Descoperirile geografice ale Chinezilor in antichitate

DESCOPERIRILE CHINEZE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL II-LEA Î.E.N.

Aproximativ 1.500 de ani înaintea erei noastre a luat fiinţă în bazinul
cursului mijlociu al fluviului Huang He unul dintre cele mai vechi state din
lume — Statul chinez. Centrul acestui stat se afla în regiunea situată la
apus de Marea câmpie a Chinei, acolo unde Huang He primeşte din
dreapta pe marele afluent Veihe şi apoi, cotind spre răsărit, pătrunde în
şes. În cursul mileniului I î.e.n., chinezii şi-au extins foarte mult
posesiunile, învingând popoarele „barbare” vecine, fie prin forţa armelor,
fie retrăgându-se vremelnic din faţa acestora şi biruindu-le totuşi prin
puterea civilizaţiei lor mai înaintate, vechii chinezi s-au răspândit în Asia
de răsărit pe un teritoriu întins, de la deşerturile şi stepele din zona
temperată, la nord, până la zona silvică tropicală, la sud, cuprinzând şi
bazinul fluviului Yangtze.
Cu câteva secole înaintea erei noastre, chinezii au înaintat spre răsărit
până la mările periferice ale Oceanului Pacific şi au navigat pe aceste mări.
Pe ţărmurile mării Galbene ei au descoperit peninsulele Şandun, Liaodun
şi Coreea, iar apoi, trecând peste larga strâmtoare a Coreei, au descoperit
principala insulă japoneză Hondo (Honshu) şi insulele Kyushu şi Shikoku
din sudul Japoniei. Înaintând spre sud, chinezii au descoperit întregul
litoral continental al Mării Chinei de Răsărit, au traversat Tropicul de Nord
şi, trecând peste o strâmtoare largă, au descoperit insula Taiwan.
Mergând mai departe, spre sud-vest, ei au descoperit Marea Chinei de Sud
cu golful Tonkin, întreaga Indochină de nord-est, bazinul fluviului Roşu
(Song-Koi) insula Hainan şi zona răsăriteană de pe litoralul peninsulei
Indochină. În secolul al II-lea î.e.n., sub domnia împăratului U Di, chinezii
au cucerit Vietnamul. Spre apus, în secolul al III-lea î.e.n., chinezii au
extins graniţele statului lor până la lanţul Nanşan şi munţii Sino-Tibetani,
adică până la marginile de nord-est şi de est ale podişului Tibetan.
Înaintând spre sud şi spre vest, chinezii au descoperit în secolul al III-lea
î.e.n. aproape toate teritoriile de pe cursul mijlociu şi inferior al marilor fluvii
care se varsă în mările Oceanului Pacific — de la Ialu, la graniţa cu Coreea, până
la Mekong în Indochină. Vechii chinezi aveau însă noţiuni dintre cele mai
fantastice despre cursul superior al marilor fluvii din Asia de răsărit, precum şi
despre podişul Tibetului, de unde izvorăsc ele.
În secolul al III-lea î.e.n. chinezii aveau o idee foarte vagă despre

ţinuturile situate la nord de Marea Câmpie Chineză şi de cotul fluviului
Huang He, precum şi la vest de acest cot. Or, tocmai din această direcţie
China a fost ameninţată timp de multe secole de primejdia cea mare a
incursiunilor întreprinse de nomazii războinici. Pentru a se apăra
împotriva lor, chinezii au început să construiască în secolul al IV-lea î.e.n.,
în zona premontană situată la apus de cotul fluviului Huang He — Marele
zid chinezesc. În secolele III—II î.e.n. ei au prelungit zidul spre răsărit de
Huang He până la golful Liaodun din Marea Galbenă, iar spre apus, de-a
lungul graniţelor sudice ale deşertului Alashan. În felul acesta zidul
traversa cursul superior al râului Edzin-Gol şi ajungea până la trecătoarea
largă dintre munţii Beişan şi Nanşan. Ridicarea acestei construcţii — cea
mai mare din istoria antică — a fost posibilă numai în urma unei cercetări
geografice şi topografice minuţioase a regiunilor prin care trecea zidul.

Dar această construcţie de o amploare nemaivăzută, cu fortăreţe,
turnuri de pază şi un zid de 1.000 de mile, n-a putut să apere China împotriva incursiunilor triburilor nomade din stepă. La hotarul dintre
secolele III—II î.e.n., cei mai primejdioşi duşmani ai chinezilor erau hunii.
În anul 206 î.e.n., unul dintre conducătorii hunilor, Mode, a organizat o
puternică uniune militară de triburi şi a fost proclamat şaniui (mare
conducător) al hunilor. Curând, Mode a început incursiunile spre sud-vest
împotriva Chinei şi spre vest împotriva vecinilor săi — iuecizii, popor
nomad care vorbea una dintre limbile iranice. În istoria antică, ei sunt
cunoscuţi şi sub numele de kuşani. (Perşii antici numeau triburile
înrudite cu kuşanii — saki, iar grecii antici le spuneau sciţi-masasageţi).
În acea vreme iuecizii stăpâneau în stepă o ţară care se întindea spre apus
de cotul fluviului Huang He până la râul Sulehe inclusiv, între munţii
Nanshan (la sud) şi Altaiul din Gobi (la nord). La începutul secolului al
II-lea î.e.n., hunii i-au alungat pe iuecizi departe spre apus, în bazinul
lacului Lobnor, pe teritoriul situat între Tian-Shanul de est şi podişul
Tibetului. Dar şi acolo i-au urmărit şi i-au înfrânt (anul 177 î.e.n.),
„trecându-i prin foc şi sabie sau supunându-i pe toţi”. După această
înfrângere, fiul căpeteniei iuecizilor ucise de huni, a pornit cu poporul său
şi mai departe spre apus, dincolo de Tian-Shanul central, pe teritoriul
dintre fluviile Sîr-Daria şi Amu-Daria.
În această perioadă, şi China a avut foarte mult de suferit din pricina
incursiunilor hunilor. Împăraţii chinezi din prima dinastie Han (sau de
Apus) au fost nevoiţi să încheie cu ei tratate înjositoare „de pace şi
rudenie”, adică să dea de soţii căpeteniilor hunilor principese chinezoaice
şi să le trimită în fiecare an tribut. Dar cu toate că primeau tribut, hunii
continuau să năvălească în posesiunile chineze, pustiindu-le, răpind
vitele, omorând sau luând în captivitate locuitori paşnici. Pentru a lupta
împotriva acestui popor care îşi petrecea viaţa pe cai, era nevoie de unităţi
de cavalerie mari şi bine instruite. Călăreţii chinezi, însă, care — ca toţi
soldaţii chinezi — erau recrutaţi din rândurile sărăcimii oraşelor sau ale
ţăranilor lipsiţi de cai, nu se puteau compara cu hunii învăţaţi să
călărească din copilărie. Cu hunii puteau lupta cu succes numai alte
triburi nomade, la fel de mobile ca şi ei. Chinezii au fost nevoiţi să-şi caute
aliaţi printre nomazii ostili hunilor.
Ştirea despre înfrângerea totală a iuecizilor de către huni a ajuns
repede în China. Au trecut însă mai bine de 30 de ani până când guvernul
Chinei, care se întărise după urcarea pe tron a împăratului U Di (anul 140
î.e.n.), s-a hotărât să folosească acest eveniment în interesul său şi să
încheie o alianţă cu iuecizii în vederea unei lupte mai active împotriva
hunilor.


DESCOPERIREA DE CĂTRE CHINEZI A REGIUNILOR DE APUS
(CĂLĂTORIILE LUI CIAN ŢIAN)

Chinezii ştiau numai foarte vag în ce regiune i-au zdrobit hunii pe
iuecizi şi nu ştiau de loc încotro pornise fiul căpeteniei ucise cu partea ce
mai rămăsese din poporul său. Or, cârmuitorii chinezi considerau că
tocmai el sau urmaşii lui pot fi acei aliaţi de nădejde, mult aşteptaţi
împotriva duşmanului comun. În primul rând trebuiau găsiţi iuecizii. S-a
făcut apel la cei doritori să plece în căutarea lor. Alegerea căzu asupra
unui ofiţer din garda imperială — Cian Ţian, poate din pricină că acesta se
distingea prin rezistenţă şi o mare putere fizică.
Misiunea era grea, întrucât chinezii nu cunoşteau pe atunci geografia
Asiei centrale, şi totodată foarte primejdioasă: oriîncotro plecaseră iuecizii
înfrânţi, era neîndoielnic că ei se îndepărtaseră mult spre apus, dincolo de
stepa uriaşă sau de deșerturile care se întindeau pe mii de li1 şi ale căror
stăpâni deplini erau hunii.
Lui Cian Ţian i s-a dat o suită de 100 de oameni. Printre tovarăşii săi
de drum se afla şi hunul Tanî. El a devenit prieten apropiat şi tovarăş
credincios al lui Cian Ţian, ajutor, călăuză şi translator de neînlocuit, cel
puţin la început, până când Cian Ţian a învăţat limba hunilor.
Cian Ţian şi-a început călătoria în anul 138 î.e.n. Împreună cu suita
sa el a pornit din capitala Chinei, situată pe cursul inferior al râului Veihe
(afluent al lui Huang He), spre apus, iar după ce a trecut Huang He s-a
îndreptat spre nord-vest. Înaintând spre nord de-a lungul munţilor
Nanşan, el a trecut Marele zid chinezesc şi a fost prins îndată de huni.
Aceştia au adus întreaga solie la cartierul general al căpeteniei lor (şaniui),
al treilea mare conducător al uniunii militare de triburi a hunilor.
Căpetenia a poruncit ca solia să fie reţinută. El a cruţat însă pe toţi
membrii săi, nepedepsindu-l nici măcar pe Tanî, pe care putea să-l
considere transfug. Iar curând după aceea, lui Cian Ţian i s-a dat de soţie
fiica unui nobil hun, care i-a născut un fiu. Solul chinez a trăit vreo zece
ani în mijlocul hunilor, bucurându-se de toată libertatea. Cian Ţian a
profitat de aceasta pentru a strânge informaţii precise despre popoarele
care locuiau în apus şi despre drumurile pe care se putea ajunge până la
ele; bineînţeles, cel mai mult îl interesau iuecizii.
În anul 128 î.e.n., profitând de un moment favorabil, Cian Ţian a fugit
de la huni împreună cu soţia şi micul său fiu, cu credinciosul său tovarăş
Tanî şi cu o parte a suitei sale. Timp de câteva săptămâni fugarii au mers spre apus. Ei au trecut mai întâi de la o oază la alta, de-a lungul
povârnişurilor sudice ale munţilor Tian-Shan de răsărit, apoi prin
teritoriile usunilor nomazi care „sunt confundaţi de obicei cu hunii”, prin
văile de munte şi trecătorile de mare altitudine din Ţian-şanul central,
până au ajuns pe malul sudic al lacului Issîk-Kul, în oraşul Cigu —
reşedinţa căpeteniei tribului usunilor. De aici, prin trecătorile de mare
altitudine şi pe valea Narînului (unul dintre izvoarele fluviului Sîr-Daria),
chinezii au coborât în valea Fergana, în ţara Davan şi au ajuns în capitala
ei, „Guişan” (Kassan).
Aici, în partea de apus a văii Fergana, s-au întâlnit pentru prima oară
în istorie căile bătătorite de reprezentanţii a două mari popoare antice —
grecii şi chinezii: în anul 328 î.e.n., exact cu 200 de ani înainte de venirea
lui Cian Ţian dinspre răsărit, s-a apropiat dinspre apus de valea Fergana
una dintre armatele lui Alexandru Macedon. Oştenii lui Alexandru au
străbătut însă ţări cu o civilizaţie înaltă, teritorii bine cunoscute de perşii
antici şi cucerite dinainte de ei, în timp ce Cian Ţian a trecut prin regiuni
de deşert, prin stepă sau munţi înalţi cu totul necercetaţi.
Cârmuitorul din Davan, o ţară agricolă destul de dezvoltată, l-a primit
cu ospitalitate pe Cian Ţian, nădăjduind să lege cu ajutorul lui relaţii
comerciale directe cu îndepărtata Chină. El i-a dat lui Cian Ţian călăuze
care să-l ducă la tribul nomad kanghiui, care trăia în stepele din regiunea
fluviului Sîr-Daria, la nord-vest de Davan. Kanghiuii l-au ajutat pe Cian
Ţian să-i găsească, în sfârşit, pe iuecizi, care trăiau la sud de ei, între
deşertul Kîzîlkum şi Amu-Daria. Cartierul general al iuecizilor — Kuşania
— se afla pe valea cursului mijlociu al râului Zeravşan. Cian Ţian n-a mai
găsit acolo pe urmaşii căpeteniei ucise de huni, la care fusese trimis cu
zece ani în urmă. Între timp, nepotul căpeteniei întreprinsese o expediţie
spre sud, dincolo de fluviul „Guisui” (Amu-Daria), supusese regatul
greco-bactrian, în descompunere, situat în partea de răsărit a podişului
Iranului şi rămăsese acolo (capitala sa se afla la Bactria, care mai târziu a
primit numele de Balh).
Cian Ţian a ajuns în regatul cucerit de iuecizi pe care el îl numeşte
„Dasia”. Dar regele nici nu se gândea să se răzbune pe huni şi respingea
însăşi ideea unei alianţe cu îndepărtata Chină. Cian Ţian a rămas în Dasia
timp de un an de zile. Regele nu şi-a schimbat hotărârea, dar solul a
profitat de acest timp pentru a strânge informaţii despre această ţară.
Spre uimirea sa, Cian Ţian a găsit în Dasia mărfuri din China centrală
(pânzeturi şi beţe de bambus din bazinul cursului mijlociu al fluviului
Yangtze. Aceste mărfuri erau aduse de neguţătorii localnici dintr-un oarecare stat indian „Şendu”, situat „la câteva mii de li de Dasia spre
sud-est”.
În anul 127 î.e.n., Cian Ţian a pornit înapoi. El a ocolit pe la nord
Pamirul, pe care îl numeşte Ţunlin (munţii Cepei). El a observat că Pamirul
reprezintă o mare cumpănă a apelor; de aici unele râuri curg spre apus,
iar altele spre răsărit, în direcţia Chinei. Prin valea Alai, Kaşgar şi Iarkend,
Cian Ţian a ajuns la Hotan. Înaintând de la o oază la alta de-a lungul
marginii sudice a deşertului Takla-Makan, el a ajuns într-o imensă
depresiune unde se află lacul rătăcitor, fără scurgere — Lobnor.
În anul când Cian Ţian a fost acolo, apa lacului era sărată şi el l-a
denumit chiar Lacul Sărat. Probabil că a auzit de la localnici că lacul
dispare uneori şi a ajuns la următoarea concluzie: „De la Iuitian (Hotan)
râurile curg spre răsărit şi se varsă în lacul Sărat (Lobnor). Lacul Sărat se
strecoară sub pământ şi la sud izvorăşte din el fluviul Galben (Huang He).
Fluviul Galben curge spre împărăţia de mijloc” (China).
Acum ştim că această concluzie era o mare greşeală geografică. Lacul
Lobnor este situat la o altitudine de numai 780 m, iar izvoarele fluviului
Huang He — lacurile cu apă dulce Djarin-Nur şi Orin-Nur din partea de
răsărit a podişului Tibetului — se află la aproape 800 de km sud-est de
Lobnor, la o altitudine de peste 4.230 m. În acea vreme, însă, în secolul al
II-lea î.e.n., concluzia greşită a lui Cian Ţian constituia un pas înainte în
comparaţie cu străvechea legendă chineză după care Huang He ar izvorî
din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2.500 li (circa 1.500 km).
Regiunea situată la răsărit de lacul Lobnor era stăpânită de huni, care
l-au reţinut din nou pe Cian Ţian. Abia peste un an el a izbutit să fugă cu
familia sa şi cu credinciosul Tanî. Nu aveau cu ei nici un fel de merinde.
Adesea scăpau de foame numai datorită faptului că Tanî era un iscusit
trăgător cu arcul. „Când nu mai aveam încotro, el ucidea păsări şi fiare şi
aducea hrană”. În anul 126 î.e.n., Cian Ţian s-a întors cu familia sa în
patrie după o absenţă de aproape treisprezece ani. Dintre ceilalţi membri
ai soliei sale nu s-a întors în China decât Tanî.
Potrivit calculelor lui Cian Ţian — destul de precise pentru epoca lui
— el a străbătut în timpul peregrinărilor sale circa 25.000 de li, adică
15.000 km. El a fost primul care a adus în China informaţii exacte despre
stepele şi deşerturile din Asia centrală, despre marile lanţuri de munţi —
Tian-Shan şi Pamir (munţii Cepei), precum şi despre marile râuri din Asia
centrală ce izvorăsc din aceşti munţi: Sîr-Daria şi Amu-Daria, care se
varsă în „Marea de apus” (el confunda marea Aral cu marea Caspică) şi
Tarim care se varsă în Lobnor. El a fost primul care a descoperit drumul din Extremul Orient spre „Ţinutul de apus”, iar de acolo spre India. Şi tot el a fost primul care a arătat că din China în India duc şi alte drumuri mai scurte şi, după părerea lui, mai puţin primejdioase, prin munţii de sud-vest din bazinul cursului mijlociu al fluviului Yangtze (Siciuan) peste podişul Yunanului.

Împăratul U Di a poruncit în primul rând să se trimită în India patru
solii din diferite puncte ale bazinului cursului mijlociu al fluviului
Yangtze. Aceste solii n-au ajuns la ţintă: după ce au străbătut 500—1.000
km au fost nevoite să se întoarcă din cauza împotrivirii muntenilor ostili.
Încercarea neizbutită de a descoperi drumurile sudice spre India (iar
prin ea spre Dasia şi Davan) a silit din nou guvernul chinez să-şi îndrepte
atenţia spre drumul nordic către ţările din apus. Între timp, Cian Ţian a
fost numit comandant al unui mare detaşament militar şi în jurul anului
123 î.e.n. a participat la o nouă expediţie împotriva hunilor. Expediţia a
fost încununată de succes, datorită faptului că Cian Ţian cunoştea perfect „locurile bogate în iarbă şi apă”, astfel că oastea n-a dus lipsă de nimic. La
întoarcere, el a căpătat titlul de prinţ. În anul următor, însă, oastea
chineză a fost înfrântă de huni. Cian Ţian a fost acuzat că înfrângerea s-a
produs din vina lui, i s-a retras titlul de prinţ, a fost degradat şi
condamnat la moarte, dar „plătind o sumă drept răscumpărare, a devenit
om simplu” (anul 122 î.e.n.).
Totuşi, împăratul U Di a continuat să se sfătuiască în problemele
privitoare la regiunile apusene cu marele călător căzut în dizgraţie. În
jurul anului 106 î.e.n., Cian Ţian a fost trimis în oraşul Cigu (Tian-Shanul
central) cu un detaşament de 300 de călăreţi, cu cirezi uriaşe de vite
cornute mari şi mici, cu o suită numeroasă şi cu multe daruri pentru
căpeteniile usunilor. El l-a convins pe conducătorul suprem al usunilor să
încheie alianţă cu China. Din Cigu el şi-a trimis ajutoarele la regii şi
căpeteniile de triburi din Asia centrală precum şi în „Ansi” (Parţia) şi
„Şendu” (India). În felul acesta, China a stabilit pentru prima oară relaţii
directe cu ţările din Asia anterioară şi de sud. În jurul anului 105 î.e.n.
Cian Ţian s-a întors în China şi peste un an a murit (104 sau 103 î.e.n.).