Istoria Crăciunului

Craciunul a inceput sa fie serbat de catre crestini pe 25 decembrie, dupa cel putin trei secole de la inceperea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume incepand cu secolul al IV-lea in Vest si incepand cu cel de-al V-lea secol in Est.
Initial, sarbatoarea nasterii lui Hristos era tinuta pe 6 ianuarie, istoricii stiind azi ca ea se celebra deja in 336 d. Chr., la Roma.

Sextus Julius Africanus, un crestin din secolul al III-lea, este primul care alege in 221 d. Chr. aceasta data pentru nasterea lui Iisus, care insa nu va fi celebrata inca multa vreme de catre ceilalti crestini, care preferau 6 ianuarie.

In primele doua secole crestine, a existat o puternica opozitie la celebrarea zilelor de nastere a martirilor si a lui Iisus. Numerosi Parinti ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul pagan de a celebra zile de nastere, cand, de fapt, sfintii si martirii trebuiau, in viziunea lor, sa fie celebrati la data matiriului lor, adica la data "adevaratei lor nasteri" din prespectiva bisericii.

Multi crestini ai primelor secole erau scandalizati si de veselia si festivismul celebrarii, pe care il vedeau ca fiind o reminiscenta a paganismului, in special al Saturnaliilor romane.

Ei aveau dreptate sa afirme asta: plasarea sarbatorii nasterii lui Iisus Hristos din momentul in care aceasta a inceput sa fie celebrata de crestini, exact la finele lui decembrie sau inceputul lui ianuarie (adica 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii traditiilor pagane, caci Evanghelia nu da nici un detaliu despre data nasterii lui Iisus.

Din motive politice, asa cum sugereaza istoricul Edward Gibbon, ierarhia crestina a considerat copierea sarbatorilor si a riturilor pagane ca fiind solutia raspandirii accelerate a cultului lor in mase, mase care pe atunci erau puternic atasate vechilor sarbatori si practici rituale pagane.

Factorul pentru care primii crestini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nasterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci ca la aceste date, in lumea romana, germanica si orientala se celebrau diverse date de nastere ale zeilor pagani.

Povestea unui zeu salvator nascut din fecioara pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc noua, cele mai multe culte pagane ale vremii adorand cate un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstitiului egiptean, era celebrata revarsarea apelor Nilului si in "cultele misterelor" locale nasterea "eonului" din fecioara.

Epifaniu, scriitor crestin, reda in lucrarea sa ritul celebrarilor din 6 ianuarie si semnificatia acestuia la egipteni si la arabii din "Petra" (Eleusa, unde se serba nasterea pruncului-zeu Dusares din fecioara. Alt scriitor crestin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, in Grecia, se celebra tot atunci sarbatoarea misterelor, cand ierofantul exclama la nasterea pruncului sacru: "Fecioara care era grea a conceput si a nascut un fiu!". Tot pe 6 ianuarie grecii sarbatoreau nasterea zeului Dionis, zeul care ca si Iisus, transforma apa in vin.

O sarbatoare populara la Roma celebra pe 25 decembrie nasterea Soarelui neinvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renasterii soarelui si alungarii iernii (ca si Saturnaliile). Odata ce crestinii au abandonat celebrarea nasterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optand pentru data de 25 decembrie, scriitorii crestini fac frecvente legaturi intre renasterea soarelui si nasterea lui Hristos.

Triburile nord-europene (germanice) celebrau si ele, la aceeasi data, "Iule", pentru a comemora "renasterea soarelui datator de lumina si caldura", de maniera in care si crestinii spuneau despre Isus, nascut tot atunci, ca este "Lumina lumii".

Reprezentarile numismatice romane ale lui Sol invictus prezinta adesea un chip cu o coroana de raze, asa cum in primele reprezentari crestine Iisus avea si el o coroana de spini. Astfel ca, in secolul al V-lea chiar, in vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau crestini care afirmau ca serbeaza nu atat nasterea lui Hristos, cat a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papa sa-i mustre pe rataciti, insa nu negand cumva ca trebuie cinstit zeul-soare, ci doar ca nu trebuie cinstit mai mult decat Hristos.

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, in perioada ridicarii crestinismului, anume Mitra, avea si el ziua de nastere serbata pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al carui cult si rit era si foarte asemanator crestinismului, asa cum constata scriitorul crestin Iustin Martirul in Apologia sa prin secolul al II-lea, asa cum va remarca mai tarziu si Tertulian la debutul secolului al III-lea.

Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfantul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magica lucrare a Providentei ca ziua in care Soarele s-a nascut … Hristos si el se naste!

Crestinii secolului al III-lea credeau ca creatia lumii a avut loc la echinoctiul de primavara, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creatie prin "intruparea lui Hristos" (conceptia), trebuia, in viziunea lor, sa aiba loc tot pe 25 martie, moment de la care numarandu-se 9 luni (sarcina, gestatia) se obtinea data de 25 decembrie.

Sarbatorile din jurul solstitiului de iarna au, dupa cum se vede, o origine precrestina. Ele sunt legate in mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc in acea perioada.

Evenimentele astronomice, care in vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semanaturi si masurarea rezervelor de hrana pentru iarna intre recolte, ne permit sa intelegem aparitia diferitelor mitologii si traditii culturale. in noaptea solstitiului de iarna, un observator aflat in emisfera nordica poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniaza cu cea mai stralucitoare stea din est, Sirius, indicand punctul unde va rasari soarele in dimineata de dupa solstitiul de iarna.

De la data solstitiului de vara, soarele a descris un arc de cerc descrescator de-a lungul cerului sudic. La data solstitiului de iarna, soarele isi opreste coborarea pe cer iar durata de lumina zilnica atinge minimul pentru 3 zile, timp in care soarele nu isi modifica pozitia pe orizont. Dupa acest moment soarele isi incepe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor incepe sa creasca. Bazandu-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui si a unei intoarceri a luminii. Aceasta intoarcere este sarbatorita din nou la data echinoctiului de primavara, cand durata zilei o egaleaza pe cea a noptii (data de care se leaga in crestinism sarbatorirea Pastelui).