Siafu - diavolii de foc
A fost o antilopă duiker zveltă, puternică, iute şi mereu cu simţurile în alertă. A făcut cinste pe deplin speciei sale. A scăpat din nenumărate încercări ale Morţii. A păcălit haitele de câini sălbatici africani. I-au şuierat pe lângă urechi, de multe ori, săgeţile şi lăncile zvelte ale vânătorilor Masai. A fost cât pe ce să fie ucisă de glonţul perfid al omului alb. A fugit la timp din faţa pitonului de stâncă. A sărit peste pietrele ascuţite lăsându-l pe leopard cu ochii în soare. A auzit la timp şuierul tăios al aerului prin aripile uriaşei acvile marţiale, lansată în picaj asupra ei. Ca o ironie a sorţii (iată că există şi la animale), mica antilopă a alunecat pe piatră udă într-o zi nefastă. Nu a murit pe loc. Ar fi fost mai bine să fie aşa...
A rămas, în schimb, cu un picior beteag, suspendată între două stânci.
Atunci au venit ele...
Ar fi fost de mii de ori mai bine că mica antilopă să fi sfârşit sub colţii leopardului, ghearele acvilei, strânsoarea pitonului sau armele omului.
Moartea ar fi venit, milostivă, într-o clipită. În schimb, a avut parte de chinurile iadului. Milioane de făpturi minuscule. Milioane de guri neostoite muşcau milioane de bucăţi infime din trupul său tremurand spasmodic. Când au sfârşit, nu au mai rămas decât oasele. Uriaşa hoardă de mici demoni carnivori s-a pus din nou în mişcare.
Mereu flămândă.
Mereu neliniştită.
Fără frică de nimic,
Ele sunt siafu.
Cele mai periculoase şi temute furnici din lume...
Moartea ar fi venit, milostivă, într-o clipită. În schimb, a avut parte de chinurile iadului. Milioane de făpturi minuscule. Milioane de guri neostoite muşcau milioane de bucăţi infime din trupul său tremurand spasmodic. Când au sfârşit, nu au mai rămas decât oasele. Uriaşa hoardă de mici demoni carnivori s-a pus din nou în mişcare.
Mereu flămândă.
Mereu neliniştită.
Fără frică de nimic,
Ele sunt siafu.
Cele mai periculoase şi temute furnici din lume...
Cei mai răi dintre cei mici
Din punct de vedere ştiinţific, furnicile - toate insectele care intră sub titulatura foarte generală de "furnici" -, aparţin ordinului Hymenoptera şi sunt strâns înrudite cu viespile şi albinele. Pe baza descoperirilor paleontologice, se crede că primele furnici au apărut pe scena istoriei naturale cândva în perioada Cretacicului, când Pământul era încă stăpânit de dinozauri. Entomologii cred că furnicile au evoluat treptat din viespi, adaptandu-se de minune habitatului terestru.
Aşa mici şi insignifiante cum par la prima vedere, furnicile ne dau clasă în multe privinţe. Există voci autorizate care susţin chiar că micile vietăţi din muşuroaie ne vor succeda în rolul de specie dominantă pe Terra, după ce omul, în nesăbuinţa sa, va provocă războaie şi cataclisme ecologice care-i vor grăbi dispariţia ca specie.
Furnicile sunt, probabil, grupul de animale cu cel mai mare succes din istoria şi prezentul Terrei. Sunt, de departe, cele mai inteligente insecte şi au colonizat, în timp, toate continentele, cu excepţia Antarcticii. De fapt, la nivel de nişă ecologică, micile vietăţi au rolul unui imens "superorganism", adică acţionează concertat, în număr foarte mare, având ca singur ţel beneficiul coloniei din care fac parte.
Societatea furnicilor este alcătuită din divizii specializate, care acţionează armonios, iar activitatea lor comună se asemăna într-o mare măsură cu cea din societăţile umane.
Sunt incredibil de multe la nivel planetar.
Dacă comparăm greutatea comună a celor aproximativ 7 miliarde de oameni, cât suntem în prezent, cu greutatea tuturor furnicilor de pe Terra, greutatea măruntelor insecte o depăşeşte pe cea a oamenilor de 15 ori.
Entomologii din cadrul Universităţii Harvard au reuşit, până la ora actuală, să catalogheze şi să identifice peste 12.000 specii de furnici.
Din tot noianul acesta de specii, fiecare cu adaptările şi particularităţile specifice, se desprind un număr de 5 mini-bestii carnivore, a căror periculozitate depăşeşte orice imaginaţie. Furnicile ucigaşe în cauză sunt, de fapt, prădători alfa în propriile habitate. Atacă, în grupuri mari, orice animal care le deranjează muşuroiul sau le iese în cale atunci când foamea le mână în peregrinări nesfârşite.
Cele 5 furnici de coşmar nu sunt o teroare continuă doar pentru speciile care au nenorocul să le fie prăzi, ci chiar pentru om sau pentru ecosistemele pe care le invadează, uneori din greşeala omului.
Furnicile-de foc-muşcă dureros şi atacă în grupuri mari. Furnicile argentiniene distrug orice altă specie concurentă din habitatul lor. Furnicile-bulldog din Australia provoacă şoc anafilactic în urmă muşcăturilor extrem de dureroase şi au o agresivitate neobişnuită. Furnicile-glonţ din Amazonia merită titlul de insecta cu cea mai dureroasă muşcătură, atacul lor provocînd o senzaţie ce atinge 4.0+ unităţi pe "Scala Durerii" Schmidt.
Însă niciuna dintre speciile enumerate mai sus nu se compară cu atrocele siafu, furnicile africane care nu se tem nici de om, nici de elefanţi, nici de lei sau de leoparzi.
Oamenii de ştiinţă care le-au descris prima data le-au numit Dorylus, până în prezent fiind identificate peste 60 de specii aparţinând acestui gen.
Dintre acestea, specia Dorylus acutus este cea mai mare, mai puternică şi mai agresivă specie de siafu - regina reginelor între furnici şi spaima ascunsă a Africii.
Din punct de vedere ştiinţific, furnicile - toate insectele care intră sub titulatura foarte generală de "furnici" -, aparţin ordinului Hymenoptera şi sunt strâns înrudite cu viespile şi albinele. Pe baza descoperirilor paleontologice, se crede că primele furnici au apărut pe scena istoriei naturale cândva în perioada Cretacicului, când Pământul era încă stăpânit de dinozauri. Entomologii cred că furnicile au evoluat treptat din viespi, adaptandu-se de minune habitatului terestru.
Aşa mici şi insignifiante cum par la prima vedere, furnicile ne dau clasă în multe privinţe. Există voci autorizate care susţin chiar că micile vietăţi din muşuroaie ne vor succeda în rolul de specie dominantă pe Terra, după ce omul, în nesăbuinţa sa, va provocă războaie şi cataclisme ecologice care-i vor grăbi dispariţia ca specie.
Furnicile sunt, probabil, grupul de animale cu cel mai mare succes din istoria şi prezentul Terrei. Sunt, de departe, cele mai inteligente insecte şi au colonizat, în timp, toate continentele, cu excepţia Antarcticii. De fapt, la nivel de nişă ecologică, micile vietăţi au rolul unui imens "superorganism", adică acţionează concertat, în număr foarte mare, având ca singur ţel beneficiul coloniei din care fac parte.
Societatea furnicilor este alcătuită din divizii specializate, care acţionează armonios, iar activitatea lor comună se asemăna într-o mare măsură cu cea din societăţile umane.
Sunt incredibil de multe la nivel planetar.
Dacă comparăm greutatea comună a celor aproximativ 7 miliarde de oameni, cât suntem în prezent, cu greutatea tuturor furnicilor de pe Terra, greutatea măruntelor insecte o depăşeşte pe cea a oamenilor de 15 ori.
Entomologii din cadrul Universităţii Harvard au reuşit, până la ora actuală, să catalogheze şi să identifice peste 12.000 specii de furnici.
Din tot noianul acesta de specii, fiecare cu adaptările şi particularităţile specifice, se desprind un număr de 5 mini-bestii carnivore, a căror periculozitate depăşeşte orice imaginaţie. Furnicile ucigaşe în cauză sunt, de fapt, prădători alfa în propriile habitate. Atacă, în grupuri mari, orice animal care le deranjează muşuroiul sau le iese în cale atunci când foamea le mână în peregrinări nesfârşite.
Cele 5 furnici de coşmar nu sunt o teroare continuă doar pentru speciile care au nenorocul să le fie prăzi, ci chiar pentru om sau pentru ecosistemele pe care le invadează, uneori din greşeala omului.
Furnicile-de foc-muşcă dureros şi atacă în grupuri mari. Furnicile argentiniene distrug orice altă specie concurentă din habitatul lor. Furnicile-bulldog din Australia provoacă şoc anafilactic în urmă muşcăturilor extrem de dureroase şi au o agresivitate neobişnuită. Furnicile-glonţ din Amazonia merită titlul de insecta cu cea mai dureroasă muşcătură, atacul lor provocînd o senzaţie ce atinge 4.0+ unităţi pe "Scala Durerii" Schmidt.
Însă niciuna dintre speciile enumerate mai sus nu se compară cu atrocele siafu, furnicile africane care nu se tem nici de om, nici de elefanţi, nici de lei sau de leoparzi.
Oamenii de ştiinţă care le-au descris prima data le-au numit Dorylus, până în prezent fiind identificate peste 60 de specii aparţinând acestui gen.
Dintre acestea, specia Dorylus acutus este cea mai mare, mai puternică şi mai agresivă specie de siafu - regina reginelor între furnici şi spaima ascunsă a Africii.
Fără scăpare!
Cu toate că arealul unor specii de furnici Dorylus se întinde până în Asia, specia D. acutus este restrânsă doar la continentul african. Băştinaşii vorbitori de limbă swahili i-au spus siafu, ceea ce s-ar traduce aproximativ - dar foarte sugestiv - prin "spiritele rele care vin din flăcări".
E o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru coloanele imense de furnici care pun pe fugă lei, elefanţi şi chiar depopulează regiunile prin care îşi continuă marşurile macabre.
Siafu trăiesc în cele mai mari colonii pe care le dezvoltă vreo specie de insectă din lume. Când prăzile se împuţinează, sau seceta ori inundaţiile excesive le deranjează, siafu părăsesc muşuroaiele şi pornesc în coloane flămânde în căutarea unor prăzi potenţiale. O colonie medie adună circa 20 milioane de soldaţi necruţători. Coloniile mari, care pot depopula sate întregi, depăşesc 50 milioane de furnici siafu, practic înnegrind drumurile prin numărul lor. Arealul lor se întinde în toată Africa, la sud de Deşertul Sahara, cele mai multe trăind în Africa de vest, bazinul fluviului Congo şi savanele Africii de est.
Trăiesc nestânjenite în savane, munţi şi jungle. Nu le opreşte nicio formă de relief sau biotop. Coloanele lor nesfârşite se vor apăra cu mare curaj împotrivă oricărui pericol întâlnit în cale. Atât de mare este înverşunarea lor, încât într-un caz documentat în anii 1970, au atacat inclusiv soldaţii ascunşi într-un tanc, trimis de armata kenyană să protejeze un sat aflat în calea nesăţioşilor războinici cu armură de chitină!
Coloanele lungi nu se tem de nimic. În timpul peregrinărilor, exemplarele mici merg în mijlocul coloanei, încadrate pe ambele laturi de către puternicele furnici soldat. În cazul unui atac neaşteptat, războnicii se regrupează într-un soi de tunel, prin care permit retragerea furnicilor lucrătoare şi a reginei. Toate speciile de furnici siafu sunt oarbe, indivizii unei colonii comunicând între ei prin intermediul substanţelor odorante numite feromoni.
Toate furnicile lucrătoare şi soldaţi dintr-o colonie de siafu sunt femele sterile. La fel ca la majoritatea speciilor de furnici, numai o singură femelă din colonie, respectiv regina, este capabilă de reproducere. În sezonul împerecherii, intră în scenă şi masculii de siafu, denumiţi în limba engleză sausage flies ("muşte-cîrnat" s-ar traduce numele, deşi nu sunt muşte; iniţial, se crezuse că e vorba de insecte dintr-o altă specie decât furnicileDorylus, pentru că aceşti masculi nu prea arată a furnici, iar numele de cîrnat îl datorează formei specifice a abdomenului). Aceştia au ca singură funcţie reproducerea. Când o colonie de siafu întâlneşte un mascul, ferocele femele războinice se năpustesc asupra sa şi îi retează aripile, pentru ca bietul mascul să nu încerce vreo evadare. Astfel imobilizat, este transportat urgent în muşuroi, unde este prezentat reginei virgine. Masculul, redus la rolul de sclav sexual, este forţat să fertilizeze regina. Imediat după încheierea sezonului de împerechere, nevolnicul mascul moare.
Ceasul său biologic şi programarea genetică au sunat sfârşitul. După trista ieşire din scenă a partenerului sexual luat ostatic, regină intră într-fază în care depune aproape în continuu ouă - 1-2 milioane în fiecare lună. Populaţiile speciei siafu sunt împrospătate continuu cu noi şi noi războinici necruţători. S-a constatat că furnicile siafu au cel mai mare impact asupra mediului înconjurător în care trăiesc, comparativ cu orice altă specie de animale, fie chiar mamifere mari. Numai oamenii exercită o presiune asupra mediului mai mare decât cea provocată de impactul primejdioaselor siafu.
Cu toate că arealul unor specii de furnici Dorylus se întinde până în Asia, specia D. acutus este restrânsă doar la continentul african. Băştinaşii vorbitori de limbă swahili i-au spus siafu, ceea ce s-ar traduce aproximativ - dar foarte sugestiv - prin "spiritele rele care vin din flăcări".
E o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru coloanele imense de furnici care pun pe fugă lei, elefanţi şi chiar depopulează regiunile prin care îşi continuă marşurile macabre.
Siafu trăiesc în cele mai mari colonii pe care le dezvoltă vreo specie de insectă din lume. Când prăzile se împuţinează, sau seceta ori inundaţiile excesive le deranjează, siafu părăsesc muşuroaiele şi pornesc în coloane flămânde în căutarea unor prăzi potenţiale. O colonie medie adună circa 20 milioane de soldaţi necruţători. Coloniile mari, care pot depopula sate întregi, depăşesc 50 milioane de furnici siafu, practic înnegrind drumurile prin numărul lor. Arealul lor se întinde în toată Africa, la sud de Deşertul Sahara, cele mai multe trăind în Africa de vest, bazinul fluviului Congo şi savanele Africii de est.
Trăiesc nestânjenite în savane, munţi şi jungle. Nu le opreşte nicio formă de relief sau biotop. Coloanele lor nesfârşite se vor apăra cu mare curaj împotrivă oricărui pericol întâlnit în cale. Atât de mare este înverşunarea lor, încât într-un caz documentat în anii 1970, au atacat inclusiv soldaţii ascunşi într-un tanc, trimis de armata kenyană să protejeze un sat aflat în calea nesăţioşilor războinici cu armură de chitină!
Coloanele lungi nu se tem de nimic. În timpul peregrinărilor, exemplarele mici merg în mijlocul coloanei, încadrate pe ambele laturi de către puternicele furnici soldat. În cazul unui atac neaşteptat, războnicii se regrupează într-un soi de tunel, prin care permit retragerea furnicilor lucrătoare şi a reginei. Toate speciile de furnici siafu sunt oarbe, indivizii unei colonii comunicând între ei prin intermediul substanţelor odorante numite feromoni.
Toate furnicile lucrătoare şi soldaţi dintr-o colonie de siafu sunt femele sterile. La fel ca la majoritatea speciilor de furnici, numai o singură femelă din colonie, respectiv regina, este capabilă de reproducere. În sezonul împerecherii, intră în scenă şi masculii de siafu, denumiţi în limba engleză sausage flies ("muşte-cîrnat" s-ar traduce numele, deşi nu sunt muşte; iniţial, se crezuse că e vorba de insecte dintr-o altă specie decât furnicileDorylus, pentru că aceşti masculi nu prea arată a furnici, iar numele de cîrnat îl datorează formei specifice a abdomenului). Aceştia au ca singură funcţie reproducerea. Când o colonie de siafu întâlneşte un mascul, ferocele femele războinice se năpustesc asupra sa şi îi retează aripile, pentru ca bietul mascul să nu încerce vreo evadare. Astfel imobilizat, este transportat urgent în muşuroi, unde este prezentat reginei virgine. Masculul, redus la rolul de sclav sexual, este forţat să fertilizeze regina. Imediat după încheierea sezonului de împerechere, nevolnicul mascul moare.
Ceasul său biologic şi programarea genetică au sunat sfârşitul. După trista ieşire din scenă a partenerului sexual luat ostatic, regină intră într-fază în care depune aproape în continuu ouă - 1-2 milioane în fiecare lună. Populaţiile speciei siafu sunt împrospătate continuu cu noi şi noi războinici necruţători. S-a constatat că furnicile siafu au cel mai mare impact asupra mediului înconjurător în care trăiesc, comparativ cu orice altă specie de animale, fie chiar mamifere mari. Numai oamenii exercită o presiune asupra mediului mai mare decât cea provocată de impactul primejdioaselor siafu.
Ucigaşii de oameni
Odată ce foamea stârneşte pribegia, siafu ascultă parcă de o poruncă străveche a speciei. Încetează brusc orice activitate şi îşi părăsesc muşuroiul cu tot cu ouă, larve, nimfe şi regină. Se aliniază ordonat una în spatele celeilalte şi se ghidează după contactul fizic şi semnalele chimice recepţionate de la furnicile din faţă. "Lava" vie se mişcă lent, dar sigur. În jur, toate vietăţile intră în panică. Niciun animal nu este în siguranţă. Animalele prea mari ca să fie ucise de siafu se tem totuşi de muşcăturile dureroase ale "roiului" pedestru. Muşcătura de siafu este insuportabilă chiar pentru un elefant, rinocer sau bivol.
Lista lor de bucate este enormă. Cele mai periclitate sunt insectele. Dacă întâlnesc în calea lor alte specii de furnici, termite sau alte insecte, orice rezistenţă este inutilă.
Inamicii nu sunt doar învinşi, ci devoraţi de hoarda oarbă şi flămândă. Dacă întâlnesc în cale un muşuroi de termite, acele insecte au parte de o soartă cruntă. Marea parte a soldaţilor-termite sunt devoraţi pe loc, în timp ce o parte sunt cruţaţi de siafu pentru a fi transformaţi în provizii vii. Chiar aşa !Termitelor supravieţuitoare le sunt retezate picioarele şi sunt transportate sub ca rezerve de hrană pentru următorul popas, când siafu trebuie să mănânce.
Odată ce foamea stârneşte pribegia, siafu ascultă parcă de o poruncă străveche a speciei. Încetează brusc orice activitate şi îşi părăsesc muşuroiul cu tot cu ouă, larve, nimfe şi regină. Se aliniază ordonat una în spatele celeilalte şi se ghidează după contactul fizic şi semnalele chimice recepţionate de la furnicile din faţă. "Lava" vie se mişcă lent, dar sigur. În jur, toate vietăţile intră în panică. Niciun animal nu este în siguranţă. Animalele prea mari ca să fie ucise de siafu se tem totuşi de muşcăturile dureroase ale "roiului" pedestru. Muşcătura de siafu este insuportabilă chiar pentru un elefant, rinocer sau bivol.
Lista lor de bucate este enormă. Cele mai periclitate sunt insectele. Dacă întâlnesc în calea lor alte specii de furnici, termite sau alte insecte, orice rezistenţă este inutilă.
Inamicii nu sunt doar învinşi, ci devoraţi de hoarda oarbă şi flămândă. Dacă întâlnesc în cale un muşuroi de termite, acele insecte au parte de o soartă cruntă. Marea parte a soldaţilor-termite sunt devoraţi pe loc, în timp ce o parte sunt cruţaţi de siafu pentru a fi transformaţi în provizii vii. Chiar aşa !Termitelor supravieţuitoare le sunt retezate picioarele şi sunt transportate sub ca rezerve de hrană pentru următorul popas, când siafu trebuie să mănânce.
Alte animale mici precum şopârle sau şerpi, şoareci şi şobolani sau alte rozătoare, care au avut ghinionul de a nimeri în faţă tăvălugului devorator, dispar într-o clipită. În urma trecerii coloanei de siafu, nu mai rămân decât oasele învinşilor. Nici animalele mai mari care sunt rănite sau în incapacitate de a fugi, nu scapă de o soartă asemănătoare. Au fost documentate cazuri în care maimuţe sau antilope rănite au fost consumate încet şi metodic de către războnicii orbi şi pururea nesătui. În zonele unde trăiesc siafu, băştinaşii nu îşi ţin niciodată câinii legaţi. Au existat situaţii tragice în care un câine aflat în lanţ a fost curăţat de carne în câteva ore, stăpânii nemaigăsind dimineaţa decât cuşca goală, lanţul, zgarda şi scheletul prietenului patruped. La fel se comportă şi dacă dau peste un coteţ de găini.
Din nefericire au fost raportate şi cazuri în care furnicile au devorat copii mici, lăsaţi în leagăn nesupravegheaţi de părinţi, precum şi cazuri în care siafu intră în case şi atacă persoane cu handicap, rănite sau prea bătrâne pentru a fugi.
Siafu prezintă şi capacitatea de a înţepa precum viespile, dar cea mai periculoasă armă din arsenalul lor sunt fălcile imense. Adevărate instrumente ale morţii, fălcile de siafu sunt mai mari decât ale oricărei furnici. În plus, au o forţă incredibilă. Pot străpunge pielea umană aproape fără efort. Muşcătura este foarte dureroasă, siafu înfigându-şi adânc cele două fălci, şi este atât de puternică încât, odată ce o furnică siafu a muşcat din pradă, nimeni şi nimic nu o poate desprinde. Poţi rupe în două trupul unui soldat siafu şi tot nu îşi va desprinde fălcile, acestea rămânând înfipte în carnea victimei.
În Africa de est, băştinaşii le folosesc să îşi coasă de urgenţă rănile. Când moran-ii, (războnicii triburilor Maasai) se taie accidental sau sunt răniţi în luptă, aceşti bravi luptători îşi cos literalmente rănile cu soldaţi siafu! Prind câteva şi pun furnicile să muşte cu fălcile ambele laturi ale rănii. Apoi rup capul furnicii şi rana a fost suturată în stil african !
Rana rămâne astfel "prinsă în copci" timp de mai multe zile, până când se cicatrizează, iar fălcile pot fi desprinse - nu fără dureri, desigur - cu ajutorul unui cuţit.
Circulă relatări conform cărora, în trecut, în perioada confruntărilor sângeroase dintre triburile africane, învinşii în lupte sau prizonierii aveau parte de un sfârşit cumplit, mai groaznic decât orice tortură medievală. Nefericiţii erau legaţi şi aruncaţi în faţa coloanei de siafu. Oamenii mureau în chinuri de neimaginat, fiind decupaţi milimetric, bucăţică cu bucăţică, de fălcile furnicilor siafu, până când erau atinse organele vitale şi bieţii prizonieri îşi găseau, în sfârşit, liniştea în moartea izbăvitoare de dureri. Din nefericire, astfel de execuţii înfiorătoare au fost raportate şi în timpul confruntărilor relativ recente dintre etniile hutu şi tutsi din Rwanda şi Zair.
Singura scăpare a băştinaşilor africani din faţa milioanelor de siafu puse pe fapte este fugă. Spre norocul oamenilor, siafu se deplasează lent, furnicile cercetând încet şi pe îndelete fiecare centimetru de traseu, în speranţa descoperirii unei potenţiale prăzi. În acest mod, siafu se deplasează doar cu 20 metri într-o oră.
Singurul mijloc prin care puteau fi oprite era prin intermediul aruncătoarelor de flăcări. Metoda a fost însă abandonată dintr-un motiv evident: odată cu arderea furnicilor, se propagau mari incendii de vegetaţie în savană sau junglă, incendii care provocau mult mai multe pagube decât trecerea convoiului de siafu.
Astăzi, cel puţin în unele părţi din Africa, se pare că omul a pierdut titlul de specie dominantă.
Sursa : descopera.ro
0 comments: