Istoria Civilizatiei

   Istoria culturii acoperă o lungă perioadă de timp, de la apariţia limbajului, în preistorie, până la tendinţa accentuată de globalizare din prezent. La începuturi, cultura a acţionat ca un catalizator, unind grupurile comunităţii în numele supravieţuirii. Odată cu apariţia primelor comunităţi sedentare, lumea începe să se organizeze şi politic, lucru dovedit de piramidele egiptene. Perioada clasică a pus temelia Renaşterii, care, la rândul ei, a pavat drumul spre elaborarea convenţiilor sociale şi politice în Epoca lluminismului, perioada care a influenţat actualul concept de guvernare. Istoria culturii clarifică legaturile dintre trecut şi prezent şi contribuie la o mai bună înţelegere a lumii contemporane, marcată de tendinţe accentuate de globalizare prin extinderea mediilor de comunicare.

   Vânatul, focul şi limbajul

   Civilizaţia umană a apărut cu aprox. 2 milioane de ani în urmă, când Homo habilis a părăsit pădurile africane pentru a vâna în savană. Aceastâ tranziţie de la o societate de culegători, care se alimentau doar cu fructe şi alte tipuri de hrană vegetală, la vânători, consumatori de carne, a semnificat mai mult decât o diversificare a regimului alimentar uman. Vânatul impunea oamenilor conjugarea eforturilor şi, respectiv, comunicarea orală.

De aceea, dezvoltarea unui limbaj verbalizat a devenit esenţială pentru supravieţuire.
   Din perspectivă evolutivă, este important şi faptul că oamenii primitivi au învăţat să stăpânească focul, pe care îl foloseau pentru a-şi încălzi peşterile şi a-şi găti mâncarea.

   Crearea comunităţilor
   Odată cu formarea grupurilor familiale mici, oamenii primitivi şi-au divizat şi munca. De vânat se ocupau bărbaţii, în timp ce femeile aveau grijă deîntreţinerea focului şi de copii. Primele tehnologii includeau producerea si imbunatatirea  uneltelor de piatră, lemn şi os. Totuşi, cea mai importantă inovaţie culturală a oamenilor primitivi a fost crearea unui limbaj articulat. Limbajul le-a permis oamenilor să-şi comunice gandurile şi sentimentele şi să-şi împărtăşeascâ unul altuia experienţa de viaţă.
   Pe măsură ce sfera de comunicare a oamenilor primitivi s-a mărit prin evoluţia limbajului, s-a extins şi percepţia asupra lumii înconjurătoare. încă de la început a existat o conexiune intre observarea naturii şi interpretarea ei. Astfel au apărut confesiunile şi ritualurile de înmormântare. Cultura şi cultele au servit la apropierea oamenilor şi a comunităţilor pe care le formau aceştia.

   Oamenii devin sedentari
   Printre dovezile care reflectă modul în care primii oameni au perceput lumea sunt creaţiile artistice din Epoca Pietrei, cum arfi picturile rupestre, gravurile în piatră şi sculpturile mici, precum şi vestigii ce tin de cult şi de diversele ritualuri. Aceste descoperiri arată că oamenii primitivi percepeau lumea dinjurul lor in mod complex, depăşind cadrul utilitar. Ei încercau să-şi explice relaţia cu mediul înconjurător prin religie, magie, precum şi prin creaţie.
   Un salt calitativ s-a produs în Neolitic, care a începutîn aprox. 8000 Î.Hr. Abandonând culesul şi vânătoarea, grupuri de oameni se stabileau într-un singur loc începând să cultive terenuri şi să crească animale. Noul mod de viaţă a condiţionat spiritul proprietăţii şi depozitarea surplusului de hrană. Aceasta a fost o etapă foarte importantă, deoarece a motivat procesul de muncă, ducând la diversificare socială. în aceste comunităţi
agricole rezervele de hrană erau făcute pentru supravieţuirea în timpuri grele şi, de aceea, păstrarea lor era o chestiune de mare responsabilitate. Aşezările oamenilor primitivi au fost ridicate pe locuri înalte, avantajoase din punct de vedere strategic, fiind întărite imediat după aceea cu ziduri. Istoria oamenilor primitivi este marcată de conflicte între agricultorii sedentari şi triburile nomade de războinici.

   Uneltele de metal şi bijuteriile
   In mileniul III, ţesăturile şi ustensilele de lemn, precum şi recipientele de ceramică sau piatră erau deja lucruri obişnuite pentru uzul casnic. In scurt timp, a început a fi prelucrat şi metalul. La început, bijuteriile şi obiectele casnice erau modelate din aurşi cupru. Ulterior, armele şi uneltele se făceau din bronz şi din fier. Astfel, metalele au devenit bunuri de valoare, alături de sare, blănuri, ţesături şi produse agricole. Aceste bunuri erau vândute în mai multe regiuni, încurajându-se astfel şi schimburile culturale. De asemenea, progresele tehnologice au dus la dezvoltarea meseriilor, favorizând diviziunea din ce în ce mai accentuată a muncii, fapt ce a determinat diferenţierea claselor sociale în agricultură, utilizarea plugului tras de cai sau bovine a dus la o creştere a productivităţii. însă, pentru a obţine recolte anuale, o comunitate agricolă, avea nevoie de un sistem de irigaţie sigur. în consecinţă, primele aşezări umane mai mari şi stateletimpurii au fost întemeiate de-a lungul surselor de apă, cum ar fi râurile. De asemenea, s-au construit baraje şi canale pentru a crea terenuri inundabile vaste şi fertile.
   Observarea atentă a stelelor precum şi a periodicităţii anotimpurilor şi inundatiilor, a dus la crearea primului sistem calendaristic. Acesta a marcat aplicarea noţiunii de timp în viaţa umană. La început, de întocmirea calendarelor s-au ocupat sacerdoţii, acestei sarcini atribuindu-se o semnificaţie religioasă.
   Fenomenele ciclice observate pe cer au fost de asemenea interpretate într-un context spiritual. Numeroasele vestigii arheologice demonstrează că şi manifestările religioase erau organizate în concordanţă cu acestea.

   Economia de templu conduce la dezvoltarea scrisului
   Puterea politică, economică şi spirituală se diferenţia cu greu în culturile superioare timpurii.
   Conducătorii întruchipau autoritatea politică şi spirituală, ca regi-zei, cuma fostîn Egipt, sau ca fii ai zeităţilorşi cerurilor, ca în Mesopotamia, China şi Japonia. întrucât grânele se depozitau în incinta templelor, se presupune că locaşurile de cult erau şi centre economice.
   „Economia de templu" a condiţionat dezvoltarea scrisului, apărut din necesitatea de a întocmi registre contabile asupra bunurilor din depozite.
   Sistemele de scriere simbolică au evoluat de la hieroglifele imagistice, la tipuri de scriere bazate din ce în ce mai mult pe caractere abstracte, culminand cu scrierea alfabetică. De-a lungul mileniilor, cunoştinţele şi tradiţiile s-au transmis pe cale orală; graţie alfabetelor, ele se puteau scrie, arhiva şi transmite mai departe.
Afacerile oamenilor au putut fi astfel reglementate prin contracte şi alte documente, în timp ce relaţia dintre oameni şi zei se reflecta în imnuri religioaseşi rugăciuni scrise. Aproape peste tot, casta preoţilor culţi a preluat autoritatea interpretării cuvântului scris, în cele din urmâ fiind canonizate cuvintele însele, în scrierile sfinte fundamentale, specifice fiecărei religii.

   Primele mari imperii şi invaziile nomade
   Primele mari imperii au încercat să-şi extindă zona de influenţă. Aproape peste tot, cotropirea, înrobirea sau deportarea populaţiilorînvecinate erau considerate legitime, fiind justificate de poruncile divine de a „domina lumea".
   Pentru a guverna aceste imperii aflate în expansiune, s-au adoptat unităţi de măsură, etaloane monetare şi limbi oficiale unitare. De asermenea, clasele loiale de functional guvernamentali au fost instruite, iar traseele comercialeşi pieţele erau protejate detrupe militare şi garnizoane.
   Oraşele guvernamentale au devenit centre culturale şi economice importante, unde se efectuau lucrări de arhitectură monumentală, cum arfi piramidele din Egipt, palatele rezidenţiale asiriene şi persane, ziguratele babiloniene, drumurile pentru procesiuni şi grădinile suspendate, Marele Zid Chinezesc.
   In Orientul Mijiociu şi Asia Centrală, imperiile erau adesea ameninţate şi cucerite de popoarele nomade cotropitoare.
   Migraţia popoarelor, cum ar fi cea a arienilor în India sau a triburilor greceşti, a dus la răscoale violente şi la interferenţa popoarelor şia culturilor. Superioritatea militară a multor popoare cuceritoare se datorează carului de război; armatele compuse din călăreţi au fost aplicate abia mai târziu.

   Realizarile civllizaţiilor timpurii
   Lista realizărilor culturilor superioare timpurii impresionează şi astăzi. Egiptul a dat naştere sistemului de scriere hieroglifică, precum şi unei religii complexe, cu un puternic cultal morţilor.
   Cu o durată de peste 3000 de ani, trecând prin numeroase schimbări şi transformări, Egiptul antic este cel dintâi şi cel mai longeviv imperiu din istoria umanităţii. în Mesopotamia, începând cu Sumer şi Akkad, s-au dezvoltat structuri administrative stabile şi au fost aplicate norme juridice.
   Acţiunile guvernamentale şi schimburile diplomatice erau înregistrate în scriere cuneiformă pe tăbliţe din lut, păstrate ulterior în arhive enorme. In Babilon, oamenii au încercat să adune cunoştinţele şi arta întregii lumi intr-un singur loc. Asirienii au creat prima putere militară organizată din istorie, pe care, din nefericire, au folosit-o pentru a izgoni de pe teritoriile lor popoareîntregi. Pe de altă parte, israeliţii au reuşit să se apere şi să-şi protejeze reiigia monoteistă într-un mediu ostil, constituit în mare parte din puteri militare superioare.
   Guvernarea persană, prin marea sa toleranţă religioasă şi prin autonomia acordată culturilor din diferitele părţi ale imperiului, s-a dovedit a fi un sistem perspicace.
   Realizări superioare ale civilizaţiilor din perioada timpurie a istoriei se atestă şi la est, în India, unde scrierile realiste se îmbinau cu elemente filozofice şi religioase. In China, confucianismul ghida vieţile oamenilor printr-un tip de „religie civilă", iarîn Japonia credinţa şi mitologia şintoistă (în special convingerea că împăratul este de origine divină - tenno) au constituitformele incipiente de identitate naţională.

   Descoperirea lumii spirituale
   Temelia religiei, filozofiei, ştiinţei şi culturii a fost creată aproape în acelaşi timp, între 800 şi 200 Î.Hr, în medii culturale diferite. Foarte important este faptul că formularea concretă a învăţăturilor religioase şi filozofice a marcat un progres denumit „spiritualizarea" omenirii.
   Caracteristicile acestui proces sunt „epocile de aur" intelectuale care apar aproape întotdeauna corelate cu o situaţie de instabilitate politică.în China,
   „Perioada celor o Sută de Şcoli", care a creat mai multe filozofii influente, alături de Confucianism şi taoism, a coincis cu perioada „Statelor Combatante". In India, Siddhartha Gautama, denumit şi Buddha, a fondat budismul şi jainismul ca mişcări reformatoare; acestea au respinstradiţiile religioase precedente şi au eliberat credincioşii de sistemul ierarhic al castelor hinduse. Schimbări asemănătoare au fost initiate de conducătorii evrei după întoarcerea populaţiei din exilul babilonian. 0 nouă orânduire religioasă şi socială a fost introdusă în comunitatea evreiască odată cu ridicarea celui de-al doilea templu din lerusalim. în Persia, învăţăturile lui Zoroastru s-au constituitîntr-o religie etică superioară, în care oamenii erau consideraţi fiinţe libere rationale, capabile să câştige lupta dintre Bine şi Rău pe Pământ, în favoarea Binelui. în Grecia antică s-au pus bazele culturii occidentale, în domeniile filozofiei, literaturii şi artei.

   De la mit la raţiune
   Epopeile lui Homer, Hiada şi Od/'seea, alături de poeziile lui Hesiod, au promovato ideologie de tip european. Dramaturgii tragici Eschil, Euripide şi Sofocle, precum şi eel comic Aristofan, au creat personaje care s-au opus statutului lor de „jucării ale zeilor". De asemenea, credinţa în puterea divină asupra lumii şi-a pierdut valabilitatea pentru istorici ca Herodot, Tucidide şi Xenofon.
   Ei au căutat să înţeleagă mai bine evenimentele şi circumstanţele istorice; de aceea au întreprins călătorii pe parcursul cărora au adunat mărturii şi dovezi pentru cercetările lor.
   Filozofii naturalişti ai şcolii ionice (Thales, Anaximandru, Anaximene) şi urmaşii lor au elaborat ipoteze „ştiinţifice" care contraziceau viziunea mitologică asupra lumii. Au încercat să descopere elementele fundamentale ale vieţii, precum şi distribuţia principiilor esenţialeîn natură.
   Mai târziu, filozoful etic Socrate s-a centrat pe capacitatea oamenilor de a raţiona. Atât discipolul său, Platon, cât şi Aristotel, discipolul lui Platon, au propus interpretări extinse şi sistematice ale lumii înconjurătoare.
   Curentul intelectual care s-a răspândit din şcolile filozofice greceşti a influenţat nu numai Roma şi Bizanţul, ci şi lumea arabă şi latinitatea medievală. Teoria ideilor a lui Platon, transmisă şi interpretată de gânditorii creştini,
avea să se repercuteze asupra întregului curs al dezvoltării gândirii, în timp ce abordarea ştiinţifică a lumii şi a omului de către Aristotel a pavat drumul pentru ştiinţele naturii.

   Libertate şi democraţie
   Desemnarea omului ca zoon politikon (fiinţă socială) îşi are rădăcinileîn cugetările lui Aristotel.
   Noile teorii despre guvernare au determinat oraşele-stat greceşti (polisurile) să se îndepărteze de conducerea autocrată şi să creeze instituţii autonome. De cele mai multe ori, sistemele erau oligarhice, în care un număr restrâns de cetăţeni bogaţi exercitau puterea.
   Orânduiri demne de menţionat au fost monarhia duală a Spartei şi democraţia ateniană. Cu toate că cea din urmă oferea doar unora dintre cetăţeni dreptul de a participa la luarea deciziilor politice, aceasta a devenit model pentru constituţiile democratice ulterioare.

   Clădirea imperiilor
   Valul de colonizare grecească răspânditîn întreaga regiune mediteraneeană şi de-a lungul coastei Mării Negre a dus la intemeierea mai multor oraşe-stat autonome, gata să lupte pentru libertatea şi independenţa lor.
   Pentru a se apăra de invazia persană, multe oraşe-stats-au unit în Alianţa Ateniană,în interiorul căreia Atena exercita o hegemonie strictă. Un sistem de alianţă asemănător, Liga Peloponesiacă, s-a format înjurul Spartei.
   Conflictele dintre aceste două alianţe au declanşat Războiul Peloponesiac, în care Atena a fost în cele din urmă învinsă.

   Perioada elenistică
   Macedonia învecinată a profitat de aceste lupte devastatoare pentru putere dintre greci. Filip II a adunat oraşele-stat greceşti sub conducerea sa politică, oferindu-le ceea ce ele nu au putut obţine: unitatea panelenistica. Fiul lui Filip, Alexandru eel Mare, şi-a extins controlul dincolo de graniţele Europei,în Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi India. Armatele sale au reuşitsă cucerească Persia. Deşi imperiul lui Alexandru s-a destrămat după moartea lui, efectele schimburilor culturale dintre est şi vest, condiţionate de cuceririle sale, au continuat. Imperiile succesorilor săi (diadohii, între care au existat rivalităţi sângeroase, conducătorii Ptolemei din Egipt, dar şi Seleucus şi adepţii săi în Siria şi Palestina) s-au caracterizat printr-un amestec de influenţe greco-europene şi din Orientul Mijlociu în artă şi cultură. Magnificele oraşe rezidenţiale
   Alexandria şi Pergamon au devenit locuri ale confluenţelor culturale. Idealul elenistic era „cosmopolitui" (cetăţeanul lumii), care se simţea ca acasă în orice ţară civilizată.

   Epoca romană
   Cu toate că influenţa elenismului continua să fie resimţită, istoria politică a marilor ţinuturi elenistice s-a terminat odată cu ascensiunea Romei şi formarea Imperiului Roman, în procesul constant de extindere a zonei de influenţă, romanii i-au cucerit pe etrusci, pe grecii vestici, celţi şi cartaginezi, stăpânirea lor cuprinzând în cele din urmă întreaga regiune mediteraneeană şi Orientul Mijlociu. Relaţia dintre Roma şi provinciile sale se caracteriza prin schimburi de pe urma cărora profitau atât popoarele cucerite, cât şi cuceritorii. Administraţia
guvernamentală şi justiţia s-au dovedit cele mai durabile elemente ale culturii romane, conturând Europa până în Evul Mediu şi chiar şi după aceea. Gândirea politică romană era mai puţin individualista, dar mai pragmatică
decât cea a grecilor. Statul roman şi civilizaţia romană constituiau un sistem de valori care inspirau un simţ al datoriei şi supunerii voluntare. Puterea romană se baza pe forţa militară în care domina o disciplinâ strictă. De asemenea, romanii au aplicattehnologii remarcabile.
   Printre exemplele cele mai concludente se numără drumurile şi apeductele, băiletermale imperiale, încălzirea centralizată a clădirilor şi sistemele de canalizare.
   De asemenea, constructorii şi arhitecţii romani au creat palate impresionante, precum şi edificii monumentale, cum arfi arcurile de triumf şi Colosseumul.

   Cultura Imperiului Roman
   După căderea monarhiei, societatea romană susţinea cu hotărâre guvernarea republicană. Ordinea internă a imperiului era reglementata de norme stricte. însă diferenţele din ce în ce mai mari dintre patricieni şi plebei au provocat un războj civil la Roma. Războaiele de cucerire de la graniţele imperiului şi tulburările din provincii ay făcut ca puterea să se concentreze tot mai multîn mâinile conducătorilor militari şi ale politicienilor care doreau să instaureze dictatura.
   Odată cu asasinarea lui Cezar, Republica Romană s-a prăbuşit. Octavian, moştenitorul lui Cezar, care a domnit ca Augustus, a înfiinţat Principatul, în care tradiţiile republicane erau menţinute formal, însă, în realitate, perioada imperială a început cu domnia lui Augustus.
   Acesta a instaurat pacea, determinând dezvoltarea literaturii şi artei, iar Roma a devenit centrul recunoscut al lumii. Succesorii lui Augustus s-au manifestatdiferit. „Imperiul adoptiv",în careîmpăratul desemna un succesor promiţător, i-a adus la putere pe oamenii cei mai capabili.
   Sub conducerea lor, Imperiul Roman a continuat epoca de aur a culturii şi a atins cea mai mare extindere teritorială. Zeificarea împăratului roman aîmprumutat elemente din cultul elenistic al conducătorului. Odată cu dinastia Severilor, controlul statului a fost preluat de puteri provenind din interiorul ţărilor nord-africane, influenţate de culturi mistice vest-asiatice, care şi-au sporit importanţa în cadrul culturii romane.

   Inceputul creştinismului
   Creştinismul a apărut în timpul domniei împăraţilor Augustus şi Tiberius, în provincia romană ludeea, şi constituia o mişcare evreiască ceîl considera pe lisus Hristos drept mult aşteptatul Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. lisus susţinea că, prin dragostea sa faţâ de oameni, împlinea poruncile lui Dumnezeu, aşa cum era scris în Vechiul Testament. Răstignirea lui Hristos a fost interpretată de discipolii săi ca jertfă pentru salvarea umanităţii; însă nerespectarea promisiunii de a se întoarce la „sfârşitul veacurilor", care se credea a fi iminent, i-a neliniştit puternic pe primii creştini. Sub conducerea apostolului Pavel, tânăra comunitate religioasa a decis să înceapă o misiune prin care mesajul de mântuire al lui Hristos să fie transmis necredincioşilor. In centrele cu populaţie numeroasă pe întregteritoriul Imperiului Roman au apărut comunităţi misionare creştine, deşi monoteismul strict şi relaţia lor ambiguă cu puterea de stat au provocatsuspiciuni de neloialitate şi conspiraţie. Perioadele de toleranţă instabilă au altemat cu cele de persecuţii sângeroase, în care refuzul evreilor şi al creştinilor de a-l venera pe împărat era folosit asemenea unui test cu tumesol.

   Antichitatea târzie
   In sec. Ill d.Hr. Imperiul Roman a fost marcat de o serie de crize politice, religioase şi culturale. Invazia popoarelor „barbare" în multe zone de frontieră ale imperiului solicita implicare armată, reducând puterea centrală. împăraţi proveniţi din rândurile conducatorilor militari au încercat să unifice imperiul sub o singură religie sau cult, plasând din nou creştinismul în umbră. Diocletian a recunoscut nevoia unor centre şi a unor administratori în interiorul imperiului şi a instaurat tetrarhia, o forma de conducere în care patru conducători aveau rangul deîmpărat. însă acest sistem s-a dizolvat după ce Diocletian nu a mai fost la putere.
   Cu o mână fermă şi abilă, împăratul Constantin I a reuşit din nou să unifice puterea în interiorul imperiului.
   Fiind conştient de potenţialul creştinismului, s-a folosit de religia cea nouă pentru a-şi consolida
domnia. în schimbul unui statutfavorabil, creştinii au abandonat atitudinea sceptică faţă de stat şi au adoptat organizarea şi structura juridică romane. Constantin eel Mare şi succesorii săi au exercitat un control statal şi o conducere strictă asupra Bisericii. în cele din urmă, Teodosiu a proclamat creştinismul drept religie de stat. Prin împărţirea statului fiilor săi, el a fostşi personalitatea care a provocatscindarea definitivă a Imperiului Roman.

   Căderea Romei şi începutul unei noi epoci
   In timp ce Imperiul Roman de Răsărit, Bizanţul, se consolida, devenind o putere mondială, Imperiul Roman de Apus era sortit dispariţiei. Din punct de vedere economic şi cultural era deja în
declin în momentul în care apariţia hunilor în Europa a dezlănţuit valuri migratoare uriaşe. Triburile germanice forţate să plece din zonele locuibile au cuceritteritoriile romane şi au prădat Roma. In 476,
conducătorul militargermanic Odoacru l-a detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustus.
   După ce perioada migraţiilor s-a sfârşit, pe teritoriul fostului Imperiu Roman au apărut mai multe regate germanice. Acestea au moştenit practicile juridice şi administrative romane şi s-au convertit la creştinism. Biserica, întărită de expansiunea creştinismului, încerca acum să obţină putere laică prin jurăminte de credinţă în faţa a diferiţi monarhi. Disputa teologică asupra doctrinei Sfintei Treimi şi a adevăratei naturi a lui Hristos a incitat grupurile rivale aflateîn luptă pentru puterea papală, fiecare fiind susţinut de suverani inamici. Aceste dispute au dus la câteva schisme în interiorul Bisericii Răsăritene şi la un sentiment tot mai acut de înstrăinare între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, care într-un final va determina separarea lor. In Răsărit, împăratul continua să fie un exponent solid al puterii, sub care se aflau numeroşi patriarhi cu acelaşi rang. In Apus, papa se folosea de poziţia sa unică şi de puterea instabilă din diferite regiuni pentru a-şi spori autoritatea şi statutul.

   Evul Mediu creştin
   Biserica a devenit susţinătoarea culturii şi educaţiei. Multe dintre realizable culturale remarcabile le revin călugărilor, care au respins ascetismul auster al primilor pelerini şi patriarhi, dedicându-se atât servirii lui Dumnezeu, cat şi umanităţii. Deviza ordinului întemeiat de Benedict de Nursia, Ora et labora (rugăciune şi muncă), acorda o importanţă egală meditaţiei şi implicării active în viaţa cotidiană. Primele mănăstiri erau atât centre ştiinţifice, cât şi spirituale. Scrierile din perioadele
greacă şi romană se păstrau în bibliotecile mănăstirilor. Evul Mediu creştin era caracterizat de concepţia divină a creaţiei, în care datinile „pâgâne" primordiale aveau de asemenea locul lor.
   Filozofia Antichităţii era preţuită, deşi se preda la un nivel inferior comparativ cu credinţele şi teologia contemporană. Multeabaţii şi-au deschis propriile şcoli. De asemenea, comunităţile monastice
se ocupau de agricultură şi negoţ, împărtăşindu-şi cunoştinţele populaţiei locale. Un altdomeniu de interes al abaţiilor era cercetarea plantelor medicinale şi a metodelor de vindecare. Afacerile economice prospere, alături de donaţiile generoase, au favorizat creşterea rapidă a bogăţiilor şi proprietăţilor Bisericii; ceea ce prevestea un conflictîntre puterea religioasă şi cea laică. în zonele în care viaţa monastică părea să îşi piardă din putere, au fost initiate mişcări de reformă, precum cele din abaţiile Cluny şi Gorze. In cinstea lui Dumnezeu s-au înălţat clădiri. Prima perioadă artistică europeană considerabilă de după sfârşitul Antichităţii a fost cea romanică, cu formele ei masive clasice, ea fiind urmată de perioada gotică, ale cărei catedrale cu turnuri semeţe se înălţau spre cer asemenea unor degete îndreptate în sus.

   Victoriile islamului
   Islamul, cea mai tânără dintre marile religii ale lumii, s-a răspândit din deşertul arab în sec. VII, cucerind regiuni vaste din lumea de atunci. Prin războaiele sfinte, musulmanii au propovăduit mesajul profetului Mahomed în întregOrientul Mijlociu. Arabii au ajuns curând la porţile Constantinopolului, iar laînceputul sec. VIII stapaneau deja un teritoriu care se întindea din Spania până in Pakistan. Dinastiile islamice au guvernat imperii imense, care ajungeau până în Asia şi India. Prima confruntare armată însemnată dintre creştinism şi islam a fost provocată de Cruciade, care au începutîn 1095.
   Războaiele şi perioadele de armistiţiu au alternat, până când cruciaţii au fost alungaţi din Orientul Mijlociu în 1291. incepând cu secXIV, imperiul Otoman a pus stăpânire pe regatul slăbit al Bizanţului, considerat mult timp bastionul creştinătăţii, şi şi-a continuat campaniile de cucerire spre Balcani. Hoardele mongole sub conducerea lui Genghis-Han şi a succesorilor săi au pustiit atât lumea islamică, cat şi estul Europei. Islamul, la început caracteristic arabilor şi perşilor, ulterior turcilor şi mongolilor, combina credinţa religioasă zeloasă cu o administaţie centralizată, perspicace şi pragmatică.
   Datorită folosirii fără prejudecăţi a cunoştinţelor transmise din perioada greacă şi romană, până în sec. XII-XIII islamul a avansat comparativ cu lumea latină. Cărturarii islamici au avut un rol important în reconstituirea ulterioară, de către Occident, a întregii moşteniri antice.

   Tulburările sociale
   Tot în această perioadă, societatea medievală europeană s-a divizatîn clase („stări") legate prin jurăminte de fidelitate şi supunere. Prima clasă socială era preoţimea, a doua nobilimea, iaratreia ţăranii şi orăşenii. Ţăranii aveau statutul de şerbi sau iobagi; aceştia erau supuşi moşierului care deţinea pământul pe care îl lucrau.
   La rândul său, moşierul împrumuta proprietatea de la un nobil de rang superior sau de la un prelat, oferindu-i, în schimb, serviciul militar. în vârful acestui sistem, numit piramidă feudală, stătea suveranul - un rege sau un împărat.
   Carol cel Mare a întemeiat u nou imperiu în Apus. Succesorii săi, sfinţii împăraţi romani, se considerau singurii moştenitori legitimi ai împăraţilor romani şi conducătorii lumii creştine.
   La jumătatea sec. XI, abilitatea lor de a exploata instituţiile bisericeşti din interiorul imperiului
a dus la o luptă pentru putere între împăratşi papă. „Controversa înscăunării" s-a iscat ca răspuns
la întrebarea dacă conducătorii laici pot numi episcopi şi egumeni. Deşi s-a ajuns la o înţelegere, conflictul a constituit o provocare pentru viziunea universal asupra lumii, care domina în creştinismul apusean. Ideea unei orânduiri de provenienţă divină, în care puterile religioase şi laice lucrează împreună într-o armonie perfectă, a început să fie pusă la îndoială.



   Dezvoltarea oraşelor şi urbanizarea
   Curând s-au făcut resimţite primele fisuri ale sistemului feudal rigid, considerat a fi întemeiat de
Dumnezeu. Multe centre aflate în dezvoltare au devenit oraşe imperiale libere, ieşind de sub stăpânirea latifundiarilor. Deşi se menţineaîncă organizarea strictă a breslelor comerciale, iar cetăţenii erau conduşi în general de orăşenii şi funcţionarii bogaţi („patricienii"), locuitorii oraşelor erau liberi în comparaţie cu masele de şerbi şi ţărani iobagi.
   Multe oraşe s-au îmbogăţit practicând negoţul şi meşteşugurile. Pentru a-şi proteja propriile interese, un grup de oraşe din nordul şi estul Europei au format Liga Hanseatică, o alianţă
comercială putemică. La apogeul Evului Mediu, statele italiene din nord au devenit, de asemenea, centre economice puternice. Acestea angajau mercenari şi formau alianţe în încercarea de a se elibera de sub controlul împăratului. „Republicile maritime", ca Veneţia, Genova, Pisa sau Amalfi, expediau nave înarmate să facă negoţîn toată lumea. Diferenţele de credinţă erau considerate mai puţin importante decât interesele economice. Comerţul cu mirodenii şi textile în Orientul Mijlociu şi Asia a dus la o deschidere către islam, în timp ce alte imperii mari, cum arfi China şi Japonia, care, de asemenea, prosperau, se izolau din ceîn ce mai mult de influenţele străine.


   Moartea Neagră şi criza Bisericii din Evul Mediu târziu
   Negoţul la mare distanţă a reprezentat cu siguranţă cauza epidemiilor repetate care au devastat Europa, In ciuda măsurilor de precauţie, cum ar fi punerea în carantină a echipajelor de pe nave. între 1348 şi 1352, ciuma s-a răspândit pe tot continentul în mai multe valuri, decimândo treime din populaţie şi pustiind regiuni întregi. Scăderea demografică a dus la abandonarea multor zone agricole si la creşterea migraţiei către oraşe, care încercau zadarnic să ţină epidemia în afara zidurilor. Mulţi
oameni au considerat ciuma o pedeapsă trimisă de Dumnezeu. Frica şi disperarea populaţiei se
reflectau în manifestări religioase extreme, cum ar fi grupurile de pelerini care se autoflagelau,
pogromurile împotriva evreilor şi predicile publice care chemau la pocăinţă. încă din timpul reformelor din sec. XI, creştinismul european se afla într-o criză de identitate, ceea ce a permis curentelor care criticau Biserica sâ-şi sporească puterea.
   Mişcările radicale pentru reformă şi cei care credeau în „sfârşitul veacurilor", cum arfi arnoldinii, catarii, albigenzii şi valdensii, se plasau în afara Bisericii, care a recurs, la rândul său, la persecuţii tot mai frecvente. Inchiziţia a devenit un instrumentînfricoşător de control şi opresiune religioasă. Odată cu recunoaşterea „ordinelorde cerşetori", Biserica a sperat să reducă din criticile repetate la adresa bogăţiei sale şi a naturii laice a papalităţii.
   „Disputa sărăciei", provocată de franciscani în sec. XIV, în care se punea sub semnul întrebării dreptul Bisericii la putere laică şi avere, a fost folosită de regele Franţei pentru a submina statutul papei. Necesitatea unor cercetări filozofice şi ştiinţifîce independente de Biserică începuse să se facă
auzită.


   Renaşterea - o noua viziune asupra umanităţii
   Pe la 1450, din oraşele prospere din Flandra şi nordul Italiei s-a răspândit în mai multe regiuni ale
Europei o nouă concepţie asupra omului. Conform acesteia omul era personalitate individual dotată cu energie creativă, născut să se autoperfecţioneze şi să schimbe lumea în mai bine. Vulnerabilitatea societăţii feudale şi a ordinii univers a l a lumii concepută în Evul Mediu târziu, a pregătit drumul spre o transformare socială considerată o renaştere după perioada medievală „întunecată".
   Patricienii şi comercianţii se mândreau cu noul statut şi cu averile obţinute din afacerile internaţionale, cu stilul de viaţă rafinat, locuinţele impunătoare, îmbrăcămintea luxoasă şi, mai ales, cu faptul că patronau artele. Susţinerea artelor şi ştiinţelor a devenit rapid o probă a statutului social. Artişti precum Leonardo da Vinci, Michelangelo şi Albrecht Durer au fost consideraţi „oameni renascentişti", idealul individului cosmopolit, educatîn spiritui universalităţii.
   In filozofie şi ştiinţă s-a dezvoltat spiritui critic, care avea să înlocuiască credinţa dogmatică în autoritate. De asemenea, Reforma a fost un produs al dorinţei generale de reînnoire socială şi spirituala.


   Reforma distruge unitatea religioasă
   Perioada modernă timpurie a denunţat sistemul traditional care domina în Evul Mediu, aplicând
Reforma. împărţirea lumii creştine s-a produs în urma încercărilor reformiştilorde a restabili „creştinismul adevărat". în această epocă a reformei, Biserica Catolică nu mai era acceptată drept unic interpret al Bibliei şi al chestiunilor de ordin religios. Tipărirea Bibliei şi a altor texte peînţelesul oamenilor simpli a contribuit la dezvoltarea limbilor şi literaturilor naţionale. Prin valorificarea tot mai mare a libertăţilor individuale şi personale, Reforma a pavat drumul spre Epoca lluminismului.
    Mişcarea educaţională umanistă care însoţea Reforma a înlocuit privilegiile native cu „privilegiile spiritului". In studiile lor, umaniştii s-au concentratîn primul rând asupra istoriei şi limbilor clasice. în literatură, s-au orientatspre forme împrumutate din Antichitate, respectiv spre conţinutul operelor, care reflectau atât idei pagâne, cât şi creştine. în ceea ce priveşte domeniul politic din timpul Reformei, conducerea religioasă exercitată de nobilimea funciară a accelerat dezvoltarea structurilor guvernamentale unificate şi eficiente. Niccolo Machiavelli a fost unul dintre primii teoreticieni politici care au elaborat o justificare economică şi politică statului absolutist. Alături de absolutism, în Europa a început să ia amploare spiritui capitalist.


   Lumea devine rotunda - epoca explorărilor
   Realizările ştiinţifice ale umanismului şi Renaşterii ar fi fost de neconceput fără călătoriile de explorare initiate de marinarii europeni. începând cu sfârşitul sec. XV, portughezii au explorat coasta Africii şi traseul maritim spre India, iarîn 1492 Cristofor Columb a navigat din Spania spre vest şi a descoperit „Lumea Nouă" a Americilor.
   între 1519 şi 1521, expediţia lui Fernando Magellan a reprezentat prima călătorie pe mare în jurul lumii. La toate aceste călătorii au participat cartografi şi cercetători din domeniul ştiinţelor naturii.
   Acest spirit al explorărilor din sec. XVI a fost alimentatîn mare parte de interesele economice şi
de scopul de a obţine profit. Prin crearea monopolurilor, puterile maritime importante controlau rutele comerciale îndepărtate, provocând războaie sângeroase pentru dominarea „mărilor libere"
   Primele imperii coloniale au fost înfiinţate de Portugalia şi Spania. însă cucerirea şi exploatarea
„Lumii Noi" au dus la un declin economic în ţară.
   In sec. XVII, puterile protestante ale Olandei şi Angliei au reuşit să preia controlul de la Spania şi Portugalia, cucerind numeroase posesiuni străine. în urma aplicării ideilor protestante (care pledau pentru reinvestirea profiturilorîn ciclul economic, şi nu în consum), aceste două ţări au prosperatîn secolele care au urmat, devenind liderii maritimi şi comerciali ai naţiuniloreuropene.


   Colonialism şi exploatare - moştenirea nesigura a exploratorilor
   Noul spirit afacerist şi administrativ a creat noi relaţii de putere. Cămătari de forţă, cum ar fi casele
bancare ale familiei de Medici din Florenţa şi ale familiilor Fugger şi Welser din Augsburg, au finanţat războaie şi expediţii, exercitând astfel o influenţă putemică, directă sau indirectă. întreprinderile erau conduse de administratori profesionişti.
   Unii dintre aceştia, cum ar fi „condotierii" din nordul Italiei, au urmărit preluarea puteriiîn ţară şi au reuşit să fondeze dinastii. Nobilimea sărăcită a Portugaliei şi Spaniei s-a grăbit spre „Lumea Nouă". „Conchistadorii" au fost ghidaţi de mai multe motive: setea de aventură, fervoarea religioasă şi dorinţa de îmbogăţire. Cooperând cu căpeteniile băştinaşilor, au preluat negoţul cu sclavi de la arabii din Africa şi au cucerit sau eliminat culturile superioare din America Latină. Deşi Biserica nu era întotdeauna foarte paşnică în încercările de convertire a aborigenilor, aceasta i-a protejat totuşi de negustorii de sclavi. Adoptarea legilor pentru protecţia amerindienilor a declanşat importui sclavilor africani in America de Sud şi în Caraibe, unde erau forţaţi să lucreze în condiţii inumane pe plantaţiile deţinute de clasa conducătoare albă. Cea mai mare parte a profiturilor obţinute era returnată ţărilor europene.


   Theatrum mundl: lumea ca scenă
   In Europa, tumultuosul secol XVI, care a cunoscut reforma protestantă şi contrareforma catolică,
a fost şi martorul scindării Bisericii, precum şi al dezvoltării statelor naţionale suverane. La baza conflictelor religioase au stat întotdeauna interese politice majore. Războiul de Treizeci de Ani (apogeul şi ultima etapă a războaielorconfesionale, dar şi cea mai mare catastrofă de după Moartea Neagră) a refăcut harta Europei Centrale. In sec. XVII a urmat consolidarea guvernelor
absolutiste, administrate central. Ideea dreptului divin al suveranului (responsabil doar in faţa lui Dumnezeu) cerea şi o confirmare de ţinută din partea acestuia; de aceea, epoca absolutismului a fost
marcată de reprezentări teatrale cu participarea regilor. Ludovic XIV al Franţei, care şi-a construit
fastuosul Palat de la Versailles, a servit drept model nenumăraţilor conducători mici, care s-au
cufundatîn datorii pentru a înălţa clădiri somptuoase şi a duce un stil de viaţă opulent. Refacerea trezoreriei statului, deja secătuită, prin impunerea de taxe şi tarife pentru comerţ a devenit o
necesitate pentru multe guverne. Curţile regale atrăgeau nobilimea din provincie, care cerea funcţii oficiale bine plătite. într-o epocă a crizei, cultura barocă, adesea pompoasă, reflecta oscilatia dintre dorinţa de viaţă şi frica de moarte, bucuria de moment şi recunoaşterea faptului că totul pe Pământ
este trecător.


   Epoca mecanizării
   Perioada barocă a fost, de asemenea, una a ştiinţelor. Ideile promovate în timpul Renaşterii,
perioada umanismului şi a explorărilor, dădeau acum rod.
   Odată cu triumful viziunii naturaliste şi ştiinţifice asupra lumii, tehnologia şi tehnica au avansat foarte mult. Artiştii şi inventatorii au creat ceasuri, mecanisme complexe şi jucării ingenioase. De asemenea, şi ideea de Dumnezeu s-a schimbat. Universul părea să se reflecte în globul ocular al unui arhitect care a elaborat un proiect perfect, al unui „ceasornicar" care a pusîn mişcare o maşinărie cu un mecanism ce urma legi stricte. Exista convingerea că fiinţele umane trăiescîn „cea mai bună dintre lumile posibile", aşa cum a scris filozoful german Gottfried Wilhelm Leibniz, iar odată cu ea a sporit şi credinţa în perfecţionarea societăţii umane.
   Au apărut primele mari utopii sociale, cum arfi Cetatea Soarelui, de Tommaso Campanella, şi Noua Atlantida, de Francis Bacon, unde se regăsesc, de asemenea, în stare incipientă, mişcările totalitariste ulterioare, bazate pe cruzime. Rene Descartes şi contemporanii săi au ajuns la concluzia că, în principiu, fiinţele umane nu erau altceva decât maşinării. De frica Inchiziţiei, asemenea idei se răspândeau de obicei prin texte anonime şi clandestine sau pe cale orală. Bisericile au răspuns provocărilor primilor gânditori iluminişti prin organizarea de mişcări sociale active, cum arfi misiunile catolice laice şi pietatea protestantă, anticipând probabil poziţia defensivă în care aveau să se afle mai târziu.


   Lumina raţiunii - Iluminismul
   Trăsătura cea mai importantă a lluminismului a fost accentul pus pe raţiune, despre care Kant afirma că omului îi trebuia doar curajul de a o folosi. Gânditorii iluminişti promovau educaţia universală şi şansele egale de ascensiune pentru cei talentaţi, indiferent de clasă sau provenienţă socială.
   Defapt, la început, mişcarea s-a rezumat doar la cercurile intelectuale. în cluburile de dezbateri, cercurile de lectură şi saloane, mai alesîn Franţa, personalităţile iluministe au aplicat raţionamentul explicând contradicţiile vremii. Oamenii de cultură influenţi, cum arfi Voltaire, au blamat cu sarcasm prejudecăţile, superstiţiile şi înapoierea intelectuală. Denis Diderot şi Jean Baptiste le Rond d'Alembert au lansat „Enciclopedia", un proiect amplu, în care gânditorii importanţi adunau cunoştinţele epocii lor şi le făceau accesibile publicului.
   Puterea şi gândirea limitată a Bisericii, mai mult decât religia în sine, au făcut obiectul unei critici
dure. Gânditorii iluminişti criticau mai ales structurile politice din acele timpuri. John Locke susţinea democraţia parlamentara; Montesquieu a formulat principiul separării puterilorîn stat, iar „contractul social" al lui Jean- Jacques Rousseau s-a aflat la temelia revoluţionării mentalităţii oamenilor.


   Revoluţia Franceză - momentul istoric crucial din 1789
   In ciuda câtorva reforme semnificative ale „absolutismului luminat" promovatde Frederic II al Prusiei şi de losif II, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, vechiul regim s-a dovedit incapabil să răspundă eficient provocărilor lluminismului. Ambiţioasa şi prospera clasă de
mijloc continua să fie exclusă din activitatea politică. între timp, crizele economice şi lipsa hranei au dus la revolta claselor de jos.
   Furia oamenilor s-a dezlănţuit în Franţa în 1789, aceştia luând cu asalt închisoarea Bastilia şi declanşând astfel Revoluţia Franceză. Puţini dintre participanţi au realizat probabil faptul că acest
eveniment avea să producă o cotitură în istoria Occidentului şi chiara umanităţii. Un moment crucial a fost adaptarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, al doilea document de acest tip după
   Declaraţia Americana de Independenţă din 1776. însă, în timp ce tinerele State Unite ale Americii îşi menţineau stabilitatea în ciuda disputelor aprige asupra împărţirii responsabilităţilor între guvernul central şi state, Franţa devenea din ceîn ce mai radicală după 1791, partial din cauza presiunii din partea celorlalte puteri europene. însă domnia abuzivă a lacobinilor şi teroarea practicată sub conducerea lui Robespierre (1793-1794) nu au putut diminua importanţa
ideilor care îşi au rădăcinile în Revoluţia Franceză.


   Intre imperiu şi reacţiune
   Efectele directe ale Revoluţiei Franceze, încheiată în 1799, au fost multiple şi contradictorii. Epoca lui Napoleon Bonaparte a fost marcată atât de moştenirile Revoluţiei, cât şi de ambiţiile nemăsurate ale cuceritorului. Odată cu extinderea dominaţiei sale asupra unei părţi vaste a Europei, s-a răspânditşi codul civil al cetăţeanului (codul napoleonian), standardizând sistemul juridic. Insuşi Napoleon, mareşalii săi şi membrii familiei, pe care i-a aşezat pe tronurile Europei, au întruchipat ascensiunea unei elite competente din medii modeste; chiar şi soldatul simplu „îşi ducea în raniţă bastonul de mareşal".însă populaţia imperiului nu îşi formase încă o identitate proprie; în schimb, preluase de la vechiul regim aspiraţiile la funcţii şi titluri nobiliare, într-o manieră ridicolă. La începutul sec. XIX, sub influenţa Revoluţiei, naţiunile Americii Latine au pornit lupta de eliberare sub conducerea lui Simon Bolivar. Această luptă să se încheie de cele mai multe ori cu instaurarea regimurilor militare sau a dictaturilor dure. în Europa, forţele „reacţiunii" (cei care se opuneau progresului social) au reuşit să întoarcă roata istoriei odată cu detronarea lui Napoleon în 1814-1815. Domnind cu un sceptru de fier, conducători precum prinţul von Metternich al Austriei în vestul şi centrul Europei şi ţarii Rusiei în Europa de Est au încercat să înăbuşe manifestările de libertate
şi democratic ale supuşilor lor prin cenzura presei, interzicerea adunărilor publice şi întărirea prezenţei militare.


   Ascensiunea culturii burgheze
   Sec. XIX este considerat epoca ascensiunii burgheziei (clasei de mijloc). Intimidată de teroarea
revoluţiei, de stăpânirea strictă a reacţionarilor şi de eşecul încercărilor de a obţine unitatea naţională, o mare parte a burgheziei europene s-a retras în viaţa personală. Viziunile fundamental apolitice erau susţinute de mişcările Romantică şi Biedermeier, care ofereau idealul unei vieţi familiale modeste, plăcute şi conservatoare. Influenţa acestui model social limitat a continuat de-a lungul epocii victoriene. Mişcările de eliberare care au izbucnit periodic, cum ar fi revoluţiile din 1830 şi 1848-1849, nu au reuşitsă obţină rezultate semnificative.
   Noua orientare către valorile individuale a dusîn schimb la dezvoltarea culturii burgheze. în vestimentaţie, contort casnic, educaţie şi gusturi generale s-a produs o „democratizare" extinsă şi o accentuare a contemplaţiei private. Cu excepţia clasei negustorilor bogaţi, oamenii nu mai considerau nobilimea şi curtea regală modele de viaţă de imitat. In pofida lipsei unor structuri eficiente de organizare politică, cultura burgheză timpurie îşi dezvăluia deja echilibrul caracteristic între libertatea
individuală şi identificarea conformistă cu propria clasă. Societăţile educaţionale şi grupurile de interes aveau în general objective limitate, fără o viziune de ansamblu, iar cetăţenii mai înstăriţi susţineau conducerea politică existentă sau ajungeau la o înţelegere cu ea.


   Industrializarea şi problema muncitorilor
   Realitatea socială a acelor ani s-a aflat în opoziţietotală cu bunăstarea burgheziei. In sec. XVIII apăruseră deja multe companii industriale, în special din sectorul textilelor. în sec. XIX magnaţii industriei au construit fabrici uriaşe, pentru prelucrarea fierului şi oţelului.
   Cărbunele se exploata intensiv prin aplicarea noilortehnologii, a motorului cu aburi şi a căilor
ferate. Noile relaţii de muncă au subminat meşteşugurile tradiţionale, provocând exodul din provincii al unui număr mare de muncitori necalificaţi care au invadat oraşele. Extenuaţi de timpuriu de munca istovitoare, lipsindu-le cele mai elementare asigurări sociale, aceştia trăiau în condiţii mizere, ca proletariat urban, supravieţuind cu greu.
   Nobilimea şi negustorii bogaţi au refuzat să ofere drepturi politice acestui grup, făcând doar paşi evazivi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă. Doar după greve repetate, de cele mai
multe ori înăbuşite cu violenţă, şi după orgarrarea muncitorilor, după 1850, în padidesocialiste, uniuni şi „asociaţii educaţionale", conducătorii guvernelor şi ai bisericilor au recunoscutcă nu mai puteau ignora „problema muncitorilor". Deteama unei revolte sociale, cele mai multe ţări au oferit muncitorilor protecţia necesară, cum au fost legile de asigurare socială ale lui Bismarck în Germania. în anii 1880, socialistii au câştigat numeroase fotolii parlamentare europene, formând o opoziţie sigură.


   Epoca ideologiilor
   Ideologiile sociale, ale căror consecinţe, de obicei violente, şi-au pus amprenta asupra secolului care avea să urmeze, îşi au rădăcinile în anii 1800. Naţionalismul european s-a desprins din mişcârile revoluţionare de eliberare care se împotriveau dominaţiei lui Napoleon. în unele ţări, cum arfi Germania au Italia, mişcările de eliberare au realizat unitatea naţională. însă, în a doua jumătate a secolului, aceste curente prezentau caracteristici de dreapta, conservatoare şi de obicei cu un caracter antisemittot mai accentual Liberalismul apărat de diferite părţi ale clasei de mijloc lupta pentru a obţine libertate economică, comerţ liber, democraţie şi minimalizarea puterii guvernamentale. Tot atunci au apărut două ideologii, care susţineau că au o bază ştiinţifică: marxismul şi darwinismul social. Karl Marx şi Friedrich Engels au căutat să explice cursul istoriei universal prin legi ale dezvoltării economice şi prin conflictul dintre clasele sociale, care, în concepţia lor, trebuia să culmineze cu o societate comunistă în care muncitorii aveau să controleze mijloacele de producţie. Darwinismul social folosea teoriile lui Charles Darwin pentru a explica evoluţia societăţii umane, sugerând că fiecare acţiune derivă din competiţia nemiloasă pentru supravieţuire, în careînvingdoar indivizii cei mai puternici. Gândirea socială darwinistă s-a radicalizat şi mai multodată cu lansarea conceptului de „voinţă de putere" al lui Friedrich Nietzsche, care a avut efecte răsunătoare.


   Imperialismul: amanetarea viitorului
   Moştenirea sec. XIX include şi imperialism^, manifestat prin împărţirea Africii, Asiei şi lumii arabe între marile puteri ale Europei, în special între Marea Britanie şi Franţa. Puterile europene au colonizat Africa şi subcontinentul indian, au deschis cu forţa Japonia şi China către comerţul extern şi au adus majoritatea naţiunilor islamice intr-o relaţie de dependenţă semicolonială, prin împrumuturi
şi monopolizări. Intre timp, Rusia şi-a extins controlul în Asia Centrală. în ciuda reformelor interne, Imperiul Otoman, cândva puternic, era atât de slăbit, încât era persiflatspunându-i-se „bolnavul Europei". Prin aroganţa suzeranilor, mai alesîn Africa, europenii au combinat exportul tehnologic şi ştiinţific cu „intenţia" de a converti şi „civiliza" popoarele băştinaşe, a căror muncă o exploatau.
   Deşi se constituiseră ca putere economică importantă, S.U.A. nu s-au implicat în treburile ţărilor
de pe alte continente, urmând principiul formulat de Doctrina Monroe din 1823, care a stat la baza politicii izolaţioniste americane. însă, după 1845, au intervenit în mod semnificativ în America Centrală, extinzându-şi teritoriul şi supunând în cele din urmă întreaga America Latină controlului lor economic şi politic.
   Divizată de problema sclaviei, naţiunea a intratîntr-un război civil sângeros (1861-1865).


   Creşterea economica şi explozia urbană
   Partial datorită fluxului de produse din colonii, cantitatea de hrană şi bunuri din Europa a crescut. începând cu 1870, ordinea politică europeană relativ stabilă a creat condiţii favorabile pentru explozia economică de la sfârşitul secolului. Prin apariţia magazinelor universale, a centrelor comerciale şi a unui număr din ce în ce mai mare de spaţii destinate distracţiilor, în oraşele mari s-a dezvoltat o cultură de masă.
   Datorită industriei, sortimentele de produse s-au extins şi mai mult, acestea devenind accesibile pentru segmente de populaţie din ce în ce mai largi, chiar dacă intr-un mod foarte standardizat, sub formă de bunuri de larg consum.
   In acest timp, marile oraşe ale lumii occidentale s-au dezvoltat exploziv, în primul rând Londra şi Paris, dar şi Berlin, Viena, New York, Chicago şi altele. Dublarea populaţiei urbane în decurs de doar câteva decenii nu era ceva ieşit din comun. în timp ce lumea epocilor anterioare a cunoscut doar câteva centre urbane semnificative, cum ar fi Roma, Constantinopol, Cordoba sau Bagdad, acum capitalele europene se transformau, una după alta în metropole.
   Condiţiile economice favorabile au permis construirea de edificii industriale şi publice somptuoase, cum arfi pavilioanele târgului mondial şi numeroase muzee. Mai ales în Orientul Mijlociu, comorile artistice ale culturilor superioare antice erau jefuite, pentru a fi expuse în ţările colonizatoare. Pe planşele arhitecţilor se ridicau suburbii întregi. Insă, odată cu variaţiile extreme dintre cartierele oraşelor, marile centre urbane au devenit locul unor contraste sociale acute, în interiorul unui spaţiu relativ restrâns.


   Primul Război Mondial - „proba de foc" a modernităţii
   La începutul sec. XX, situaţia din Europa, agravată de apariţia în peisajul politic a orgoliosului
şi impulsivului kaiser Wilhelm II al Germaniei, cu ambiţiosul său program naval şi colonial, părea să ducă inevitabil către o confruntare între Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) şi Antanta (Marea Britanie şi Franţa, aliate cu Rusia).
   Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro- Ungariei, la Sarajevo în 1914, a fost doar scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. în 1917, S.U.A. intra în război alături de Aliaţi. La început, conflictul a fostîntâmpinat de către cetăţenii ţărilor implicate ca o mare aventură. însă realitatea cruntă a războiului, cu sute de mii de morţi şi sacrificiul fără sens al unor armate întregi, a decepţionat o generaţie întreagă şi a devenit prologul înecatîn sânge al epocii moderne. Preţul păcii a fost estimat în Tratatul de la Versailles, care a impus condiţii stricte Puterilor Centrale. Armate de bărbaţi traumatizaţi s-au întors acasă, iar intelectualii şi artiştii şi-au transpus viziunile artistice în cadrul unor mişcări noi, cum arfi Expresionismul, Futurismul şi Dadaismul, care au respins convenţiile artei burgheze pentru a atrage atenţia asupra alienării omului modern, sfâşiatîn interior şi fără patrie. Astfel au fost puse bazele unei diversităţi de mişcări politice radicale, caracterizate de
hiperactivism, de o predispunere spre violenţă, de profeţii lugubre.


   Perioada interbelică şi ascensiunea totalitarismului
   La sfârşitul Primului Război Mondial, monarhiile din Rusia, Germania şi Austro-Ungaria s-au prăbuşit. însă democraţiile care înfloreau în Europa Centrală erau fragile şi nepopulare, sfâşiate de extremele politice şi afectate puternic de crize economice. Odată cu prăbuşirea burseiîn „Vinerea
Neagră" din 1929, criza economică a luat o amploare mondială.
   Cu toate acestea, „furtunoşii ani '20" ai secolului trecut au cunoscut o înflorire a literaturii şi artei pe ambele coaste ale Atlanticului, precum şi o cultură socială tumultuoasă.
   In Rusia, în 1917, bolşevicii conduşi de Vladimir Lenin au preluat puterea. Sistemul s-a transformat într-o dictatură de fier a Partidului Comunist, în parte şi din cauza blocadei economice impuse de statele occidentale şi a mişcării antibolşevice Garda Albă.
   Comuniştii au aplicat o serie de experimente economice dure, majoritatea ducând la catastrofă. în Italia, în 1922, Benito Mussolini a adus la putere fascismul, stabilind o dictatură a partidului de dreapta şi cultul mişcării de masă. Ambele regimuri (în special fascismul în primii ani) provocau o fascinaţie imensă în rândul celorlalte naţiuni ale Europei şi Americii Latine, conducând la instaurarea multordictaturi naţionaliste şi regimuri autoritare militare. Democraţiile instabile, cărora le lipsea sprijinul masiv al populaţiei, au fost pur şi simplu anihilate în multe ţări, drept exemplu putând servi desfiinţarea Republicii de către Franco şi instaurarea dictaturii partidului unic condus de el, Falanga
Spaniolă, în timpul sângerosului război civil din Spania.


   Naţional-socialismul, stalinismul şi Al Doilea Război Mondial
   In interiorul dictaturilor ideologice a început un proces de opresiune.
   După ce Stalin a venit la putere în 1928, a declanşat colectivizarea forţată, deportarea grupurilor de populaţie şi „Marea Teroare" coordonată de poliţia secretă (1934-1939). în Germania, Adolf Hitler şi naţional-socialiştii au ajuns la putere în 1933. Ghidat de rasismul său obsesiv, Hitler a întreprins Gleichschaltung - standardizareforţată - şi a adoptat o politică expansionistă agresivă, care a culminat cu declanşarea celui de Al Doiiea Război Mondial in 1939. După 1941, s-a procedat la excluderea sistematică a cetăţenilor evrei din viaţa publică, apoi şi la uciderea lor în masă.
   Şase milioane de evrei europeni au murit în lagărele de concentrare naziste. în timpul războiului,
Germania a ocupat zone întinse din Europa Centrală şi de Vest, apoi a încercat o invazie asupra U.R.S.S., care nu a avut succes. Odată cu atacul japonez asupra portului american Pearl Harbor în 1941, războiul s-a extins şi în Pacific.
   Al Doilea Război Mondial a făcut 55-60 de milioane de victime şi a provocat suferinţe la o scară fără precedent, luând în consideraţie teroarea nazistă împotriva evreilor şi a populaţiei civile, în special în Uniunea Sovietică şi Europa de Est, bătăliile sângeroase şi execuţiile prizonierilor, bombardarea oraşelor germane de către Aliaţi şi dezrădăcinarea a milioane de refugiaţi din fostele teritorii germane. în timp ce, în 1945, războiul din Europa se apropia de sfârşit, avioanele S.U.A. au lansat prima bombă atomică asupra Japoniei. Astfel lumea a fost, pusă în faţa unui nou pericol - cel
al armelor nucleare.


   Războiul Rece şi ameninţarea nucleară
   La început, lumea părea să fi tras învăţăminte din recenta catastrofă. în 1945 a luatfiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite, ca forum international care să promoveze înţelegerea
între state, şi s-a stabilit o nouă formă de legislaţie internaţională odată cu intentarea proceselor asupra crimelor de război de la Nurnberg. Democraţiile care au apărutîn Europa de Vest s-au
dovedit a fi relativ stabile. însă confruntările ideologice, mai ales dintre cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S., au dus la împărţirea lumii în sfere de influenţă. După 1947 disensiunileau involuatîntr-un „Război Rece" pe mai multe domenii: politic, militar, cultural şi al relaţiilor cu publicul, continuând cu diferite grade de intensitate până la prăbuşireaîn 1989-1991 a U.R.S.S. şi a blocului comunist. Ameninţarea reciprocă cu distrugerea în masă, ce a dus la o „echilibrare a terorii", a alternat cu tratate de dezarmare şi initiative diplomatice.
   In timpul crizei rachetelor din Cuba din 1962, lumea s-a aflat practic în pragul unui război nuclear,
înarmarea intensă a aliaţilorfiecărei superputeri a provocat o serie de „războaie prin procură" în
Africa şi Asia sau cum arfi cele din Coreea şi Vietnam. Ororile conflictului din Vietnam au fost condamnate de opinia publică din Occident, care a organizat proteste între 1966 şi 1968. Aceste proteste au evoluat rapid într-o critică multilaterală a societăţii, în cele din urmă ducând la liberalizarea mai multor aspecte ale vieţii sociale şi culturale.


   Razboaiele anticoloniale şi de eliberare naţională
   In umbra extinderii Războiului Rece, a începutşi lupta pentru independenţă a ţărilor din Asia, Africa şi Orientul Mijlociu, care au considerat Al Doilea Război Mondial drept o oportunitate de eliberare de sub jugul colonial european. Asia de Sud-Est şi câteva dintre naţiunile arabe au obţinut independenţaîn 1945, urmatede India şi Pakistan m 1947. In 1949, Mao Zedong a instaurat conducerea comunistă în China. întemeiereastatului Israel în 1948 a dus la conflicte neîntrerupte cu vecinii arabi. In 1956-1957 şi-au proclamat independenţa naţiunile africane, de obicei după lupte de eliberare sângeroase, cum ar fi cea din Algeria (1954-1962).
   In multe dintre noile naţiuni independente, liderii carismatici ai mişcărilor de eliberare au preluat puterea utilizând metode autoritare. In cea mai mare parte a lumii islamice, panarabismul promovat de preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a devenit ideologia principală, urmată de panislamism, cu toate că niciuna n-a putut depăşi diferenţele dintre naţiuni. In deceniile care au urmat, Africa a fost devastată de o serie de catastrofe economice, politice şi sociale, rămânând şi în continuare „continent înfometat". în America Latină, majoritatea ţărilor au păstratdictaturile militare brutale In defavoarea democraţiei şi au redus într-o oarecare măsură dominaţia S.U.A. până în anii 1980-1990.


   Epoca Media
   Sec. XX nu a fost numai o era a războaielor, ci şi una a mass-media. Stilul de viaţă al oamenilor, in special în Occident, este influenţat covârşitor de media: ziare şi reviste, cinematograf, radio şi televiziune, telefoane mobile, computer şi Internet. Efectele trecerii de la o cultură a cărţii şi scrisului la o lume a imaginilor digitale au fost evaluate diferit.
   Deşi criticii culturali avertizau despre pericolul manipulării prin intermediul audiovizualului, atrăgând atenţia asupra pasivităţii, în special a consumatorilor de media, tehnologiile informaţionale, Internetul oferă acum noi forme de participare şi interacţiune. însă World Wide Web-ul împarte oamenii în „informaţi" şi „neinformaţi". Cu toate că sfera de influenţă media se extinde continuu, ţâri întregi din Lumea a Treia au rămas în afara ei, lipsiţi de infrastructura necesară.
   Optimiştii consideră ca accesul întregii lumi la informaţii va duce spre o „nivelare democratică"
a societăţilor Terrei, dar ideea nu este împărtăşită şi de sceptici. Aceştia consideră că diferitele niveluri în folosirea informaţiilorar putea adânci şi mai mult decalajul între ţările prospere şi cele în curs de dezvoltare.


   Structuri noi in cultură şi politica
   Odată cu prăbuşirea blocurilor antagoniste ale Războiului Rece şi cu schimbările în relaţiile politice
şi culturale care au urmat după 1990, lumea nu a devenit mai sigură. Multe progrese au avut loc in deceniile precedente, în timp ce altele ies acum la suprafaţă într-un stadiu incipient. Statele Unite ale Americii, superputere unică, au renunţat la dominaţia politică asupra Americii Latine, darau intervenit militar în lumea islamică, lucru pentru care au fost aspru criticate. S.U.A. au reuşit să-şi extindă statutul de lider în cultură şi tehnologie, în special în Vest. Reapariţia în întreaga lume a tradiţionalismului şi fundamentalismului religios a influenţat politica S.U.A. A apărut un nou factor de instabilitate, extremismul islamic. Prin intermediul mass-media şi al tehnologiilor avansate mişcările islamiste „au împărţit" lumea modernă, pentru aîndeplini un obiectiv învechit: a crea o societate
islamică strictă, guvernată de legea Şaria, şi a lupta împotriva „occidentalizării" culturii lor.
   Unele grupări îşi găsesc justificare în islam organizând sistematic atacuri sinucigaşe cum a fost eel din 2001 asupra World Trade Center din New York şi a Pentagonului din Washington D.C. Astăzi, atacurile cu bombă sunt folosite mai puţin în războaiele dintre ţări şi mai mult de către teroriştii şi grupările rebele puternic înarmate, ale căror acţiuni, deşi limitate la regiuni specifice, au repercusiuni mondiale.


   Drumul spre viitor - o privire asupra globalizării
   Alianţe politice şi economice extinse, schimburi interculturale, flux mondial de date şi informaţii
sunt doar câteva însemne ale globalizării. Lumea se restrânge cu rapiditate, aşa încât mulţi deja prezic dizolvarea graniţelor dintre state şi naţiuni. însă în această situaţie apar noi întrebâri. Lumea tinde într-adevăr să se omogenizeze din punct de vederecultural şi politic, graţie fluxului de informaţii libere şi nefiltrate, sau apar noi forme de rezistenţă, accentuându-se varietatea culturilor şi specificul regional unic? Dar reîntoarcerea la nationalism, împărţirile de ordin etnic şi religios observate în multe

zone ale lumii sau protestele ţărilor mai mici şi ale organizaţiilor nonguvemamentale împotriva dominaţiei culturale a „jucătorilor globali" bogaţi ce-or fi însemnând oare?
   Multe conflicte de lungă durată, cum ar fi cel dintre Israel şi Palestina, criza continuă a continentului african, provocată de foamete şi SIDA, nu şi-au găsit deocamdată rezolvare. în acelaşi timp, ţările cu o populaţie mare, cum ar fi China şi India, îşi extind impresionant potenţialul economic.
   0 problemă de mare importanţă, mai ales în cazul ţărilor puternic dezvoltate, este protecţia socială a populaţiei vârstnice. „Bufniţa Minervei îşi întinde aripile doar după lăsarea amurgului", scria filozoful german G.W.F. Hegel. Este mult mai simplu să priveşti înapoi

către istoria culturală a umanităţii decât să îndrăzneşti să anticipezi viitorul nostru comun.