Proza - Evolutia acesteia in Literatura Romana

  Proza se defineste in general prin opozitie cu poezia si poate fi recunoscuta prin absenta structurilor prozodice si a limbajului poetic, ceea ce are drept consecinta exprimarea ideilor in forma obisnuita a vorbirii curente. Ea este o modalitate de expresie caracteristica mai ales pentru basm, legenda, povestire, nuvela si roman.

Doar in secolul al XIX-lea, sub influenta culturii europene mai ales franciza in prima jumatate, se poate vorbi de proza literara in adevarata acceptie a termenului. Acum apar si principalele specii, mai intai cele de dimensiuni mici, pentru ca in a doua jumatate a secolului sa apara romanul.
   Secolul al XX-lea este, fara indoiala, al romanului. Tonul il va da Liviu Rebreanu cu, "Ion", urmat de Mircea Eliade, romanul "Maitrey".
   Ioan Slavici, prozator ardelean, procursol al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator al tipologiei. Dupa cum el insusi marturiseste, ca adept inflacarat al lui Confucius, aplica in opera sa principalele virtuti morale exprimate de acesta: sinceritate, demnitatea, buna-credinta, cinstea, iubirea de adevar, afirmand ca filofoful chinez este "cel mai cu minte dintre toti oamenii care le-au dat altora sfaturi".
   Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si, mai ales, pentru pastrarea masurii in toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sanctionata de autor.
   Nuvela "Moara cu noroc" de Ioan Slavici a aparut in volumul de debut "Nuvele din popor", din 1881 si s-a bucurat de o larga apreciere critica. Mihai Eminescu aprecia faptul ca personajele acestor nuvele "nu numai ca seamana in exterior cu taranul roman, in port si vorba, ci un fundal sufletesc al poporului, gandesc si simt ca el". Ioan Slavici construieste in opera literara bazata pe cunoasterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, conceptia lui literara fiind un argument pentru cumpatare si pastrarea masurii in toate.
   Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura viguroasa, unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolute necesare pentru firul epic.
   Actiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire, in cadrul careia se manifesta un conflict interior si unul exterior.
   Perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si de naratiunea la persoana a III-a, evidentiind fapte verosimile, la care participa personaje putine, dar construite solid, cu puternice trasaturi de caracter motivate de firea si de structura morala a fiecaruia dintre ele. Modalitatea narativa se remarca, deci, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese dinstantarea acestuia de evenimente.
   Bun cunoscator al psihologiei umane, a randuielilor rurale, a datinelor, obiceiurilor si superstitiilor populare, Ioan Slavici este neindurator cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei si pedepseste personajele proportional cu greselile savarsite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a purifica ciuma "Moara cu noroc". Introspectia si observatia psiholigica pe care Slavici le foloseste in sondarea personajelor precum si pedepsirea exemplara a acestora, defineste opera ca nuvela psihologica.
   Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profound caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.
   El este un adevarat maestru in construirea dialogurilor si a monologurilor interioare, prin care sondeaza sufletul omenesc, analizeaza reactiile, trairi interioare, gandurile personajelor.
In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate si oralitate, Ioan Slavici fiind initiatorul prozei realiste in literature romana si a nuvelei de analiza psihologica, solida prin dragostea lui profunda pentru oameni.
   A incepe si a sfarsi un roman exprima o anumita conceptie asupra lumii. Modalitatea de a deschide si a inchide un text difera de la o epoca la alta si particularizeaza capacitatea unui autor de a structura un universal.
   Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920 dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi autorul mentioneaza in finalul operei.

   SURSA 02
 
   Proza (din lat. prosa) este un mod de exprimare în scris (de obicei, în beletristică) care nu este supus regulilor de versificaţie.
   Tipuri de proza:
- proza narativa
- proza romantica
- proza realista
- proza fantastica
   Specii narative
* Proză scurtă
- Basm, (Basm poplar, Basm cult)
- Povestire
- Schiţă
- Moment
- Nuvelă, (Nuvelă istorică, Nuvelă fantastică, Nuvelă psihologică);
* Roman (Roman tradiţional, Roman modern, Roman obiectiv, Roman subiectiv, Romanul de până la al doilea război mondial, Romanul de după al doilea război mondial)
Alte specii specifice prozei: interviul, reportajul, comentariul literar (specifice toate trei stilului jurnalistic) , eseul, scrisoarea, telegrama, e-mailul etc.

   SURSA 03

 

   Proza fantastica si filozofica
   Eminescu nu este doar creatorul epicii filozofico-fantastice în literatura română, arătând disponibilităţile limbii noastre de a exprima cugetări înalte în forme sensibile, ci şi "un deschizător de drumuri în proza lirică", un premergător pe tărâmul prozei de investigaţie şi al literaturii de anticipaţie. În plus, la nivelul întregii opere a poetului, proza se constituie ca o demonstraţie "complementară" de idei şi imagini care împing mai departe sensurile poeziei. Numai cu greu s-ar putea înţelege "structura eroului titanic şi demonic" din poezie dacă n-ar interveni "paginile cu motivări ample şi adânc coerente" din proză.
   Proza fantastică şi filozofică eminesciană include nuvele cum ar fi: Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Archaeus şi Umbra mea. Aceste nuvele reprezintă partea cea mai profundă şi mai valoroasă a creaţiei eminesciene epice.
   Cea mai importantă dintre caracteristicile lor o constituie împletirea epicului cu filozofia, uneori o idee filozofică fiind pretextul pentru evoluţia faptelor narate (Sărmanul Dionis). Întâmplările povestite au o anume doză de ireal, de incredibil şi de miraculos, ele încadrându-se în romantism, fiind străbătute de teme şi motive romantice: visul, geniul, ieşirea din timp, spaţiul selenar, reîncarnarea, metamorfozele, revolta luciferică, umbra, etc.
   Proza fantastică eminesciană are valoare de anticipaţie: ea deschide seria scrierilor fantastice din veacul al XX-lea, până la Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu.
   În manuscrisul Archaeus, presupus dialog introductiv al unei posibile nuvele, amintirea numelui lui Kant ar putea explica izvorul unei meditaţii. Meditaţia în ultimă analiză însă este leibniziană, întrucât se deduce existenţa din posibilitatea pe care omul o cugetă, deci este condiţionată de cugetarea ei. Şi tot leibniziană este meditaţia în continuare, prin aprecierea subiectivă a timpului şi a spaţiului, nesfarşit divizibile în mişcarea materiei.
   În filozofia lui Leibniz unitatea părţilor nesfarşit divizibile în timp şi spaţiu constă în procesul conştiinţei, în care trecutul e cuprins în prezent, la rândul lui un viitor în germene. Este ceea ce înţelegea Eminescu prin indestructibilitatea fiinţei noastre inteligibile, arheul, un factor stabil în mişcarea veşnică a formelor materiei. Ca şi pentru Leibniz, absolut realul care rămâne tot el în toate schimbările din lume, este de ordin ideal, dar, cum presupune G.Călinescu, argumentarea este shopenhaueriană: "Chinul îndelungat, veşnica goană după ceva necunoscut nu seamănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?"
   Nu întâmplător după această întrebare este amintit din nou numele lui Kant, al filozofului ce spusese că omul nu va renunţa niciodată la cunoaşterea necunoscutului, precum nu va înceta să respire numai de teama de a nu respira un aer impur. Căci meditaţiile din Archaeus sunt kantiene în măsura în care ele duc la concluzia că pentru o minte mare, care-şi pune problema adevărului altfel decât un gânsac, după expresia lui Eminescu, totu-i problema, teză care de la început fusese pusă pentru a fi demonstrată.
   Eminescu, poet romantic în primul rând, în divertismentele sale filozofice a speculat asupra timpului şi a spaţiului mai întâi în spirit romantic, însă nu fără a cunoaşte primul izvor, care a fost filozofia leibniziană.
   Fragmentul Archaeus se presupune a fi fost în intenţia poetului o introducere la nuvela Avatarii faraonului Tla, de vreme ce se aminteşte în el de o poveste a regelui Tla.
   După părerea lui G.Călinescu, teoria arhaeului, pe care i-o face eroului nuvelei un bătrân original, este apriorismul kantian formulat în modul schopenhauerian, cu lumea ca reprezentare, ceea ce reiese şi din teoria visului pe care o face mai departe.
   Pe principiul raţiunii suficiente, enunţat de Leibniz, se construieşte întreaga teorie a arheului, ca imbold original al tuturor fenomenelor de viaţă, inclusiv omul veşnic ca prototip al fiecărui individ uman. 

sursa:ipedia.ro