Feature news

Showing posts with label Armament. Show all posts

Pentagonul testeaza o armă de 5 ori mai rapidă decât sunetul!

Armata americană se află în curs de testare a unei noi arme hipersonice cu rază lungă de acţiune, ale cărei lansări au depăşit deja de cinci ori viteza sunetului.

O rachetă experimentală lasată dintr-o bază militară din Hawaii a ajuns la ţinta preconizată situată într-un atol din Pacific situat la 3.700 kilometri, într-un interval de timp mai mic de 30 minute.

Advanced Hypersonic Weapon este un nou program militar axat pe producerea de dispozitive ultra rapide pentru rachetele cu rază lungă de acţiune.

Conform oficialilor Pentagonului, adevăratul scop al programului este acela de a crea rachete capabile să lovească orice ţintă de pe glob în mai puţin de o oră şi cu o precizie de maxim 10 metri distanţă faţă de punctul ochit.

În vocabularul militar de specialitate, termenul de hipersonic vizează orice dispozitiv care depăşeşte clasa Mach 5, adică viteza de 6.000 km/oră.

Cu toate acestea, Pentagonul nu a dat publicităţii detalii referitoare la viteza maximă atinsă de noile rachete.

sursa: descopera.ro

Când se vor opri din a construi arme? Oare când acești bani vor fi redirecționați către cercetare medicală, pentru a descoperi noi leacuri, când, oare când...
Learn more »

Coasa

 O coasă (din slava veche *kosa) este o unealtă agricolă, folosită pentru a cosi iarbă şicereale. Constă dintr-o lamă de oţel, arcuită, ascuţită în partea interioară a curburii, montată într-un mâner lung, de lemn, care se numeşte toporâie sau toporâşte.



Cositul se poate face şi cu aşa-numita coasă cu cerc. Pentru aceasta, pe toporâşte se fixează cercul, care constă dintr-o nuia de alun, arcuită între lama coasei şi picioruş (mânerul toporâştei). În spaţiul dintre nuia şi toporâşte se fixează o ţesătură din cânepă, numită pânză, care se coase cu aţă pe cerc şi se bate în cuişoare pe toporâşte. Pânza are rolul de a aduna spicele tăiate de lama coasei la un loc, într-o brazdă.  Mai comodă decât secera, coasa rămâne în uz zilnic împreună cu maşinile agricole în unele regiuni ale Europei şi Asiei.
În cultura occidentală, o personificare a morţii este deseori prezentată ca un schelet purtând o coasă.
Coasă de luptă este o denumire generică pentru armele curbate, cu tăiş pe partea interioară a curburii, folosite în evul mediu, ca urmaşe ale celor denumite în antichitate falx. 
wikipedia.ro
Learn more »

Seceră


O seceră este o unealtă agricolă cu lamă curbată, folosită de obicei pentru a reteza cerealesau a tăia iarbă pentru fân. Partea dinăuntrul lamei este ascuțită pentru a-i permite utilizatorului să secere plante luându-le în mână. A fost în general înlocuită cu coasa, dar rămâne în uz în situații când folosirea coasei este incomodă.
Secera și ciocanul formează un simbol recunoscut al comunismului.
Learn more »

Halebardă


Halebarda este o armă albă de infanterie compusă din: 
  • mâner  lung, ca la suliţă (hampă);
  • secure, cu un tăiş de formă concavă sau convexă,  a cărei lovitură zdrobea piesele metalice ale armurii nimicind pe inamic;
  • cârlig pentru agăţarea şi doborârea de pe cal a călăreţului sau pentru rănirea picioarelor calului;
  • vârf masiv si ascuţit (suliţă), care pătrunde cu uşurinţă printre plăcile armurii, străpungând reţeaua de zale îmbrăcată pe sub armură.
Halebardele având lama securii dreaptă sunt încadrate cu aproape un secol mai repede decât cele cu perforaţii şi încrustaţii. Halebardele cu secure perforată şi încrustaţii pe ea au fost specifice armatelor de paradă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind frecvent utilizate de infanteria secolelor XV-XVI.
Halebarda, care este de origine elveţiană, era folosită pe scară largă în Germania încă din secolul al XIV-lea şi a fost introdusă în Franţa, în dotatrea pedestrimii, în vremea lui Ludovic al XI-lea al Franţei, fiind folosită de infanterişti împotriva cavaleriei.
wikipedia.ro
Learn more »

Secure


Secure (din latină securis) se numeşte o unealtă asemănătoare cu un topor, formată dintr-un corp de oţel cu tăiş fixat pe o coadă scurtă de lemn, folosită la doborâtul copacilor, la despicatul lemnelor etc.
În trecut, securea era folosită şi ca armă de luptă şi de execuţie prin decapitare. O secure folosită în trecut ca armă de luptă sau ca unealtă a călăului mai purta şi denumirea de satâr (din turcăsatir).
Securea mică, folosită de amerindieni la aruncat, ca armă de luptă şi vânătoare, purta denumirea de tomahawk.

wikipedia.ro

Learn more »

Toporul


Toporul este o unealtă formată dintr-un corp de oțel cu tăiș și cu cu un orificiu la partea opusă, în care se fixează o coadă de lemn tare, folosit pentru tăiat copaci sau pentru despicat lemne și ca unealtă a pompierilor pentru stingerea incendiilor.
Istoria toporului începe în Epoca de piatră, când au fost cioplite și șlefuite primele topoare.
În Epoca Bronzului, topoarele s-au confecționat din bronz.
Până în Evul Mediu, topoarele au fost folosite și ca arme de luptă.
Learn more »

Baioneta


Cuvântul „bajonett” provine, probabil de la oraşul francez Bayonne, unde au fost confecţionate primele arme de acest gen, însă e posibilă şi provenienţa cuvântului din spaniolă, „bayneta” însemnând cuţit mare. Nu s-a stabilit dacă primele baionete erau folosite în scopuri militare sau de vânătoare, acestea prezentând o lamă cu tăiş simplu sau dublu, tăiş posterior scurt, mâner de parare şi vran care se înşuruba pe ţeava puştii.
Armele de infanterie cu cremene şi baionetă ataşabilă, armă de înţepare scurtă, au înlăturat până la sfârşitul secolului al XVII lea suliţa lungă „pike”.
Folosirea armelor de foc cu cremene făcea imposibilă însă execuţia focului în momentul ataşării baionetei la arma . De aceea, manevra se executa abia după ce a fost tras ultimul foc, baioneta fiind purtată într-o poşetă. Adesea se întâmpla ca soldatul să piardă în luptă baioneta, aceasta fiind lesne retezată de pe arma de foc în urma unei lovituri aplicate de inamic. S-au încercat şi alte modalităţi de prindere a baionetei pe armă: modelul următor de baionetă a fost cea cu ţevişoară sau manşon, cu ajutorul căruia baioneta era prinsă pe ţeava puştii -manşonul avea o despicătură, care făcea posibilă aplicarea baionetei pe ţevi de diferite grosimi.
La ora actuală, baioneta este singura armă albă care intră în dotarea standard a trupelor de infanterie.
Learn more »

Paloş

Paloș (din maghiară pallos) se numește o sabie lată cu două tăișuri, adesea încovoiată spre vârf, care se folosea în trecut. În limbajul curent, paloșul desemnează o spadă de dimensiuni mai mari. În ceea ce privește terminologia diferitelor tipuri de spade medievale și premoderne, în limba română nu există întotdeauna corespondențe mulțumitoare. 
Astfel pentru spadele foarte grele ce se răspândesc mai ales în secolul XVI, așa-numitele Zweihänder, Bidehänder sau Flamberg (germană) respectiv Claymore (engleză) sau Espadon (spaniolă) se poate folosi doar "spadă mare pentru două mâini" cu adăugarea caracteristicilor speciale: cu lamă flambată, zimțată sau prevăzută cu pinteni. Termenul de paloș folosit uneori în limbajul curent pentru asemenea piese grele este impropriu, el desemnând, de fapt, o altă armă. În fapt, între sabie și spadă există un hibrid mai rar întâlnit, denumit în germană „Säbelschwert” și desemnat în limba română cu termenul „paloș”, împrumutat probabil din limbile slave prin care acest cuvânt desemnează o armă sau un obiect pentru lovit. Acest tip de armă albă are lama dreaptă (uneori cu două tăișuri) și cu mânerul înclinat. Piesa cea mai valoroasă a muzeului din Bastionul Țesătorilor din Brașov este paloșul de două mâini, descoperit în Cetatea Brasovia, datând din secolul al XIII-lea.
Learn more »

Sabia


Apare ca o „armă individuală pentru lupta corp la corp, medievală şi modernă, pentru lovit şi împuns, cu lamă curbată şi prevăzută cu un singur tăiş pe partea exterioară a curburii şi în general (cu excepţia Extremului Orient) cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.
Încovoierea asigură o ţinută corespunzătoare, pentru că sabia nu avea, de obicei, un cap al mânnerului ci doar un mâner simplu. Pentru protejarea mâinii avea garda de parare, dar existau şi săbii fără o asemenea gardă, ca de exemplu şaşca caucaziană.
Sabia era preferată de trupele rapide ale cavaleriei. Fiind uşoare erau potrivite pentru înţepare şi lovire rapidă în toate direcţiile, iar principalul avantaj faţă de alte arme era lama încovoiată. La lovire, luptătorul trăgea arma înspre sine , producând în acelaşi timp şi un efect de tăiere. Curbura diferă de la o sabie la alte. S-a dovedit că lamele mai puţin curbate sunt mai eficiente decât cele mult încovoiate. O platoşă puternică nu era străpunsă de sabie.
Sabia era cunoscută din mileniul 2 î.e.n. de către persani. Sabia persană (shamshir – coadă de leu sau scimitar) are o lamă puternic curbată, subţire, îngustată puternic spre vârf.  Partea se sus a mânerului este aplecată spre partea tăişului şi este prevăzută cu un capac. Gardele de parare sunt drepte şi se lăţesc puternic formând un scut de mijloc. Locul de provenienţă iar apoi de răspândire a săbiilor a fost orientul şi estul Europei – Ungaria secolelor IX –X. În Europa centrală sabia nu a avut succes până în secolul al XVII lea din cauza folosirii platoşelor împtriva cărora erau mai eficiente spada grea de lovire şi spada puternică pentru împungere.
La sfârşitul  secolului al XV lea apare ca armă folosită în cadrul şcolilor de scrimă (duel) din Germania aşa-numitul „Dusack”, o armă cu o lamă foarte lată, încovoiată, ascuţită spre vârf şi cu tăiş tocit. Nu avea mâner; în partea superioară a lamei se afla o spărtură în care puteau fi introduse doar patru degete. Această armă apare în manualele de scrimă pînâ în secolul al XVIII lea.
De la mijlocul secolului al XVII lea se răspândeşte în Polonia modelul turcesc „karabela”. Acest model de sabie prezintă ca o caracteristică la capătul mânerului un cap stilizat de vultur, aplecat pe o parte.  Tipul acesta de mâner îl găsim  mai târziu şi la paloşe sau alte tipuri de arme de înţepare şi lovire. Gardele drepte de parare se termină în mici butoni, puternic aplecaţi în jos, în formă de flori sau dragoni. Karabela era purtată în Polonia ca floreta în alte ţări, inclusiv la costumaţie civilă.  Din săbiile poloneze, s-au păstrat şi unele pe a căror lamă este încrustat cu aur numele şi portretul principelui Stephan Batory din Transilvania (1533-1586), care din 1576 a devenit regele Poloniei.

Săbiile au făcut parte până la sfârşitul secolului XX din armamentul de război în majoritatea ţărilor europene. De exemplu, în războiul de independenţă din 1877-1878, lista armamentului trupelor româneşti cuprindea în primul rând săbiile de diferite tipuri :”tesac  de infanterie, trupă; sabie de dorobanţi călări, trupă; sabie- baionetă, trupă; sabie de marină, ofiţer; sabie de infanterie, ofiţer; sabie de cavalerie, ofiţer; sabie de călăraşi/artilerie, trupă”, pe lângă alte arme albe ca  spada, „pumnalul de incendiu” şi lancea de cavalerie şi trupă. Toate săbiile respective erau produse în manufacturi din străinătate, dintre care amintim celebrele ateliere Sollingen din Germania, vestite pentru calitatea prelucrării oţelului. Printre armureriile prestigioase din Europa se numărau, încă din secolele medievale,  cele de la Cluet – Franţa, Trivelli – Italia, Toledo – Spania.
Nu se poate discuta despre sabie fără a fi amintită cea a samurailor,  japonezii stăpânind încă din secolul XVII „nu numai tehnologia obţinerii unor aliaje fier- oţel bine omogenizate, ci şi metode de tratare termică parţială, şlefuire şi lustruire ce ducea la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic”. Sabia samurailor rămâne modelul ideal al armei ce cucereşte prin forţă, flexibilitate şi rezistenţă. La ora actuală, în Japonia sunt în jur de 250 de fierării, ce produc săbii care depăşesc în frumuseţe şi calitate chiar şi cele mai bune produse ale istoriei sabiilor.
Learn more »

Stiletul


Stiletul


 Un pumnal mic, cu lama triunghiulară, foarte fină şi cu vârf ascuţit, poartă numele de stilet.  Stiletul a apărut în Italia, la începutul secolului al XVI-lea, ca un pumnal mic, cu garda scurtă. Era considerat o armă periculoasă, deoarece putea fi ascuns cu uşurinţă în cizmă, jartieră, manşetă sau în pieptar. Începând cu secolul al XVII-lea, stiletul a fost purtat şi de către femei, fiind mai degrabă un obiect de cochetărie. Stiletele aveau mânerul şi garda drepte sau în forma de S.  La Muzeul Judeţean Argeş din Piteşti este expus un stilet care i-a aparţinut lui Ion Antonescu, înregistrat cu numărul 6904500-5060 în lista de Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Naţional.  Tot stilet se numeşte şi un instrument medical sub formă de tijă metalică mică, prevăzută cu o extremitate de formă ovoidală aplatizată, destinată explorării plăgilor şi a traiectelor fistuloase, dar nu există nici o legătură între cele două.
Learn more »

Floreta


Denumirea provine din termenul francez „fleuret”, care înseamnă „împuns”.
Floreta este o armă cu mâner având o lamă  lungă, îngustă, cu tăiş simplu sau dublu, cu trei sau patru muchii, eficientă în cazul înţepării dar şi pentru aplicarea unor lovituri uşoare, nepenetrante.  Ca funcţie, floreta se aseamănă cu pumnalul lung. Denumirea franceză este de „dague” iar cea italiană şi spaniolă „daga”. În majoritatea limbilor europene nu există denumiri care să diferenţieze floreta de spadă, cu care se aseamănă aproape perfect din punct de vedere al lamei şi mânerului.
Floreta provine din Italia secolului XV, ţară în care arta  scrimei (duelului) se bucură de apreciere deosebită. Ca şi numeroase modele de spadă, floreta posedă un pat elaborat, pentru protejarea mâinii. Iniţial modelul cel mai răspândit de pat este cel de cruce. Diferenţe apar din punct de vedere al formei conferite de gardele de parare, drepte sau în formă de S care se răsucesc şi pot forma un fel de toarte. Unele modele prezintă un coş tip grilaj ca apărătoare. Toate formele de mâner sunt menite să apere eficient împotriva armelor de înţepare şi lovire ale adversarului când acestea sunt parate cu lama. Astfel, lama adversarului alunecă pe propria lamă şi este oprită de garda de protecţie a mâinii. Aceste garde de parare apără mâna şi împotriva loviturilor directe asupra mâinii însă nu este eficient faţă de atacuri tip „înţepare” efectuate cu altă floretă. Împotriva acestui tip de atac apare ca o îmbunătăţire a dispozitivului de protejare a mâinii  garda tip „farfurie” la floretele secolului al  XVII lea.
Floretele deosebit de lungi nu erau potrivite ca arme militare pentru călăreţi sau luptători pedeştri. În a doua jumătate a secolului al XVII lea apar forme de florete cu lama mai scurtă şi mai lată, renunţându-se la gardele lungi sau toartele de parare, în favoarea celor rotunde care apăreau mărite, dublate la unele modele.
Ca  însemn simbolic al statutului straturilor sociale privilegiate, floreta a luat definitiv locul spadei.
Learn more »

Spadă


Spada este o „armă individuală de luptă corp la corp, pentru lovit şi împuns, antică, medievală şi modernă, cu lama dreaptă, prevăzută cu două tăişuri.” Un vârf ascuţit indică dubla destinaţie de folosire, de lovire şi înţepare, iar o rotunjire în partea din faţă a lamei indică o simplă armă de lovire. Puternica subţiere a lamei înspre partea din faţă indică o armă de înţepare. Canalele prezente pe mijlocul  lamei reduc greutatea armei, ceea ce o face extrem de elastică. În partea superioară lama era fixată într-un cârlig sau sudată de mâner. Mânerul cu buton la capăt  împiedica alunecarea din mână a armei în timpul luptei şi conferea ţinută, creând totodată o contragreutate lamei. O lamă grea şi cu lungime mare  necesita un mâner  lung şi un pat greu. Din discul plat pentru delimitare, care  conferea ţinută mânerului în partea inferioară, la îmbinarea cu lama,  s-a dezvoltat garda pentru parare. Acesta proteja mâna de pe mânerul spadei faţă de armele inamice, care alunecau de-a lungul lamei. Dădea posibilitate mai bună decât până atunci de a para loviturile de spadă ale adversarului şi degreva prin aceasta scutul.
Spada se ţinea de obicei într-o teacă formată din două foi de lemn îmbrăcate în piele. Spada cu teacă era purtată de obicei pe partea stângă cu centură sau ham.
Cu timpul, lama spadelor a cunoscut diverse lungimi şi forme (drepte, zimţate, ondulate), acestea trebuind să fie adaptate la posibilităţile tehnice ale epocii şi  la modul de utilizare în luptă a armei  în raport cu: alte categorii de armament, strategia şi tehnica militară, echipamentul defensiv specific epocii.
Spadele din feudalismul timpuriu erau fabricate în centre de producţie şi ajungeau prin activităţi de comerţ în cele mai îndepărtate regiuni ale Europei.  Ulterior, spadele de ceremonie deveneau datorită meşterilor adevărate opere de artă, piese de valoare cu încrustaţii deosebite, din metale preţioase, cu mâner şi gardă din  materiale din cele mai deosebite, ca fildeşul.
Dintre toate armele lumii occidentale,  spada a susţinut de-a lungul timpului cea mai bogată simbolistică, ceremonială, religioasă şi judiciară. Spadele celebre : Excalibur a regelui Arthur, Durndart a lui Roland sau Ridil a lui Mimir, toţi eroi legendari, spadele regale ale marilor conducători occidentali, toate purtau mesajul puterii şi al supranaturalului.
Din simbolistica în special judiciară a spadelor amintim : sabia lui Damocles este semnul puterii asupra celor slabi; în tradiţia antică, Justiţia are în mâna dreaptă spada; arhanghelul Mihail este reprezentat cu spadă şi balanţă în mâini; Isus în iconografie apare cu două spade ce îi ies din gură – Biserica Sf.Margareta din Mediaş, secolul XV; în Apocalipsa, cel de-al doilea călăreţ poartă o spadă mare; spada a reprezentat  un obiect de execuţie nobilă în judecata capitală, ştreangul fiind considerat nedemn; o spadă se înfigea  în pământ la întemeierea unui oraş (exemplu : Sibiu); dansul spadelor era un ritual întâlnit la fierari şi făuritori de cuţite, ca şi la căluşari.


Rapiera
Este o spadă cu lama dreaptă foarte zveltă, fină cu unul sau două tăişuri şi garda complexă care acoperă pumnul. Utilizarea ei era preponderentă în dueluri.

Learn more »

Pumnalul


Pumnalul, un cuţit mare cu lama dreaptă,  este cea mai veche dintre arme albe,  din ea  dezvoltându-se în epoca de bronz spada.   În general, până la o lungime de 40 de cm se consideră a fi pumnal iar peste această lungime se consideră spadă. Pumnalele de luptă din vechime se numeau „akinakes” şi aveau o gardă antropomorfă  şi un buton cu „antene” sau „ghiare de vultur”.
Pumnalul este o armă de înţepare scurtă cu lamă îngustă sau lată, dreaptă sau curbă, cu 1,2,3 sau 4 tăişuri şi cu mâner pentru o singură mână. Sunt arme ţinute în pumn pentru a putea fi utilizate cu o mişcare rapidă de împingere a braţului de sus în jos împotriva adversarului.
Pumnalul  era cunoscut din neolitic. Pumnalele cu lame late cu dublu tăiş din epoca de piatră, aveau un mâner din acelaşi material, care în cazul unor exemplare avea formă de evantai pentru a fi mai bine poziţionate în mână la lovire. Cele din epoca de bronz erau de formă şi cu decoraţiune variată. Până în sec. XIII nu joacă un rol important, sax-ul îndeplinind atunci funcţia unei arme de înţepare. La războinicii înarmaţi complet, pumnalul este considerată a treia armă.  Un cavaler folosea mai întâi lancea pentru împungere, apoi apela la spadă iar dacă aceasta era pierdută în luptă, folosea pumnalul. Şi în cazul luptătorilor pedeştrii, situaţia era asemănătoare. Mai întâi se loveau cu suliţa lungă sau halebarda, când se creea aglomerare umană, se folosea spada scurtă şi în caz de necesitate pumnnalul. În viaţa civilă, pumnalul era util pentru că era purtat singur, pe o parte , nu îngreuna şi nu încurca. De aceea era preferat de nobili, burghezi şi ţărani ca armă de autoapărare.
Cauza pentru reintroducerea pumnalului ca armă de război la sfârşitul sec. XIII rezidă probabil în folosirea crescândă a platoşelor, pumnalul fiind folosit , se pare, pentru lupta corp la corp, în înghesuială, pentru a înţepa în locurile mici neacoperite de platoşă. Pumnalul folosit pentru „lovitura de graţie”, denumit „misericordia” avea de obicei o lamă îngustă, în secţiune prezentând mai multe muchii.
Anumite forme tipice  ale zonei mânerului au dus la denumiri speciale pentru pumnale. Pumnalul reniform are în partea de jos a mânerului nişte îngroşări evidente, de forma unor bulbi. Plăselele se lărgesc în partea superioară şi au adesea aplicat un capac de metal  deasupra. La pumnalele de după sfârşitul sec. XIV apare adesea  între mâner şi inserţia lamei o plăcuţă arcuită de metal. Uneori este arcuită şi prelungită până la vârful lamei formând două braţe lungi. Se poate trage concluzia că pumnalul era folosit ca şi opritor/captator pentru  alte lame.
Anumite caracteristici are şi pumnalul tip „plăcuţe”. Mânerul acestuia are la ambele capete câte o plăcuţă rotundă . Cea superioară are rolul de cap iar cea inferioară de parare. La anumite modele, mânerul metalic  se lăţeşte către capete sub forma unei trompete. Lamele sunt ca la cuţit, dar foarte subţiri şi cu mai multe muchii în secţiune. Aceste pumnale erau folosite în perioada 1300 – sec. XVI.
Alt tip de pumnal este cel denumit „basilard”. Garda de parare plată, dreaptă sau curbă, este din aceeaşi bucată cu cârligul de la baza mânerului, deasupra căruia sunt montate plăselele. Lamele cu dublu tăiş sunt late în partea superioară şi se subţiază puternic spre vârf.
O armă cu efect de surprindere era pumnalul de mâna stângă cu lame mobile. Din lama centrală îngustă, cu vârful lăţit pornesc două lame laterale aflate la un unghi de 50 – 70 grade. Fiind închis, acest pumnal are forma obişnuită. În momentul în care luptătorul apasă un buton sau trage de un mâner curb aflat la baza lamei, sunt eliberate cele două lame laterale, care sar fiind împinse de un arc montat în interior.   Acest tip de pumnal a apărut în Italia iar în ţările europene şi-a găsit utilitatea până la jumătatea secolului al XVII lea.
De provenienţă italiană este stiletul, un pumnal mic cu lamă îngustă având în secţiune 3 sau 4 muchii precum şi gardă de parare scurtă şi dreaptă. Stiletul se putea lesne ascund sub îmbrăcăminte, datorită dimensiunii sale şi era preferat de cei ce comiteau asasinate.
În fapt, pumnalul era purtat îndeobşte la brâu, pe partea stângă sau dreaptă, în faţă sau în spate. Pentru că acestei arme i se atribuia renumele de armă perfidă folosită pentru comiterea unor omoruri mişeleşti, pumnalul nu a fost niciodată considerat un simbol pentru putere şi dreptate ca spada sau lancea.
Dintre tipurile de pumnale mai deosebite, notăm katar-ul şi „coarnele fachirului”, ambele de provenienţă indiană. Katarul, pumnalul hindus, este făcut în întregime din oţel şi are un mâner în forma literei H, care se fixează în pumn. „Coarnele fachirului” este o armă formată din două pumnale arcuite, poziţionate opus şi confecţionate din coarne de animal la al căror capăt subţire se fixa o ţeapă de oţel. În spaţiul dintre capetele groase ale pumnalelor, prinse în două nituri, se aşeza mâna. Acest pumnal se folosea ca armă de apărare de către fachiri, hinduşi sacri ce nu aveau voie să poarte arme obişnuite.

Hangerul
Este un pumnal mare, cu lama încovoiată, de origine orientală.

Learn more »
Free Page Rank Tool