Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - Scrisa de Camil Petrescu(Comentariu)
Criticul G. Calinescu, intelegand cel mai profund noutatea romanului il caracterizeaza drept “… o proza superioara".
Stari de constiinta legate de razboi si personaje de front, abia schitate in Ciclul mortii, sunt reluate, in dimensiuni mai ample, in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in care gasim precizarea ca: “drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel." Ţinand sa ajunga la maximum de veridicitate si autenticitate, C. Petrescu sondeaza sistematic straturile profunde ale constiintei. Exprimarea adevarului, fie el cat de crud, devine o norma morala fundamentala.
Romanul este alcatuit din doua carti aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant in viata sufleteasca a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiza de psihologie generala, ci analiza sentimentului trait de personaj in conditii date, cele ale unei societati cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregatirea intrarii in razboi si de participarea la razboi. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.
Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala; ele sunt doua parti care se alatura cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudura organica in care problema primei parti se rezolva prin experienta din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.
Aceasta unitate compozitionala o releva si titlul romanului, care subliniaza ca ultima noapte de dragoste este si intaia noapte de razboi. E noaptea punctului de sudura care unifica consubstantial cele doua parti.
Asadar in structura romanului distingem doua nervuri fundamentale: una sociala si una psihologica si ele apartin celor doua planuri: unul subiectiv care vizeaza descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de geneza, de stabilizare si de acord al afectului cu spiritul la cote superioare si de declin, si un plan obiectiv care vizeaza fundamentul pe care se desfasoara o lume, un intreg univers in care se consuma experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel si uneori se si interfereaza.
În planul subiectiv ca si la Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar la Camil Petrescu constiinta selectioneaza acele fapte care vor contribui la dezvaluirea adevarului. Retrairea explica si sistematizeaza fapte care vor conduce la optiunea finala. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamana cu eroii lui Stendhal, pentru ca si acesta isi inzestra personajele cu energie, virilitate si loialitate.
În constiinta sa se deruleaza, intr-o rememorare dramatica, viata lui interioara, supusa unei autoanalize, pentru a discerne adevarul iubirii lui. E o iubire pura, ideala si absoluta care este patata de infidelitatea sotiei sale Ela?
Ştefan Gheorghidiu se casatorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studenta la Litere - o dragoste care aducea in viata lui de student sarac unica bogatie spirituala pe care o nazuia. Dar o mostenire neasteptata, lasata lui de Tache Gheorghidiu, unchiul sau foarte bogat, ii transforma viata. Atrasa in lumea marii burghezii, Ela se adapteaza la morala acesteia. Noua sa conditie sociala o conduce la mondenitate si cochetarie erotica. Dragostea pentru sotul ei cade in conformism conjugal, folosit cu iscusinta ca sa se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodeaza gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant si-l tortureaza. De la nevoia de dragoste absoluta la gelozia chinuitoare - iata procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.
Stari de constiinta legate de razboi si personaje de front, abia schitate in Ciclul mortii, sunt reluate, in dimensiuni mai ample, in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in care gasim precizarea ca: “drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel." Ţinand sa ajunga la maximum de veridicitate si autenticitate, C. Petrescu sondeaza sistematic straturile profunde ale constiintei. Exprimarea adevarului, fie el cat de crud, devine o norma morala fundamentala.
Romanul este alcatuit din doua carti aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant in viata sufleteasca a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiza de psihologie generala, ci analiza sentimentului trait de personaj in conditii date, cele ale unei societati cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregatirea intrarii in razboi si de participarea la razboi. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.
Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala; ele sunt doua parti care se alatura cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudura organica in care problema primei parti se rezolva prin experienta din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.
Aceasta unitate compozitionala o releva si titlul romanului, care subliniaza ca ultima noapte de dragoste este si intaia noapte de razboi. E noaptea punctului de sudura care unifica consubstantial cele doua parti.
Asadar in structura romanului distingem doua nervuri fundamentale: una sociala si una psihologica si ele apartin celor doua planuri: unul subiectiv care vizeaza descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de geneza, de stabilizare si de acord al afectului cu spiritul la cote superioare si de declin, si un plan obiectiv care vizeaza fundamentul pe care se desfasoara o lume, un intreg univers in care se consuma experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel si uneori se si interfereaza.
În planul subiectiv ca si la Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar la Camil Petrescu constiinta selectioneaza acele fapte care vor contribui la dezvaluirea adevarului. Retrairea explica si sistematizeaza fapte care vor conduce la optiunea finala. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamana cu eroii lui Stendhal, pentru ca si acesta isi inzestra personajele cu energie, virilitate si loialitate.
În constiinta sa se deruleaza, intr-o rememorare dramatica, viata lui interioara, supusa unei autoanalize, pentru a discerne adevarul iubirii lui. E o iubire pura, ideala si absoluta care este patata de infidelitatea sotiei sale Ela?
Ştefan Gheorghidiu se casatorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studenta la Litere - o dragoste care aducea in viata lui de student sarac unica bogatie spirituala pe care o nazuia. Dar o mostenire neasteptata, lasata lui de Tache Gheorghidiu, unchiul sau foarte bogat, ii transforma viata. Atrasa in lumea marii burghezii, Ela se adapteaza la morala acesteia. Noua sa conditie sociala o conduce la mondenitate si cochetarie erotica. Dragostea pentru sotul ei cade in conformism conjugal, folosit cu iscusinta ca sa se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodeaza gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant si-l tortureaza. De la nevoia de dragoste absoluta la gelozia chinuitoare - iata procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.
SURSA 02
Analiza psihologica, pe care o urmareste autorul, atinge profunzimi neexplorate si ea poarta amprenta autenticitatii, pentru ca este o introspectie ascutita a personajului.
De fapt, gelozia lui Stefan Gheorghidiu apare ca o alta fata, în fond fireasca, a intensitatii sentimentului sau de dragoste, a setei sale dupa dragostea absoluta.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobesti, organizat de Anisoara, care avea mania excursiilor "în banda". Femeia de lume, Ela, face în asa fel încât sa-l aiba alaturi în masina pe G., "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamâni înainte". Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, si sufletul lui începe sa fiarba înabusit. Excursia astfel devine o tortura pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al sotiei sale lua proportii de cataclism al geloziei în constiinta lui.
Despartirea a devenit iminenta, altfel risca desfiintarea lui ca personalitate. A fost o despartire chinuitoare, cu cautari îndelungi, cu momente de nepasari partiale, cu intentii de împacare, cu hotarâri întrerupte, cu aruncari orbesti în mocirle instinctuale pentru a se razbuna. Noua lui experienta nu-i scoate din suflet totusi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componenta, din fiinta lui. Împacarea a fost "o betie de dureri amare, transformata în bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor în alcool. Totul, trecutul îmi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapânita".
Dar "fericirea" e scurta: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu si-aduce sotia la Câmpulung ca sa-i fie mai aproape. Aici traieste însa "ultima noapte de dragoste" zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însa "întâia noapte de razboi". C. Petrescu a transpus în paginile romanului, razboiul autentic, concret, fara idealizare romantica si fara grotescul naturalist, razboiul crud si inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoaca. Scenele prezentate sunt de un profund realism si ele par a fi notate la fata locului. Starile sufletesti ce preced prima lupta denota o prospetime rascolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alterneaza cu panica. Împreuna cu oamenii din plutonul sau, St. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie sa asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei dusmane rastoarna planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu înregistreaza situatii dramatice, fiind o ilustrare exceptionala, de înalta realizare artistica, a unei psihologii a groazei si a panicii. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, St. Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii în general, încât constiinta lui se limpezeste de framântarile minore care îi umplusera sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasa dupa zilele de spital, în care si-a vindecat rana dobândita în razboi, St. Gheorghidiu este cuprins de o liniste caracteristica. Un bilet anonim îi dezvaluie ca nevasta-sa îl înseala "cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine". Când aceasta vine acasa, îi arata scrisoarea "zâmbind". La protestele si explicatiile ei cu "platitudini încalecate", îi spune cu acelasi zâmbet binevoitor :"- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?".
A doua zi se muta la hotel si-i lasa "absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret, la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul."
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe batrânul avar si pe Nae Gheorghidiu, într-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: "casa veche, mare cât o cazarma". Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batrân. Locuia într-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumânararu, milionarul analfabet.
O lume de negustori îi înfatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, în care toti joaca la întâmplare si câstiga la întâmplare.
Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, îmbogatit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns în stadiul de a fi considerat "unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara româneasca". Împrejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela într-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.
Problema razboiului, a intrarii în razboi, apare, în prima parte a cartii, în gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta în tren, la Camera, în ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât si prin atmosfera.
În prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, încât sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni în "jurnalul de front", cum a fost considerata cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputând comunica în mod esential, traiesc într-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata în povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei.
Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental în care se misca cu dexteritate. Faptul acesta îi da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare într-o lume în care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o alta orânduiala. În aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care îl fac sa se zbata între certitudini si îndoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framântarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care îl stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire îi da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Când "certitudinile" sale îl apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despartire.
Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, în esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate aduce în sfera unei puritati a iubirii, care sa înfrânga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale curente. Sotia sa însa a ramas înauntrul acestor relatii, adaptându-se perfect.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea însa nu l-a integrat în societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci, St.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasându-i "tot trecutul". Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea "enorme"; a pus într-un raport just framântarile din constiinta cu framântarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cântarind mai greu în balanta constiintei. Într-un cuvânt si-a învins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu întelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, în conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, în fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul în care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. St. Gheorghidiu îi dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasându-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. În gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Tanase- Vasilescu- Lumânararu si Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea carora Camil Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramânând în planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala. Lumânararu îl concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, îl anihileaza pe Lumânararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida "desteptaciunii" politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai razboiului, facând afaceri necurate cu dusmanul, în defavoarea tarii. Cei doi asociati sunt tipuri balzaciene, pe care însa a utorul nu le dezvolta pâna la capat, dar le reia în romanul Patul lui Procust.
Analiza psihologica, pe care o urmareste autorul, atinge profunzimi neexplorate si ea poarta amprenta autenticitatii, pentru ca este o introspectie ascutita a personajului.
De fapt, gelozia lui Stefan Gheorghidiu apare ca o alta fata, în fond fireasca, a intensitatii sentimentului sau de dragoste, a setei sale dupa dragostea absoluta.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobesti, organizat de Anisoara, care avea mania excursiilor "în banda". Femeia de lume, Ela, face în asa fel încât sa-l aiba alaturi în masina pe G., "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamâni înainte". Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, si sufletul lui începe sa fiarba înabusit. Excursia astfel devine o tortura pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al sotiei sale lua proportii de cataclism al geloziei în constiinta lui.
Despartirea a devenit iminenta, altfel risca desfiintarea lui ca personalitate. A fost o despartire chinuitoare, cu cautari îndelungi, cu momente de nepasari partiale, cu intentii de împacare, cu hotarâri întrerupte, cu aruncari orbesti în mocirle instinctuale pentru a se razbuna. Noua lui experienta nu-i scoate din suflet totusi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componenta, din fiinta lui. Împacarea a fost "o betie de dureri amare, transformata în bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor în alcool. Totul, trecutul îmi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapânita".
Dar "fericirea" e scurta: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu si-aduce sotia la Câmpulung ca sa-i fie mai aproape. Aici traieste însa "ultima noapte de dragoste" zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însa "întâia noapte de razboi". C. Petrescu a transpus în paginile romanului, razboiul autentic, concret, fara idealizare romantica si fara grotescul naturalist, razboiul crud si inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoaca. Scenele prezentate sunt de un profund realism si ele par a fi notate la fata locului. Starile sufletesti ce preced prima lupta denota o prospetime rascolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alterneaza cu panica. Împreuna cu oamenii din plutonul sau, St. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie sa asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei dusmane rastoarna planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu înregistreaza situatii dramatice, fiind o ilustrare exceptionala, de înalta realizare artistica, a unei psihologii a groazei si a panicii. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, St. Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii în general, încât constiinta lui se limpezeste de framântarile minore care îi umplusera sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasa dupa zilele de spital, în care si-a vindecat rana dobândita în razboi, St. Gheorghidiu este cuprins de o liniste caracteristica. Un bilet anonim îi dezvaluie ca nevasta-sa îl înseala "cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine". Când aceasta vine acasa, îi arata scrisoarea "zâmbind". La protestele si explicatiile ei cu "platitudini încalecate", îi spune cu acelasi zâmbet binevoitor :"- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?".
A doua zi se muta la hotel si-i lasa "absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret, la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul."
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe batrânul avar si pe Nae Gheorghidiu, într-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: "casa veche, mare cât o cazarma". Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batrân. Locuia într-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumânararu, milionarul analfabet.
O lume de negustori îi înfatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, în care toti joaca la întâmplare si câstiga la întâmplare.
Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, îmbogatit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns în stadiul de a fi considerat "unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara româneasca". Împrejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela într-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.
Problema razboiului, a intrarii în razboi, apare, în prima parte a cartii, în gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta în tren, la Camera, în ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât si prin atmosfera.
În prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, încât sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni în "jurnalul de front", cum a fost considerata cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputând comunica în mod esential, traiesc într-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata în povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei.
Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental în care se misca cu dexteritate. Faptul acesta îi da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare într-o lume în care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o alta orânduiala. În aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care îl fac sa se zbata între certitudini si îndoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framântarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care îl stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire îi da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Când "certitudinile" sale îl apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despartire.
Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, în esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate aduce în sfera unei puritati a iubirii, care sa înfrânga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale curente. Sotia sa însa a ramas înauntrul acestor relatii, adaptându-se perfect.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea însa nu l-a integrat în societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci, St.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasându-i "tot trecutul". Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea "enorme"; a pus într-un raport just framântarile din constiinta cu framântarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cântarind mai greu în balanta constiintei. Într-un cuvânt si-a învins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu întelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de societate, în conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, în fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul în care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. St. Gheorghidiu îi dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasându-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. În gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Tanase- Vasilescu- Lumânararu si Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea carora Camil Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramânând în planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala. Lumânararu îl concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, îl anihileaza pe Lumânararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida "desteptaciunii" politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai razboiului, facând afaceri necurate cu dusmanul, în defavoarea tarii. Cei doi asociati sunt tipuri balzaciene, pe care însa a utorul nu le dezvolta pâna la capat, dar le reia în romanul Patul lui Procust.
SURSA 03
Romanul a aparut, in doua volume, in anul 1930. Scris repede, pentru a fi o nuvela, dar cu fise stranse aproape zece ani, a devenit un roman, depasind intinderea scontata initial.
Structurat in doua parti, ce poarta titluri semnificative, scrise la persoana intai, ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze existentiale fundamentale: iubirea si razboiul.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce masiv in literatura romana intelectualul lucid, care gandeste si se framanta caci, spune unul dintre eroii sai, “cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.
Daca prima parte a romanului pare a fi integral o fictiune, partea a doua se alcatuieste dintr-o experienta de viata traita direct si consemnata in jurnalul de campanie al autorului (din ale carui pagini sunt reproduse fragmente in subsolul cartii).
Scris in intregime la persoana intai, romanul devine un lung monolog liric in care eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine in planul erotic si in viata amenintata de moarte.
La inceputul primei parti a romanului, aflam despre Stefan Gheorghidiu ca este sublocotenent, proaspat concentrat intr-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea Vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal, apoi in munti, in regiunea Dambovicioara. Scriitorul precizeaza de acum starea eroului: “pentru mine, insa, aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca rascoliri si sa intarate dureri amortite”.
El face eforturi disperate sa obtina o permisie de doua zile pentru a merge la Campulung, chemat de urgenta de sotia lui, cu care se impacase de curand. O discutie la popota pe tema dragostei, a fidelitatii femeii, a raspunderilor conjugale il irita pe tanarul sublocotenent, care reactioneaza cu o violenta abia stapanita, ce-i uluieste pe cei de fata. Zbuciumul sau interior se condenseaza in cateva cuvinte: “Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez”. Incidentul de la popota declanseaza resorturile adanci, interioare ale eroului. El aduce in prezent povestea iubirii sale, actualizand-o.
Romanul incepe, propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat “Diagonalele unui testament”, in care se succed secvente din romanul iubirii si al casniciei sale, asa cum s-au inregistrat in memoria eroului-narator, in constiinta sa lucida. Deci eroul traieste doua realitati: realitatea timpului cronologic (frontul) si realitatea timpului psihologic (trairile interioare trecute si reverberate). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.
Critica literara a apreciat de la inceput substanta psihologica a romanului, planul interior (sentimente, ganduri) si planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, intamplari). Toate converg catre o constiinta unica, unde sunt analizate pentru gasirea de certitudini, a adevarului.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman de “experienta”, de “cunoastere” (G. Calinescu). Cunoasterea prin intoarcere inauntru, caci scriitorul este o natura reflexiva, care diseca, analizeaza cu luciditate viata interioara, fiindca “atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste si durerea de dinti”.
Intrare in nararea primei experiente de cunoastere, iubirea traita sub semnul incertitudinii, se face direct, semnaland drumul zbuciumat al cautarii adevarului, al clarificarii interioare: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la facultate si banuiam ca ma inseala”.
Primirea, pe neasteptate, a unei parti dintr-o mostenire lasata de un unchi bogat, Tache, schimba cursul existentei conjugale a celor doi studenti saraci, in defavoarea cuplului insa. Ceea ce era neinsemnat, in afara preocuparilor lui Stefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, intrand in contradictie cu idealul lui de feminitate: “As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare” (banii...).
Reactiile Elei in probleme pragmatice il contrariaza: “Aveam impresia ca intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau lent, din stramosi in ea”.
Vazut ca un roman al geloziei, dar si ca o aspiratie spre o iubire ideala, izvorata din setea de idealitate, de absolut, romanul sugereaza, prin finetea observatiei psihologice, insusi misterul uman. Scriitorul observa patrunzator si aduna cu precizie stiintifica, analizeaza reactii, framantari, indoieli, intrebari ce alcatuiesc drumul sinuos al iubirii in planul constiintei.
Student la filosofie, inzestra intelectual, Stefan Gheorghidiu are lumea lui, a cartii, nu este compatibil cu lumea unchiului sau, Tache, si a oamenilor de afaceri. Recunoscandu-si orgoliul sau nemasurat in planul interior, sufletesc, Stefan Gheorghidiu precizeaza: “ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura, cand ma saluta prea respectuos, chiar un servitor. Parca merg pe calcaie”.
Fire pasionala, reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna, progresiv, semne ale nelinistii si indoielilor sale interioare si se diseca cu minutiozitate. Primele observatii semnalate de Ela sunt legate de sugestiile ei cu privire la innoirea vestimentatiei, stangacia dansului, care-s fac sa vada “cum zi de zi femeia mea se instraina”.
Viata i-a devenit curand “o tortura”, nu mai putea citi “nici o carte”, parasise universitatea. Plimbarea la Odobesti, intr-un grup mai mare, declanseaza criza de gelozie si incertitudinea iubirii, pune sub semnul indoielii fidelitatea femeii iubite. Sufletul sau torturat de iubire si gelozie trece printr-o stare de infinite nuante ale trairii: disperare, dispret, suferinta, duiosie. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat modern, acordata sotiei sale, ii sporeste suspiciunile. Plimbarile cu masina, asezarea la masa sunt prilejuri de observatie atenta si framantare interioara. Naratorul noteaza gesturi, vorbe, reactiile dureroase ale geloziei, observandu-se pe sine, pe cei doi (Ela si G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctiva a Elei de G.
Personajul sufera el insusi, nu numai din amor propriu ranit, din neputinta si deziluzie, ci mai ales ca se dedubleaza: isi ascunde framantarile, afisand indiferenta. (“Ma chinuiam launtric ca sa par vesel; si eu ma simteam imbecil si ridicol... si naiv”). Faptul ca Ela a gustat din felul de mancare a lui G. ii reinvie in memorie amintiri dureroase. (“Si ea stia ce vie placere imi face mie acest gest”).
Confesandu-se si analizandu-se, eroul e constient ca “n-am fost niciodata gelos, dar am suferit atata din cauza iubirii”. El vedea in Ela idealul sau de feminitate si iubire, catre care aspira cu toata fiinta lui, sincer si generos, dar care s-a prabusit. Pentru ca, in conceptia lui, acei care se iubesc “au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Drama e amplificata pentru ca personajul isi exacerbeaza suferinta, ridicata la dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia sa de absolut. Venit prin surprindere, noaptea, acasa, vidul sau interior se amplifica: “casa era goala ca un mormant, fara nevasta-mea”, pentru ca iubirea lui este unica. Eroul sufera nu numai din orgoliul sau ranit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialitatii fata de sine: “... cautam o verificare si o identificare a eului meu... cu un eu limitat, in infinitul lumii”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.
Alte personaje contureaza o lume in care el ramane neimplicat.
Nae Gheorghidiu, om de afaceri “aprig”, fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule, politician abil, Tanase Lumanararu, fost poate vanzator de lumanari si ajuns milionar, desi analfabet, cu o “abilitate aproape geniala ca sa insele absolut pe toata lumea”, cu un mare respect pentru cuvantul scris si cel care scrie - aceasta lume aminteste de lumea lui Balzac.
Este o lume in care Stefan Gheorghidiu este un intrus, pentru ca nimic din aceasta lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos si adevar. Nici in iubire si nici in planul social Stefan Gheorghidiu nu gaseste un punct de comunicare durabil. El traieste dureros singuratatea omului modern, constient ca “o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste in lumea ideilor pure.
A doua experienta de viata, fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o realitate traita direct de catre scriitor - narator. Razboiul constituie pentru Camil Petrescu o experienta decisiva a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Stefan Gheorghidiu.
Scriitorul aduce o imagine demitizata a razboiului (ca si in volumul de versuri Ciclul mortii, scrise chiar in timpul razboiului); nimic eroic, nimic inaltator. Razboiul e tragic si absurd. El este descris intr-o viziune realista, in numele autenticitatii si al adevarului.
Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristica dintr-un jurnal de front la autorului insusi. O experienta traita direct e transmisa cu scrupulozitate, omul fiind prezent in raport nemijlocit cu moartea.
Discutiile demagogice din parlament cu privire la pregatirea pentru razboi sunt o realitate cruda pe front. Fortificatiile de pe Valea Prahovei erau doar “niste gropi cat cele pe care le fac, jucandu-se copiii in nisip”. Si, noteaza sarcastic autorul: “Despre Valea fortificata a Prahovei vorbea cu respect toata tara: parlamentul, partidele politice si presa”. Nici instructia militara a ostasilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului, cand “ne imparteam in romani si turci, si navaleam unii peste altii”. Spiritul polemic al scriitorului scoate in evidenta inconstiinta si cinismul celor raspunzatori de soarta tarii: “stiu bine ca in acest timp se dadeau asigurari in parlamentul tarii ca suntem bine pregatiti”, ca “suntem gata pana la ultimul nasture”, pana la “ultimul cartus”. Haos, mizerie, marsuri neintrerupte, fara nici o finalitate, o invalmaseala gigantica, acesta era frontul, durabila halucinatie de foc si de trasnete. Pentru Stefan Gheorghidiu, frontul este o experienta inedita.
Capitolul ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu dezvaluie tragismul confruntarii cu moartea. Scriitorul noteaza elemente ale realitatii de razboi, elemente exterioare, el insusi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notatia este lucida si de o mare autenticitate: viata oamenilor sta sub semnul hazardului si al animalitatii, a dorintei de supravietuire. Integrarea in colectivitatea frontului sporeste dramatismul. Oamenii se strang unii in altii... si autorul conchide: “Nu mai e nimic omenesc in noi”.
Drama lui Gheorghidiu se contopeste cu cea a camarazilor sai, panica, frica, lasitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente si incercari umane care-i infratesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin “baraj” sunt memorabile.
Eroul nu inceteaza sa gandeasca, sa faca asociatii, chiar in aceste momente de apocalipsa. Ca un blestem, unul din ostasi silabiseste intruna: “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Notatiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostasi a vazut un obuz care i-a retezat capul lui Amariei... “si fugea, asa fara cap”. Ziua retragerii, “cea mai cumplita zi”, aflam din notele din subsolul paginilor, a fost “cea mai groaznica pentru mine si prin consecintele ei, si prin amintirea ei, timp de noua ani am retrait-o mereu in vis”.
In conditiile frontului, pentru individul redus la cateva reactii, timpul exterior si cel interior coincid. Frontul este o alta dimensiune a vietii, o experienta traita intens si concentrat in constiinta individului. Alteori, analiza se proiecteaza in interiorul sau; referindu-se la suferinta din cauza Elei, Stefan Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost: “Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca mai e firul de ata al gandului trecator”. Ranit si spitalizat, se intoarce in Bucuresti, acasa. Langa Ela, simte o instrainare definitiva. Gandeste detasat: “sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. Experienta razboiului a fost decisiva. Drama iubirii este acum intrata definitiv in umbra. Ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, lucruri personale: “Adica tot trecutul”.
Prin cele doua ipostaze pe care le traieste eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un “neintrerupt mars tot mai adanc in constiinta”.(Perpessicius)
Originalitatea romanului consta in finetea si subtilitatea analitica de factura subiectiva, realizata prin memoria involuntara si durata subiectiva. Scriitorul filtreaza totul prin constiinta sa unica si ordonatoare; (scris la persoane intai, autorul este personaj si narator).
Autenticitatea scrierii este asigurata prin exactitatea si minutia notarii, utilizarea fragmentelor din presa, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de campanie al scriitorului-naratorului prezentate in subsolul cartii. Claritatea si sobrietatea stilului, fraza scurta si nervoasa sustin stilul analitic, intelectual al scriitorului.
sursa:ipedia.ro
naspa
ReplyDelete