Terra - Planeta Pamant

   Pamantul este a treia planeta de la Soare si a cincea ca marime:
- orbita: 149,600,000 km (1.00 AU) de la Soare
- diametrul: 12,756.3 km
- masa: 5.972e24 kg
    Pamantul (in engleza Earth) este singura planeta a carui nume nu deriva din mitologia greaca/romana. Cuvantul "Pamant" provine din latinescul "pavimentum". "Earth" este o mostenire din engleza veche si alte limbi germanice. Exista sute de denumiri diferite in celelalte limbi. În mitologia romana, zeita Pamantului era Tellus - solul fertil (greaca: Gaia, -terra mater ).
   Abia pe timpul lui Copernic (secolul al saisprezecelea) s-a inteles ca Pamantul este o planeta ca toate celelalte.
    Evident ca Pamantul poate fi studiat fara ajutorul unei nave spatiale. Cu toate acestea, pana in secolul douazeci nu au existat harti complete ale intregii planete. Fotografiile planetei luate din spatiu au o importanta considerabila; de exemplu, ajuta enorm la prezicerea vremii si mai ales la urmarirea si prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.
    Pamantul este impartit in cateva straturi care au proprietati chimice si seismice distincte(adancimea in km):
- 0- 40 Scoarta
- 40- 400 Mantaua superioara
- 400- 650 Regiunea de tranzitie
- 650-2700 Mantaua inferioara
- 2700-2890 Stratul D''
- 2890-5150 Miezul exterior
- 5150-6378 Miezul interior
    Scoarta variaza considerabil in grosime, fiind mai subtire sub oceane si mai groasa sub continente. Miezul intern si Scoarta sunt solide. Miezul extern si mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin discontinuitati care sunt evidente in datele seismice; cea mai cunoscuta este discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarta si mantaua superioara.
Cea mai mare parte din masa Pamantului se afla in mantale, aproape tot restul in miez; partea pe care traim noi este o mica fractiune din intreg (cu valori de ordinul 1024 kilograme):
- atmosfera = 0.0000051
- oceanele = 0.0014
- scoarta = 0.026
- mantaua = 4.043
- miezul extern = 1.835
- miezul intern = 0.09675
    Miezul este compus probabil in majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind posibila si prezenta altor elemente mai usoare. Temperaturile in centrul miezului pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte decat suprafata Soarelui. Mantaua inferioara e compusa mai mult din siliciu, magneziu si oxigen, cu ceva fier, calciu si aluminiu. Mantaua superioara e alcatuita din olivina si piroxen (silicati de magneziu si de fier), calciu si aluminiu. Cunoastem toate acestea doar din tehnicile seismice, mostre din mantaua superioara ajungand la suprafata sub forma de lava din vulcani, insa majoritatea Pamantului este inaccesibila. Scoarta este compusa in principal din cuart (dioxid de siliciu) si alti silicati, de exemplu feldspat. Luat ca un intreg, Pamantul are urmatoarea compozitie (in functie de masa):
- 34.6% fier
- 29.5% oxigen
- 15.2% siliciu
- 12.7% magneziu
- 2.4% nichel
- 1.9% sulf
- 0.05% titan
    Pamantul este cel mai dens corp major din sistemul solar.
Celelalte planete terestre au probabil structuri si compozitii similare, cu unele diferente: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are un miez foarte mare (relativ la diametrul sau); mantaua lui Marte si a Lunii sunt mult mai groase; Luna si Mercur se pare ca nu au o scoart a distincta din punct de vedere chimic; Pamantul s-ar putea sa fie singurul cu miez extern si intern distinct. Oricum, cunostintele noastre despre interiorul planetelor sunt aproape doar teoretice, chiar si cu privire la Pamant.
Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarta Pamantului este impartita in cateva placi separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeste tectonica. Se caracterizeaza prin doua procese principale: extindere si incalecare. Extinderea are loc atunci cand doua placi se indeparteaza una de cealalta si se creeaza portiuni noi de scoarta din magma de dedesubt iesita la suprafata. Încalecarea placilor tectonice are loc cand doua placi se ciocnesc si marginea uneia se scufunda sub cealalta, topindu-se apoi in interiorul mantalei. Mai au loc si miscari transversale la marginile unor placi (de exemplu falia San Andreas in California) si coliziuni intre platourile continentale (de exemplu India/Eurasia). În prezent sunt opt placi principale:
- Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest si Groenlanda
- Platoul sud-american - America de Sud si Atlanticul de sud-vest
- Platoul antarctic - Antarctica si "Oceanul sudic"
- Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa si Asia cu exceptia Indiei
- Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est si partea de vest a Oceanului Indian
- Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda si mare parte din Oceanul Indian
- Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
- Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (si coasta de sud a Californiei!)
    Exista si alte placi, mai mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez. Cutremurele de Pamant sunt mai frecvente la marginile platoului. Prin inregistrarea locatiilor lor se evidentiaza mai usor limitele platourilor (dreapta).
    Suprafata Pamantului este foarte noua. În perioada relativ scurta (dupa standardele astronomice) de 500,000,000 de ani eroziunea si procesele tectonice au distrus si recreat cea mai mare parte din suprafata Pamantului si prin urmare au distrus aproape toate urmele lasate de fenomenele geologice mai recente. Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recenta a Pamantului. Varsta Pamantului este de 4.5 - 4.6 miliarde de ani, dar cele mai vechi roci cunoscute au vechime de 4 miliarde de ani, si rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele mai vechi fosile de organisme vii au mai putin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a gasit nici o urma a perioadei cand a aparut viata.
    71 Procente din suprafata Pamantului este acoperita de apa. Pamantul este singura planeta pe care apa poate exista in stare lichida (desi s-ar putea sa existe etan si metan lichid pe suprafata lui Titan si apa in stare lichida in "subsolul" satelitului Europa). Apa lichida este, evident, indispensabila vietii, cel putin asa cum o cunoastem noi. Capacitatea de incalzire a oceanelor are si ea un rol foarte important in mentinerea unei temperaturi relativ stabile a Pamantului. Apa lichida este responsabila si pentru procesele de eroziune si alte transformari meteorologice ale continentelor, un proces unic in sistemul solar, in prezent (e posibil sa fi avut loc si pe Marte, in trecut).
    Atmosfera Pamantului este compusa din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon si apa. Probabil pe timpul formarii Pamantului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata incorporata in roci carbonate iar o mai mica parte s-a dizolvat in oceane si a fost consumata de plante. Placile tectonice si procesele biologice intretin un flux continuu de dioxid de carbon intre atmosfera si aceste "rezervoare". Cantitatea redusa de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importanta in mentinerea temperaturii suprafetei Pamantului, prin efectul de sera. Efectul de sera ridica temperatura medie a suprafetei cu aproape 35 de grade C (de la un inghetat -21 C la un confortabil +14 C); fara aceasta oceanele ar ingheta si viata asa cum o stim ar deveni imposibila.
Prezenta oxigenului liber este remarcabila din punct de vedere chimic. Oxigenul este un gaz foarte reactiv si in circumstante "normale" s-ar combina rapid cu alte elemente. Însa oxigenul din atmosfera Pamantului este produs si mentinut de procesele biologice. Fara viata nu ar exista nici oxigen.
Interactiunea dintre Pamant si Luna incetineste rotatia Pamantului cu aproximativ 2 milisecunde pe secol. Cercetari recente au demonstrat ca acum 900 de milioane de ani erau 481 de zile si 18 ore intr-un an.
    Pamantul are un camp magnetic modest, produs de curenti electrici din nucleul extern. La interactiunea cu vantul solar, campul magnetic al Pamantului si atmosfera superioara produc aurorele (vezi si Mediul interplanetar). Neregularitatile acestor factori provoaca miscarea polilor magnetici si chiar inversarea relativ la suprafata; polul nord geomagnetic se afla in prezent in nordul Canadei.("Polul nord geomagnetic" este plasat pe suprafata Pamantului exact deasupra polului sud al campului magnetic; vezi aceasta diagrama.)
    Campul magnetic al Pamantului si interactiunea sa cu vantul solar produc si centura de radiatii Van Allen, o pereche de inele in forma de tor, din gaze ionizate sau plasma, captate intr-o orbita in jurul Pamantului. Centura exterioara se intinde de la 19,000 km in altitudine pana la 41,000 km; centura interioara se afla intre 13,000 km si 7,600 km in altitudine.
    Satelitul Pamantului
Pamantul are doar un satelit natural, Luna. Dar
- mii de sateliti artificiali mici au fost de asemenea plasati pe orbita in jurul Pamantului.
- Asteroidul 3753 (1986 TO) are o relatie orbitala complicata cu Pamantul; nu este chiar un satelit; este folosit termenul de "companion". Situatia este oarecum similara cu a satelitilor lui Saturn Janus si Epimetheus.
- Lilith nu exista dar este o poveste interesanta.

    SURSA 02

    Pamantul (numit si Terra sau Planeta Albastra) este a treia planeta ca distanta fata de Soare in sistemul nostru solar, si a cincea ca marime. Cand desemneaza planeta, cuvantul se scrie cu majuscula. Pamantul face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate in interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planeta telurica din sistemul solar, si singura din Univers cunoscuta ca adapostind viata (controversele legate de existenta vietii extraterestre continua sa existe).
[ "Telurice" se numesc toate planetele care, la fel ca si Pamantul, sunt stancoase si contin silicati si fier. În sistemul solar sunt telurice: Mercur, Venus, Pamantul, Marte, precum si planeta pitica Ceres. Recent s-au descoperit insa si planete telurice extrasolare. ]
    Pamantul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul satelit natural Luna, numita si Selena, a inceput sa-l orbiteze putin timp dupa aceea, cu 4,533 miliarde (4,533×109) de ani in urma1. Suprafata Pamantului este acoperita in proportie de 70,8% de apa, restul de 29,2% fiind solid si "uscat". Zona acoperita de apa este impartita in oceane, iar uscatul se subimparte in continente.
    De la formarea sa Pamantul a trecut prin numeroase procese geologice si biologice majore, astfel incat toate urmele conditiilor sale initiale au fost sterse. Suprafata exterioara a Pamantului este impartita in mai multe placi tectonice, care de-a lungul timpului se deplaseaza unele fata de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte si lichid), fiind format din mantaua topita si miezul metalic, generator al campului magnetic. Conditiile atmosferice si de la suprafata, care au permis aparitia vietii pe Pamant, au fost la randul lor influentate in mod decisiv de catre diversele forme de viata. Acestea se afla intr-o balanta ecologica fragila, in permanenta schimbare.
    Între Pamant si restul Universului exista o permanenta interactiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afara de asta, ea a infuentat continuu viteza miscarii de rotatie a Pamantului. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Pamant; forta de atractie se numeste gravitatie, iar acceleratia cu care aceste corpuri cad in campul gravitational se numeste acceleratie gravitationala (notata cu "g" = 9,81 m/s2). Se crede ca motivul aparitiei oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pamantului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat si ele mediul inconjurator intr-o maniera decisiva. Schimbarile de orbita ale planetei pot fi considerate raspunzatoare pentru glaciatiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafata terestra cu un strat de gheata. Pamantul nu are alti sateliti naturali in afara de Luna; corpul ceresc Cruithne a fost calificat in mod gresit drept satelit al Pamantului, fiind in realitate un asteroid. Cruithne a fost descoperit in 1986; el urmeaza o orbita eliptica in jurul Soarelui, asemanatoare cu orbita Pamantului, si care nu se apropie prea mult de ea. De pe Pamant orbita lui se vede in forma de potcoava.
    Semantica
    Cuvintele ce se refera la Pamant pot fi formate in mai multe moduri. Primul este folosirea radacinii terra-, ca de exemplu cuvantul "terestru". Mai exista si radacina telur-, cum se poate vedea in cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeita romana Terra Mater, ce se pare ca si-a primit numele, la randul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii stiitifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeitei Gaia, echivalenta Terrei Mater in mitologia greaca.
Denumirea de Pamant este singura care nu provine din vechea mitologie greaca sau romana, spre deosebire de majoritatea corpurilor ceresti cunoscute la acea data (de exemplu Marte, Venus, Neptun, s.a.m.d.). Cuvantul "Pamant" provine din latinescul "pavimentum", care inseamna "pavaj", "drum pietruit".
    Simbol
    Simbolul astrologic si astronomic al Pamantului este o cruce incadrata de un cerc ce reprezinta un meridian si Ecuatorul (⊕). O alta varianta aseaza crucea deasupra cercului (♁).
    Istoria
    Pe baza descoperirilor geologice oamenii de stiinta au reusit sa reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Ei au aflat astfel ca Pamantul s-a format din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alaturi de Soare si de celelalte planete ale sistemului solar, acum aproximativ 4,55 miliarde de ani, Luna formandu-se ceva mai tarziu. Initial sub forma lichida, stratul exterior al planetei avea sa se raceasca, dand nastere scoartei terestre. Emanatiile de gaze si eruptiile vulcanice au format atmosfera primara. Condensarea vaporilor de apa, alaturi de gheata din comete, aveau sa formeze apoi si oceanele2. Aceasta puternica activitate chimica a fost sursa aparitiei, acum circa 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se inmulti spontan. Dupa alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al fiintelor disparea3. Dezvoltarea procesului de fotosinteza a permis ca energia Soarelui sa fie utilizata direct si eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat in atmosfera si a dat nastere stratului protector de ozon (O3). Înglobarea celulelor mai mici in unele mai mari a avut ca rezultat nasterea celulelor complexe, numite eucariote4. Celulele din cadrul coloniilor s-au profilat pe anumite tipuri de tesuturi, din acestea rezultand din nou viata, in forma unor adevarate organisme multicelulare; apoi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiatiile ultraviolete ucigase, viata avea sa se imprastie pe toata suprafata Terrei.
    De-a lungul sutelor de milioane de ani continentele s-au tot reunit si despartit, pe masura ce se modela si suprafata Pamantului. În cursul acestor modelari, continentele s-au unit si au format de cateva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut, Rodinia, s-a destramat insa din nou - acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai tarziu din nou pentru a forma Pannotia - acum 600-540 milioane de ani, si mai apoi Pangeea, care s-a destramat acum 180 milioane de ani5.
    În anii 1960 s-a lansat o ipoteza conform careia, in urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, in timpul Neoproterozoicului, o mare parte din planeta a fost acoperita cu un strat de gheata. Aceasta ipoteza a fost denumita "Bulgarele de Zapada" (Snowball Earth) si este de un real interes, intrucat conduce la explozia de organisme din perioada Cambrianului, cand au inceput sa prospere formele de viata multicelulare 6. De la aceasta explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc 5 extinctii ale vietii in masa 7, ultima dintre ele petrecandu-se acum 65 de milioane de ani, cand o probabila coliziune a unui asteroid cu Terra a declansat disparitia dinozaurilor si a altor reptile de talie mare, dar a crutat viata animalelor de talie mica precum mamiferele. De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani clasa mamiferelor s-a diversificat. Acum cateva milioane de ani o mica primata africana si-a dezvoltat capacitatea de a sta in pozitie verticala. Acest lucru i-a dat posibilitatea sa foloseasca unelte si a incurajat comunicarea, fapt ce a stimulat si dezvoltarea si marirea in volum a creierului. Evolutia agriculturii si apoi a civilizatiei a permis oamenilor sa transforme fata Pamantul intr-o perioada scurta de timp, asa cum nici o alta fiinta nu o mai facuse, modificand atat existenta si cantitatea altor forme de viata, cat si clima planetei.
    Caracteristici fizice
    Animatie ce prezinta miscarea de rotatie a Pamantului
    Vazut din spatiul extraterestru, o mare parte din Pamant prezinta culorile albastru inchis si alb - datorita oceanelor si a norilor din atmosfera. Albedo-ul sau este de 36,7%, fiind depasit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea si cea mai mare si densa dintre aceste planete.
Harta Fizica a Pamantului
Pamantul vazut de pe Luna
Magnetosfera si Centurile Van Allen
    Zona cuprinsa de campul magnetic al Pamantului se numeste magnetosfera. Ea absoarbe particulele incarcate cu energie provenite din Soare si le fixeaza in 2 centuri numite dupa descoperitorul lor, James van Allen). Centurile Allen inconjoara Pamantul deasupra ecuatorului. Magnetosfera se intinde ca o coada lunga in partea dreapta a Pamantului. Din cand in cand, ea se intoarce inapoi spre Pamant si se rasuceste in jurul planetei, provocand dereglari ale campului magnetic.
    Campul magnetic terestru e format dintr-o forta magnetica care se afla in nucleul lichid exterior. Liniile campului magnetic ies din Pamant la polul sud magnetic, localizat langa stramtoarea McMurdo din Antarctica, si reintra la polul nord magnetic de langa insula Prince of Wales din Arctica canadiana.
Polii magnetici sunt situati in apropierea celor geografici (fara sa se suprapuna cu acestia), iar pozitia lor se modifica in timp. În prezent, polul nord magnetic se deplaseaza spre vest cu o viteza de 0,2 ° pe an. La fiecare aproximativ jumatate de milion de ani campul magnetic al Pamantului se inverseaza. Procesul de inversare propriu-zis poate dura 1.000-1.500 ani, timp in care campul magnetic slabeste, iar polii se deplaseaza spre pozitiile inversate, revenind si la intensitatea lor magnetica anterioara.

sursa: ipedia.ro