Planeta Uranus
Uranus, prima planeta descoperita in vremurile moderne, a fost descoperita de William Herschel in timp ce scruta sistematic cerul cu telescopul personal pe 13 martie 1781. A fost de fapt vazuta de mai multe ori, fiind insa ignorata, deoarece era considerata o alta stea obisnuita (cea mai timpurie semnalare a sa a fost facuta in 1690 cand John Flamsteed o considera 34 Tauri). Herschel a numit-o "Georgium Sidus" (Planeta Georgiana) in onoarea patronului sau, Regele George al III-lea al Angliei; altii i-au zis "Herschel". Numele de "Uranus" a fost propus pentru prima data de Bode in conformitate cu numele altor planete inspirate din mitologia clasica, insa nu a intrat in uz pana in 1850.
Uranus a fost vizitata doar de o nava, Voyager 2 pe 24 ianuarie 1986.
Caracteristici
Majoritatea planetelor se invart pe o axa aproape perpendiculara pe planul eliptic, insa axa lui Uranus este aproape paralela cu elipsa. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct inspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus receptioneaza mai multa energie de la Soare decat regiunile ecuatoriale. Uranus este totusi mai calda la ecuator decat la poli. Mecanismul care sta la baza acestor fapte este necunoscut.
Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie inclinatia axei sale este putin peste 90 de grade si atunci rotatia sa este directa, fie este putin sub 90 de grade si rotatia este retrograda. Problema este ca trebuie trasa o linie despartitoare “undeva", pentru ca in cazul lui Venus de exemplu, nu este clar daca rotatia este chiar retrograda (si nu cumva o rotatie directa cu o inclinatie de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen sa fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens.
Datorita orientarii sistemului uranian si a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs in acelasi interval de timp. Un strat inalt de dispersie de fum si praf gen smog au fost gasite in zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de stiinta au numit radiatia ultravioleta emanand din aceasta zona "stralucire de zi".
Uranus este compusa in mare parte din stanci si felurite gheturi, cu doar 15% hidrogen si putin heliu (in contrast cu Jupiter si Saturn care contin mai mult hidrogen). Uranus (si Neptun) sunt in multe privinte similare sub aspectul miezului cu Jupiter si Saturn mai putin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice ca Uranus nu ar avea un miez stancos ca si Jupiter si Saturn, dar mai degraba materialul sau este mai mult sau mai putin distribuit uniform.
Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu si 2% metan.
Ca si celelalte planete gazoase, Uranus are grupari de nori care se plimba rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o marire semnificativa a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observatii recente ale lui HST arata nori mai mari si mult mai bine pronuntati. Observatii HST ulterioare arata chiar mai multa activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare si seaca pe care a vazut-o Voyager. Acum este clar ca diferentele au aparut datorita efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se afla in prezent la o latitudine Uraniana mai joasa, care ar putea cauza efecte mai pronuntate asupra vremii de la zi la noapte. Pana in 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus.
Culoarea albastra a lui Uranus se datoreaza absorbtiei culorii rosii a metanului in atmosfera superioara. Ar putea sa existe benzi de culoare ca si pe Jupiter insa sunt ascunse vederii de stratul protector de metan.
Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se mentine si la Uranus in ciuda orientarii sale. Cativa nori de metan din atmosfera au indicat prezenta unor vanturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii.
Campul magnetic al lui Uranus prezinta o ciudatenie si anume: nu este centrat in centrul planetei, ci, dimpotriva, este inclinat cu aproape 60 de grade fata de axa de rotatie. Este generat cel mai probabil de o miscare la adancimi relativ reduse in interiorul lui Uranus.
Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este insa usor de reperat cu un binoclu (daca stii unde sa te uiti exact). Un telescop astronomic va arata un disc mai mic. Exista cateva site-uri web care arata pozitia curenta a lui Uranus (si a altor planete) pe cer, dar pentru a o gasi cu adevarat e nevoie de harti mult mai precise. Astfel de harti pot fi create cu un program planetar cum ar fi ‘’Starry Night’’.
Satelitii lui Uranus
Uranus are, oficial, 20 de sateliti numiti plus unul recent descoperit caruia nu i s-a atribuit inca in mod oficial un nume.
Spre deosebire de alte corpuri din sistemul solar care au nume imprumutate din mitologia clasica, satelitii lui Uranus au fost botezati dupa personaje din piesele lui William Shakespeare si Alexander Pope.
Voyager 2 a descoperit 10 sateliti mai mici, in completare la cei 5 mai mari, cunoscuti deja. E posibil sa mai existe si alti sateliti printre inele. Pana acum s-au descoperit 25 sateliti.
Ei formeaza trei clase distincte: 10 foarte intunecati descoperiti de Voyager 2, cei 5 foarte mari, si cei proaspat descoperiti situati insa la distante mult mai mari.
Marea parte a lor au orbite aproape circulare in planul ecuatorului lui Uranus (si deci la un unghi mare fata de planul ecliptic); cei 4 exteriori sunt mai mult eliptici.
Asemeni celorlalte planete gazoase, Uranus are un sistem de inele, descoperit de sondele spatiale inca din 1977. Acestea sunt foarte intunecate, ca si cele ale lui Jupiter, insa sunt compuse, pe langa praful fin, din particule destul de mari, ca si cele ale lui Saturn, ajungand la diametre de pana la 10 m. Are 11 inele cunoscute, toate slab conturate; cel mai cunoscut este inelul Epsilon. Inelele lui Uranus au fost descoperite primele dupa cele ale lui Saturn. Acest fapt s-a dovedit extrem de important, relevand faptul ca inelele sunt caracteristici ale planetelor gazoase si nu doar lui Saturn.
Sursa:ipedia.ro
0 comments: