Armatele în fundul gol: cum au suferit soldaţii englezi un atac acut de diaree pe câmpul de bătălie

Febra tifoidă şi dizenteria asociată au schimbat cursul istoriei într-un mod mai direct decât orice altă afecţiune. Şi asta deoarece epidemiile de febră tifoidă loveau cel mai adesea soldaţii aflaţi în campanii militare, înclinând sensibil balanţa victoriei către partea cu o stare de sănătate mai bună.
Deşi imaginea a zeci de mii de soldaţi afectaţi de diaree, lipsiţi de toalete, de hîrtie igienică şi de intimitate aminteşte de un scheci de prost gust al celor de la Monty Python, ea a fost cândva o realitate obişnuită. Soldaţii beau apă din râurile şi pâraiele pe care comunităţile aflate la câţiva kilometri în amonte le foloseau pentru a-şi deversa deşeurile. Istoria militară este plină de referiri la „boala de campanie”, la „armate în fundul gol” ce duc „lupte fără nădragi”.
Soldaţii englezi, implicaţi în Bătălia de la Crecy din august 1346, au fost loviţi atît de puternic de dizenterie încât francezii au învăţat să aştepte şi să-i ucidă prinzându-i lăsaţi pe vine, cu pantalonii în jurul gleznelor, incapabili să se apere. Într-o zi, pe data de 26 august, cea mai mare parte a armatei britanice aflate sub comanda lui Eduard al III-lea – circa patru mii de infanterişti şi zece mii de arcaşi – au suferit un atac acut de diaree pe câmpul de luptă. Având în vedere că îşi făcuseră tabăra pe malul Senei, oamenii au profitat la maximum de râul pitoresc, contaminându-i puternic cursul din aval. Fiul regelui, Eduard Prinţul Negru, care conducea cavaleria şi a fost unul dintre cei mai de seamă comandanţi din timpul Războiului de 100 de ani cu Franţa, a cedat în faţa unui caz acut de dizenterie, un eveniment care prin el însuşi ar fi putut afecta cursul istoriei.