Sistemul imunitar al corpului uman

   Existenta tuturor organismelor vii este conditionatã de activitatea unor mecanisme de rezistentã si de imunitate, capabile sã protejeze individualitatea lor chimicã, prin mecanisme de recunoastere si diferentiere a substantelor proprii (self) de cele strãine (nonself). In mod normal, aceste mecanisme sunt perfect tolerante fatã de moleculele self, dar se activeazã si reactioneazã mai mult sau mai putin viguros pentru a indepãrta, a neutraliza sau a distruge substantele nonself.
    Mecanismele de rezistentã si imunitate sunt prezente pe toatã scara evolutivã a organismelor, incepand cu bacteriile si se complexeazã in evolutie.
    Celulele bacteriene posedã mecanisme de protectie a individualitãtii genetice, reprezentate de:
- fenomenele de restrictie mediate de prezenta unor sisteme enzimatice specifice (enzime de restrictie), care recunosc moleculele strãine de ADN, le cliveazã la nivelul unor situsuri specifice, rezultand fragmente mai mici, sensibile la actiunea exo- si endonucleazelor;
- fenomenele de reparatie geneticã dependente de activitatea unor sisteme enzimatice care recunosc modificãrile ADN induse de mutatii sau de lipsa de fidelitate a mecanismelor de replicare, transcriere si traducere geneticã, corectandu-le fie complet (sistemele error free) sau minimalizand erorile in cazul sistemelor reparatorii predispuse la erori (error prone systems).
    La plantele superioare, mijloacele de apãrare specificã, aparent sunt absente, dar existã o gamã largã de modalitãti de apãrare nespecificã:
- continuitatea si integritatea tesuturilor epidermice, acoperite sau impregnate cu substante impermeabile pentru virusuri si microorganisme;
- rezistenta fiziologicã conferitã de continutul inalt de zaharuri reducãtoare, prezenta taninurilor, a diferitilor acizi organici, a pseudoanticorpilor cu activitate hemaglutinantã in sucurile vegetale.
   La protozoare, procesele de recunoastere asigurã selectia hranei, identificarea partenerilor pentru conjugare la parameci, iar la cele parazite, procesele de recunoastere mediazã interactiunea cu gazda.

    MECANISME DE APÃRARE LA NEVERTEBRATE
    Desi nu au sistem limfoid, nevertebratele recunosc si rãspund la substantele nonself, la fel de eficient ca si vertebratele. La ele functioneazã o diversitate de mecanisme, unele fiind inductibile. Rãspunsul este de scurtã duratã si nu are specificitate fatã de agentul infectios patogen. Rãspunsul imun al nevertebratelor se aseamãnã calitativ cu cel inãscut al vertebratelor mediat de celulele fagocitare si de moleculele neimunoglobulinice.
    La nevertebrate, apãrarea organismului este asiguratã de bariere fizico-chimice complexe: secretia mucoasã care acoperã corpul celenteratelor, anelidelor, molustelor si protocordatelor, omoarã potentialii patogeni. Exoscheletul dur al celenteratelor, molustelor, artropodelor, echinodermelor si protocordatelor, formeazã o barierã protectoare eficace fatã de agentii infectiosi. Majoritatea nevertebratelor superioare au sistem circulator cu celule albe, denumite hemocite sau celomocite, in functie de natura cavitãtii corpului. Lipsesc hematiile.
    În mediul intern al nevertebratelor se gãsesc fagocite, factori antimicrobieni constitutivi si inductibili cu efect neutralizant si litic, factori de coagulare a macromoleculelor strãine. Toate nevertebratele, chiar cele care nu au cavitãti ale corpului (spongieri, anemone, viermi lati), au fagocite, uneori de mai multe tipuri. Ca si la vertebrate, fagocitele sunt efectorii rãspunsului inflamator, sintetizeazã enzime lizosomale si posedã mecanisme citocide dependente de superoxid.
    Reactiile de apãrare (repararea tisularã, fagocitoza, reactia de incapsulare)sunt mediate de fagocite si de celulele hemostatice. Ingestia microorganismelor invadatoare este rezultatul actiunii fagocitelor, iar un numãr mare de microorganisme si de metazoare parazite este incapsulat de celulele hemostatice si de tip fagocitar. Endoparazitul care pãtrunde in organismul nevertebratelor este fagocitat, sau dacã are dimensiuni prea mari, este incapsulat. Incapsularea este rezultatul unei fagocitoze fruste. Adeseori, endoparazitul incapsulat, este omorat sub actiunea intermediarilor toxici ai unei cascade enzimatice.
   La nevertebrate lipsesc limfocitele si moleculele de imunoglobuline, dar acestea sunt compensate de o varietate de factori umorali de apãrare: aglutinine, lizozim, bactericidine, enzime lizosomale, factori de imobilizare. La insecte s-au detectat peste 15 tipuri de proteine antibacteriene inductibile in cateva ore dupã injectarea unui antigen.
   Nevertebratele nu au proteinele cascadei complementare, dar viermii, insectele, crustaceii contin sistemul profenoloxidazei. Componentele acestui sistem sunt activate de o serie de enzime. La capãtul cascadei de activare se formeazã enzima activã fenoloxidaza, cu rol esential in indepãrtarea substantelor nonself.
   Un mecanism posibil de activare a profenoloxidazei la fenoloxidazã, la artropode. Activarea este stimulatã de leziunile tisulare, de infectia cu microorganisme, de schimbãri ale concentratiei ionilor de Ca2+ si ale valorii pH, care pot duce la  coagularea plasmei si generarea factorilor care mediazã evenimentele ulterioare ale imunitãtii (dupã Roitt, 1997).
   Fagocitoza este foarte activã si este stimulatã de aglutininele si bactericidinele cu rol de opsonine. Din punct de vedere functional, aglutininele si bactericidinele sunt similare anticorpilor. Acestea sunt lectine, cu rolul de a lega componenta glucidicã a glicoproteinelor de pe suprafata celulelor nonself, rezultatul fiind aglutinarea.
   Lectinele sunt molecule care au apãrut timpuriu in evolutie si sunt ubicvitare: se gãsesc la bacterii, plante, nevertebrate si vertebrate. Ele tapeteazã microorganismele invadatoare si au rolul de a le imobiliza, dar au si rol opsonizant, usurand fagocitoza. In functie de specificitatea lor de legare cu glucidele, lectinele sunt foarte diferite.
   În corpul gras al insectelor superioare s-au caracterizat circa 100 de peptide antimicrobiene, a cãror sintezã rapidã este indusã de infectie. Din punct de vedere structural sunt de douã tipuri:
- peptide ciclice, care contin punti S-S (de exemplu, drosmycina), active fatã de bacteriile Gram pozitive si fatã de fungi;
- peptide lineare (cecropine bogate in Gly si Pro), active fatã de bacteriile Gram negative.
Componentele celulare si humorale cu functii protectoare mediazã reactii de apãrare nespecifice (inãscute), fãrã rãspuns accelerat la stimularea antigenicã secundarã. 

    ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUNITAR LA VERTEBRATE
    La vertebrate, apãrarea este asiguratã de mecanisme complicate celulare si humorale, de rezistentã si imunitate. Functia esentialã a sistemelor de apãrare este protectia fatã de agentii patogeni invadatori. Interactiunea permanentã cu microorganismele are un rol hotãrator in dobandirea complexitãtii structurale si functionale a sistemului imunitar. Dovada o constituie faptul cã la animalele germ-free (axenice), numãrul limfocitelor B si titrul anticorpilor serici naturali sunt de 5-10 ori mai mici decat la organismele conventionale. Evolutia a generat tipuri celulare specializate, tot mai eficiente functional, care neutralizeazã, sechestreazã, omoarã sau indepãrteazã agentii infectiosi.
   La vertebrate, reactiile de apãrare sunt rezultatul actiunii unor factori humorali nespecifici (complement, substante bactericide) si specifici (anticorpi) si a unor populatii de celule specializate, cu actiune nespecificã (fagocite) sau specificã (limfocite).
   Din punct de vedere structural, in conceptia modernã, sistemul imunitar al organismelor superioare este considerat ca un organ difuz sui-generis, alcãtuit dintr-un numãr foarte mare de molecule si celule, reunite intr-o retea de interactiuni complexe, a cãrei functie este asigurarea integritãtii si individualitãtii structurale a organismului.
   În conceptia restrictivã a lui N.K. Jerne, sistemul imunitar este reprezentat in exclusivitate de limfocite, iar intr-o acceptiune mai largã, pe langã limfocite, in alcãtuirea sistemului imunitar intrã o serie de celule accesorii cu rol esential in declansarea rãspunsului imun: macrofagele si o serie de celule inrudite(celulele Lagerhans din tegument, celulele dendritice si cele interdigitate).
   Se apreciazã cã numãrul limfocitelor, la adultul normal, este de 1012, iar al moleculelor de imunoglobuline, de ordinul a 1020. Impreunã, aceste componente formeazã organul difuz, cu greutatea de circa 910 g (1-2% din greutatea corpului), a cãrui existentã este adeseori ignoratã, datoritã caracterului sau difuz, in tot organismul. Celulele si moleculele sistemului imunitar sunt prezente in toate tesuturile, dar in unele organe (splinã, ganglioni limfatici, plãci Peyer, amigdale, timus), componentele celulare au o densitate maximã.
   Sistemul imunitar este unul din cele mai complexe ale organismului. Complexitatea lui derivã din structura de retea complicatã de comunicatii intercelulare, din ubicvitatea sa in organism si din efectele multiple pe care le determinã un numãr mic de categorii celulare. Sistemul imunitar este considerat un adevãrat “creier mobil".
   Din punct de vedere structural si functional, sistemul de apãrare al organismelor superioare prezintã numeroase dualitãti:
- existenta unui compartiment al rezistentei nespecifice si neadap-
tative (inãscutã) si a unui compartiment cu actiune specificã si adaptativã (sistemul imunitar);
- prezenta a douã populatii inclinate de limfocite (T si B), care mediazã imunitatea celularã si respectiv humoralã;
- activitatea limfocitelor este modulatã fie stimulator, fie inhibitor, sub actiunea unor celule si a unor factori humorali;
- existenta organelor limfoide centrale (primare) si periferice (secundare);
- existenta unui rãspuns imun primar si a unui rãspuns imun secundar;
- dualitatea structuralã (douã perechi de catene polipeptidice) si functionalã (bivalenta) a moleculei de anticorp;
- comportamentul dublu al moleculei de anticorp: molecula de anti-
corp recunoaste epitopul specific si la randul ei este recunoscutã de molecule cu rol receptor.
   Numãrul celulelor sistemului imunitar (cu un ordin de mãrime superior neuronilor) si al moleculelor sale nu reflectã fidel potentialul de apãrare a organismului, deoarece in cursul rãspunsului imun are loc proliferarea si amplificarea numericã a limfocitelor, precum si a potentialului de biosintezã. La aceasta se adaugã o ratã inaltã de reinoire si refacere a rezervelor sale celulare.
   La om se produc zilnic un miliard de limfocite ce trec in circulatie. Circuland si recirculand prin reteaua vaselor sanguine si limfatice, celulele si moleculele sistemului imunitar asigurã supravegherea organismului, recunoasterea moleculelor si a celulelor nonself, pentru a le elimina.   

    Limfocitele
    Sistemul imunitar este reprezentat de tesuturi derivate din mezoderm, a cãror principalã componentã celularã este limfocitul. De aici derivã denumirea de sistem limfoid. In ultimul timp se foloseste denumirea de “limfon", care semnificã totalitatea organelor limfoide – primare si secundare, precum si celulele componente cu functia de a recunoaste antigenul.
   Limfocitele sunt celule care in cursul elaborãrii rãspunsului imun, recunosc specific antigenul si de aceea se mai numesc imunocite. De aici derivã denumirea de sistem imunocitar, echivalentã celei de sistem limfoid. Toate celulele acestui sistem poartã pe suprafata lor, molecule cu rol receptor, capabile sã recunoascã specific determinantii antigenici strãini.
   Sistemul imunitar functioneazã pe baza interactiunii dintre semnal (antigen) si receptorul specific limfocitar preformat.
   În conceptia modernã, limfocitul este celula centralã a sistemului imunitar. Ea nu este celula “cap de serie" – asa cum o considerau vechii histologi, ci prezintã o extraordinarã capacitate de reactivitate si diferentiere.
   Numãrul limfocitelor
   Copiii au un numãr mai mare de limfocite si de aceea varsta trebuie consideratã ca un parametru fiziologic de variatie, in evaluarea numericã a acestor celule. Ele reprezintã 25-33% din totalul leucocitelor, adicã circa 2100 celule/mm3 de sange. Valori mai mici de 1500 limfocite/mm3 semnificã starea de limfocitopenie si cel mai adesea semnificã un deficit numeric al limfocitelor T.

   SURSA 02
 
   Rolul principal al sistemului imunitar este de a proteja organismul de pericolele de origine interna cum este cancerul sau de origine externa cum sunt bacteriile sau virusii.
   Capacitatea sistemului imunitar de a mentine starea de sanatate a fost dintotdeauna scopul medicinei naturale insa acum este recunoscut si aportul cercetarii stiintifice. Limfocitele Limfocitele cunoscute si sub denumirea de celule albe sunt inima sistemului imunitar.Suntem obisnuiti sa ne imaginam ca sunt celule de dimensiuni mari,mai putin complexe, care circula in sange si mananca corpii straini. In realitate sunt celule surprinzator de compexe care fac parte din sistemul endocrin si din sistemul nervos si care se gasesc si in tesuturi si in umori precum saliva de exemplu.
   Anticorpii si antigenii Antigenii sunt substante care pot suporta atacurile asupra sistemului imunitar. Se prescurteaza cu simbolul "Ag".Sunt, cu alte cuvinte, substante recunoscute ca "non self", adica nu apartin organismului. Anticorpii sunt proteine, denumite si imunoglobuline produse de limfocite ca raspuns la prezenta antigenilor.Exista 5 clase: IgG, IgM, IgA(alimentari), IgE(alergii).Sunt prescurtati cu simbolul Ab, "anti body".Rolul lor este acela de a distruge antigenul. Un mecanism fundamental si delicat A face diferenta intre ceea ce este propriu si ce este strain este destul de dificil.
   Organismul este un sistem deschis:respiram, mancam, absoarbem prin piele.Permanent intram in contact cu substante necesare vietii si in acelasi timp cu bacterii virusi toate amestecandu-se intre ele. Nu de mirare ca sistemul imunitar se afla localizat in principal pe mucoase (MALT-Mucosal Associated Lymphoid Tissue)si pe piele.
   Dintre mucoase, o importanta deosebita o are cea intestinala si cea de pe piele. Plamanii, traheea, interiorul cavitatii bucale si al nasului, limba, stomacul si intestinul, peretii interni ai prostatei, caile urinare, toate sunt acoperite de mucoase si deci pot fi infectate. Cercetarile stiintifice intreprinse in ultimii ani au descoperit ca toate mucoasele se comporta precum un sistem unic,informatie care a insemnat un mare pas inainte.
   De exemplu este o explicatie atunci cand medicina non-conventionala sustine ca o inflamatie vaginala poate sa se propage usor in mucoasa ochilor, sau sa aiba ca origine un dezechilibru.Ceea ce face necesara oviziune holistica si nu particulara. Problemele ce se declanseaza pornind de la un dezechilibru al sistemului imunitar sunt de doua feluri, care pot coexista chiar daca pot parea antitetice: -primul se refera la imunodependenta,adica la nerecunoasterea unui antigen si/sau o reactie insuficienta.Un exemplu extrem este acela al bolnavilor de SIDA care, din cauza imunodepresiei grave sunt descoperiti in fata tuturor maladiilor. -al doilea mecanism este acela hiperactivitatii care actioneaza in cazul alergiilor, intoleranteler pana la maladiile automune.
   Exista anunite parti ale organismului care nu se afla in contact cu limfocitele, cum ar fi partea interna a ochiului. Stressul si imunitatea Unul din motivele pentru care stressul este atat de daunator este pentru ca are un puternic efect imunodepresiv. Hormonul stressului, cortizolul, are printre efectele sale principale acela de a incetini in variate moduri activitatea imunitara, si mai precis scoate din circulatie limfocitele. Pentra a ne face o idee asupra eficacitatii acestei reglari , este suficient sa ne gandim la o singura injectie de cortizon(care este mult mai slaba decat cea a cortisolului)reduce cu pana la 90% monocitele circulante si pana la 70% limfocitele din circulatie. 

   SURSA 03

   Sistemul imunitar (din lat. imunis = liber, curat) este un termen folosit în biologie pentru definirea mecanismelor de apărare ale organismului faţă de agenţii patogeni. Acest sistem caută îndepărtarea sau distrugerea microorganismelor corpurilor străine pătrunse în corp, ca şi distrugerea propriului ţesut, celule bolnave sau defecte. Sistemul imunitar este o reţea complexă compusă din organe, tipuri celulare şi molecule diferite.
   Acest rol de apărare este important pentru menţinerea integrităţii organismului în mediul înconjurător, unde este supus continuu influenţei factorilor externi. Agenţii patogeni care pot pătrunde în corp sunt mai ales bacterii, virusuri ciuperci microscopice, protozoare sau paraziţi.
Sistemul imun apără organismul şi faţă de modificările anormale proprii suferite în corp, ca de exemplu celulele bolnave tumorale, pe care le distruge. Toate organismele vii plante sau animale dispun de un sistem de apărare, însă la vertebrate acest sistem s-a perfecţionat devenind mai complex, acţionând mai diferenţiat şi mai eficace.

   Categoriile sistemului de apărare
   * Sistemul imunitar nespecific, înnăscut
    Este sistemul de apărare dobândit la naştere (engl. „innate immunity“). El este constituit din mecanismele fagocitoză, realizat de celulele macrofage, limfocite şi neutrofile granulocite care recunosc cu receptorii celulari, agentul patogen pătruns în corp. Alarma este declanşată şi răspândită şi de alte celule numite celule mesagere, la locul de fagocitoză apar fenomene specifice unei inflamaţii „calor, rubor, dolor” (febră, roşeaţă şi durere).
   * Sistemul imunitar specific, dobândit
    Este dobândit în timpul vieţii, după ce organismul a venit deja în prealabil în contact cu agentul patogen. Acest mecanism specific de apărare este orientat spre un anumit agent patogen, care este identificat prin antigeni specifici, iar pentru distrugerea agentului fiind elaboraţi anticorpi. Acest sistem de apărare molecular este susţinut de celulele limfocite de tip „T” şi „B” care au capacitatea de reţine, memoriza caracterele agentului patogen, putându-l recunoaşte la un contact nou .
    Componentele sistemului imun pentru împiedicarea pătrunderii agentului patogen în corp sunt:
  1. Barierele mecanice şi fiziologice sunt compuse din piele, mucoase, saliva, sucul gastric, enzimele intestinale
  2. Bariera celulară din sânge şi ţesuturi compuse din: celulele neutrofile granulocite, limfocitele T şi B, moncite, macrofage, care fagocitează agentul patogen.
  3. Bariera umorală latină humor - lichid anticorpii acestea nu se pot deplasa activ ca şi celulele din sistemul de apărare ci ele sunt transportate pasiv de curentul sanguin şi limfatic fiind constituite din molecule proteice care se fixează pe membrana celulară a agentului patogen, care va fi inactivat şi distrus. 

sursa:ipedia.ro