Descoperirile geografice din Sud-Vestul Asiei si Africa

INDIENII ŞI MALAIEZII
   Statele sclavagiste antice din India de nord (continentală), situate în
bazinele fluviilor Ind şi Gange, între Himalaia şi munţii Vindhya, au avut
încă în primul mileniu înaintea erei noastre legături comerciale pe uscat
(cu caravanele) şi pe mare cu ţările iraniene şi cu Mesopotamia. Desigur că
mult mai strânse erau relaţiile comerciale şi culturale între India de nord
şi cea de sud, unde în această epocă existau de asemenea state de mult
închegate. În statele sclavagiste timpurii din ambele părţi ale Indiei s-a
consolidat cu multe secole înaintea erei noastre brahmanismul — religie
care consfinţea deosebirile sociale prin sistemul castelor. Ca o reacţie
împotriva acestui sistem din partea păturilor sociale asuprite, au apărut
pe la mijlocul primului mileniu înaintea erei noastre câteva învăţături
religioase; dintre ele cea mai mare importanţă în istoria, atât a Indiei
propriu-zise, cât şi a Asiei răsăritene şi centrale a avut-o budismul.
Budismul, care s-a răspândit în India (ca şi creştinismul mai târziu în
apus), era folosit, în ultimele secole înaintea erei noastre, de către
grupurile conducătoare drept un mijloc de luptă împotriva puternicei
caste a preoţilor — brahmanii — şi ca un mijloc de a ţine în frâu masele
populare, cărora li se predica supunerea faţă de stăpâni. Regii şi nobilimea
din statele sclavagiste sprijineau budismul şi contribuiau la răspândirea
lui. În secolul al III-lea î.e.n., Aşoka, cârmuitorul imperiului indian
Magadha, a folosit din plin pe călugării budişti ca misionari şi spioni
pentru a stabili legături şi a-şi extinde influenţa, atât în ţările vecine, cât şi
în cele îndepărtate, atât de pe continent, cât şi de pe insulele din Asia de
sud şi de sud-est. Într-unul din decretele sale, săpate în stâncă, el declară că şi-a trimis misionarii în Siria, Egipt, Cirenaica, Libia şi Grecia. În
cronicile ceyloneze de la începutul erei noastre sunt amintiţi misionarii
trimişi de el în Indochina şi în Ceylon unde, după moartea sa, budismul a
devenit religia dominantă, păstrându-şi poziţiile până astăzi.
În primele secole ale erei noastre, misionari budişti indieni au pătruns
prin trecătorile de mare altitudine în regiunile din munţii Himalaia şi în
Tibet. Ei au descoperit cursurile superioare ale marilor fluvii care izvorăsc
de pe povârnişurile nordice ale munţilor Himalaia — Indul, Sutlej — cel
mai mare afluent al acestuia şi Brahmaputra unde-au întemeiat o serie de
mânăstiri. Ei au străbătut în diferite direcţii deşerturile din munţii înalţi ai
Tibetului. Din Bengal, misionarii budişti au găsit căile spre răsărit, spre
Indochina, ajungând, prin regiunile de munte acoperite de păduri
tropicale, în bazinele marilor fluvii indochineze Irawadi şi Salwen, în
Indochina centrală (bazinul râului Menam) şi în acele părţi ale bazinului
fluviului Mekong, care nu erau cunoscute încă de chinezi.
Cu toate că „poporul indian nu şi-a câştigat niciodată renumele de
putere maritimă”, indienii au făcut mari descoperiri geografice în mările
tropicale din Asia de sud şi sud-est. Ei au descoperit şi au colonizat insula
Ceylon într-un trecut foarte îndepărtat. La popularea ei au participat, nu
atât popoarele din sudul Indiei, cât mai ales cele din nordul peninsulei.
Dimpotrivă, peninsula Malacca şi numeroase insule din arhipelagul
Malaia au fost descoperite de indienii din sud, mai iscusiţi în navigaţie.
Dintre marile insule ale Indoneziei, cea dintâi — datorită poziţiei sale
geografice — a fost descoperită Sumatra, iar după aceea, în jurul secolului
î.e.n., Java. Coloniştii indieni au apărut pe insula Borneo în preajma
secolului al IV-lea. În acel moment în Indonezia de vest şi centrală existau
o serie de aşezări indiene, iar printre triburile locale se răspândiseră
cultura indiană şi ambele religii de origine indiană — brahmanismul şi
budismul (mai târziu înlăturate aproape pretutindeni de mahomedanism).
Este, însă, neîndoielnic că în ceea ce priveşte arta navigaţiei unele
vechi triburi indoneziene (de pildă malaiezii) îi depăşeau pe indieni. Cu
vasele lor cu pânze, uşoare şi stabile, malaiezii au fost aceia care au găsit
drumul către toate insulele din Indonezia centrală şi de răsărit. Ei au
descoperit Borneo şi au populat regiunile de litoral, au descoperit şi
colonizat insulele Celebes şi Moluce, au stabilit un comerţ pe mare cu
micile insule situate şi mai la sud, au ajuns în insulele Filipine aşezate la
nord de Indonezia cu mult înaintea spaniolilor şi portughezilor, iar spre
răsărit au ajuns, probabil, până la ţărmurile Noii Guinee.
Malaiezii au navigat departe spre vest de Sumatra şi în primele secole ale erei noastre au traversat Oceanul Indian, au descoperit insula
Madagascar pe care au colonizat-o. Urmaşii acestor vechi colonişti
malaiezi care s-au amestecat cu locuitorii băştinaşi — negroizi sunt
malgaşii (populaţia băştinaşă de astăzi a Madagascarului), a căror limbă
face parte din grupa malaieză-polineziană.

VECHII PERŞI
Pe la mijlocul secolului al VI-lea î.e.n., regele Cirus al II-lea, care a reunit sub stăpânirea sa triburile persane din Iranul de vest, a cucerit o serie de ţări situate în podişul Armeniei, în Asia mică şi Mesopotamia. Apoi Cirus al II-lea a trecut la cucerirea regiunilor nordice ale podişului Iran şi a ţărilor învecinate, locuite de triburi nomade crescătoare de animale. Fără îndoială că urarţii ştiau mai de mult, cel puţin din auzite, de marea „Hyrcanum” (Caspică), care se întindea la răsărit de ţara lor. Dar expediţiile întreprinse de perşi în nord au lărgit şi consolidat cunoştinţele despre Caspică. Herodot (secolul al V-lea î.e.n.), care poate fi numit pe drept cuvânt în aceeaşi măsură „părintele geografiei” ca şi „părintele istoriei”, şi-a format pe baza izvoarelor persane o imagine corectă despre Marea Caspică ca despre un lac uriaş: „Ea este o mare izolată, care nu se uneşte cu nici o altă mare. De-a lungul ţărmului apusean al acestei mări se întinde Caucazul, cel mai mare dintre munţi ca suprafaţă şi cel mai înalt. Spre răsărit se află o câmpie nesfârşită...” (I, 202—204). Această descriere justă a fost ignorată (câteva veacuri, până în secolul al II-lea î.e.n.) de către geografii din antichitate. Ei presupuneau şi indicau pe hărţi că Marea Caspică comunică, fie cu marea Azov şi marea Neagră, fie cu Oceanul Îngheţat de nord. După cum se vede din citatul de mai sus, Herodot avea o imagine justă şi despre câmpiile „nesfârşite” de dincolo de Caspică, care au fost de asemenea descoperite de perşi în timpul expediţiilor de cucerire ale lui Cirus.

VECHII EGIPTENI
   Teritoriul cultivabil al Egiptului (valea Nilului inferior şi delta sa) este
înconjurat din trei părţi de deşerturi — al Nubiei (la sud), al Libiei şi
Egipteano-Arabic; el este mai accesibil numai dinspre nord, din partea
Mării celei mari (Mediterana). Dar aceste bariere naturale au fost biruite cu
cel puţin 3.000 de ani înaintea erei noastre. Încă de pe atunci, în textele
cele mai vechi care au ajuns până la noi, Nubia, adică regiunea situată mai
sus de prima cataractă a Nilului, este menţionată ca posesiune egipteană,
de unde se aduceau mii de sclavi negri — bărbaţi şi femei — şi cirezi
imense de vite. Tot atunci egiptenii au început să construiască cetăţi de-a
lungul istmului Suez, pentru a se apăra împotriva incursiunilor nomazilor
arabi. Ei au descoperit şi au cucerit peninsula Sinai, unde au găsit
zăcăminte importante de cupru şi piatră de construcţie, mai preţioasă şi
mai trainică decât gresia din Nubia. Egiptenii de pe timpul aşa-numitului
Regat vechi, (cu peste 2.500 de ani î.e.n.) navigau pe vase cu pânze şi cu
vâsle de-a lungul ţărmului răsăritean, asiatic, al Mării celei mari şi
aduceau din Liban lemn de cedru. S-ar putea spune că egiptenii „au
descoperit Asia”, dacă acolo (cel puţin în Mesopotamia de sud) nu ar fi trăit
pe atunci popoare care să fi lăsat documente scrise, încă în timpul
Regatului vechi, posesiunile Egiptului în Nubia se întindeau până la
cataracta a doua, iar expediţii pentru capturarea de sclavi negri, aur,
fildeş şi lemn preţios erau trimise şi mai sus, pe cursul Nilului. Mai târziu,
pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., graniţa regatului egiptean trecea la sud de a cincea cataractă. La vest de Nil, egiptenii au supus foarte de timpuriu o parte din triburile libiene.
Egiptenii din Regatul vechi au efectuat călătorii lungi de-a lungul
ţărmurilor Mării Roşii, spre sud, până în ţara Punt. De acolo se aduceau în
Egipt răşini aromatice de mare preţ (tămâie, smirnă etc.), care se obţin din
copacii ce cresc în ţările situate la sud de Marea Roşie — din peninsula
Somalia şi din „Arabia fericită” de sud-vest. De aceea, ţara Punt poate fi
socotită pe drept cuvânt ca fiind şi Somalia, şi Yemen sau poate chiar
amândouă la un loc.
Egiptenii înşişi considerau pe bună dreptate ţara lor drept un „dar al
Nilului”. Ştiau ei oare de unde vine cursul de apă, care, străbătând
pustiul, dă viaţă pământului lor şi de unde provine mâlul atât de fertil?
Probabil că nu. Herodot scrie despre aceasta următoarele: „N-am putut
afla nimic despre natura Nilului, nici de la preoţi” şi nici de la altcineva... deşi am întrebat de ce se deosebeşte Nilul atât de mult prin proprietăţile
sale naturale de celelalte râuri... În ceea ce priveşte izvoarele Nilului, nici
unul dintre cei cu care am stat de vorbă... nu mi-a spus că le-ar
cunoaşte…” (II, 19,28).
Egiptenii ştiau însă cu precizie că şi la sud de Nubia, dincolo de
cataracte, se află regiuni populate, în care trăiesc oameni negri. Încă din
perioada Regatului vechi se stabilise o strânsă legătură cu aceste ţinuturi
tropicale şi cunoaştem chiar şi numele unui demnitar egiptean — Hirhuf,
care îşi atribuia descoperirea ţării sudice Yam, de unde adusese „tămâie,
lemn de abanos, piei de pantere, fildeş şi tot felul de alte lucruri alese...”.

Pe căile care duceau spre stepele şi pustiurile de dincolo de Caspică,
perşii au străbătut ţara părţilor, care mai târziu a jucat un rol însemnat în
comerţul de intermediere dintre Asia de apus şi Asia centrală, unde se
terminau drumurile de caravane ale chinezilor. Din Parţia, care se afla
lângă colţul de sud-est al mării Caspice, perşii au trecut lanţul muntos
Kopet-Dag, dincolo de care începe deşertul Karakum. Este puţin probabil
ca ei să fi înaintat mult de-a lungul ţărmului răsăritean al mării Caspice
şi, în orice caz, nu au trecut peste paralela de 40°. În schimb, spre răsărit,
perşii au pătruns adânc pe continent. Ei au ajuns până la povârnişurile nordice ale munţilor Hinducuş şi au cucerit malul stâng al fluviului Oxus
(Amu-Daria), în regiunea cursului său mijlociu. Probabil că ei au coborât
pe valea râului Oxus şi au ocupat oazele din Horezm, pe cursul inferior al
acestui fluviu. În timpul uneia dintre expediţii, armata lui Cirus a
străbătut întregul podiş al Iranului de la apus spre răsărit, a supus
triburile de munteni care trăiau pe povârnişurile de sud-est ale munţilor
Hinducuş şi s-a oprit în valea râului Kabul, afluent de pe dreapta al
Indului. Probabil că tot în acest timp perşii au atins râul Piandj (Oxus-ul
superior). Dar încercarea de a cuceri regiunile din Asia centrală de pe
fluviul Iaksart (Sîr-Daria), unde trăiau în acea vreme sciţii-massageţi
(înrudiţi cu iuecizii din cronicile chineze), s-a încheiat prin zdrobirea
perşilor şi prin moartea lui Cirus (anul 529 î.e.n.). După moartea lui Cirus,
fiul său Cambize a cucerit Egiptul, iar pe timpul lui Darius (521—486)
perşii au cucerit malul drept al Indului, pătrunzând în bazinul cursului
superior al fluviului Sîr-Daria (în valea Fergana).
Aşadar, dincolo de hotarele podişului Iran, vechii perşi au descoperit
cea mai mare parte a teritoriului din Asia centrală, dintre fluviile Sîr-Daria
şi Amu-Daria, precum şi lanţurile de munţi care-l străjuiesc la sud. Înspre nord-vest, Darius I a încercat să cucerească stepele de pe ţărmurile Mării
Negre (în jurul anului 512 î.e.n.), dar a fost înfrânt de sciţii din această
regiune şi s-a retras. Mai izbutite au fost expediţiile lui spre apus, care
s-au încheiat prin cucerirea strâmtorilor Mării Negre şi a Traciei de nord,
precum şi a peninsulei Barka (Cirenaica, la apus de Egipt).
De numele lui Darius I este legată organizarea a două importante
expediţii pe mare: una, cea de apus, a ocolit litoralul de sud-est al Europei,
de la strâmtorile Mării Negre până la golful Taranto (Italia de sud, sau
Marea Grecie cum i se spunea pe atunci); cealaltă expediţie, de răsărit,
comandată de Skilak din Carianda, a coborât pe Ind (probabil de la gurile
Kabulului), a ieşit în Marea Arabiei, a ocolit Arabia şi şi-a încheiat
călătoria care a durat 30 de luni (aproximativ 510—508 î.e.n.) lângă golful
Suez din Marea Roşie. În felul acesta s-a demonstrat că se poate stabili
legătura directă, pe mare, între regiunile periferice din apus şi răsărit ale
marelui imperiu persan.