonio Lucio Vivaldi a compus 27 de concerte pentru violoncel, 39 de concerte pentru fagot si, de asemenea, cel mai cunoscut concert numit "Anotimpurile". Marele compozitor s-a stins din viata, uitat de prieteni si de rude, la 28 iulie 1741 din cauza unei inflamatii interne si a fost inmormantat in cimitirul spitalului.

   SURSA 02
 
   Numit “Preotul rosu” din cauza culorii neobisnuite rosu-venetian a parului sau, desi era membru al clerului, Antonio Vivaldi nu a predicat, alegand sa se dedice invatamantului si compozitiei. Ca violonist, a calatorit la Dresda, Darmstadt, Amsterdam, Florenta, Praga, Viena si Roma, unde a cantat in fata Papei. A format o orchestra din copii orfani si nelegitimi aflati intr-un orfelinat numit La Pieta, capatand cu aceasta un renume european. Vivaldi a fost si impresar, activitate care l-a facut, de asemenea, cunoscut in intreaga Europa. Considerant extravagant pentru acea vreme, Antonio a fost violonist, improvizator si unul dintre primii dirijori. El este cel care a indraznit sa aduca violoncelul, fagotul, flautul, oboiul, mandolina si orga in orchestra simfonica si a utilizat pentru prima data coruri de instrumente cu efecte de ecou. De asemenea, are o contributie importanta in domeniul concertului instrumental, respingand conceptia structurata a lui Corelli si propunand o forma scurta, de 8-10 minute, a unui concert in trei parti, cu trei tempouri italiene: repede-lent-repede. Vivaldi utilizeaza dinamica contrastanta suprapusa pentru diferite instrumente si noteaza diverse expresii pentru agogica.
Creatie
Concerte instrumentale
27 concerte pentru violoncel;
39 concerte pentru fagot;
Cel mai cunoscut concert: Anotimpurile.

   SURSA 03
 
   Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.
   Viaţa
   Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei,Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino (In vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25.
   Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
   În ciuda sănătăţii precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi rude. La Ospedale della Pietà, a instruit şi dirijat orchestra de fete a Instituţiei (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.
   Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa şubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
   Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
* Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
* Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile);
* Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.
   Opera
   Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.
   Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente. 

sursa:ipedia.ro