Marilyn Monroe

  Norma Jeane Mortensen, cunoscuta sub numele de Marilyn Monroe, se naste pe data de 1 iunie 1926 in Los Angeles. Este adoptata de familia Bolender, in sanul careia nu are o copilarie prea fericita, nestiind niciodata cine sunt parintii ei biologici. Dupa ce parintii ei adoptivi mor, Marilyn este trimisa la un orfelinat din Los Angeles.
   La varsta de 16 ani se casatoreste cu James Dougherty, insa atunci cand incepe cel de-al doilea razboi mondial sotul ei este inrolat si trimis pe front. Marilyn ramane singura si, fiind descoperita de un fotograf militar, isi incepe o cariera in modelling. Nu dupa mult timp, semneaza o colaborare cu agentia de The Blue Book si reuseste in scurt timp sa-si faca prezenta pe copertile revistelor de succes.
   Marilyn Monroe debuteaza ca actrita la varsta de 20 de ani, cu roluri scurte in filme precum "Scudda Hoo! Scudda Hay!" si "Dangerous Years". Neavand succes cu aceste productii, se intoarce la cariera de modelling, pentru ca mai apoi sa fie descoperita de Johnny Hyde, agent al Hollywood-ului care o distribuie in filme ce o duc imediat la statutul de vedeta.
   Frumoasa actrita este vedeta care a pozat nud in primul numar al revistei Playboy, iar nonconformismul si farmecul ei au facut-o sa devina cea mai dorita femeia a momentului. Unul dintre cele mai cunoscute roluri ale sale este cel din filmul "The Seven Year Itch", film in care se joaca scena in care i se ridica fusta.
   La data de 5 august 1962, Marilyn Monroe este gasita moarta in casa sa, in urma unui suicid.
   Filmologie:
- Something's Got To Give - 1962
- Some Like It Hot (Unora le place jazz-ul) - 1959
- The Prince and the Showgirl (Printul si dansatoarea) - 1957
- The Seven Year Itch - 1955
- Gentlemen Prefer Blondes (Domnii prefera blondele) - 1953
- All About Eve (Totul despre Eva) - 1950

   SURSA 02
 
   Marilyn Monroe (născută Norma Jeane Mortensen, n.1 iunie, 1926 – d. 5 august, 1962) este fară îndoială cel mai celebru star cinematografic, sex simbol şi divă pop al secolului douăzeci. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul ei soţ făcea parte Marina Comercială. Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde şi-a luat şi numele care a făcut-o celebră. După câteva apariţii minore în decurs de câţiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, ajutată fiind şi de remarcabila ei prezenţă scenică. Şi-a îndreptat eforturile către apariţii mai consistente, şi, la un anumit moment al carierei sale a reuşit să-şi îndeplinească acest scop. Circumstanţele misterioase ale morţii lui Marilyn au fost subiectul multor speculaţii, dar nu au reuşit să-i ştirbească reputaţia de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.
   Începuturile vieţii lui Marilyn Monroe
   Cu toate că a devenit cea mai celebrat actor al istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a născut în secţia socială de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film. Totuşi, certificatul ei de naştere îl indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatăl. În ultimii ani câţiva biografi chiar au început să susţină că de fapt acest lucru ar fi şi situaţia reală.
   Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, aşa că a încredinţat-o unor părinţi adoptivi, Albert şi Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de şapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: “Povestea mea”), Monroe declară că a crezut că Albert şi Ida erau părinţii săi până într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.
   Şi tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar niciodată nu o lua în braţe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment, Gladys a anunţat că a cumpărat o casă pentru ea şi fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe şi-o aminteşte pe Gladys ca “ţipând şi râzând” când a fost internată cu forţa în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, acelaşi spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.

   SURSA 03

 
   Merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht şi a fost menită să portretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.
   Norma Jeane a fost declarată incapabilă de a-şi îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal. După căsătoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive unde se crede că a fost abuzată şi neglijată. Există totuşi puţine dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susţine. Ca o completare, Monroe înseşi e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informaţiile despre copilăria sa în timpul interviurilor.
   În septembrie 1941, Norma Jeane şi-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se muta pe coasta de est şi au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească, pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat. Ea i-a făcut cunoştinţă cu fiul vecinului său, James Dougherty, care i-a devenit primul soţ, în 1942, după ce a împlinit 16 ani.
   Anii tinereţii
   În timp ce soţul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluţie anti-fugnitivă pentru piese de avioane. Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potenţialul de model şi i-a oferit să colaboreze cu agenţia de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agenţiei, pozând pe prima pagina a sute de reviste. În 1946 ea a intrat în atenţia căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox. A reuşit să treacă acest test şi i s-a oferit un contract standard pe şase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după actriţa Marilyn Miller şi i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".
   În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învăţat despre coafură, machiaj, costume, actorie şi iluminarea scenică. După şase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, şi, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! şi Dangerous Years. Ambele au fost lansate în 1947 şi au fost nişte eşecuri din punct de vedere al încasărilor, aşa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling şi a început să îşi extindă reţeaua de cunoştinţe din Hollywood.
   În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus, dar şi acest musical cu buget redus a fost un eşec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiţi agenţi ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce MGM refuzase o colaborare. Vice-preşedintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potenţialul de celebritate al lui Monroe. Totuşi, datorită insistenţei lui Hyde, ei i-au fost încredinţate roluri secundare în All About Eve şi The Asphalt Jungle. Chiar dacă aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o şi Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulţi dintre actorii celebri ai timpului.
   Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock(1952), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe fetiţa pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte, Monroe a susţinut mai târziu că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroşi critici de film au considerat ca această contribuţie a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.
   Anii celebrităţii
   Deşi criticii americani/latini au avut rezerve la început să îi recunoască abilităţile dramaturgice, ei nu au să ezitat îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atenţia asupra magnetismului camerei faţă de Monroe, nu numai la acţiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe să devină senzaţia momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri uşoare care plănuieşte să îşi asasineze soţul, i-a făcut pe critici să afirme că ar fi fost actriţa principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.
   Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri, încep să iasă la lumină. Copii ale acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner şi în decembrie 1953 au apărut în prima ediţie a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul şedinţei i-a răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.
   "Gentlemen Prefer Blondes" a fost un musical excepţional de îndrăzneţ pentru acele timpuri, şi azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către numeroşi critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Apariţiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.
   În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracţii ale 20th Century Fox, Lauren Bacall şi Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită Pola Debevoise şi reuşeşte fie strălucitoare chiar şi printre cele două celebre staruri. Chiar dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilităţile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înşelător, pe când în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calităţile actoriceşti, ajungându-se să fie comparată cu Charles Chaplin.
   Următoarele două filme, western-ul River of No Return şi musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambiţioasă ca întotdeauna şi dornică să învingă neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredinţa. După încheierea filmărilor la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul şi abandonează Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu doreşte să îi satisfacă noile solicitări contractuale şi insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi producţii pe care ea o considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing şi How To Be Very, Very Popular.
   Monroe refuză să apară în aceste filme şi rămâne la New York. Pentru că The Seven Year Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, şi pentru că celelalte starlete Fox Jayne Mansfield şi Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaşte învins şi Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum şi opţiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.
   Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciată pentru prestaţia sa ca Cherie, o cântăreaţă dintr-un saloon bar care se îndrăgosteşte de un cowboy. Monroe apare în mod intenţionat prost machiată şi lipsită de strălucirea unui star. Mulţi au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că nu a reuşit această performanţă datorită reputaţiei ei controversate. Totuşi a luat o apreciere Golden Globe.
   O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-şi deschidă propria casă de producţie, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene. Marilyn Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl în 1957 şi a primit opinii mixte. Pe lângă funcţia de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din păcate, atracţia dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepţia lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa pe oameni să aştepte ore întregi până la apariţia ei la filmări) şi astfel a crescut reputaţia ei în industria filmului de actor dificil.
   Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuşi, a fost considerată de primă mână de către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum şi un premiu Crystal Star în Franţa. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.
   Anii maturităţii
   În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis şi Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Some Like It Hot. Comportamentul ei dificil pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuşi, la terminarea filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente, preţuind calităţile ei de comediană de prima clasă. Some Like It Hot este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreaţă îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Golden Globe pentru cea mai bună actriţă într-un musical sau comedie.
   După Some Like It Hot, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alături de Yves Montand. Monroe, Montand şi Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost forţată să îl facă datorită obligaţiilor faţă de Twentieth Century Fox. Deşi filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.
   Prin 1961, cel de-al treilea soţ al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese şi lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits. A fost o filmare lungă şi obositoare în fierbintele deşert Nevada. Întârzierile lui Monroe au devenit cronice şi asta a creat probleme şi mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable şi Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simţind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de cord la puţin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susţinând că ea îl supăra pe platourile de filmare. Totuşi nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul, consumând cantităţi mari de băutură şi ţigări, aşa că toţi au fost de acord ca era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.
   Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediţia aniversară - 25 de ani .
   Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to Give. În mai 1962, Monroe şi-a făcut ultima apariţie publică importantă, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea preşedintelui american John F. Kennedy. După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebrităţi, apariţiile lui Monroe au devenit şi mai puţin frecvente datorită problemelor de sănătate.
   Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absenţa lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film şi a o înlocui cu Lee Remick. Totuşi, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul să aleagă actriţa principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu faţă de cel iniţial.
   Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life Magazine, în care şi-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă şi cât de mult îşi iubea publicul. A făcut de asemenea o şedinţă fotografică pentru Vogue şi a început discuţiile pentru un viitor film cu Gene Kelly şi Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! şi The Stripper.
   Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineaţa zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliţiei. A devenit astfel o temă folosită în teoria conspiraţiei. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol şi o stea de cinema. Format:Listen. 

sursa:ipedia.ro