Feature news

Showing posts with label Stiinta. Show all posts

Ingineria motoarelor

   La inceputul sec. XIX, s-a înregistrat un mare succes prin depăşirea vitezei de deplasare a unui cal şi a energiei vântului. Primul motor cu abur a asigurat o deplasare de şapte ori mai rapidă decât a unei trăsuri trase de cai, marcând inceputul unei revoluţii în domeniul vitezei, care continuă şi azi. Noile provocări constau în îmbunătăţirea siguranţei autovehiculelor, folosirea mijloacelor alternative de energie în construcţia lor, cât şi integrarea tehnologiilor informaţionale.
   Tot mai multe aparate sunt controlate mai mult electronic decât mecanic.

   AUTOMOBILELE - MOTORUL ŞI CAROSERIA
   Automobilul combină capacitatea de transport, mobilitatea şi individualitatea. Nu există un alt vehicul care să aibă acelaşi impact asupra vieţii personate şi sociale.
   Inima unui automobil este motorul, a cărui sarcină este să transforme energia termică, electrică sau chimică în energie cinetică. Motoarele cu benzină şi cele diesel sunt folosite foarte frecvent la automobile şi la vehiculele comerciale.
   Totuşi, din cauza creşterii preţului petrolului, este necesară o schimbare. Inginerii încearcă să înlocuiască motoarele obişnuite cu combustie cu alternative eficiente, ca motorul „biodiesel", eel cu acţionare electrică sau hibridă, care foloseşte mai multe surse de energie.

   Transmisia şi şasiul
   Sistemul de transmisie se află între motor şi volan şi constă din ambreiaj, transmisia manuală, sistemul de distribute, arborele şi mecanismul diferenţial.
   Mişcarea de rotaţie generată de motor este transmisă, distribuită şi reglată prin intermediul ambreiajului şi al mecanismelor de acţionare. Cuplul produs de motor este aplicat roţilor cu ajutorul transmisiei şi a sistemului diferenţial, care adaptează vitezele atinse de roţile interne şi externe în timpul unei curbe.
   Şasiul este responsabil de transmiterea puterii pe suprafaţa şoselei.
   Cauciucurile, suspensiile roţilor, frânele şi direcţia influenţează conducerea unui automobil.

   Caroseria
   Efectele vizuale ale unui automobil sunt determinate în mare parte de caroserie. Structura acesteia influenţează totodată greutatea, caracteristicile aerodinamice, dar şi siguranţa pasagerilor.
   In prezent, caroseria autoportantă (construită împreună cu şasiul) este foarte des întâlnită, deşi ultimele cercetări pledează pentru o carcasă compusă din secţiuni cu cavităţi proiectate pentru asigurarea rezistenţei, rigidităţii şi a unei greutăţi mici. Avantajul acestei structuri constăîn posibilitatea de a folosi materiale mai uşoare. Pe lângă oţel, la fabricarea şasiului se utilizează în mod frecvent aluminiul, magneziul şi materialele sintetice.

   Electronica automobilelor
   Toate componentele alimentate electric ale automobilelor (computerul de bord, sistemul de navigaţie, controlul stabilităţii etc.) au legătură şi cu standardele moderne de siguranţă şi cu caracteristicile opţionale de confort.


  • LOREMO LS e primul automobil care a atins un consum de 1,5 L/100 km şi se vinde la preţul de 11000 de
  • euro.
  • SECRETUL constă in aerodinamică şi reducerea greutăţii. CW=0.2 este coeficientul aerodinamic. 450 KG este masa totală.
  • MOTORUL e un turbo-diesel cu 2 cilindri. 160 KM/H este w'teza maxima.
  • LOREMO LS a intrat in producţie in 2009.




Learn more »

Teoria Relativitatii si Paradoxul gemenelor

   Teoriile lui Einstein au revolutionat fizica şi au schimbat percepţia oamenilor asupra lumii. Implicatiile teoriilor lui nu se pot verifica din cauza imposibilităţii de a demonstra efectele prezise.

In 1905, Albert Einstein a publicat patru mari lucrări ştiinţifice care l-au făcut ulterior renumit. Unele dintre ele explicau teoria relativităţii restrânse şi efectul fotoelectric, introducând noţiunea defoton. In 1915, Einstein a publicat teoria relativităţii generalizate, iarîn 1921 a primit Premiul Nobel pentru fizică.

   Relativitatea timpului şi spaţiului
   Fizicienii se confruntau cu o problemă, neştiind dacă teoremele lui Newton sunt valabile şi la nivelul atomului. Einstein a clarificat această dilemă prin lucrarea sa privind efectul fotoelectric.
   Abordarea lui nu a fost doar una fizică, ci s-a inspirat şi din filozofie, făcând uz şi de comparaţii grafice.

   Abordarea lui Einstein
   Newton considera că spaţiul şi timpul sunt variabile independente, care potfi folosite pentru a calcula viteza, în timp ce Einstein credea că viteza luminii este cea mai mare viteză posibilă, dar şi o constantă în calculul adevăratelor variabile, spaţiul şi timpul.
   Lumina are nevoie de aproximativ opt minute pentru a ajunge de la Soare la Pământ, ceea ce înseamnă că viteza ei este de cca 300 000 km/s. Aşadar, un om vede realmente nu strălucirea Soarelui la momentul observării, ci imaginea astrului de acum opt minute. Einstein a folosit aceste implicaţii pentru a obţine ecuaţiile de transformare dintre sistemele de referinţă.
   In teoria sa asupra relativităţii, Einstein a descris gravitaţia ca fiind o linie curbă în spaţiu şi timp. Corpurile ce au o masă considerabilă, cum sunt stelele, deviază lumina şi curbează spaţiul.
   Pornind de la aceste ipoteze, s-au creat teorii privind găurile negre.
   O gaură neagră are o masă atât de mare, încât câmpul său gravitational absoarbe orice forma de lumină.
Domeniiie de aplicaţie Einstein a revolutionat conceptul de gravitaţie şi a demonstrat că presupusul eter, mediul în care se propagă radiaţiile electromagnetice, nu există.
   El este părintele mecanicii cuantice, dar nu a fost un geniu infailibil. Einstein a petrecut ani întregi încercând să dezvolte o teorie universală a materiei, dar nu a reuşit. Lucrările lui privind efectul fotoelectric şi relativitatea constituie bazele fizicii moderne, ele condiţionând inovaţiile tehnologice care au marcat sec. XX.

O implicate a teoriei relativităţii şi a efectului fotoelectric este relaţia dintre masa unui corp (m) şi energia sa totală (E). Ecuaţia bine-cunoscută E=mc2, în care "c" este viteza luminii, demonstrează că masa poate fi convertită în energie şi invers. Sursa energiei Soarelui este fuziunea heliului din neutroni şi protoni. Energia fisiunii nucleare este similară. Ecuaţia a fost asociată cu dezvoltarea bombei atomice şi cu tehnologia fisiunii nucleare, un domeniu în a cărui dezvoltare Einstein nu a fost implicat direct.

  • TIMPUL este dependent de sistemul de referinţă.
  • TEORIA LUI EINSTEIN a fost confirmată cu ajutorul a două ceasuri; unul dintre ele a fost lăsat locului, in timp ce celălalt a fost transportat cu un avion.
  • MINKOWSKI a adaptat formalismul quadridimensional la teoria relativităţii restrânse a lui Einsein.
  • Timpul trece mult maigreu într-o navă spaţială.



Learn more »

De ce sunt unii oameni mai deştepţi decât alţii?

Inteligenţa… o misterioasă însuşire despre ale cărei caracteristici s-au scris sute de mii de pagini. De ce anume depinde ea? Ţine de ereditate? Ţine de factorii de mediu, de condiţiile în care creşte o anumită persoană? Există mâncăruri care îţi măresc coeficientul de inteligenţă? Sau exerciţii fizice? Ori, poate, anumite exerciţii spirituale? Poţi deveni mai deştept jucând jocuri pe calculator, citind, dezlegând cuvinte încrucişate ori careuri de sudoku? Există grupuri etnice cu coeficient de inteligenţă mai mare decât al altora? Există regiuni ale lumii în care oamenii sunt mai inteligenţi?

O grămadă de întrebări, toate cu răspunsuri greu de dat, implicând cercetări complexe şi, uneori, aventurarea pe teritorii minate - acolo unde prejudecăţile discriminatorii stau la pândă, interpretările tendenţioase sunt mereu posibile, iar apelul la etică, echitate şi un fel de a gândi nepărtinitor nu are întotdeauna succes.

Problema-cheie pe care aceste studii au urmărit-o mereu a fost: diferenţele de la o zonă la alta se datorează factorilor genetici, factorilor de mediu sau ambelor categorii (dacă da, în ce măsură fiecăreia dintre ele?)

Complexitatea subiectului a făcut ca el să fie studiat "pe bucăţi"; diverse cercetări au abordat aspecte diferite ale inteligenţei în relaţie cu factorii care o influenţează. Întrucât ereditatea este, pentru moment, prea dificil de controlat (în ciuda progreselor geneticii), numeroase studii s-au axat pe ceea ce era mai susceptibil de a fi îmbunătăţit - factorii externi care condiţionează inteligenţa.

Iar dintre aceste studii, foarte interesante, mai ales prin consecinţele de ordin practic, cunt cele care investighează legătura dintre anumite regiuni geografice şi coeficientul mediu de inteligenţă al populaţiei ce locuieşte zonele respective.

S-a constatat de mai multă vreme că în anumite regiuni coeficientul de inteligenţă (IQ) este mai ridicat decât în altele, iar de-a lungul ultimelor decenii, mai multe ipoteze au fost propuse pentru a explica fenomenul (şi, evident, pentru a oferi soluţii practice: cum facem să avem oameni mai deştepţi acolo unde se pare că ar fi nevoie de o ameliorare a situaţiei?)

Un IQ mai ridicat creează premisele pentru o viaţă mai reuşită, consideră cercetătorii; el este corelat, evident, cu rezultatele mai bune la şcoală, educaţie mai avansată, performanţe profesionale mai bune şi o mai mare probabilitate de a găsi o slujbă satisfăcătoare, atât intelectual, cât şi financiar. Mai mult, un IQ mai ridicat este asociat, în general, cu o stare de sănătate mai bună mai multe puncte de vedere, inclusiv o incidenţă mai mică a obezităţii şi a bolilor de inimă.

De aici, importanţa înţelegerii felului în care se dezvoltă inteligenţa şi a elementelor care îşi pun amprenta asupra ei.


Unele dintre aceste studii au fost realizate în Statele Unite ale Americii, ţară foarte mare şi pe a cărei întindere se întâlnesc fel de fel de condiţii, ceea ce face posibilă şi de mare interes studierea diferenţelor dintre regiuni în ceea ce priveşte gradul de inteligenţă al locuitorilor. Alte studii au recurs la comparaţii între ţări - uneori chiar peste 100 de ţări, de pe diferite continente. 



O scurtă trecere în revistă a câtorva dintre ipotezele investigate arată cât de complexă e problema, cât de multe variabile şi necunoscute implică.
  • Într-un studiu publicat în anul 2006 , cercetătorii americani Donald Templer and Hiroko Arikawa au găsit că persoanele din zonele cu climă mai rece au un IQ mai ridicat şi explică această corelaţie prin teoria că viaţa în regiunile cu temperaturi mai scăzute este mai dificilă, iar efortul de adaptare, pe termen lung, duce la creşterea coeficientului de inteligenţă. Studiind IQ la populaţii din 129 de ţări, ei au găsit că IQ mediu este mai mare la populaţiile din zonele temperate şi reci ale Eurasiei decât la cele africane. Studiul a provocat reacţii dure, din cauza acestor concluzii, ca şi a faptului că face referire (chiar în titlu) la "culoarea pielii", în relaţie cu coeficientul de inteligenţă, deşi autorii explică faptul că ei au gândit culoarea pielii ca fiind o reflectare a climatul în care s-au dezvoltat populaţiile respective, la nivel multigeneraţional.
  • Un alt studiu, publicat în 2008 (autor: Satoshi Kanazawa) susţine că IQ creşte odată cu creşterea distanţei faţă de locul de origine al speciei umane - Africa sub-sahariană. El explică fenomenul prin faptul că, pe măsură ce se îndepărtau de mediul în care apăruseră şi evoluaseră în primele stadii de dezvoltare (mediu devenit familiar şi în care se descurcau cu uşurinţă), oamenii se confruntau cu condiţii din ce în ce mai diferite de cele cunoscute lor, ceea ce le punea probleme de adaptare şi le stimula dezvoltarea cognitivă. În bună măsură, rezultatele se suprapun cu cele ale studiului precedent (Kanazawa afirmând şi el că IQ este mai ridicat la populaţiile din regiunile îndepărtate de Ecuator), autorul considerând că un climat rece şi "noutatea" mediilor pe care omul le descoperea în migraţiile care l-au dus tot mai departe de centrul său de origine au fost factorii care au dus la dezvoltarea inteligenţei.
  • Nigel Barber, în 2005, a publicat rezultatele unei analize ce implica 81 de ţări şi în care lega coeficientul de inteligenţă de accesul la educaţie şi de modul de viaţă: accesul mai bun la facilităţi de educaţie avea ca efect o creştere a IQ, în vreme ce un mod de viaţă preponderent agrar era corelată cu un IQ mai scăzut.
  • Două cărţi - IQ and the Wealth of Nations, publicată în 2002, şi IQ and Global Inequality(2006) -, scrise de Richard Lynn (de la Universitatea din Ulster, Marea Britanie) şi Tatu Vanhanen (Universitatea din Tampere, Finlanda), lansează ideea că starea de dezvoltare economică a unei ţări are un rol hotărâtor în dezvoltarea inteligenţei locuitorilor săi (atât cât poate fi aceasta evaluată prin teste de IQ uzuale). Este luat în calcul Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, pe care autorii l-au corelat cu coeficientul de inteligenţă al diferitelor naţiuni. Concluzia care reiese este că naţiunile ţărilor bogate au coeficiente de inteligenţă mai ridicate, datorită situaţiei economice mai bune. Mai ales prima dintre aceste lucrări a fost aspru criticată de numeroşi experţi, unii acuzându-i pe autori că ar confunda corelaţia cu relaţia cauză-efect, alţii considerând că acurateţea datelor supuse analizei statistice lasă mult de dorit, alţii criticând chiar metodele de calcul statistic folosite. Opinia multora a fost că această idee - că naţiunile bogate ar fi mai deştepte decât cele sărace -, provocatoare în sine, nu poate fi susţinută convingător cu argumentele cărţilor menţionate.

Alte studii au explorat relaţia particulară dintre alimentaţie şi coeficientul de inteligenţă, corelaţia dintre greutatea la naştere şi IQ, conturând, în final, o legătură între starea de sănătate şi IQ. Cum starea de sănătate a unei populaţii are, într-adevăr, o legătură şi cu situaţia economică, respectiv cu nivelul de trai şi mijloacele financiare de asigurare a unor standarde în domeniul sanitar, pe undeva e posibil să existe o oarecare legătură între IQ şi bogăţia naţională, aşa cum sugerează cărţile scrise de Lynn şi Vanhanen, însă e greu de crezut că legătura e atât de simplă şi directă. ( De altfel - ca să complice lucrurile, parcă -, există şi studii care sugerează că relaţia dintre avuţie şi inteligenţă, în cadrul anumitor grupuri, e chiar invers decât susţin Lynn şi Vanhanen.)

Dar, mergând pe această direcţie - corelaţia între starea de sănătate şi coeficientul de inteligenţă al diferitelor grupuri de oameni, în funcţie de zona geografică în care trăiesc - două noi studii descoperă şi aduc argumente în favoarea unui legături până acum puţin explorate: cea între coeficientul de inteligenţă şi bolile infecţioase.

Cercetătorii americani Christopher Eppig, Corey Fincher şi Randy Thornhill au publicat cele două studii (unul referitor la mai multe ţări, altul care compara state din SUA) în 2010 şi respectiv 2011, iar de atunci, un alt studiu, şi mai recent, al altor autori, realizat cu metode statistice mai sofisticate şi apărut în luna mai a acestui an, a confirmat concluziile celor trei americani: bolile infecţioase ar fi, reiese, principalul factor care influenţează coeficientul de inteligenţă.

Cei trei şi-au concentrat atenţia asupra bolilor parazitare (determinate de infestarea cu paraziţi interni), iar într-un articol apărut în publicaţia Live Science, Christopher Eppig explică mecanismele fiziologice ale acestei corelaţii, în modul următor: creierul este un mare consumator de energie La adulţi, el consumă cca. un sfert din rezervele energetice ale organismului, iar nou-născuţii folosesc aproape 90% din caloriile disponibile pentru a-şi structura şi menţine în funcţiune creierul (de unde şi importanţa unei bune alimentaţii mai ales în perioada copilăriei).

Dacă în copilărie, perioadă critică pentru dezvoltarea creierului, se întâmplă ceva care sărăceşte rezervele energetice ale corpului, dacă apare un "hoţ" de energie care fură din preţioasele resurse destinate hrănirii ţesutului cerebral, atunci dezvoltarea cognitivă va fi afectată.

Or, prezenţa paraziţilor în organism implică un mare consum de energie. Rezervele corpului sunt redistribuite pentru a alimenta masiv şi sistemul imunitar, ale cărui cerinţe sunt mari atunci când luptă cu agenţii patogeni. În această situaţie, creierul e nevoit să se mulţumească cu o cantitate de energie mai mică decât normal, ceea ce impietează asupra dezvoltării lui, influenţează negativ abilităţile cognitive şi se traduce prin scoruri IQ mai mici.

Astfel, studiul realizat pe populaţia SUA arată că, în statele în care procentul persoanelor infestate cu diferiţi paraziţi este mai ridicat (state ca Louisiana, California, Mississippi), coeficientul de inteligenţă este mai scăzut. Invers, în statele Massachusetts, New Hampshire şi Vermont, IQ este mare, corelat cu un nivel scăzut al infecţiei cu paraziţi. Iar această corelaţie, spun autorii, se menţine pentru toate statele analizate.


Şi alte studii anterioare sugeraseră existenţa unei astfel de legături: un articol ştiinţific publicat în 2002 arăta că infestările masive cu viermi intestinali diminuau performanţele cognitive ale copiilor, iar o lucrare apărută în 2010 şi redactată de Atheendar Venkataramani, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, SUA, sublinia legătura dintre expunerea la infectarea cu parazitul malariei, în copilărie, şi performaţele cognitive la vârsta adultă: în Mexic, persoanele care crescuseră în regiuni unde fuseseră implementate programe de combatere a malariei aveau performaţe mentale mai bune în comparaţie cu cele care copilăriseră în regiuni cu incidenţă mare a bolii.

Autorii Christopher Eppig, Corey Fincher şi Randy Thornhill intenţionează să exploreze în continuare aceste conexiuni, să afle ce boli sunt mai susceptibile de a provoca deteriorarea capacităţilor intelectuale şi în ce mod.


Dezvoltarea intelectului se arată, aşadar, chiar mai complexă decât credeam. Pe lângă componenta ereditară, educaţie, alimentaţie şi climă, iată că starea de sănătate (mai ales în copilărie) pare să aibă un rol neaşteptat de însemnat.

Până la urmă, e o veste bună: dacă asupra eredităţii n-avem, pentru moment, prea mult control şi nici clima n-o prea putem schimba (decât în sensul încălzirii ei, ceea ce, dacă e să ne luăm după studiile menţionate în prima parte a articolului, dăunează inteligenţei), în schimb programele de îmbunătăţire a alimentaţiei şi de ameliorare a stării de sănătate sunt posibile.

O lume de oameni mai bine hrăniţi şi mai sănătoşi ar însemna, aşadar, o lume de oameni mai inteligenţi? Aşa se pare.

Learn more »

Râsul bate boala

Aristotel credea că râsul îi este dat numai omului, că este una dintre însuşirile care îl deosebesc de animale. Un copil, spunea el, nu are cu adevărat un suflet decât începând cu clipa în care râde pentru prima dată – fapt ce s-ar petrece, după Aristotel, cam în 40-a zi de viaţă. Deşi ştiinţa modernă a schimbat aceste convingeri şi se consideră azi că râsul – ca manifestare a unor senzaţii fizice şi stări psihice – este prezent nu doar la om, ci şi la alte mamifere, poate chiar şi la alte grupuri de animale, râsul omului rămâne un comportament fascinant, demn de atenţia pe care i-au acordat-o mulţi cercetători ai naturii umane, de la Aristotel şi până acum. Iar dintre multele faţete ale legăturii dintre râs, psihic şi corp, una pare cu deosebire importantă pentru omul de azi: cea a râsului ca mijloc de tămăduire.

Proverbul care spune că râsul este cel mai bun medicament poate că exagerează un pic - nu în orice situaţie râsul este chiar leacul cel mai bun - dar, cu siguranţă, râsul poate fi adesea un mijloc terapeutic cu efecte nebănuit de puternice. Iar adevărul vechiului proverb se verifică zi de zi, şi nu doar în situaţii banale. (De câte ori n-aţi venit la serviciu prost dispuşi din pricina unei răceli ori chinuiţi de o durere de spate, iar o partidă bună de râs cu colegii v-a făcut să vă simţiţi mai bine?) Uneori, chiar probleme medicale grave sau suferinţe ce se întind pe o perioadă lungă de timp pot fi alinate prin efectul benefic al râsului.

Ce este râsul?

Unii antropologi consideră râsul drept o formă de comunicare vocală, poate prima apărută la om. Robert Provine, profesor la Universitatea Maryland, SUA, specialist în neurobiologie şi studiul comportamentului, consideră că din râs s-ar fi dezvoltat, treptat, limbajul articulat uman. Pentru el, râsul e un limbaj primitiv, universal, un mecanism comun tuturor oamenilor. Toată lumea râde la fel, în vreme ce limbajul articulat cunoaşte mii de variaţii sub forma limbilor şi a dialectelor. Copiii mici râd înainte de a şti să vorbească, iar copiii născuţi surzi şi care, din această cauză, nu învaţă să vorbească, pot totuşi să râdă.

Râsul ar fi, din perspectiva multor etologi, un mecanism de echilibrare emoţională.

Şi filosofii au fost intrigaţi de această manifestare a naturii umane, au găsit-o tulburătoare şi au încercat să o explice. Friedrich Nietzsche (1844 -1900) credea că râsul e o reacţie a omului în faţa unor angoase existenţiale, a sentimentului de singurătate şi a conştientizării caracterului muritor al fiinţei umane, conştientizare de care doar oamenii ar fi capabili.

Un filosof modern, americanul John Morreall (n. 1947), care şi-a consacrat o mare parte a vieţii profesionale studierii râsului şi umorului, a emis ipoteza că râsul şi-ar putea avea originea în sentimentul de uşurare pe care oamenii confruntaţi cu o primejdie şi-l împărtăşesc unii altora odată ce primejdia a trecut. Cu vremea, comportamentul a evoluat spre forme mai subtile, astfel încât "primejdie" nu mai semnifică neapărat un pericol major, o ameninţare la adresa vieţii sau a integrităţii corporale. Poate fi vorba, pur şi simplu, de un sentiment de incertitudine creat de confruntarea cu o problemă de ordin cognitiv.

De pildă, când un comic spune o glumă, ascultătorii sunt puţin confuzi iniţial, au de-a face cu o provocare cognitivă, încearcă să înţeleagă despre ce e vorba, se aşteaptă la ceva surprinzător. Odată gluma înţeleasă, ascultătorii îşi dau seama că surpriza nu a fost una neplăcută, că starea de incertitudine a trecut, că nu s-a întâmplat nimic grav, că nu a fost vorba despre un pericol real. Şi atunci râd cu toţii, pentru a-şi comunica reciproc acest sentiment de uşurare.

Deşi s-a crezut multă vreme că râsul e propriu doar omului, cercetări recente au arătat că şi la mamifere precum primatele antropoide şi câinii există sunete specifice care corespund unor situaţii agreabile, unor momente de bucurie, de relaxare şi care reprezintă, de fapt, râsul acestor animale. Chiar şi şobolanii, s-a descoperit, emit, atunci când se joacă şi când sunt gâdilaţi, un tip special de sunete - e drept, inaudibile pentru om, deoarece se află în gama ultrasunetelor - care ar reprezenta râsul şobolănesc.

Mai avem, după cum se vede, multe de aflat despre râs, despre geneza lui ca mijloc de expresie şi de comunicare, dar şi despre efectele lui asupra individului şi asupra populaţiei. O întreagă ştiinţă - numită gelotologie - s-a dezvoltat pentru a studia râsul, cu accent pe efectele sale fiziologice şi psihologice.

Râsul ca terapie

Ultimul deceniu a adus, în sprijinul proverbului citat la începutul articolului, numeroase argumente reieşite din cercetări ce abordau legătura nebănuit de puternică dintre râs şi starea de sănătate. În afară de constatarea empirică, de mult ştiută, că oamenii veseli şi optimişti sunt, în general, mai sănătoşi şi trăiesc mai mult, studii recente au început să scoată la iveală conexiuni mai specifice între terapia prin râs şi evoluţia unor boli precum demenţa, cancerul, maladiile cardiovasculare...

În 2006, un studiu publicat de cercetători de la Universitatea Maryland, SUA, arăta că râsul provoacă dilatarea endoteliului vascular (peretele intern al vaselor de sânge) şi măreşte fluxul sangvin. Efectul s-ar datora eliberării de către hipotalamus a unor compuşi de tipul endorfinelor care, ataşându-se de receptori specifici din endoteliul vascular, ar stimula producerea de oxid de azot. Această substanţă are ca efect dilatarea vaselor de sânge şi, după cum arată alte studii, publicate în 2009, reduce inflamaţiile şi scade probabilitatea formării cheagurilor de sânge.

Alte cercetări au arătat că râsul stimulează activitatea sistemului imunitar, scade tensiunea arterială, reduce nivelul unor hormoni de stres (precum cortizolul şi epinefrina), micşorează nivelul de colesterol în sânge, scăzând astfel riscul apariţiei bolilor cardiovasculare şi a diabetului. Râsul are un efect la fel de bun asupra organismului ca şi exerciţiul fizic, ajutând la echilibrarea funcţiilor corpului.

De asemenea, un râs zdravăn pune în mişcare diafragma, un muşchi cu rol important în circulaţia sângelui - şi iată de ce râsul a fost utilizat recent ca parte din tratamentul ulcerului varicos.

Cele mai recente ştiri în acest domeniu vin de la Universitatea New South Wales, Australia: un studiu publicat chiar în acest an susţine că râsul e un "leac" eficient în ameliorarea simptomelor demenţei. 400 de pacienţi vârstnici, suferind de demenţă, care locuiau în 36 de cămine de bătrâni, au fost implicaţi în acest proiect de cercetare, ce presupunea intervenţia unui specialist în terapia prin umor. Acesta, un profesionist care, prin jocuri, glume şi cântece, îi încuraja pe pacienţi să socializeze şi să comunice, a lucrat cu 200 din cei 400 de rezidenţi ai căminelor. Ceilalţi 200 de pacienţi au constituit grupul de control, care a primit doar îngrijirile standard prevăzute pentru starea lor de sănătate. Personalul de îngrijire a fost, de asemenea, instruit de un alt profesionist, pentru a învăţa să integreze umorul în comportamentul faţă de pacienţi.
Rezultatele au fost foarte promiţătoare: în cazul celor care primiseră şi un "tratament cu umor", agitaţia (una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite la pacienţii cu demenţă, şi care, în mod obişnuit, este ţinută sub control cu ajutorul unor medicamente puternice) s-a redus în medie cu 20%. A scăzut astfel nevoia administrării de medicamente anti-psihotice care, spre deosebire de râs, au efecte secundare neplăcute. Şi personalul a beneficiat mult de pe urma acestui program, suportând mai uşor şi abordând cu mai mult entuziasm sarcinile dificile pe care le presupune îngrijirea acestor pacienţi.

Iată deja destule motive pentru a trece râsul pe lista mijloacelor terapeutice. Terapia prin râs e la îndemână (poate fi realizată simplu, prin vizionarea de filme de comedie), e agreabilă (despre câte tratamente putem spune că sunt plăcute?) şi este, cel mai adesea, lipsită de orice efecte secundare neplăcute (poate doar nişte dureri musculare în regiunea abdominală - am văzut oameni care chiar au râs de i-a durut burta!)

Dar de ce să nu fim proactivi în ceea ce priveşte efecetele benefice ale râsului? Putem să ne gândim la el ca la un mijloc de prevenire a îmbolnăvirii, de a ne păstra sănătatea, de a ne menţine echilibrul organismului, ca la o componentă a unui stil de viaţă sănătos.
Este ceea ce a avut în minte dr. Madan Kataria din Mumbai, India, atunci când a înfiinţat, în 1995, primul Club de Râs din lume. Doar cîteva persoane i-au împărtăşit atunci entuziasmul şi i s-au alăturat, devenind membri fondatori ai clubului. Dar câtă nevoie avea lumea de aşa ceva se vede din faptul că astăzi, la 16 ani de la acel eveniment, există în lume peste 6.000 de cluburi de râs, în cca. 60 de ţări.

Metoda doctorului Kataria se numeşte Hasyayoga sau yoga râsului şi combină râsul liber, spontan (neprovocat de bancuri sau comedii) cu tehnici yoga de respiraţie (Pranayama). Se porneşte de la ideea că râsul e un comportament natural şi înnăscut, e în firea omului. Împărtăşind acest comportament, în cadrul unor şedinţe de grup (profitând de caracterul contagios al râsului) şi adăugând exerciţii de respiraţie, celulele sunt mai bine oxigenate, corpul se încarcă cu energie şi toate funcţiile sale sunt armonizate şi optimizate. Dr. Madan Kataria a instituit şi o Zi Internaţională a Râsului - prima duminică din luna mai a fiecărui an, pentru a reaminti tuturor importanţa actului de a râde.

Dar nu e nevoie să aşteptăm o zi specială pentru a face asta - doar nu râdem o singură zi pe an! Mai bine să încercăm să râdem în fiecare zi, măcar un pic. Iar dacă aveţi nevoie de un stimul, vă oferim filmuleţul de mai jos, în care îl puteţi vedea şi auzi râzând pe actualul Dalai Lama, liderul spiritual al budiştilor tibetani.

Dacă vi l-aţi închipuit cumva ca pe un om pătruns de o seninătate austeră, sobru şi plin de acea gravitate pe care o noi asociem mereu - în chip eronat - cu înţelepciunea şi măreţia spirituală, veţi constata că v-aţi înşelat. Şi veţi avea o surpriză descoperind că înţelepciunea şi sfinţenia nu-l împiedică pe Dalai Lama să fie un om cât se poate de haios - da, haios am zis, o să vedeţi că i se potriveşte - glumeţ, vioi şi cu un râs atât de molipsitor, încât izbuteşte să răspândească veselie în jur chiar şi atunci când vorbeşte despre lucruri foarte serioase. Poate acesta e secretul faimei, simpatiei şi respectului de care se bucură.

sursa: descopera.ro

Learn more »

Vitaminele care ne îmbolnăvesc

O simplă căutare pe Google a cuvântului "vitamine" generează milioane de rezultate. Cotrobăind prin site-uri, veţi da peste expresii care susţin utilizarea vitaminele, anunţând că acestea "cresc nivelul de energie", "stimulează funcţia cerebrală", "îmbunătăţesc viaţa sexuală" şi "stopează sau chiar vindecă unele tipuri de cancer". Toate aceste site-uri ne ajută să ne explicăm de ce anual se cheltuiesc miliarde pentru cumpărarea vitaminelor. Oare acestea chiar ne fac bine? Numai bine, întotdeauna?

În Marea Britanie, în 2006, s-au cheltuit pe suplimente de vitamine şi minerale 220 de milioane de lire sterline (!), conform statisticilor Food Standards Agency.

Cu toate acestea, din ce în ce mai multe cercetări efectuate în ultimul timp contrazic afirmaţiile laudative legate de beneficiile vitaminelor, demonstrând că vitaminele pot avea uneori efecte nefaste asupra sănătăţii.

Exemple concrete

Una din cele mai şocante dezvăluiri, a fost aceea că 30% dintre multivitaminele de pe piaţă conţin ingrediente în alte doze decât cele declarate pe prospect. Mai mult, studiul realizat de asociaţia ConsumerLab.com susţinea că unele dintre acestea sunt contaminate cu plumb. Rezultatele cercetării au fost publicate în 2009 şi şoca tocmai datorită faptului că primele simptome ale intoxicaţiei cu plumb sunt, de obicei, subtile şi nespecifice, putând apărea la nivelul sistemului nervos, al celui gastro-intestinal sau muscular. În cazul în care problema nu este depistată la timp, plumbul poate provoca delir, atacuri de apoplexie sau chiar comă.

Un alt studiu, publicat la începutul anului 2007 în Journal of the American Medical Association releva că administrarea de antioxidanţi (vitaminele A, C, E şi precursorul vitaminei A, betacarotenul) sub formă sintetică poate creşte riscul de deces. Studiul în cauză a uimit multă lume, mai ales că, până atunci, antioxidanţii se bucuraseră de o reputaţie foarte bună ca apărători ai organismului împotriva radicalilor liberi, care afectează celulele şi accelerează procesul îmbătrânirii. Cu toate acestea, reputaţia antioxidanţilor a fost puternic zdruncinată atunci când coroborarea datelor din 47 de studii clinice, care implicau 181.000 de adulţi, a demonstrat că administrarea vitaminei A, a betacarotenului şia vitaminei E, separat sau combinate, creşte riscul de deces cu 16 procente.
În mod evident, o asemenea descoperire nu putea să nu genereze controverse. Mulţi doctori au criticat cercetarea, susţinând că studiile analizate au fost prea diferite între ele, iar comparaţiile nu puteau fi relevante. Cu toate acestea, părerile au rămas împărţite, mulţi medici întrebându-se de ce atât de mulţi oameni preferă să ia suplimente alimentare în loc să mănânce alimentele din care îşi pot extrage vitaminele şi mineralele necesare.


Câteva luni mai târziu, oamenii de ştiinţă de la Institutul Naţional al Cancerului din SUA au descoperit că bărbaţii care au luat mai mult de o pastilă de multivitamine pe zi aveau un risc cu 32% mai mare de a dezvolta cancer de prostată, dublându-li-se totodată şansele de a muri din cauza acestei boli. Riscul era mai mare dacă persoana în cauză avea astfel de cazuri în familie şi dacă lua suplimente de seleniu, beta-caroten sau zinc.

Tot în 2007, specialiştii de la Universitatea din Washington au aflat că administrarea unor doze mari de vitamina E, de-a lungul a mai bine de 10 ani, creşte uşor riscul apariţiei cancerului pulmonar la persoanele fumătoare. Deşi studiul a fost realizat pe un eşantion de 78.000 de adulţi din Washington, nici presa şi nici oamenii de ştiinţă nu au făcut mare vâlvă, având în vedere că procentele de creştere erau mici, între 7% şi 28%, iar persoanele în cauză erau fumătoare.

Cel mai recent studiu, care aduce în discuţie efectele negative al vitaminelor, a fost elaborat de specialişti din SUA, Finlanda, Norvegia şi Coreea de Sud. Aceştia au studiat efectele pe termen lung pe care le pot avea vitaminele asupra organismului uman, printr-o cercetare ce a inclus 38.772 femei cu vârste cuprinse între 55 şi 69 de ani. Rezultatele au relevat că nivelul ridicat de cupru din corp creşte riscul morţii premature cu 18%. Mai mult, acidul folic, care este recomandat femeilor însărcinate, creşte şansele de deces cu aproape 6%, iar nivelul ridicat de fier în organism sporeşte acest risc cu 4%. Multivitaminele cresc şi ele riscul de deces cu 2,4 procente, suplimentele de vitamina B6 cu 4%, magneziul cu 3,6%, iar zincul cu 3%. Deşi această cercetarea confirmă o alta efectuată la Universitatea din Copenhaga, în 2008, care demonstra că suplimentele alimentare cresc riscul decesului cu până la 16 %, mulţi oameni de ştiinţă dezmint rezultatele, spunând că mare parte din pacienţi luau aceste suplimente ca tyrtament pentru anumite afecţiuni. Ei dau exemplul unui persoane care are anemie si care, dacă nu s-ar trata, tot ar avea un risc crescut de deces.

Chiar dacă unele vitamine nu ne fac rău, ele nu fac nici bine. Cu alte cuvinte, administrarea unor suplimente alimentare ar putea (în cel mai bun caz) să nu aibă niciun efect asupra oraganismului nostru. Acest lucru l-a demonstrat de curând jurnalistul John Cloud de la Time care a luat 3.000 de pastile de astfel de suplimente alimentare, timp de 5 luni. După ce a luat zilnic 22 de pastile, singurele efecte au fost creşterea greutăţii (cu 5 kilograme) şi a nivelului de vitamină D.

Experimentul americanului vine să susţină studii anterioare, precum cele referitoare la eficienţa vitaminei C. 30 de studii, ce au implicat peste 11.000 oameni, care au luat zilnic minimum 200 mg de vitamina C, au demonstrat că vitamina în cauză oferă o protecţie mult prea mică împotriva răcelilor, faţă de numărul mare de pastile administrate.

Problema dozajului

Majoritatea oamenilor cred că aceste pastile sunt naturale şi sigure şi au o încredere oarbă în ele, din moment ce se pot elibera fără prescripţie medicală. Totuşi, problema nu este chiar atât de simplă. Supradozajul cu vitamina E, de exemplu, poate creşte riscul apariţiei hemoragiilor, mai ales dacă pacientul ia anumite medicamente pentru inimă, de genul anticoagulantelor. Pe de altă parte, prea multă vitamina A creşte riscul apariţiei cancerului la ficat şi la plămâni, putând cauza şi malformaţii congenitale sau reducerea densităţii oaselor.

Veştile bune

Din fericire, există şi părţi bune. Cercetările au demonstrat că vitamina D are un rol important în absorbţia de calciu şi în susţinerea sănătăţii oaselor. Vitamina B6 şi-a îmbunătăţit şi ea reputaţia, odată ce oamenii de ştiinţă au descoperit că, dacă acesta este combinată cu metionina (un amionoacid) poate reduce riscul dezvoltării cancerului la plămâni, chiar şi în cazul fumătorilor. Mai mult, aportul de vitamine din complexul B poate încetini semnificativ apariţia bolii Alzheimer, spun studii recente.



Alimente versus pastile

Oricum ar fi, un lucru pare neîndoielnic: a ne procura vitaminele din surse naturale este mult mai bine decât să le luăm sub formă sintetică - fabricate în laborator şi cumpărate de la farmacie. Nimeni nu ştie sigur motivul pentru care hrana este mai benefică decât pastilele, dar una din teorii este aceea că natura oferă un echilibru perfect de compuşi care nu poate fi replicat pe deplin în laborator.

Deşi există dovezi că vitaminele C, E şi betacarotenul protejează inima atunci când sunt provenite din alimente, un studiu recent al specialiştilor de la Universitatea Harvard a demonstrat că ele nu oferă această protecţie atunci când provin din suplimente alimentare sintetice.

Tocmai din acest motiv, specialiştii spun că oamenii ar trebui să aibă, în primul rând, o dietă sănătoasă şi echilibrată. În acest fel, nu ar mai fi nevoie să apeleze la suplimentele alimentare decât în cazul în care se observă un deficit major al unei anumite vitamine.

Este de cea mai mare importanţă să evităm supradozarea acestor substanţe sub formă de pastile. Cele mai mari beneficii aduse corpului vin din partea unei diete corespunzătoare, dar numai 3% din populaţie reuşeşte să aibă un asemenea regim. Prin urmare, administrarea suplimentelor alimentare ar trebui să se facă numai la sfatul unui medic specialist, iar în cazul în care totuşi decideţi să le luaţi fără această recomandare, ar fi bine să vă informaţi, să citiţi cu atenţie prospectul (vorba reclamelor), ca să vedeţi cum e cu eventualele efecte adverse şi să vă consultaţi cu farmacistul.

Dar e mult mai bine să învăţăm să mâncăm sănătos. Şi parcă e mai plăcut decât să luăm pastile.
Learn more »

A fost concepută prima bere ce poate fi băută în spaţiu! (VIDEO)

Doi antreprenori australieni speră să poată duce berea până în spaţiul cosmic. Ţinând seama de evoluţia rapidă a noii afaceri a turismului spaţial, cei doi au dezvoltat o bere mai tare, despre care afirmă că va putea fi fi băută în condiţiile speciale existente la bordul navelor spaţiale.

"Va fi prima bere creată special pentru a fi băută în condiţii de gravitaţie zero, odată cu apariţia turismului spaţial" susţine Jaron Mitchell, proprietarul 4 Pines Brewing Company.

Mitchell, care dezvoltă berea spaţială împreună cu Jason Held, consideră că e timpul pentru o astfel de invenţie, având în vedere că ruşii au transportat deja turişti în spaţiu, iar Richard Branson construieşte infrastructura pentru propria afacere în domeniul turismului spaţial, Virgin Galactic.

Cei doi au decis că o bere neagră, aromată, mai tare, ar putea fi ideală pentru a contracara scăderea sensibilităţii gustative care are loc atunci când, în spaţiu, limba se umflă.

Odată creat "prototipul", antreprenorii au plătit pentru o călătorie deasupra Floridei, ca să testeze berea în condiţii de gravitaţie zero. Pentru această călătorie, echipa a recrutat un expert în microgravitaţie de la organizaţia Astronauts4Hire, pentru a-l folosi drept subiect.

Subiectul a consumat aproape un litru de bere în timpul secvenţei de zbor cu gravitaţie zero, dar a întâmpinat dificultăţi în păstrarea sticlei de bere la gură. O altă problemă a fost faptul că, în spaţiu, lichidele nu curg; deoarece în spaţiu acţionează doar tensiunea superficială, nu şi forţa gravitaţională, un pahar plin poate fi întors cu gura în jos, lichidul rămânând tot în pahar.

Deşi, în ceea ce priveşte gustul, actuala reţetă e potrivită pentru o bere băută în spaţiu, sunt necesare mai mai multe studii şi teste; printre altele, cercetătorii vor să afle care este impactul alcoolului asupra corpului în condiţii de gravitaţie zero.

La celelalte inconveniente se adaugă carbonatarea. În spaţiu, lichidul nu se separă uşor de bulele de dioxid de carbon, aşa că acest gaz nu poate fi eliminat - decât pe gură, împreună cu lichidul, ceea ce nu e deloc plăcut.

"La sfârşitul unei zile în spaţiu ai putea bea o bere fără acid, dar nu ar avea un gust prea bun, deoarece ar semăna mai mult cu un ceai cu alcool", susţine Held.

Learn more »

E parte din tine, dar nu-ţi aparţine: 10.000 de gene umane sunt brevetate!

Genele sunt acele elemente ale cromozomilor care determină transmiterea calităţilor de la părinţi şi bunici, dar şi a unor dispoziţii către unele boli letale. De când a fost realizată cartografierea genomului uman, ştiinţa a făcut câteva salturi uriaşe în detectarea şi tratarea unor condiţii moştenite.

De exemplu, prin detectarea genelor care predispun femeile la dezvoltarea cancerului mamar, doctorii pot oferi tratament preventiv.

Până în prezent aproximativ 10.000 de gene umane au fost brevetate în Statele Unite, toate aceste brevete fiind puse sub semnul întrebării de o decizie recentă luată de o instanţă americană. În conformitate cu legislaţia actuală, o parte vitală a persoanei tale aparţine de fapt altcuiva.

Genele care indică riscul de cancer mamar, deţinute de Myriad Genetics

Lisbeth Ceriani şi Genae Girard au fost ambele diagnosticate cu cancer la sân. Doamnei Girard i-a fost descoperită boala la vârsta de 36 de ani, pe când doamnei Ceriani, la vârsta de 42 de ani. Cancerul la sân descoperit în tinereţe este cel mai adesea ereditar.

"Din cauza vârstei şi a agresivităţii bolii, medicii au considerat că această afecţiune este moştenită genetic" a declarat doamna Ceriani.

Pentru a afla dacă boala este ereditară, este necesară efectuarea unei analize BRAC, un test de sânge realizat de tehnicienii de la compania Myriad Genetics, care verifică două gene existente în fiecare dintre noi.

Dacă se descoperă mutaţii ale acestora, înseamnă că pacientul prezintă un risc ridicat de a dezvolta cancer mamar sau ovarian (de patru ori mai mare cel mamar şi de 40 de ori mai mare cel ovarian).

Din momentul în care rezultatele au fost pozitive, se recomandă extirparea ovarelor, până la dezvoltarea propriu-zisă a bolii, i-au indicat doctorii doamnei Ceriani.

"Am încercat să fac testul de mai multe ori. Asigurarea mea actuală acopră efectuarea testului şi îl poate plăti, însă laboratorul care efectuează această analiză nu îmi acceptă asigurarea", a precizat Ceriani.

Myriad Genetics încasează 3.200 de dolari pe un astfel de test, iar majoritatea asigurărilor acoperă aceste costuri. Compania nu acceptă asigurarea doamnei Ceriani din cauză că nu acoperă costurile în totalitate.

"Nu dispun de cei 3.200 de dolari pentru a putea efectua testul. Am petrecut zile întregi pentru a descoperi ce este în neregulă. Dacă asigurarea mea acoperă costurile, trebuie să existe un loc unde pot merge să fac acest test. Este vorba de un simplu test de sânge, nu de o procedură complicată. După toate cercetările, am descoperit că Myriad Genetics este singura companie care efectuează aceste teste" susţine aceasta.

Myriad Genetics controlează toate testele referitoare la cele două gene care duc la apariţia cancerului mamar, deoarece sunt singura companie care dispune de brevetele acestor gene. Aceştia le-au patentat şi nimeni altcineva nu le poate testa, cerceta, sau dezvolta potenţiale terapii fără acordul Myriad Genetics.

În momentul în care Genae Girard a fost suspectă de cancer, a efectuat testul şi a primit rezultatul pozitiv. Atunci doctorii i-au recomandat o dublă masectomie şi extirparea ovarelor.

"A fost o decizie grea. Sunt încă la vârsta de 30 de ani, iar această decizie îmi va schimba în totalitate viaţa, mai ales în ceea ce priveşte decizia de a avea sau nu copii" a menţionat doamna Girard. Aceasta a dorit să afle o a doua opinie de la un alt laborator, dar a aflat că Myriad Laboratory este singurul care îi poate face acest test.

O treime din genele umane sunt brevetate

Acţiunea de brevetare a început în 1980, când Curtea Supremă a SUA a hotărât ca o formă de viaţă poate fi brevetată (în acel caz, o bacterie modificată genetic ce era folosită pentru curăţarea petelor de petrol). Companiile de biotehnologie au văzut această acţiune ca pe o poartă deschisă către patentarea multor altor forme de viaţă, cum ar fi genele umane.

Începând de atunci, 10.000 de gene au fost brevetate, adică aproximativ o treime din toate genele umane. Lori Andrews, profesor la Colegiul de Drept din Chicago-Kent, susţine că brevetarea acestor gene are implicaţii grave asupra sănătăţii. "Brevetul afirmă că «Deţin gena, deţin orice altă mutaţie viitoare a acesteia, descoperită oriunde altundeva. Deţin orice tratament bazat pe gene ulterior descoperite de oricine altcineva», iar în acest caz, Myriad deţine gena care duce la apariţia cancerului mamar" explică Andrews.

Compania Myriad a câştigat în 1994 teribila cursă ştiinţifică de identificare a genei care duce la dezvoltarea cancerului. Imediat după acest eveniment, aceştia au brevetat descoperirea şi începând de atunci au menţinut controlul asupra testelor şi au comercializat agresiv propriul lor test de identificare a genelor.

Peste 400.000 de femei au fost testate pentru identificare genei. Profesorul Andrews susţine că modul agresiv în care Myriad îşi apără brevetele în instanţe a împiedicat cercetările care ar fi putut duce la eventualele tratamente şi la o îmbunătăţire a detectării şi prevenirii a cancerului mamar.

În cazul în care acestă genă ar fi fost în domeniul public, fară a fi brevetată, acest test ar fi costat în jur de 300$, susţine profesorul Andrews.

Myriad Genetics a refuzat să dea interviuri, dar a menţionat într-o declaraţie că ei au încurajat cercetările, iar femeile care necesită o a doua opinie au diferite posibilităţi de a o obţine.

Dar această companie nu este singura care a profitat de aceste brevete. Doctor Aubrey Milunsky, un genetician cu renume mondial, şeful secţiei de genetică de la Universitatea Boston a declarat că "detectarea genelor şi a defectelor acestora a devenit foarte importantă datorită dezvoltării masive a tehnologiei. Cu toate acestea, nu putem cerceta anumite gene. De exemplu, am fost forţaţi să nu mai oferim 14 teste genetice ăentru detectarea unor boli comune".

Din cauza unei gene care poate cauza surzirea, Milunsky nu mai poate performa teste genetice pentru distrofie musculară, sau boli ale rinichilor polichistici. O companie numită Athena Labs i-a trimis acestuia o scrisoare de încetare şi interzicere a testelor efectuate pe gene pe care aceştia le deţin.

Milunksy declară revoltat: "O genă este un lucru natural, viu. Cum Dumnezeu poate fi permisă brevetarea unei gene?"

În cazul în care se efectuează o testare a întregii structuri genetice, se recomandă evitarea testării genelor patentate, din cauza încălcării proprietăţii intelectuale. Dacă totuşi se efectuează acest test, se indică evitarea prezentării rezultatelor.

Kevin Noonan, specialist biologia moleculară şi avocat specializat în brevete, susţine că brevetele reprezintă o recompensă de risc financiar pentru companiile de biotehnologie care nu ar fi investit banii necesari pentru cercetare, dacă nu ar fi avut certitudinea că îşi recuperează banii. Astfel se explică costul atât de mare al celor de la Myriad pentru efectuarea testului de identificare a cancerului mamar.

"Nu plăteşti cei 3.000 de dolari doar pentru acest test. Câţi ani au încercat oamenii să descoperă această genă şi nu au reuşit? Câte alte gene au studiat aceştia şi nu au reuşit? Aceste studii costă bani. Pentru asta se investeşte" explică Noonan. În prezent, oamenii încearcă să îşi recupereze în orice fel investiţiile, dar şi să aibă profit.

"Aş prefera ca acest test să aibe costuri mai mici. Atunci când brevetul va expira, asta chiar se va întâmpla" susţine Noonan.

Ultimul brevet privind genele care sunt responsabile pentru cancerul mamar, deţinut de cei de la Myriad, expiră în opt ani, dar Chris Hansen are motive să creadă că acest lucru se va întâmpla mai curând, deoarece "brevetul din acest caz afectează sănătatea femeilor".

"Există o lege privind brevetele care spune că nu poţi patenta legile naturii, a produselor naturii şi a ideilor abstracte. Această lege este încălcată de brevetarea genelor umane" argumentează Hansen.

"Dacă cei de la Myriad Genetics descoperă un medicament, un tratament, un nou test, atunci ei pot obtine un brevet asupra acestora. Ceea ce nu vor putea face este obţinerea unui brevet asupra genei propriu-zise", explică Hansen.

După ce au fost publicate interviuri privind aceste cazuri, doamna Ceriani a fost contactată de cei de la Myriad şi i s-a spus că a fost acceptată pentru un program non-profit creat pentru pacienţii care nu îşi pot permite efectuarea testului.

Aceasta a efectuat testul şi a obţinut un rezultat pozitiv. În urmă cu o săptămână, ea a fost supusă unei operaţii de extirpare a ovarelor. Şi doamna Girard a acceptat operaţia de îndepărtare a ovarelor, bazându-se pe rezultatele unui singur test.

În urmă cu o săptămână, un judecător federal a hotărât un câştig de cauză pentru Uniunea Americană pentru Libertăţile Cetăţeneşti (ACLU), în faţa celor de la Myriad Genetics. Judecătorul a menţionat că brevetarea genelor care sunt implicate în detectarea cancerului mamar au fost acordate necorespunzător, deoarece genele umane sunt într-adevăr produse de către natură.

sursa: descopera.ro


Learn more »

Au apărut lentilele de contact HD

Tehnologie, tehnologie, însă nu trebuie să vă închipuiţi că acel HD înseamnă Hard Disk! Cele două iniţiale vin de la High Definition şi corectează imaginea văzută de ochi, prin lentilele de contact.

Lentilele de contact despre care vorbim nu au memorie internă, ci un sistem High Definition Optics, care corectează aberaţii sferice cum sunt reflexiile de lumină deranjante sau halourile - acele fenomene optice care au aparenţa unui inel de lumina în jurul lunii sau a soarelui.
Specialiştii Bausch & Lomb, care au lansat PureVision 2HD, susţin că noile lentile sunt şi confortabile, datorită faptului că sunt printre cele mai subtiri lentile de contact din lume. Mai mult, pentru că asigură un flux ridicat de oxigen, pot fi purtate pe tot parcursul zilei sau chiar zi şi noapte, timp de o lună.


Learn more »

Einstein avea dreptate! NASA a confirmat teoria relativităţii

După finalizarea unui experiment ce a durat 52 de ani, NASA a confirmat două dintre teoriile enunţate de Albert Einstein.
"Am reuşit să testăm două dintre cele mai importante efecte ale teoriei relativităţii într-un mod nou. Am finalizat acest experiment epocal ce a dorit să testeze universul lui Einstein, iar acesta a fost confirmat de ştiinţă", a declarat Francis Everitt, liderul proiectului Gravity Probe B.
Proiectul NASA a confirmat două dintre teoriile enunţate de Einstein în privinţa gravitaţie. Prima, denumită efectul geodetic, susţine că spaţiul şi timpul se curbează în jurul unui corp gravitaţional. Cea de-a doua susţine că un obiect rotitor trage atât spaţiul, cât şi timpul după el în timpul procesului de rotire. "Imaginaţi-vă Pământul introdus în miere -- atunci când se roteşte, şi mierea din jurul său se roteşte. Acelaşi efect îl are asupra spaţiu-timpului. Pământul trage spaţiul şi timpul după el", a explicat Francis Everitt.
Folosind 4 giroscoape de înaltă sensibilitate ce au orbitat în jurul polilor Terrei, oamenii de ştiinţă au reuşit să înregistreze mişcările provocate de efectul geodetic şi de efectul de rotire. Mişcarea înregistrată a fost de doar 6.000 de miliarcsecunde, adică grosimea unui fir de păr uman văzut de la 16 km distanţă.
Acest proiect al NASA a fost început în 1963, iar în ultima perioadă a avut probleme de finanţare, costând în total 750 de milioane de dolari. El a fost finalizat graţie unor donaţii făcute de Richard Fairbank, un finanţist, fiul celuia ce a început proiectul şi de către Turki al-Saud, vice-preşedintele institutelor de cercetare de la King Abdulaziz City for Science and Technology din Arabia Saudită.
Experimentul efectuat de Gravity Probe B constituie cele mai directe măsurători ale teoriilor lui Einstein.
Iată conferinţa de presă în care au fost anunţate rezultatele descoperite de Gravity Probe B:
Learn more »

Vrei sa trimiti un sarut pe internet? Japonezii te ajuta!

Se spune că marea majoritate a comunicării are loc mai mult la nivel fizic decât verbal, dar într-o era a progreselor tehnologice se pare că am neglijat contactul tactil.

Din fericire, există întotdeauna Japonia, care ne furnizează inovaţii neconvenţionale. Cel mai recent exemplu este un dispozitiv de transmitere a sărutului care va înregistra şi reda mişcările limbii.

Aflându-se în momentul de faţă într-o stare incipientă, dispozitivul preia semnalul de la gura unui individ şi îl transmite unui al doilea dispozitiv folosit de o altă persoană care aşteaptă să primească această dovadă tehnologică de afecţiune.

Cercetatorii spun că mai au de lucrat la unele detalii precum: simţul gustului, modul de a respira şi umezeala limbii, aspectele importante ale unui sărut.

Odată ce vor dezvolta acest dispozitiv, cei de la Universitatea de electrocomunicatii îşi imaginează că dispozitivul va fi comercializat, mai ales dacă imită sărutul unei celebrităţi.

Learn more »

Tutankamon se dezvaluie

ADN-ul Faraonului Tutankamon, studiat pentru prima oară în istorie, dezvăluie informaţii importante despre familia şi viaţa sa. Discovery World va prezenta în premieră şi în exclusivitate această descoperire în documentarul TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE, care va fi difuzat în România în luna mai a acestui an.

Misterul lui Tut

Cu puţin timp în urmă, în Cairo, Egipt, oamenii de ştiinţă au dezvăluit descoperirile extraordinare făcute în urma analizării AND-ului faraonului Tutankamon. Seful Consiliului Antichitatilor din Egipt si arheologul de faimă mondială, Dr. Zahi Hawass a condus o echipă de criminalişti care a studiat viaţa şi epoca lui Tutankamon, dezvăluind acum, pentru prima dată identitatea părinţilor şi bunicilor faraonului, cauza morţii acestuia şi noi detalii despre domnia lui. Toate acestea sunt prezentate într-o premieră absolută pentru România, în programul TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE, difuzat în România de Discovery World, in doua episoade, pe 23 şi 30 mai.

Lucrările publicate pe 16 februarie 2010 în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (The Journal of the American Medical Association) detaliază eforturile laborioase de cercetare medicală şi arheologică derulate de o echipă internaţională de experţi în domeniu.

Folosind mai multe metode ştiinţifice, inclusiv analiza ADN a mumiilor regale, cercetătorii au descoperit că e posibil ca malaria şi anumite probleme ale sistemului osos să fi provocat moartea faraonului Tutankamon. Alte rezultate identifică noi membri ai familiei regale, inclusiv pe tatăl şi mama faraonului, conform unui studiu publicat în numărul din 17 februarie al JAMA.

Cea de-a 18-a dinastie (circa 1550-1295 î.Hr.) a Noului Regat a fost una dintre cele mai puternice case regale din Egiptul Antic şi a inclus domnia lui Tutankamon, probabil cel mai celebru dintre toţi faraonii, deşi a domnit doar o perioadă scurtă. El a murit în al nouălea an de domnie, în jurul anului 1324 î.Hr., la vârsta de 19 ani. "Se ştiau prea puţine despre Tutankamon şi strămoşii lui, înainte ca Howard Carter să descopere mormântul intact al acestuia (KV62) în Valea Regilor, în 1922, însă mumia şi comorile nepreţuite îngropate o dată cu ea, precum şi alte importante descoperiri arheologice ale secolului 20 au oferit informaţii importante despre tânărul faraon, viaţa şi familia sa," scriu autorii.

Pentru că Tutankamon a murit atât de tânăr şi nu a lăsat moştenitori, s-au făcut numeroase speculaţii pe marginea bolilor care ar fi putut să apară în familia sa, ca şi pe marginea cauzelor morţii lui. În plus, pe diverse obiecte din acea epocă faraonul apare întruchipat cu un aer uşor efeminat sau androgin.

Printre bolile sugerate ca posibile cauze ale unui asemenea aspect fizic se numără o formă de ginecomastie (dezvoltarea excesivă a sânilor la bărbaţi - de obicei, rezultatul unui dezechilibru hormonal), sindromul Marfan şi altele. "Însă cele mai multe dintre aceste diagnostice sunt simple ipoteze derivate din observarea şi interpretarea artefactelor găsite, nu din evaluarea rămăşiţelor mumificate ale membrilor familiei regale," scriu autorii. S-au ridicat şi întrebări referitoare la mai multe mumii regale din acea perioadă, precum şi la relaţiile exacte dintre unii membri ai familiei regale.

Pe baza mumiei faraonului, cercetatorii au reconstituit fizionomia lui Tutankamon



















Mumiile regale

Dr. arheolog Zahi Hawass, seful Consiliului Suprem al Antichităţilor din Cairo, Egipt, şi colegii săi au derulat un studiu care să stabilească relaţiile de familie dintre 11 mumii regale din perioada Noului Regat, căutând caracteristici patologice ce ar putea fi atribuite unor boli ereditare, infecţioase, explicabile prin legăturile de sânge. De asemenea, s-au căutat dovezi referitoare la moartea lui Tutankamon, iar unii cercetători au emis ipoteza că ar fi fost provocată de un accident. Alte ipoteze menţionează: septicemie (infecţie în sânge) sau embolism provocat de trecerea grăsimii într-o arteră; fractură de femur; o lovitură violentă în creştetul capului; sau otrăvire.

Din septembrie 2007 până în octombrie 2009, mumiile regale au fost supuse mai multor studii detaliate antropologice, radiologice şi genetice (mostre de ADN au fost prelevate prin 2 până la 4 biopsii per mumie). Pe lângă Tutankamon, au fost alese 10 mumii (circa 1410-1324 î.Hr.) posibil sau cert înrudite cu faraonul. Dintre acestea, numai 3 fuseseră identificate cu certitudine. Pe lângă aceste 11 mumii, au fost aleşi alţi 5 membri ai familiei regale din perioada de început a Noului Regat (circa 1550-1479 î.Hr.), diferiţi de membrii presupuşi ai familiei lui Tutankamon. Cele mai multe dintre aceste 5 mumii au fost utilizate ca grup de control morfologic (ca formă şi structură) şi genetic. Amprenta genetică a permis identificarea a 5 generaţii din rudele directe ale lui Tutankamon.

Cercetătorii au descoperit astfel numele mai multor mumii dintre cele anonime sau cu identităţi doar bănuite până la acea dată. Astfel, mumia KV35EL s-a dovedit a fi mama faraonului Akenaten şi bunica lui Tutankamon, iar mumia KV55 este cel mai probabil însuşi Akenaten, tatăl lui Tutankamon. Această relaţie de rudenie este susţinută de mai multe caracteristici antropologice unice, pe care cele două mumii le au în comun. În plus, grupa sanguină a celor doi indivizi este identică. În acelaşi mod, cercetătorii au identificat mumia KV35YL ca fiind cel mai probabil mama faraonului Tutankamon.

Nu au fost descoperite semne de ginecomastie sau sindrom Marfan. "Ca urmare, prezentarea artistică aparte a persoanelor din perioada Amarna este în mod cert doar un stil stabilit prin decret regal, care are - cel mai probabil - legătură cu reformele religioase stabilite de Akenaten. Este puţin probabil ca, în viaţa reală, Tutankamon sau Akenaten să fie avut un aspect fizic semnificativ bizar sau efeminat. Este important de reţinut că faraonii Egiptului Antic cereau ca ei şi familiile lor să fie reprezentate într-un mod idealizat," scriu autorii studiului.

O familie bolnava

Cercetătorii au descoperit însă un mare număr de malformaţii în rândul membrilor familiei lui Tutankamon. "Printre acestea se numără şi maladia Kohler II [o problemă a sistemului osos], cu care a fost diagnosticat Tutankamonn. Deşi sunt mai multe asemenea probleme, niciuna nu ar fi putut să îi provoace moartea faraonului, dacă ar fi fost singulară. În schimb, testele genetice care au căutat genele STEVOR, AMA1 sau MSP1, specifice pentru parazitul malariei, arată că 4 mumii, printre care şi Tutankamon, sufereau de malaria tropica.

Aceste rezultate sugerează că necroza avasculară a oaselor [o boală în care aportul sărac de sânge la nivel osos duce la slăbirea sau distrugerea unei porţiuni osoase], combinată cu infecţia malarială, reprezintă cel mai probabil cauzele morţii lui Tutankamon. Ca dovadă că faraonul avea probleme de mers şi suferea de malarie, în mormântul său au fost găsite mai multe bastoane şi o întreagă farmacie pentru viaţa de apoi," scriu autorii lucrării. Ei adaugă că o fractură subită suferită la picior, probabil în urma unei căzături, ar fi putut deveni o problemă mortală în condiţiile în care se producea şi o infecţie cu malarie.

În concluzie, acest studiu sugerează o nouă metodă de abordare a cercetărilor în domeniul genealogiei moleculare şi a paleogenomicii patogene din epoca faraonilor. Având la dispoziţie date suplimentare, ar putea fi înfiinţată şi dezvoltată o disciplină ştiinţifică numită egiptologie moleculară - o combinaţie de ştiinţe ale naturii, vieţii, şi culturii oamenilor din acea perioadă.

Tutankamon se dezvăluie

Prima parte a programului TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă manevra delicată prin care, în premieră absolută, este prelevată o mostră de ADN din mumia lui Tutankamon, iniţiindu-se astfel o serie de studii complexe pentru a stabili care sunt rudele tânărului faraon. Partea a doua foloseşte dovezi ce nu au mai fost examinate până acum, de asemenea prelevate de pe mumia lui Tutankamon, pentru a stabili cauzele morţii acestuia şi ce elemente de noutate vor aduce aceste informaţii despre domnia lui, ca lider militar, religios şi politic.

Calea către înţelegerea arborelui genealogic al faraonului Tutankamon începe cu completarea ramurilor corespunzătoare părinţilor acestuia. Folosind date istorice şi informaţii culese în excavaţiile anterioare, Dr. Hawass stabileşte că tatăl lui Tutankamon ar fi putut fi unul din trei mari faraoni: Amenhotep al III-lea, un faraon popular şi de mare succes, al doilea din cea de-a 18-a Dinastie; Akhenaton, un personaj radical şi controversat, care a adus Egiptul în epoca monoteismului; sau Smenkhare, un faraon mai puţin cunoscut, care a domnit chiar înainte de Tutankamon. Pentru a rezolva eficient acest mister, echipa va trebui să testeze mostre de ADN prelevate de la Tutankamon şi de la mumiile celor trei potenţiali parinţi.

Când Howard Carter (foto, jos) a descoperit bogăţiile din mormântul lui Tutankamon, în 1922, cine ar fi putut prezice că, aproape un secol mai târziu, acea încăpere străveche va deveni situl unde egiptologia va folosi tehnologii extrem de performante? TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă în detaliu aceste proceduri care vor ţine telespectatorii cu sufletul la gură, căci cercetătorii vor extrage pentru prima dată mostre de ADN din mumia lui Tutankamon.

Mostrele sunt pregătite pentru analiză, dar echipa adunată la laboratodul ADN al Discovery Channel de la Muzeul din Cairo se confruntă cu tot felul de obstacole în rezolvarea acestui mister criminalist. Pentru a testa ADN-ul străvechi, Asistent Profesor Dr. Carsten M. Pusch de la Institutul de Antropologie şi Genetică Umană al Universităţii din Tübingen, Germania, şi Profesorul Albert Zink de la Institutul EURAC pentru Mumii şi Omul Gheţurilor din Bolzano, Italia, colaborează cu Dr. Yehia Zakaria Gad de la Departamentul de Genetică Moleculară de la Centrul Naţional de Cercetări din Cairo, folosind în premieră mondială absolută analiza ADN bazată pe microsateliţi în studierea mumiilor familiilor regale egiptene.

Laboratorul înregistrează primul moment de triumf, dar acesta este abia începutul odiseei familiei lui Tutankamon. O dată ce ADN-ul tatălui lui Tutankamon a fost analizat şi secvenţializat cu succes, Dr. Hawass poate urma indicii care în final îi vor identifica pe mama şi bunicii faraonului. TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă tot procesul coordonat de Dr. Hawass, de la cercetările de înaltă precizie din laboratorul ADN până la lucrările de excavaţii.

Programul TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE va fi difuzat în Romania pe Discovery World, in luna mai a acestui an.

Sursa&foto: descopera.ro
Learn more »

Memoria apei

In spatele aparentei simplitati a apei, reflectata in cea mai faimoasa dintre formulele chimice, se afla o molecula uimitor de sofisticata, responsabila de, poate, cea mai istovitoare "batalie" din istoria stiintei. La peste 150 de ani de la inceperea "ostilitatilor", controversa cu privire la memoria apei a revenit in actualitate.

Are apa memorie? Poate un lichid diluat de 120 de ori sa pastreze proprietatile solutiei initiale? Daca incredibilul devine credibil, atunci inseamna ca apa isi poate cumva „aminti“ de insusirile compusilor dizolvati in ea chiar si atunci cand din acestia nu a mai ramas nici macar o molecula. Iar a demonstra ca apa are memorie inseamna a confirma principiile homeopatiei, deoarece remediile ultradiluate reprezinta unul dintre elementele decisive ale acestei terapii, bazandu-se tocmai pe capacitatea apei de a retine in matricea sa structurala amprenta energetica sau semnatura vibrationala a substantei fizice.

Descoperit in urma cu mai bine de 150 de ani de catre medicul si chimistul german Samuel Hahneman (1755-1843), principiul homeopatic de vindecare pleaca de la premisa ca o substanta care, luata in doze mari, imbolnaveste un om sanatos este in masura, in doze mici, sa vindece un bolnav; un fel de cui pe cui se scoate sau ce nu omoara te face sanatos – care pare a nu lasa pe nimeni indiferent, avand in vedere ca, de-a lungul timpului, nici o alta practica medicala nu a starnit atatea controverse, critici si pasiuni.

In ultima vreme, in intreaga lume, numeroase experimente stiintifice au confirmat credintele traditionale si intuitiile care atribuie apei rolul de mediator intre lumea energetica si cea materiala, adica functia de acumulator, traductor si transmitator de tipare energetice si informatie.

Insa potrivit cercetatorului Jared Smith, de la Lawrence Berkeley National Laboratory, California, apa nu poate stoca informatii, pentru ca acest lucru ar contrazice aproape tot ceea ce stiu savantii despre ultradinamica structura a lichidelor, in fapt structura apei evoluand mai rapid decat a oricarui alt lichid cunoscut. Un argument simplu si aparent convingator, dar complet fals, riposteaza Martin Chaplin, profesor de specialitate la London South Bank University. „Nu exista nici un dubiu ca la scara temporala legaturile de hidrogen se fac si se desfac cu rapiditate, dar asta nu inseamna ca nu pot avea efecte pe termen lung.“

De mai multa vreme, cercetatorii au constatat ca, in anumite conditii, o configuratie de atomi actioneaza precum un sablon, provocand aparitia unei randuiri similare la o alta substanta chimica. De altfel, acest fenomen, numit epitaxie, este antrenat de mult timp in realizarea complexelor microcipuri din materiale semiconductoare si, potrivit lui Rustum Roy de la Pennsylvania State University, ar putea explica si efectul memoriei apei.

Intr-o lucrare publicata la inceputul acestui an intr-o revista americana de specialitate, profesorul Roy si colegii sai au readus in discutie capacitatea apei de a genera efecte epitaxice atunci cand este inghetata. Experimentele de a „chema“ ploaia prin asa-numita „insamantare“ a norilor cu chimicale (colodiu iodat, de exemplu) au relevat abilitatea cristalelor de gheata de a lua forma moleculei din compusii chimicalei respective, sugerand ca un astfel de fenomen s-ar putea petrece si cu apa lichida. Lionel Milgrom, chimist la Imperial College din Londra, afirma ca isi poate imagina un asemenea proces. „Este dificil de vizualizat pentru ca apa este un fluid, dar moleculele de apa individuale sunt conectate in retea prin intermediul legaturilor intermoleculare de hidrogen. Este de presupus ca asta ar putea produce un efect dinamic de ciorchine al trilioanelor de molecule de apa, toate raspunzandu-si una alteia intr-un mod coerent.“

La randul lui, chimistul elvetian Louis Rey s-a folosit de un procedeu numit termoluminiscenta pentru a analiza lumina emisa de solutii foarte diluate de compusi in apa. Unele dintre mostrele de apa erau atat de diluate, incat nu mai contineau nici macar un singur atom din compusul original, dar, chiar si asa, „amprenta“ lor termoluminiscenta era omogena, compusii fiind intr-un fel sau altul „memorati“ de apa.

Recent, la Stanford University, Statele Unite, pentru a studia legaturile chimice din molecula de apa, o echipa de cercetatori a utilizat razele X produse de un soi de generator de particule pe nume synchrotron si a ajuns la concluzia ca apa lichida are o structura in total dezacord cu ceea ce s-a crezut vreme de peste un secol. In loc sa fie o „mare“ de mici „piramide“ cu baza triunghiulara (tetrahedrons), formate atunci cand fiecare molecula de apa se conecteaza cu alte patru, se pare ca este mai curand un „ocean“ alcatuit din „inele si lanturi“, majoritatea moleculelor cuplandu-se doar cu alte doua. Ideea cercetatorilor de la Stanford nu a reusit sa convinga nici pe departe intreaga lume stiintifica, dar acest fapt nu a impiedicat o companie din Los Angeles sa lanseze in urma cu cateva luni „prima apa imbuteliata incarcata vibrational din lume“. Desi H2Om nu este altceva decat ceea ce numim in mod normal apa chioara, pare-se ca „expunerea“ la cuvintele de pe eticheta este capabila sa-i induca celui ce-o bea, dupa caz, starea de „love“ sau de „perfect health“, primele doua „varietati“ de H2Om lansate pe piata transmitand fiecare „frecventa vibrationala“ absorbita de apa.


William Tiller, specialist in tehnologia materialelor la Stanford University, pledeaza si el intr-un articol de ultima ora pentru ideea ca apa isi poate schimba cu adevarat proprietatile si structura. Verificand mai bine de 100 de studii, el a ajuns la concluzia ca apa este „un fel de gradina zoologica“, in care „animalele“ sunt molecule de diferite marimi.

„Lumea a ignorat posibilitatea ca apa lichida sa aiba structuri multiple“, este de parere Rustum Roy de la Pennsylvania State University, dar „exista probe valide ca in ea se afla nanostructuri“; ca atare, intr-un tub ce masoara intre unu si doi nanometri, continand intre 60 si 80 de molecule de apa, interactiunile cu peretele recipientului ar putea schimba structura apei.

Si totusi, lasand la o parte apa cu infuzie de dragoste, putini oameni de stiinta pariaza pe homeopatie. Insa surprizele pe care le rezerva cea mai abundenta substanta de pe Pamant inca nu s-au terminat.

FACTS

Intentii bune

Printre cele mai bizare afirmatii facute in legatura cu apa se numara cele ale lui Masuro Emoto (autorul bestseller-ului Messages from Water, publicat in Japonia in 1999). Conform lui Emoto, apa poate fi afectata de intentiile bune sau rele ale oamenilor cu care „intra in contact“.

Dovezile constau in fotografii ale unor cristale de gheata despre care Masuro spune ca arata „minunat“ atunci cand provin din apa binecuvantata de calugarii zen si „oribil de distorsionate“ cand apa a fost „expusa“ influentei unor intentii necurate. Un studiu-pilot realizat de o echipa de cercetatori de la Institute of Noetic Sciences din California a incercat sa probeze validitatea afirmatiilor japonezului, iar rezultatele (publicate in luna octombrie a acestui an) au fost in masura sa-i incante pe cei convinsi de proprietatile mistice ale apei.

Analiza comparativa a calitatilor estetice ale cristalelor de gheata formate din apa „expusa“ timp de cinci minute rugaciunilor unui grup de 2.000 de japonezi si ale cristalelor formate din apa „chioara“ a dat la iveala faptul ca cele „binecuvantate“ sunt net superioare cristalelor din a doua categorie. Pentru unii, exemplul cel mai elocvent legat de capacitatea apei de a memora informatii energetice il constituie sursele de apa gasite pe tot cuprinsul Europei in arealul sanctuarelor mariane – situri recunoscute in mod traditional drept sacre, unde au fost anuntate aparitii ale Fecioarei Maria si se spune ca au avut loc numeroase vindecari miraculoase.

Despre apele de la Lourdes (Franta), Medjugorje (Croatia), Fatima (Portugalia), Montichiari si San Damiano (Italia) se crede ca au inregistrat in ele frecventele energiei spirituale asociate cu fiecare dintre aceste sanctuare. Recent, analize stiintifice realizate la Universitatea din Milano au demonstrat ca apele mariane poseda proprietati unice care pot fi transferate apei normale prin dilutii succesive, dupa ce mici cantitati din aceste ape adaugate in apa de la chiuveta au actionat modificand pH-ul, conductibilitatea si potentialul de oxidare ale acesteia din urma.

O substanta bizara

Apa constituie mediul universal al tuturor activitatilor biologice. Aproape doua treimi din corpul uman si circa o jumatate din fiecare organ al omului, ca volum, constau din apa.

Apa este extraordinar de sovaielnica atunci cand trebuie sa se incalzeasca sau sa se raceasca. Un „defect“ care face oceanele lumii foarte eficiente in redresarea schimbarilor climatice neasteptate, prin franarea modificarilor de temperatura.

Expansiunea apei pe masura ce ingheata permite bucatilor de gheata sa pluteasca, impiedicand oceanele sa inghete bocna de la fund in sus si sa omoare intreaga viata marina.

Legaturile de hidrogen dintre moleculele de apa sunt extraordinar de flexibile, permitand moleculelor sa calatoreasca la viteze mari in interiorul si in afara celulelor prin canalele numite aquaporine.

Transformarea apei in vapori necesita foarte multa caldura, fapt ce serveste la protejarea organismelor vii de deshidratare atunci cand vremea este foarte calda si sta la baza procesului numit transpiratie.

Schimbarile electrostatice de la nivelul moleculelor de apa le permit acestora din urma sa joace un rol-cheie in crearea de proteine din aminoacizi (acizi ce reprezinta fundamentul tuturor organismelor vii).

Apa este aproape perfect transparenta la lumina vizibila, dar absoarbe puternic radiatii infrarosii, facand Pamantul un loc plin de lumina si mai cald cu 30 de grade Celsius decat spatiul interplanetar inconjurator.

Apa din noi

Oricare ar fi adevarul cu privire la memoria apei, studii de ultima ora confirma noi functii fundamentale ale acestui lichid in cadrul procesului vietii. Multe dintre ele se bazeaza pe proprietatile asa-numitelor legaturi de hidrogen care cupleaza intre ele moleculele de apa invecinate.

Dupa cate se pare, apa din interiorul celulelor vii este extrem de structurata, aranjata in forme intermoleculare variate, si tocmai retelele extinse de legaturi de hidrogen care le structureaza dau apei proprietati si comportament foarte diferite fata de apa „in vrac“. Desi mai puternice decat majoritatea legaturilor intermoleculare, legaturile de hidrogen sunt totusi indeajuns de slabe ca sa permita moleculelor de apa o extraordinara flexibilitate. Aceasta proprietate este vitala pentru celulele vii, in interiorul carora moleculele ghideaza crearea de proteine, garantand functionarea corespunzatoare.

Pana in acel moment unul dintre cei mai respectati oameni de stiinta francezi, Benveniste (decedat in 2004) a devenit, ca urmare a teoriilor sale, „oaia neagra“ a lumii stiintifice franceze. Marginalizat, el si-a pierdut subventiile guvernamentale si laboratorul, dar, impreuna cu o echipa restransa de cercetatori, a continuat sa investigheze efectele biologice ale agitatelor si puternic diluatelor solutii. Urmatoarele rezultate ale lui Benveniste au fost considerate de majoritatea biologilor si mai putin credibile decat cele anterioare. In 1999, el a explicat, in fata unei audiente formate din specialisti (printre care si doi laureati ai Premiului Nobel), ca efectele moleculelor active din punct de vedere biologic – precum adrenalina, nicotina si cafeina –, dar si semnaturile imunologice ale virusurilor si bacteriilor pot fi inregistrate si trimise „la treaba“ oriunde pe glob, prin intermediul internetului. Conform explicatiilor lui Benveniste, toate reactiile biologice au loc in apa, iar moleculele de apa inconjoara complet orice alta molecula plasata intre ele; ca atare, o singura molecula de proteina, de exemplu, va avea un fan club de cel putin 10.000 de molecule de apa, „admiratori“ extrem de intreprinzatori, care transmit si amplifica semnalul biologic venit de la moleculele originale.

Este ca un CD, care, in sine, nu poate produce vreun sunet, dar detine mijloacele pentru a o face, acestea fiind gravate pe suprafata sa; pentru ca sunetul sa fie auzit, el trebuie sa treaca printr-un amplificator electronic si, la fel cum Pavarotti sau Elton John se afla pe CD doar ca „memorie“, asa si apa poate memora si amplifica semnalele moleculelor diluate/dizolvate in ea. Moleculele nu trebuie sa fie prezente in apa, ajunge „amprenta“ lasata de ele asupra solutiei in care au fost dizolvate, caci agitarea acesteia activeaza „memoria“. Daca ar fi reusit sa dovedeasca faptul ca ceea ce spune este adevarat, fara indoiala ca Benveniste ar fi castigat un Nobel. Dar acest lucru nu s-a intamplat.

Fantomele din apa

Teoria memoriei apei i-a ruinat biologului Jacques Benveniste cariera academica. In 1988, el a sustinut ca agitarea puternica a solutiei apoase care contine un anticorp poate evoca un raspuns biologic, chiar daca anticorpul respectiv a fost diluat pana la disparitie.


Learn more »

În 2012 apare pe piaţă anticoncepţionalul pentru bărbaţi

Băştinaşii de pe insula indoneziană Papua au observat de-a lungul timpului efectul curios al unui arbust numit "gandarusa". Aceştia au descoperit că dacă mesteci des frunzele acestei plante, acestea au un efect anticoncepţional.

Oamenii de ştiinţă indonezieni au analizat în laborator această plantă şi au realizat că pot extrage ingredientul activ al arbustului pentru a produce o pilulă contraceptivă. Dacă aceştia vor reuşi acest lucru, se va da naştere primei pilule anticonceptionale pentru bărbaţi.

Cercetătorii au început o analiză a arborelui gandarusa în 1988. Testele efectuate pe oameni şi pe animale au început în 1990, iar amestecul efectiv de substanţe a fost brevetat în 2007.

Potrivit unui raport guvernamental, pilula concepută din această plantă previne sarcina prin încetinirea activităţii anumitor enzime din spermă ce ajută la fecundarea ovulului unei femei.

Cercetătorii au efectuat studiile pe două serii de bărbaţi: una de 36 de voluntari şi alta de 120 de voluntari. Anul acesta, studiul va fi continuat pe 350 de bărbăţi, pentru a se verifica dacă sperma voluntarilor rămâne sănătoasă, dar în imposibilitatea de a penetra ovulul femeii.

Studiul a demonstrat că bărbaţii care au încercat pastila cu gandarusa îşi recapată capacitatea de a fecunda după aproximativ 72 de zile. Sugiri Syarief, şeful Directoratului Indonezian de Planificare Familială, a declarat că nu există niciun efect secundar după administrarea acestei pilule, dar a notat că studiile demonstrează că o parte dintre bărbaţi au prezentat o intensificare a capacităţilor sexuale.

Pentru proiect a fost folosită suma de doar 226.000 de dolari. Când va ieşi pe piaţă anticoncepţionalul masculin? "Cu puţin noroc, acesta ar putea fi lansat la sfârşitul acestui an. Cel mai probabil, vânzarea în magazine va porni la începutul anului viitor", declară Sugiri Syarief.

Cererea globală pentru mijloace de contracepţie pentru bărbaţi a fost descoperită ca fiind mare într-un studiu efectuat în 2005. Aproximativ 60% dintre bărbaţii din Spania, Germania, Mexic şi Brazilia s-au declarat dispuşi să utilizeze un nou contraceptiv masculin.

Un alt studiu recent, efectuat de guvernul american, a relevat că mai mult de 80% dintre femeile care au avut relaţii sexuale cu un bărbat au folosit, la un moment dat, pastile anticoncepţionale. Deoarece pe piaţă există deja mijloace diverse de contracepţie - prezervative sau vasectomia, aceste pilule contraceptive pentru bărbaţi ar trebui să fie vândute la un preţ destul de mic.

Tocmai pentru că nu ar fi un domeniu profitabil, firma germană de farmaceutice Schering a renunţat în urmă cu cinci ani la cercetarea pilulelor contraceptive pentru bărbaţi, iar multe alte companii de medicamente au făcut apoi acelaşi lucru.

Indonezia nu este singura ţară asiatică ce investeşte în domeniul contraceptivelor pentru bărbaţi. Oamenii de ştiinţă indieni au dezvoltat un polimer care, atunci când este injectat în vas deferens, neutralizează toată sperma înainte de ejaculare. Când acest polimer este scos din vas deferens de către medic, bărbatul poate deveni din nou tată. Şi cercetătorii chinezi au studiat acest domeniu, producând o pastilă ce modifică nivelul de hormoni din corp, fiind eficientă în 95% din cazuri.

Până acum, proiectul cercetătorilor indonezieni pare a fi cel mai promiţător. Dacă pilula din gandarusa se va demonstra a fi sigură şi eficientă, aceasta urmează să fie promovată şi în alte ţări, promit politicienii indonezieni.
Learn more »
Free Page Rank Tool